Înainte de a părăsi subiectul locuinţei (a fost pentru noi un „subiect-etalon“ sau, cu alte cuvinte, o probă Wassermann a sifilisului economic burghez), [1] este bine să consemnăm cifrele pentru 1956, primul an al noului plan cincinal, aşa cum au fost date de publicaţia „Notizie Sovietiche“ în nr. 3 din 1957.
Observăm de îndată că sursa filozovietică declară că „planul de construcţie a locuinţelor nu a fost îndeplinit în întregime“. O plângere similară vine din America, dacă ascultăm cunoscuta revistă Fortune din aprilie, care îşi pune întrebarea: este oare industria construcţiei de locuinţe o formă prin natura sa crescătoare? Şi răspunde că, după dezvoltarea incredibilă a deceniului postbelic, ultimii doi ani şi primul trimestru din acesta au marcat începutul unei retrageri; iar cauza este mai profundă decât dificultatea de a avansa masiva investiţie de capital în housing. În cei doi ani, venitul naţional a crescut cu 9%, gradul de ocupare a forţei de muncă cu 6%, în timp ce demararea (starting) de noi construcţii a scăzut cu 25%, conform datelor din ultimul trimestru. În deceniul postbelic, 12 milioane de noi locuinţe au asigurat peste 12 milioane de locuri de muncă permanente (a cincea parte din total!), adăugând în acelaşi timp peste 100 de miliarde de dolari la produsul naţional brut. Criza debutează într-un moment în care, potrivit revistei, nimeni nu se poate consola cu fondul ridicat de locuinţe. Date fiind creşterea populaţiei şi degradarea vechilor case, „standardul“ locativ în America, pus în raport cu venitul naţional, „este mai scăzut decât era în 1929“.
Dura constatare este agravată de faptul că, în aceşti ultimi ani, criza loveşte locuinţele cu cost mai redus. Am indicat drept cost mediu al unei case în 1956 (vezi paragraful 88 precedent) 9.400 de dolari, faţă de circa 11.700 în 1952, şi am dedus din aceasta că marea dezvoltare trecută a masei de case construite a fost însoţită de orientarea producţiei către locuinţa mai puţin costisitoare şi mai puţin spaţioasă. Astăzi mişcarea se prezintă inversată: găsim într-adevăr aceste cifre, puţin diferite de cele ale sursei precedente (The Economist): 12.300 în 1954, 13.700 în 1955, probabil 15.500 de dolari în 1957. Cumpărătorul modest a cedat astăzi. Este posibil să fi fost luate în considerare în mod diferit spaţiul, lucrările şi instalaţiile accesorii casei propriu-zise, însă ceea ce contează este direcţia mişcării; ştim apoi că în ultimii doi ani a intervenit o scădere din ce în ce mai accentuată a puterii de cumpărare a dolarului.
Nu ne putem extinde mai mult asupra chestiunii locuinţei în America, dar trebuie remarcată strania analogie dintre declaraţiile celor două surse: Fortune deplânge dezorganizarea şi dezordinea din industria construcţiei de case, Notizie Sovietiche scrie:
„În legătură cu fărâmiţarea fondurilor pe numeroase şantiere, a crescut numărul construcţiilor neterminate“.
Dar este cazul să ne întoarcem la locuinţele din Rusia, făcând trimitere la datele pe care le-am menţionat deja în paragrafele noastre 79 şi 80. Ni se spune astăzi că
„în 1956 organizaţiile de stat şi cooperatiste, precum şi populaţia urbană (a se citi privaţii), pe cheltuială proprie şi cu ajutorul finanţării de stat, au construit case de locuit cu o suprafaţă globală de 36.000.000 de metri pătraţi“.
Cu rapoartele introduse de noi, este vorba despre 2 milioane de încăperi şi o jumătate de milion de locuinţe urbane, adică circa 2,5 la fiecare 1.000 de locuitori, faţă de indicele 10 care se atinge în Germania şi în America — deşi peste tot în scădere şi deşi locuinţa rusă poate fi considerată în medie de mai puţin de 4 încăperi şi deci de 72 de metri pătraţi, ceea ce ar mări numărul acestora, dar nu şi valorile, dat fiind că locuinţele europene şi americane sunt mult mai mari. Din datele revistei Fortune se pot deduce, fără garaj (mulţi, din snobism, cer — spune un arhitect — unul pentru două maşini, deşi nu au ce să bage în el în afară de tondeuse!) [2] şi altele, între 983 şi 1.230 de picioare pătrate, adică între 92,5 şi 115 metri pătraţi, doar pentru încăperile de locuit şi de zi.
Să vedem de ce, la fel ca în America, cei 36 de milioane de metri pătraţi reprezintă un regres, cam de aceeaşi mărime cu cea dată acolo: 25%.
Să amintim datele ruseşti, rămânând la milioanele de metri pătraţi. În cel de-al IV-lea plan, totalul construcţiilor urbane a fost de 70 de milioane; în cel de-al V-lea, 154 de milioane, cu o creştere de 120% în cincinal şi de 17% pe an.
În al V-lea plan, din cele 154 de milioane, 105 (Hruşciov) sunt cele direct de stat, care se preconiza să fie aduse în al VI-lea la 205, dintre care 29 ar fi trebuit să fie realizate în 1956. Păstrând proporţia faţă de totalul încăperilor urbane, acestea trebuie să crească de la 154 la 305 milioane. Creşterea pe cincinal era prevăzută la 95% (faţă de 120% în celălalt plan), căreia îi corespunde un ritm anual de 14,5%, ritm cu care, în primul an, faţă de cele 105 milioane de stat, trebuiau realizate tocmai 29 de milioane. Cu cooperativele şi privaţii trebuiau să fie 43 de milioane, chiar ţinând cont de încetinirea ritmului de la 17% la 14,5%.
Ni se anunţă astăzi că, în locul celor 43 de milioane prevăzute, în oraşe s-au realizat în anul abia încheiat doar 36 de milioane — şi nu noi suntem cei care le-am numărat. S-a înregistrat deci o rămânere în urmă faţă de program cu 20%, dat fiind că sporul anual a fost de 11,8% în locul celui promis de 14,5%. În cincinal s-ar înregistra nu o creştere de 95%, ci de 74%, dacă nu survine un nou regres, cum se aşteaptă în America.
Se pare că în această chestiune ar exista o diferenţă între cele „două sisteme“, dat fiind că în America datoria celor care ocupă locuinţe creşte continuu, la fel ca rata dobânzii la care îşi plătesc ale lor „mortgages“ [ipoteci], care peste câţiva ani vor atinge cifre astronomice şi deosebit de stânjenitoare pentru doctrina economică oficială.
