Este întru totul firesc ca sistemul fiscal al statului sovietic să fi apărut ca un sistem mixt şi să se fi dezvoltat treptat pentru a se adapta unei economii din ce în ce mai industrializate. Însă, cum încă din anii NEP-ului a fost clar că, în paralel, se va dezvolta o imensă piaţă monetară internă, iar din anii falsei „colectivizări“ agrare a devenit evident că formele private cooperatiste şi chiar individuale vor progresa de asemenea enorm, a fost inevitabil ca sistemul de impozite să se sprijine pe trei sectoare: cel „socializat“ — şi, mai exact spus, al gestiunii de stat —, cel cooperatist şi cel privat.
Pentru a evita orice confuzie de idei, vom spune de îndată că în economia socialistă nu se poate pune problema unor impozite plătite în bani: întrucât administraţia socială dispune la un moment dat de întregul produs, ea reţine, la repartizarea acestuia, partea ce corespunde serviciilor generale şi lasă restul pentru consumul individual zilnic; aceasta este schema marxistă.
Dar chiar şi o economie complet etatizată, deşi rămâne monetară, ar putea funcţiona fără impozite. Dat fiind că centrul statal direcţionează în bugetul şi în visteria sa orice „profit“ al întreprinderilor etatizate — iar dacă acestea ar fi practic toate, inclusiv în agricultură —, din această mişcare se pot extrage cheltuielile pentru serviciile publice generale.
Dacă impozitul în bani continuă să existe şi se extinde, aceasta înseamnă că nici măcar etatizarea totală (care este pentru Marx o „fază instabilă“, proprie unei perioade revoluţionare) nu numai că nu este atinsă, ci chiar slăbeşte. Toate ştirile de după 1953 merg în acest sens, inclusiv cele mai recente. Printr-o bizarerie a istoriei sau printr-o simplă coincidenţă, acest proces urmează după moartea lui Stalin, care i-a facilitat mărturisirea. În Rusia nu avem doar capitalism de stat, ci capitalism de stat amestecat cu cel privat, într-un amestec ce evoluează prin diminuarea ponderii celui dintâi: acest fapt nu doar că nu este rezultatul unui proces de revoluţie socialistă, dar nici măcar nu îmbunătăţeşte condiţiile pentru această revoluţie.
Conceptul lui Lenin de „impozit în natură“ în sarcina ţăranului individual şi cooperatist, ca măsură vădit burgheză, a fost abandonat. Statul prelevează produse agricole, dar contra bani, şi pe o cale care este întotdeauna în avantajul populaţiei agrare şi în dauna celei industriale.
În 1945, atentul cercetător Bettelheim scria:
„partea cea mai importantă a impozitului pe cifra de afaceri este furnizată de produsele făinoase, de pâine, fapt făcut posibil de împrejurarea că statul cumpără la preţ scăzut, prin măsuri de autoritate, cerealele pe care le revinde foarte scump populaţiei sub formă de făină şi pâine. În 1937, din cele 77 de miliarde de ruble ale impozitului total, 24 au fost date de produsele agricole şi 20 de industria alimentară; numai 9 de industria grea“.
În aceste zile din 1957, după ce se continuă cu paşi mari mersul început în 1953 — al cărui sens este de a folosi randamentul superior al producţiei şi al tehnicii asociate doar în scopul de a întemeia o societate statică de consumatori-proprietari cu cadru familial autonom —, l’Unità publică această corespondenţă de la Moscova:
„Erorile (ce plictiseală!) descoperite şi denunţate au fost două: o povară financiară excesivă impusă ţăranilor prin impuneri fiscale, preţurile prea scăzute pentru producţia lor şi cotele mari de colectare obligatorie; o insuficientă respectare (!) a naturii cooperatiste a colhozurilor, care a mers până la a impune totul de sus, etc.“ (numărul din 28 mai).
Actuala regionalizare — şi mai rău — a aparatului industrial însuşi este un alt pas care merge concomitent în sens contrar tradiţiei lui Stalin şi revoluţiei. Ea prefigurează, după cuvintele de acum limpezi ale lui Hruşciov, idealul unei industrii fărâmiţate, cooperatiste şi colhoznice, un ideal identic cu cel al contrarevoluţiei burgheze din America, şi despre care viitorul apropiat va da dovezi răsunătoare.