Este uşor de prevăzut că o criză a şomajului şi de restrângere a creditului îi va ruina pe posesorii de case familiale. Treptat, dacă vor dori să mănânce, vor trebui să-şi vândă maşinile şi televizoarele şi, în cele din urmă, casele, care vor ajunge pe nimic în gura creditorului. Avuţia burgheză generează mizerie.
Însă nouă nu ni se pare deloc diferită indiscutabila stare de rău a „păturilor de mijloc“ şi în Rusia, stare prin care economiştii englezi explică astăzi recentele „reforme“ din conducerea centrală a economiei planificate, numind-o o „managerial revolution“!
Când casa este atât transmisibilă prin moştenire, cât şi vandabilă (al doilea lucru nu este valabil pentru casa colhoznică), confirmarea că sunt în vigoare legile acumulării capitalului — care interzic orice neputincioasă „democratizare“ a acestuia, fie ea etichetată drept socialistă sau liberală — se va obţine atunci când ele îi vor constrânge, în cursul acestei crize (care considerăm că în următorul deceniu va căpăta aceleaşi aspecte în toate ţările), pe amăgiţii proprietari ai acelui home să şi-l mănânce, dacă vor să trăiască.
Recenta ştire din Rusia conţine o dată statistică importantă, pe care o redă în aceste cuvinte:
„În plus, la sate, colhoznicii şi tehnicienii agricoli au construit în cursul anului trecut circa 700.000 de case de locuit“.
Cifra este impresionantă, deşi este greu de ştiut dimensiunea medie a ceea ce se înţelege aici prin „casă“ (în mica gospodărie ţărănească din toate ţările, „casa“ şi „camera“ sunt sinonime, căci locuinţa a evoluat prea puţin faţă de primitiva colibă-baracă).
Am avea 700.000 de locuinţe rurale faţă de numai 500.000 urbane calculate de noi, şi nu are nicio relevanţă faptul că acest număr ar creşte dacă am presupune case cu mai puţine camere şi camere cu o suprafaţă mai mică.
Aceasta nu ar schimba totuşi deducţiile noastre privind ritmul construcţiilor „civile“, dat fiind că locuinţele rurale sunt construite prin investirea de bani proprii ai familiei colhoznice şi, într-adevăr, rămân în proprietatea acesteia, chiar admiţând că ar putea exista un credit pe termen lung din partea casei de ajutor a colhozului către familia asociată, pentru completarea cheltuielilor de construcţie. O astfel de cheltuială, pe care nu o găsim menţionată nicăieri în textele consultate până acum, nu figurează în investiţiile de stat şi în planurile cincinale (decât în aluziile la investiţiile suplimentare ale colhozurilor şi ale colhoznicilor, cifre străine de cele ale statului şi care trebuie adăugate la volumul cifrelor planului central). Rămâne aşadar valabil ceea ce am dedus despre scăderea ritmului construcţiilor urbane.
La fel de neclintită rămâne comparaţia cu celelalte ţări, întrucât am utilizat întotdeauna statisticile locuinţelor urbane, şi nu ale celor ţărăneşti. De pildă, în America (anuarele ONU etc.) sunt distinse locuinţele urbane şi cele rurale, iar dintre acestea cele „farm“, adică de fermă (agricole), şi cele „non-farm“, în timp ce cifrelor pe care le-am folosit pentru statisticile construcţiilor le este adăugată menţiunea: „non farm dwellings units“ [unităţi locative neagricole], iar alte rubrici cu cifre de o pondere chiar mai mare privesc categoriile de clădiri industriale, comerciale şi cu alte destinaţii — domeniu în care statistica italiană este deficitară, după cum am arătat.
Pentru Rusia se poate compara cifra oferită de 700.000 de „case“ cu o alta care a fost prezentată printre rezultatele celui de-al V-lea plan cincinal într-un comunicat sovietic, reprodus în Notizie Sovietiche nr. 13 din 1956, dar nemenţionată de Hruşciov la Congresul al XX-lea. Este vorba despre cifra de 2,3 milioane de case „pentru colhoznici şi intelectualii rurali (?)“, care urmează după lista cunoscutelor cifre exprimate în schimb în unităţi de milioane de metri pătraţi. Dacă această cifră ar fi citită în metri pătraţi, ea ar putea fi raportată la puţinele case pentru intelectuali (numiţi astăzi mai exact tehnicieni agricoli) şi poate ridicate cu sprijinul statului; însă dacă este vorba despre întreaga populaţie ţărănească, cifra se poate raporta la prost definita unitate casă şi, desigur, ar căpăta un ordin de mărime de multe ori mai mare — cel puţin de 20 de ori. Nesiguranţele statisticilor!
Este indubitabil că respectivului colhoznic — în multipla sa calitate de cooperator în marea gospodărie a colhozului (unde primeşte o primă remuneraţie orară şi apoi un dividend din profiturile întreprinderii) şi de posesor al micii gospodării — i-au fost acordate posibilităţi vaste de a îmbunătăţi condiţiile locuinţei familiale, alocând în acest scop surplusul de muncă şi de bani care îi rămâne dincolo de subzistenţa pusă la dispoziţia sa, mai întâi în natură şi apoi în bani, în cele două momente ale beneficiului cooperatist şi familial-individual. Un veritabil şi puternic sector de investiţii şi de acumulare de avuţie, care a căpătat caracterul unei mai mari înzestrări imobiliare a satului rusesc şi care, sub forma nenumăratelor căsuţe de gospodari, completează construcţiile gospodăriei colhoznice destinate fermei: depozite, grajduri de creştere a vitelor, construcţii de toate felurile destinate exploatării agricole.
Ne aflăm în faţa unei serii de fapte care converg toate spre avantajul micului ţăran hibridat cu cooperatorul, şi în defavoarea salariatului statului capitalist, industrial sau agricol (sovhoz).
Chiar cifrele de provenienţă sovietică, la care ne limităm exclusiv în această analiză a noastră (suportând consecinţele ce decurg foarte frecvent din incompatibilitatea lor concretă, chiar dacă datorată în parte denaturărilor de propagandă), conduc la stabilirea acestor relaţii:
1. Populaţia urbană creşte relativ şi absolut, în timp ce populaţia rurală scade relativ într-un mod drastic, iar potrivit cifrelor oficiale (pe care le-am arătat aici ca fiind prea tendenţioase), chiar şi în cifre absolute.
2. Nu este uşor să stabilim comparaţii între venitul (aşa cum îl numesc ei) celor două clase, dar este limpede că jocul indicilor monetari şi reali îl favorizează pe ţăranul care este de două ori vânzător şi cumpărător de mărfuri, faţă de salariatul care trebuie să cumpere totul şi îşi vinde forţa de muncă doar la un tarif obligatoriu. Cifrele oficiale însele trebuie să admită că la sate venitul măsurabil în bani este superior celui de la oraşe, deşi numai primului i se mai adaugă un alt venit în natură, nemăsurabil.
3. Muncitorul urban trebuie să plătească pentru locuinţa sa şi dispune de o cotă minimă din ea, dat fiind că locuinţele nou construite înaintează într-un ritm care abia depăşeşte creşterea populaţiei industriale (vezi cazul Moscovei în paragraful nostru 81). Ni se spune că cheltuiala cu locuinţa şi cele conexe se situează la 7-8% din câştigul total: este un indice deloc diferit de cele burgheze (încă o dată). Nivelul maxim ar fi, pentru fiecare metru pătrat utilizat, de 1 rublă şi 32 de copeici pe lună: 206 lire italiene la cursul de schimb de 156 (Notizie Sovietiche nr. 2 din 1957); aceasta ar însemna pentru una dintre camerele noastre 3.700 de lire pe lună — şi ar fi enorm dacă cursul de schimb nu ar fi cu totul altul. Idioata plafonare autohtonă a chiriilor („în Rusia nu cresc de 25 de ani!“) stă mult mai bine.
Tot în legătură cu cazurile anterioare de utilizare a monedei ruseşti, ne permitem să includem un tablou al preţurilor reale ale bunurilor de primă necesitate şi lăsăm cititorul să exerseze puţin pentru a deduce o echivalenţă care pentru noi valorează puţin peste 50 de lire pentru o rublă. Sursa este, ca de obicei, anuarul guvernamental rus. Carne şi păsări de curte: 15 ruble/kg; peşte: 6; unt: 35; uleiuri vegetale şi alte grăsimi: 12; ouă: 1 rublă bucata; făină şi produse din grâu: 3 ruble/kg; cartofi: 1,5; legume: 2; fructe: 4,3.
Toate acestea sunt indicate drept efect al reducerii generale a preţurilor de stat, care ar fi ridicat valoarea rublei.
O locuinţă de o singură cameră ar costa aşadar pentru noi nu 3.700, ci 1.200 de lire pe lună, iar acel muncitor ar trebui să câştige 15.000 de lire pe lună, ceea ce nu este mult, dar suficient pentru a fi echivalentul a 300 de ruble.
După cum a fost anunţat solemn, la începutul anului 1957 a fost stabilit „salariul minim“ de 300 de ruble pe lună! Drept „cucerire“.
Aşadar, limita de locuinţă pentru muncitorul rus, dacă totul merge bine, este de a avea o singură cameră pentru el şi o familie de persoane inactive, la standardul de viaţă italian. În Italia însă, situaţia locuinţelor urbane lasă la fiecare 3 locuitori 2 camere, iar familiei medii de 4 persoane peste două camere şi jumătate. Muncitorul rus de la oraşe are un spaţiu locativ vital considerabil mai redus.
4. În situaţia descrisă, în timp ce construcţia de locuinţe urbane încetineşte în timp de la creşteri de 17% la cele de 14,5% şi la cea de 11,8% efectiv menţinută, construcţia de case pentru ţărani ar creşte (am indicat motivele care ne determină să folosim condiţionalul) cu 2,3 milioane de case — şi fie chiar şi de camere — în 5 ani, şi deci de la o medie de 460.000 pe an la 700.000 în 1956, potrivit recentei indicaţii. Este vorba despre o creştere de circa 50%, care ar fi şi mai mare dacă în comparaţie s-ar ţine cont de raportul numeric al populaţiei dintre oraş şi sat indicat la punctul 1.
În timp ce furnizarea de locuinţe pentru muncitor încetineşte cu 42%, cea de case pentru ţărani se accelerează cu 50%. Asemenea cifre se traduc în cuvinte spunând că este vorba despre două clase nu aliate, ci inamice, şi că clasa muncitoare este clasa înfrântă. Nu am spus că ţăranul neputincios îl exploatează pe orăşean, deoarece este o terminologie care poate da naştere la un echivoc ştiinţific — dar nu politic şi social. O clasă întreţinută poate însemna altceva decât o clasă dominantă (Marx, Manifestul).
Ordinea pe care o urmăm nu este poate impecabilă, dar este cazul să examinăm alte câteva cifre de bilanţ oficiale pentru 1956.
Desigur, se face mare caz de faptul că, în timp ce creşterea producţiei industriale totale a scăzut net în America, reducându-se la abia 2%, cea sovietică a fost de „aproape“ 11%.
Indicele din 1955, sau mai bine zis creşterea din 1955 faţă de 1954, fusese, potrivit datelor Congresului al XX-lea, de 12,3%. Trebuie recunoscut că scăderea era aşteptată. Pentru al V-lea plan cincinal se planificase 70%, ceea ce înseamnă anual 11,2%, şi se realizase 85%, adică 13,1% pe an. Cu acel 12,3% din 1954—1955 se simţea deja o îngreunare. Pentru al VI-lea plan s-a planificat (am repetat cifrele de o sută de ori) doar 65%, mulţumindu-se cu un ritm de 10,5% pe an. S-a produs o uşoară scădere, dar ceva mai pronunţată: aproape 11%.
O astfel de evoluţie a industriei a fost, ca de obicei, „antimalenkovistă“. [3] Mijloacele de producţie au fost produse cu 11% în plus fără aproape, iar mijloacele de consum cu doar 9%. Petrolul, gazul şi electricitatea au întâietate, cărbunele şi fierul au pierdut cel mai mult teren.
Sunt în schimb oferiţi indici agricoli buni şi oarecum neaşteptaţi. Ştim că recolta de cereale de-a lungul celui de-al V-lea plan, în loc să crească cu cele 55-65% planificate, a crescut, cu o evoluţie dificilă, cu doar 29%, astfel încât pentru cincinalul următor s-a prevăzut sporirea ei cu doar 20%.
În schimb, producţia din 1956 de grâu — nu a tuturor cerealelor — ar fi crescut într-un singur an cu 20% „şi le-a depăşit considerabil pe cele din toţi anii precedenţi“. Această frază în aparenţă apologetică nu poate însemna decât atât: că în 1955, deşi recolta de cereale crescuse cu 23% (de la 1.220 la 1.500 de milioane de chintale) ca urmare a unui an favorabil, recolta de grâu trebuie să fi fost scăzută, chiar şi în comparaţie cu unii dintre anii precedenţi. Se cântau într-adevăr osanale porumbului pentru animale.
Seria tuturor cerealelor fusese, din 1950 până în 1955, următoarea: 1.160, 1.125, 1.310, 1.170, 1.220, 1.500 de milioane de chintale, aşa cum am repetat de multe ori, pentru a arăta cum de două ori a fost vorba despre un regres. Care sunt cifrele corespunzătoare ale grâului, care nu este singura cereală din care se face pâine în Rusia?