În ceea ce priveşte primul sector, economia socializată, impozitul în bani „pe cifra de afaceri“ urmăreşte fiecare produs de la origine şi prin transformările succesive. Nimeni nu neagă că este vorba despre un impozit „indirect“, însă a existat timp de mulţi ani o amplă discuţie, economiştii sovietici pretinzând că nu avem de-a face cu un adevărat impozit „pe consum“, ci cu o simplă prelevare, forfetară şi „a priori“, din profiturile întreprinderilor de stat şi cooperatiste.
Într-adevăr, dacă totul ar porni de la visteria unică a statului şi ar ajunge tot în ea, dacă orice mişcare de valoare s-ar reduce la intrări şi ieşiri ale statului, în socoteala finală ar putea fi indiferent dacă i se lasă unei întreprinderi un profit de 100 pentru a-i reţine 40 şi a-i lăsa 60, sau dacă este pusă mai întâi să plătească 20 ca impozit pe profit şi apoi i se cere să mai depună alţi 20 din venitul net. De fapt, dacă preţul final pentru consumator este preţul stabilit de stat, acesta, ca atare, ar rămâne indiferent la faptul că prelevarea se face într-o singură etapă sau în două etape. Însă un astfel de impozit nu se plăteşte în momentul producţiei şi nici în cel al încasării unui venit, ci ori de câte ori are loc un schimb bănesc între o întreprindere şi alta, şi în raport cu cifra acestui schimb.
Se percep taxe şi asupra întreprinderilor agricole cooperatiste (colhozuri) şi asupra gospodăriilor familiale ale colhoznicilor. Însă doar la început taxa se calcula proporţional cu suprafaţa (însămânţată), prin analogie cu impozitul funciar obişnuit; ulterior, aceasta a fost calculată şi aici asupra „beneficiilor“ gospodăriei, rămânând stabilit că dreptul de folosinţă are aceeaşi întindere ca cel din proprietatea funciară burgheză.
Mai puţin importante sunt impozitele în sarcina sectorului „privat“, care lovesc micile întreprinderi agricole, industriale şi comerciale admise oficial. Dar lucrul care „pare cel mai logic dintre toate“ este ca acest impozit să lovească salariul muncitoresc (astăzi peste un anumit minim, după cum am văzut), repetând absurditatea de a trata salariul ca pe un venit bănesc, şi nu ca pe o „injecţie de hrană“ destinată să păstreze proletariatului caracterul său de rezervor de forţă de muncă, în generaţia vie şi în reproducerea ei fiziologică. Socialismul ar însemna eliberarea salariului de acest caracter; însă, în sistemul robiei salariate faţă de capitalul de stat, palida formă de „emancipare“ care se poate exprima în termeni băneşti oferă imediat prilejul aplicării impozitului — şi la o cotă mai înaltă, pentru a salva caracterul „progresiv“! Acest impozit pe venit este cel direct şi nu se poate spune, aşadar, că îl loveşte pe proletar în calitate de consumator: face ceva mai rău, îl loveşte în calitate de „producător“ a ceea ce el nu produce, adică venitul, el, care nu încasează decât ceea ce ar trebui să consume. Şi aceasta în întregul sistem de două ori, de trei ori, prin cumularea efectelor tuturor impozitelor.
Cheia întregului sistem este că statul trebuie să acumuleze bani pentru ca circuitul salariu-mărfuri-bani să nu se oprească. Am văzut cum ajunge fluxul de miliarde de ruble la buget. Aproximativ jumătate sunt impozitele, adică bani colectaţi din rândul populaţiei. Fiscul statului-capitalist economic este mai teribil decât cel al statului-capitalist doar politic, sau economic „parţial“ (pro-rata), cum este la noi. Statul nu are bătaia de cap de a pretinde, îi ajunge să nu depună! Micul producător, colhoznicul, cripto-rentierul, speculantul camuflat, figuri privilegiate în societatea rusă, trebuie, la fel ca vulgarul nostru contribuabil, să fie scoşi din bârlog şi puşi să plătească: salariatul statului ca muncitor urban şi rural, precum şi funcţionarul cu leafă (sperăm că s-a înţeles că pe marxist îl interesează structura relaţiei de producţie, şi nu banala chestiune: este plătit bine sau este plătit prost? Aţi înţeles sau nu din viaţa societăţii burgheze că cine mânuieşte mai mulţi bani se simte cu atât mai jecmănit când îi vede scăzând?) sunt à la merci [la cheremul] statului-patron care, într-o economie scârboasă şi într-o literatură obscenă, ar fi chiar ei înşişi!