Se poate stabili că timp de mulţi ani recolta de grâu s-a menţinut la cifre scăzute şi chiar sub nivelul de dinaintea războiului. În 1913 a fost de 816 milioane de chintale; în 1927 a fost mai mică: 775 de milioane. Malenkov ne-a povestit că între 1940 şi 1952 a crescut cu 48%: dar între ce cifre? În comunicatul referitor la al V-lea plan s-a menţionat doar că între anii celui de-al IV-lea şi cei ai celui de-al V-lea recolta „medie“ de grâu, adică la hectar, crescuse cu doar 18%.
Prin al V-lea plan se stabilise să fie crescută cu 55-65%, şi repetăm că producţia de cereale a crescut doar cu 29%, la 1.500 de milioane de chintale. Este posibil ca cea de grâu să fi crescut mai puţin (18% faţă de 29%), să fi rămas staţionară sau să fi scăzut, chiar până în anul 1955. Nu este aşadar posibil să credem în seriozitatea unei redresări agrare dacă nu se publică două elemente: care sunt cifrele recoltei numai de grâu în anii 1950—1955 — şi, pe de altă parte, faţă de cele 1.500 de milioane de chintale date de toate cerealele în rodnicul an 1955, cât s-a recoltat în 1956. Nu vom crede niciodată că s-au recoltat 1.800 de milioane, atâtea câte se aşteptau, după spusele lui Bulganin, în 1960.
Creşterile din 1956 ar fi fost, de asemenea, remarcabile pentru diferite produse alimentare. Produse lactate: 28%; ulei: 31%; unt: 27%; lapte: 32% în colhozuri şi doar 10% în sovhozuri — un alt punct de avantaj pentru ţăran, care pe deasupra poate suge în secret de la propria-i vacă. Cifrele menţionate merită să fie puse în acord cu cele descurajatoare din anii trecuţi şi rămâne de dovedit că ele reprezintă începutul dublărilor pe care cel de-al VI-lea plan le-a promis pentru carne, lapte şi produse similare — subiecte pe care le-am tratat deja şi care vor rămâne o himeră.
Există o cifră statistică ce se dovedeşte decisivă. Se declară că la investiţiile de capital din partea statului s-a rămas cu 6% sub obiectiv, iar acest lucru nu poate să nu aibă legătură cu actuala „reformă gigantică“ a Sovietului Suprem, care priveşte mai ales centralizarea statală a investiţiilor. În timpul celui de-al V-lea plan, investiţiile de capital ale statului au crescut cu 92%, ceea ce reprezintă, după cum se ştie, 14% pe an. Între 1954 şi 1955 a existat o creştere de doar 7%, cu o cădere bruscă şi ciudată de 18% între 1953 şi 1954. Acest lucru a determinat temperarea promisiunilor pentru al VI-lea plan, după cum am avut prilejul să arătăm pe larg: s-a coborât la 68% pe cincinal, ceea ce reprezintă 11% pe an. Nu s-a obţinut aşadar decât abia 5%, dacă s-a rămas cu 6% sub obiectiv!
Ne aflăm noi oare în prezenţa unor manevre reformatoare „voluntariste“ sau a demonstraţiei deterministe că este vorba despre un capitalism obişnuit care încetineşte, alternând, ca întotdeauna şi pretutindeni, avansuri nebuneşti cu sinistre regrese?
Trebuie să semnalăm o ultimă notă a recentei comunicări despre anul 1956: despre venitul naţional (dulcis in fundo) se spune că a crescut cu 12%. În expunerea noastră precedentă am dedus din cifrele oficiale că în 1955 venitul naţional sovietic s-ar fi ridicat la 370 de miliarde de ruble. Această cifră a fost dedusă de noi din cifre relative oficiale, cum ar fi cea a creşterii de 68% înregistrată în cel de-al V-lea plan şi cea de 60% prevăzută pentru cel de-al VI-lea — creşteri cărora le corespund, ca de obicei, aproximativ 11% şi, respectiv, 10% pe an. Pare ciudat că venitul a crescut cu 12%, adică mai mult decât era prevăzut, tocmai atunci când producţia a crescut mai puţin decât se prevăzuse. Cu toate acestea, scăderea semnalată a investiţiilor ar fi putut face să crească partea consumată a venitului, care influenţează nivelul de trai. Potrivit acelor date anterioare, venitul din 1955, de presupuse 370 de miliarde de ruble, ar fi fost destinat în proporţie de 155 de miliarde pentru investiţii şi, prin urmare, de 215 miliarde pentru consum, de unde am tras cunoscutele concluzii privind nivelul scăzut de trai mediu din Rusia în comparaţie cu alte ţări.
Putem ţine cont acum de alte date. Am spus mai sus că echivalenţa rublei în lire, care este menţionată în publicaţiile filozovietice ca fiind de 156, este mult mai mică, iar din preţurile bunurilor de consum se deduce a fi de puţin peste 50 de lire. Or, la data de 15 mai 1957, presa italiană a publicat că, la data de 1 aprilie, Banca de Comerţ Exterior a URSS, în mod unilateral — adică fără a avea nevoie de acordul celorlalte ţări —, a rectificat echivalenţa rublă-dolar, pe care o stabilise de mult timp la 4 ruble, la nu mai puţin de 10 ruble pentru un dolar, adică făcând să scadă la 40% valoarea rublei, care în lire italiene ar veni să corespundă la 62, în loc de 156. Toate acestea concordă cu estimările noastre anterioare, atât în privinţa costului de construcţie şi de folosinţă a locuinţelor, cât şi a preţurilor mărfurilor, chiar luând în calcul faptul că în datele din 1955 şi 1956 rubla ar fi avut o putere de cumpărare mai mare decât astăzi, la începutul anului 1957.
În anuarul pentru anul 1955 al statului rus există o altă indicaţie pe care este cazul să o folosim, privitoare la volumul comerţului intern cu amănuntul.
Cifrele furnizate urcă la un maxim de 550 de miliarde de ruble pentru anul 1955, ale cărui date sunt prezentate în general de respectivul ultim anuar.
Comerţul rus pentru consum este administrat de stat în proporţie de 63%, în timp ce 28% este administrat de cooperative, iar restul de 9% este alcătuit din vânzările directe ale micilor producători, aşa-numita „piaţă colhoznică“. În cadrul comerţului de stat şi cooperatist, produsele alimentare reprezentau în 1955 un procent de 55%, pe când în 1940 reprezentaseră 63%, astfel încât cele 37% de atunci, reprezentând alte mărfuri de consum (nealimentare), ar fi crescut în 15 ani la 45%.
Este interesant, de asemenea, un tablou al comerţului în decursul timpului. De la 50 de miliarde de ruble în 1932 s-a trecut la 204 miliarde în 1940, la 409 în 1950 şi la 502 în 1955 (excluzând piaţa colhoznică). Aici se răspunde la întrebarea firească privind valoarea reală, şi nu doar monetară, a acestei mase de mărfuri vândute. Din 1940, respectivele cifre monetare variază după indicii 100, 200, 245. Despre variaţia preţurilor se afirmă că ar fi fost 100, 183, 138 — adică ar fi crescut în timpul războiului şi în perioada postbelică şi ar fi scăzut în timpul celui de-al V-lea plan. Prin urmare, volumul real al comerţului ar fi avut evoluţia 100, 108, 209, pe când, făcând calculul corect — aşa cum poate verifica cititorul atent —, s-ar obţine doar 100, 108, 178. Războiul ar fi făcut aşadar să stagneze timp de 10 ani comerţul de consum, care în ultimul cincinal ar fi crescut de la 108 la 178, adică cu 65%, indice concordant ca de obicei cu ritmul celui de-al V-lea plan.
Pentru cel de-al VI-lea plan se presupune că se va ajunge de la 502 la 830 de miliarde, câştigând din nou 65%. Dar cum se intersectează această evoluţie cu evaluarea schimbătoare a rublei? S-ar putea spune că aceasta este stabilită pe cale de autoritate, după cum îi convine comerţului de stat cu exteriorul; noi am văzut însă că cifrele privind costul locuinţei şi al vieţii vorbesc în sens opus.
Acestea fiind stabilite, cititorul să îngăduie o ultimă comparaţie, pe care o încredinţăm simţului său critic. Să remarcăm mai întâi că, lăsând la o parte cifra dată pentru „piaţa colhoznică“, rămâne în afara tuturor estimărilor valoarea masei de bunuri consumate de colhoznici în natură — care este greu de calculat, dar care oricum sporeşte nivelul mediu de trai „al întregului popor“, potrivit obişnuitei ipocrizii economice emulative şi mondiale.
Ne rămâne îndoiala privitoare la modul în care se consumă 550 de miliarde când venitul naţional a fost indicat — fie şi implicit — la 370 de miliarde, iar cel consumat, după scăderea investiţiilor, se reduce la numai 215 miliarde.
Este foarte ciudat ca, având două treimi din comerţ în mâinile statului (socialist!), mărfurile să fie comercializate de două ori pentru a fi mâncate o singură dată! Acesta este, în comparaţie cu cel burghez, un supermercantilism.
Pentru a face o comparaţie finală între nivelul de trai din Rusia şi cel din ţările occidentale, vom accepta cifra de 550 de miliarde de ruble pentru mărfurile consumate în anul 1955. Dacă am împărţi această cifră la 205 milioane de locuitori, consumul pe cap de locuitor ar fi de 2.700 de ruble.
O cercetare similară pentru America ar rezulta din împărţirea a 260 de miliarde de dolari la 170 de milioane de locuitori, obţinându-se un consum de 1.550 de dolari pe cap de locuitor.
În sfârşit, pentru Italia, din venitul net consumabil pe 1955 de 10.200 de miliarde de lire, raportat la 48 de milioane de locuitori, rezultă 210.000 de lire. Comparaţia cu Statele Unite este facilă: 330 de dolari în loc de 1.550; după cum bine ştim, suntem consumatori de cinci ori mai modeşti.
Dacă i-am aplica locuitorului rus raportul băncii de comerţ exterior de 10 ruble pentru un dolar, i-ar rămâne 270 de dolari, şi ne-am afla încă o dată sub nivelul italian.
Dacă în schimb (vezi paragraful 84) pornim — folosind întotdeauna cifrele oficiale ale statului rus — de la venitul „naţional“ şi scădem din el masivele investiţii, îl vedem pe consumatorul rus coborând cu mult sub cel italian, şi aceasta chiar dacă admitem că în cursul anului 1955 ar fi fost valabil îndoielnicul raport de 4 ruble pentru un dolar.
O încercare de a concilia contradicţia dintre date ar putea fi aceea de a atribui surplusul cumpărăturilor faţă de venitul calculat oficial tocmai masei de colhoznici (şi, în general, de microproducători), care sunt nişte cripto-rentieri. Dată fiind ficţiunea că în Rusia au un „venit“ doar cei care primesc un „salariu“ (adică tocmai cei care, dacă învăţăm de la Marx şi nu de la Keynes-Malthus, nu au niciun fel de venit!), diferenţa dintre cele 550 de miliarde de cumpărături la magazinele de stat şi cele 215 miliarde de venit consumabil „înregistrat“ să o atribuim masei agrare a micilor gospodari familiali şi unei anumite mase meşteşugăreşti sau de speculanţi pe piaţa neagră din oraşe, precum şi celeilalte cete negre de „operatori economici“ invizibili, mai ales din industriile de antrepriză. 215 miliarde reprezintă venitul salariaţilor statului (şi al funcţionarilor mărunţi), pe care îi calculăm, împreună cu familiile aflate în întreţinerea lor şi după atenuarea cuvenită a absurdităţilor oficiale, la jumătate din populaţia totală (vezi cercetarea noastră demografică din paragrafele 44 şi următoarele). Rusia se va dovedi o ţară, după cum am arătat, astăzi mai industrială decât Italia, iar venitul pe cap de locuitor al clasei muncitoare va fi de 215 miliarde de ruble pentru 100 de milioane de locuitori şi, prin urmare, de 2.150 de ruble — mai puţin departe de cele 2.700 care reies din statistica comerţului. Nu contează prea mult dacă acele 2.150 de ruble valorează 215 dolari şi 135.000 de lire, sau ceva mai mult. Să admitem, în mijlocul atâtor îndoieli, o echivalenţă de o optime de dolar: vor fi 270 de dolari şi 170.000 de lire.
Importanţa rezidă în altă parte. Având un grad mai ridicat de industrializare, Rusia îl remunerează pe muncitor, pe proletar, mai puţin decât Italia medie şi, prin urmare, mult mai puţin decât Italia industrială, ca să nu mai vorbim de celelalte ţări.
Diferenţa dintre 550 şi 215, adică 335 de miliarde de ruble, în mare parte (adică trebuind doar să scădem din ea valoarea reală a forţei de muncă cheltuite de jumătatea rurală a populaţiei pe pământul de pe lângă casă şi în relaţii similare) şi, prin urmare, nu mai puţin de jumătate din întregul consum, din toate cele 550 de miliarde de încasări ale magazinelor, are, în teoria lui Marx, un nume simplu şi binecunoscut: plusvaloare.
Fie rubla cotată la cât pofteşte la cursul de schimb al băncii prădătorilor mondiali; tocmai „socialismul“ măsurat cu aceste ignobile şi incalculabile ruble nu merită nici ciuma care să-l roadă.
Până în urmă cu puţini ani, şi în virtutea teoriilor „adăugate“ de Stalin la Marx, argumentul principal pentru a contrapune „sistemul socialist“ celui capitalist era că întregul flux al avuţiei şi al banilor, sau aproape întregul flux, se revărsa în casa unică a statului.
Trecerea noastră în revistă a faptelor economice — în ceea ce priveşte apărarea doctrinelor niciodată trădate şi nici îmbunătăţite, ele se apără singure; bastioanele lor de un secol încoace nu se clatină sub loviturile filistinilor — se apropie de sfârşit cu constatarea că şi deviza „totul la stat“ a căzut pradă soartei rizibile a „îmbogăţirii“ şi „actualizării“ — adică rătăceşte în zdrenţe prin mizerie şi prin noapte.
Dar chiar şi o economie vârâtă cu totul în stat este o economie capitalistă, ba chiar este — da, domnilor, conform neschimbatelor table ale legii — expresia sa supremă. Nu va fi nevoie să reamintim că, dimpotrivă, economia socialistă se defineşte drept economie fără stat; iar statul socialist va veni, dar pentru a rezolva treburi de război social şi de lichidare fără scrupule a rămăşiţelor lăsate în om de capitalismul social şi politic.
În ţările capitaliste, o fracţiune considerabilă a economiei curge astăzi prin maşinăria administrativă a statului, şi de altfel în cele mai vechi forme de producţie au existat stadii în care aceasta a trecut prin stat în forme şi mai însemnate, şi chiar în proporţii mai mari, dacă lăsăm în afara comparaţiei sectoarele de economie naturală şi nemercantilă. Lucrările de construcţii, de pildă, aşa cum ilustrează Marx în prima sa redactare a textului Capitalului, publicată recent de ruşi după manuscrisele de acum un secol (caietele din 1857—1858), au fost aproape în totalitate încredinţate statului în economiile clasice (Roma) şi în cele mai vechi economii orientale (Egipt, Asiria...).
Dacă ne punem problema pentru Statele Unite, vom găsi că din cele 73 de miliarde de dolari ale obişnuitului venit naţional, în 1939, statul a cheltuit 9 miliarde, adică circa 12%, iar dacă ne raportăm la produsul naţional brut de 91 de miliarde, 10%.
În 1955, în schimb, cheltuielile statului au fost de nu mai puţin de 67 de miliarde, faţă de 325 de miliarde de venit net şi 412 miliarde de produs brut, urcând la 20% şi, respectiv, la 16%.
Aceasta înseamnă că, în timp ce „economia“, în linii mari, devenea pe o perioadă de 16 ani de peste patru ori mai elefantiastică, sectorul său de stat se umfla de aproape opt ori. Noi, marxiştii din anii 1857—1957, în loc să spunem: ce paşi uriaşi face socialismul în America!, ne limităm să ne frecăm mâinile şi să spunem: grăbeşte-te, capitalismule, că se apropie ziua în care trebuie să crăpi!
Dar — după metoda obişnuită a noastră, a celor „apriorici“, „dogmatici“ şi surzi la lecţiile istoriei — ce se întâmplă în biata noastră Ităliuţă?
În 1955, la un produs naţional brut de 13.000 de miliarde şi net de circa 11.000 de miliarde, statul a cheltuit 2.000 de miliarde şi un sfert de lire, adică 17% şi, respectiv, 21% din tot. La socialism batem America! Şi să ne închipuim ce va fi îndată ce o criză binefăcătoare ne va dărui guvernul Pietro-Palmiro, menit să golească buzunarele lui Pantalone.
Comparaţia istorică italiană? Ei bine, noi, graţie lui Benito, eram încă din 1939 în plin socialism. Faţă de un venit naţional net de 150 de miliarde, statul a cheltuit peste 40 de miliarde, adică 27%! Ai unui asemenea socialism suntem fii nedegeneraţi, coborând doar la cele 21% şi mai bine de astăzi, faţă de cele 20% americane.
Şi acum să trecem la Rusia. Cheltuielile bugetului de stat au fost, în miliarde de ruble, din 1950 până în 1954, de: 413, 430 (?), 460, 514, 560.
Cifra care trebuie să ne indice economia generală este îndoielnică din motivele bine cunoscute ale veniturilor în natură şi ale veniturilor ascunse. Dacă luăm elaborarea noastră pe baza declaraţiilor de la congrese privind venitul naţional, pe care le-am prezentat în paragraful 84, avem 210, 230, 260, 295, 330 şi rămânem puţin contrariaţi pentru că statul cheltuieşte mai mult decât „venitul naţional“. Fenomenul cere reflecţie. Acesta să fie oare „socialismul“?
Nu este întotdeauna uşor să limpezeşti ideile economico-sociale. Atmosfera este încărcată de perdele de fum. În acest caz, ele sunt împrăştiate de ambele tabere inamice.
Este clar că ruşii înţeleg prin venit naţional ceea ce ei numesc venitul populaţiei. Prin urmare, în el figurează, aşa cum am arătat mai sus, toate salariile şi lefurile pe care le plătesc fabrica de stat, sovhozul, birourile administraţiei publice şi aşa mai departe. Însă despre „profiturile întreprinderilor“, de vreme ce se afirmă că nu sunt consumate de niciun particular, ci fie sunt vărsate statului, fie sunt reinvestite (cu permisiunea planului general) în aceeaşi întreprindere, se susţine oficial că nu figurează în venitul naţional. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci nu ar trebui nici măcar să scădem, de pildă din cele 370 de miliarde de venit naţional din 1955, cele 155 de miliarde de investiţii, aşa cum am făcut mai sus. Totuşi, dacă ar fi aşa, contestaţia de adus filozovieticilor ar deveni alta: decalajul dintre cele 550 de miliarde ale comerţului de consum şi cele 370 de miliarde ale venitului naţional s-ar reduce la cifra considerabilă de 180 de miliarde, şi ar scădea raportul dintre venitul consumat şi venitul total produs — obiect al unei polemici violente între occidentali şi orientali, şi fie şi aşa. Cota de 155 din 525 ar fi totuşi mai mare decât în Occident: 30%.
Statistica oficială, exagerată fără îndoială când preamăreşte transformarea Rusiei într-o ţară industrială, indică 48 de milioane de muncitori şi funcţionari în 1955, după cum ştim. Abia acum, în 1957, se pretinde că s-a asigurat salariul de 300 de ruble pe lună şi 3.600 de ruble pe an: fondul de salarii ar fi de 173 de miliarde, rămânând deci la o distanţă considerabilă atât faţă de un venit naţional consumabil de 215 miliarde, aşa cum s-a dedus mai sus, cât şi — şi evident cu atât mai mult — faţă de unul de 370 de miliarde; iar în raport cu cele 550 de miliarde consumate, din fondul de salarii ar proveni doar 173, sau să spunem, cu jocul salariilor şi al lefurilor mari plătite unei mici minorităţi, 200 de miliarde. Să urcăm cu forţa de muncă internă colhoznică la 275; ne aflăm tot la jumătate de forţă de muncă remunerată faţă de 550 de consum mercantil, ceea ce înseamnă că jumătatea este plusvaloare, aşa cum s-a dedus mai sus pe cealaltă cale şi cu rezervele obişnuite asupra cifrelor ruseşti, dar întotdeauna în avantajul tezei noastre.
Revenind la bugetul de stat, marile sale cheltuieli decurg din aceste capitole, luând anul 1952 pentru care există date complete: finanţarea economiei naţionale: 39%; măsuri sociale şi culturale: 27%; cheltuieli militare: 24%; administraţia de stat: 4%; serviciul datoriei publice: 2%; altele: 4%.
Veniturile care acoperă aceste cheltuieli sunt (acestea pentru anul 1954, bugetul rus fiind prezentat, din motive lesne de înţeles, mereu în echilibru): impozite indirecte: 41%; impozite directe: 8%; prelevare din profituri: 16%; împrumuturi: 3%; altele: 32%.
Prin urmare, industria de stat, în afară de ceea ce primeşte apoi pentru noi investiţii în contul capitolului de cheltuieli „finanţarea economiei naţionale“, depune statului o parte din profiturile sale, acoperind în acest mod 16% din buget. Potrivit sursei de care ne folosim (discursul ministrului de finanţe Zverev din aprilie 1955), întreprinderile de stat au avut în 1954 profituri de 123 de miliarde de ruble: statul a retras din acestea 92,6 miliarde, după cum s-a spus, adică 75%, iar restul de 25% figurează ca „autofinanţare“, adică merge ca spor de capital al întreprinderii şi, prin urmare, în teorie, tot la stat — industriaşul şi acţionarul unic al fabricilor şi întreprinderilor.
Prelevarea statului din profituri fusese până acum în continuă creştere: din 1949 încoace: 49%, 56%, 61%, 70%, 72%, 75%. Din 1957 tout va changer!
Putem deduce că cele 118 miliarde de profituri ale industriei de stat pot fi adăugate la venitul naţional al particularilor. În această definiţie absurdă, salariatul este un particular, pe când în marxism particular este cel ce trăieşte din munca altuia: muncitorul nu este „privat“ decât folosind cuvântul din punct de vedere gramatical ca participiu trecut, deci la pasiv; particularul la activ (în pofida chiar şi a gramaticii) este micul şi marele burghez. Şi statul-patron.
Cu adăugirea menţionată, venitul naţional creşte pentru anul 1954 la 330 plus 118 miliarde, adică la 448 de miliarde, şi începe să se apropie de bugetul de stat de 570 de miliarde.
Ar fi de asemenea plauzibil să considerăm că venitul populaţiei este dat după deducerea impozitelor, cel puţin a impozitelor directe, care sunt acelea (dar ce fel de socialism!) asupra venitului privat, şi putem adăuga alte 46 de miliarde, ducând venitul naţional la 494 de miliarde. Am putea presupune, de asemenea, că nu s-au inclus în statistica „venitului popular“ cheltuielile pe care le face statul pentru propria sa administraţie, adică venitul faimoasei birocraţii — cheltuială care a fost în 1950 de 13,8 miliarde, în 1952 de 20,8 miliarde, iar în 1953 prevăzută la 14,3 miliarde (aşa cum se procedase în anul precedent) şi neraportată la cât a fost în realitate, pe când pentru 1954 nu s-a publicat nici bugetul previzionat, nici cel de execuţie. În mod proporţional ar fi cel puţin 25 de miliarde; de asemenea, cele 10 miliarde de dobânzi pasive private la datoria publică ar trebui adăugate la venitul „poporului“, şi evident cele 16 miliarde pe care statul le-a împrumutat în acel an şi care de undeva au ieşit (inclusiv din confiscări aplicate salariilor de stat). Cu toate acestea, pentru a echilibra bugetul statului-patron şi venitul naţiunii, trebuie să apelăm puţin la celelalte capitole de impozite indirecte şi cheltuieli necunoscute.
Concluzia la care l-am condus pe cititor este că în Rusia statul mânuieşte nu 20%, nu 25%, ci 100% din venitul naţional, care în realitate, pentru comparaţia cu celelalte ţări burgheze, înseamnă: muncă plătită plus profituri.
Dimensiunea bugetului naţional, de peste 600 de miliarde de ruble în 1955, îşi găseşte într-adevăr corespondenţa în ordinul de mărime al comerţului total de bunuri cumpărate de consumatori, în cifra de afaceri.
Dacă venitul naţional stabilit în Rusia nu reprezintă decât într-o măsură minoră muncă umană vie plătită, şi dacă partea excedentară creşte mereu atunci când la cifra maximă întâlnită până acum, de 370 de miliarde de ruble, se adaugă „profiturile statului“ şi diferitele sale confiscări — în care nu face decât să calce pe urmele tuturor predecesorilor săi istorici —, trebuie să considerăm de asemenea că partea din economie care rămâne în afara statului este redusă în comparaţie cu Occidentul (spre regretul tuturor, în afară de cel al adevăraţilor proletari), dar, dimpotrivă, partea din economie care rămâne în afara măsurătorilor statistice este mai mare decât oriunde altundeva. Motivele sunt două: locul larg acordat economiei blocate la tipul natural în colhozuri (şi în alte sfere), cu un consum nemercantil al producătorului, care se dovedeşte nemăsurabil, şi partea care este lăsată contrabandei cu mărfuri şi profituri. Aceasta este enormă, aşa cum arată toate fazele de război şi de urgenţă în care statul capitalist se apucă să facă şi să dicteze totul de unul singur. Când statul a proclamat că întregul venit consumabil trebuie să treacă prin casele şi prin maşinile sale de calcul, o parte tot mai mare a consumului se realizează pe căi ilegale — nu atât de cumpărare a mărfii, cât de obţinere a banilor.
Desigur că, dacă socialismul ar fi îndesarea economiei în interiorul statului, el ar conduce la aşa ceva sau la execuţii prin împuşcare în permanenţă; dar socialismul este exact opusul: este economia scoasă în afara pieţei şi a circulaţiei banilor. Iar paşii săi înainte se măsoară doar cu această unică măsură: dând foc statisticilor şi aruncând pe fereastră maşinile de calcul.
Toate contorsiunile statisticii ruse nu fac decât să dea măsura trivialei sale renegări.
De acum majoritatea muncitorilor a fost învăţată să înghită orice, dar este sigur că la început această poveste a impozitelor foarte mari din Rusia a fost greu digerată. În realitate, lucrul cel mai ciudat este că o digeră alaiul dezgustător de mici burghezi, de dughengii, de intelectuali, de bieţi ţopârlani traşi pe sfoară de toată lumea, care stă din păcate în spatele staliniştilor şi post-staliniştilor, şi în rândul căruia este imensă groaza de agentul fiscului, de perceptorul de dări.
Potrivit mizerului bagaj al agitatorilor de mase care, într-un mod întru totul paralel cu demagogii ce vorbesc astăzi pretutindeni în numele Kremlinului, au căutat să atragă după sine păturile şi masele „populare“, un vechi loc comun în materie de impozite este acesta. Impozitele directe sunt acelea prin care statul intervine pentru a lua pentru sine şi pentru serviciile sociale pe care trebuie să le gestioneze o parte din venitul pe care fiecare cetăţean îl încasează în bani. Şi se înţelegea venit din proprietate, venit din întreprindere, adică din industrie, din comerţ. A făcut întotdeauna parte din locurile comune ale socialiştilor democraţi şi, dacă vreţi, ale democraţilor socialişti şi ale democraţilor sociali, de un secol bun încoace, „revendicarea“: niciun impozit direct pe salariu! Şi prin aceasta se era consecvent cu o teoremă economică pe care o conţine marxismul: salariul nu este venit! Veniturile sunt diferitele părţi în care se împarte plusvaloarea: rentă, profit, dobândă comercială şi bancară. Deşi tocmai plusvaloarea este cea care a asigurat, prin intermediul impozitului, furnizarea serviciilor de drumuri, căi ferate, pompieri..., copoi, popi şi parlamentari.
Se arunca în schimb anatema asupra impozitului indirect, întrucât acesta se percepe de la consumator, fiind adăugat la preţul cu care îi sunt vândute mărfurile. Un astfel de impozit îl plăteşte, prin urmare, oricine consumă; că respectivul consum se face din venit sau din salariul cel slab, puţin contează.
Două erau, prin urmare, măreţele strigăte ale democraţiei filopopulare şi filoproletare (pentru cei cărora nu le repugnă îmbrăţişarea ei scabroasă!): Fără impozite indirecte pe pâinea poporului, ci impozite directe şi, mai presus de toate, impozite progresive pe venituri. Astfel sunt lovite marile profituri şi marii rentieri. Asemenea refrene stupide sunt încă în vogă în festivalul regizat de la Kremlin, care, fireşte, calcă în picioare simpla teoremă a lui moş Marx. Serviciile statului se împart în cele care ajută omenirea şi în cele care o jecmănesc. În ambele cazuri, oricare ar fi sistemul de impozitare, cheltuiala pentru aceste servicii este plătită din plusvaloare şi apasă asupra clasei muncitoare.
Nu ca marxişti, aşadar, ci ca democraţi îi tratăm pe aceşti domni, aruncându-le peste bot faptul, pentru noi pe deplin explicabil în sine, că în Rusia se plăteşte un noian de taxe şi, mai mult, că cele directe reprezintă abia o şesime din cele indirecte. Uşor ar fi de răspuns că, nemaiexistând mari rentieri, statul ar face o afacere proastă impozitând veniturile mari, şi pentru că ar trebui să mărturisească oficial că acestea există, ruinând propaganda.
Vrem doar să luăm în derâdere pretenţia agenţilor externi ai Kremlinului de a fi deasupra vechilor gogoşi râncede ale economiei democratice. Nu ar avea dreptul să dea un astfel de răspuns cel care îi calcă pe toate urmele, alăturându-i-se în căutarea exaltării investiţiilor şi, în acelaşi timp, a democratizării nu doar a proprietăţii asupra pământului şi a locuinţei, ci chiar şi a capitalului industrial şi comercial.
Dar este oare posibil să se mai menţină fie şi pentru o clipă vreo slabă licărire a acelei strălucitoare fulgerări împotriva minciunilor care ne-a permis să risipim bigotismul micii economii, când în fiecare zi se aduc sacrificii celei mai rele superstiţii pentru lozincile democratice şi chiar mai rău în politică, în drept, în morală, în filozofie?
Are oare dreptul de a menţine critica sistemului burghez de impozite cel care a dezertat de la critica statolatriei şi a legalismului constituţional, a sanctităţii familiei şi a persoanei, care însumează totul, inclusiv omagiul adus celui mai rău pietism şi fideism, dincolo de care mersese într-o vreme însăşi democraţia burgheză laică?
Poate oare să îngaime marxism în economie — despre sistemul fiscal rus vom vorbi îndată pe scurt — cel care scrie în genunchi despre pălăria [galero] aşezată pe capul cardinalului polonez şi nu ezită în faţa unor expresii de acest calibru (vezi numărul nostru trecut):
„întărirea prestigiului Bisericii şi extinderea magisteriului clerului“? [4]
După care au dreptate publicaţiile conformiste (revista Tempo):
„Dacă este adevărat că marxismul nu distruge religia, este la fel de adevărat că religia nu distruge marxismul“.
Este un pact istoric încheiat, dar nu cu marxismul: între două târfe ale istoriei, religia şi democraţia, dintre care a doua este cea demnă de cartela de prostituţie a poliţiei.
[1]. Reacţia (proba) Wassermann — test serologic introdus în 1906 de bacteriologul August von Wassermann pentru diagnosticarea sifilisului. Bordiga utilizează această metaforă medical-polemică pentru a desemna un indicator infailibil care trădează prezenţa infecţiei capitaliste profunde şi a relaţiilor burgheze în organismul economic sovietic.
[2]. Tondeuse — maşină de tuns iarba.
[3]. Referinţă la scurta perioadă (1953—1955) în care Gheorghi Malenkov, în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS, a susţinut „cursul nou“ — o politică economică axată pe dezvoltarea cu prioritate a industriei uşoare şi a bunurilor de consum (Grupa B) pentru ridicarea nivelului de trai. După înlăturarea lui Malenkov de către fracţiunea Hruşciov-Bulganin, conducerea sovietică a revenit la prioritatea absolută acordată industriei grele şi mijloacelor de producţie.
[4]. Trimiterea vizează articolul „Vodka e preghiere per operai polacchi“ (Vodcă şi rugăciuni pentru muncitorii polonezi), publicat în numărul precedent al ziarului Il programma comunista (nr. 10/1957). Citatul reprodus îi aparţine lui Aldo Tortorella, corespondentul la Varşovia al cotidianului l’Unità (organul central al Partidului Comunist Italian). În corespondenţele sale din Polonia post-stalinistă a lui Władysław Gomułka, Tortorella lăuda cu fervoare reconcilierea regimului cu Biserica Catolică şi acordarea pălăriei cardinalice (galero) primatului Stefan Wyszyński, celebrând totodată proliferarea micilor întreprinderi private şi a luxului mercantil. Bordiga denunţă această capitulare a pretinşilor „comunişti“ în faţa religiei şi a pieţei libere, arătând că, în timp ce noii îmbogăţiţi prosperă, proletariatului polonez nu-i rămân decât cele două forme de alienare şi consolare ale claselor asuprite: vodca (cu un consum record de 125 de milioane de litri anual) şi rugăciunea în bisericile reconstruite de stat.