Jumătate, aşadar, din miliardele de care are nevoie pântecele său hidos, statul le obţine din impozite, doar 16% din prelevarea din profiturile întreprinderilor, iar restul îi provine din surse „diverse“.
Dar alte două fenomene — clasice printre cele prin care Marx a definit acumularea primitivă capitalistă, ce şi-a scris epopeea în Occident din secolul al XVI-lea până în al XIX-lea, iar astăzi bântuie în Rusia — umflă de aur statul: sistemul creditului bancar şi al economiilor, precum şi cel al datoriei publice.
Statul mânuieşte economiile pe care cetăţenii sunt împinşi într-un fel sau altul să le depună în băncile pe care el le deţine — statul, printr-o metodă încă o dată de zece ori mai sigură decât cea a statelor capitaliste în adjectivul istoric şi nu încă în apoziţia economică, face ruble din împrumuturile de la „public“ căruia îi promite dobânzi. Iar muncitorul care în ţara burgheză poate lesne să facă cracher, adică să scuipe cu sete pe afişul ce-l arată cu degetul cu lozinca: Aur pentru Patrie!, plăteşte prin reţinere la sursă şi nici nu-şi dă seama. Da, pentru că un Cresus sau un Harpagon [1] îşi dau seama de plăţile pe care le face casa lor hipertrofiată, în timp ce muncitorul lipsit de orice proprietate râde de golul din portofelul său şi, dacă este conştient, ar dori doar, înainte de a crăpa, să vadă rugul aprins al tuturor bancnotelor şi al tuturor titlurilor de hârtie: căci nu există niciunul dintre acestea în care creditul să nu fie în favoarea canaliei burgheze, iar datoria pe spinarea sa. Karl Marx a ştiut (şi am crezut că pentru totdeauna) să-i explice acest lucru ministrului Gladstone şi să facă de ruşine „avuţia Naţiunii“, care, prin afluxurile descrise — afluxuri de sudoare omenească —, se construieşte neîncetat şi astăzi în Rusia, şi nu doar pentru un singur stat, ci pentru toate statele imperiului mondial al Capitalului.
Din veniturile rezultate din prelevările din profiturile întreprinderilor sale — mult mai timid până ieri, şi deloc mâine —, statul nu face doar investiţii în noi mijloace de producţie (acumulare capitalistă prin excelenţă), căci cifrele asupra cărora am stăruit îndelung arată că investiţia este mai mică decât prelevarea. Într-adevăr, în timp ce putem admite că impozitul cel greu merge către serviciile generale, sociale şi culturale ale statului — cum face orice stat, deşi, de îndată ce iese din sfera serviciilor strict fizice (niciunul nu este apolitic, cu excepţia poate a pompierilor şi a DDT-ului), [2] o face cu scopuri sociale şi culturale sinistre şi diforme, care în Rusia ca şi oriunde nu însufleţesc lupta pentru societatea de mâine —, prelevările din profituri merg în mare parte la acoperirea pasivului întreprinderilor deficitare pe care statul trebuie să le finanţeze pentru ca ele să nu se închidă, iar un sector al populaţiei să nu cadă de la un nivel de trai ultracomprimat la inaniţie completă.
Statul capitalist integral are un aparat mai potrivit decât oricare altul pentru a comprima distribuţia minimului de subzistenţă; dar reuşeşte pe deplin doar în acea sferă în care economia se află în întregime sub administraţia sa, în timp ce îi scapă — mult mai mult decât în statele capitaliste care se autointitulează „libere“ — controlul asupra resurselor claselor de mijloc. Acestea sunt fragile prin ele însele, chiar şi atunci când statul, în mod laş, le „respectă“ şi are tot interesul să le salveze.
Drama societăţii ruse a ajuns la penultimul, dacă nu la ultimul său act, odată cu cotiturile din 1953; imnul ei este prohodul închinat lui Iosif Stalin, care oscilează tragic între apoteoză şi blestem.
Maşina care trece rublele de la muncitor la visteria statului este mereu gata să funcţioneze; iar noi perdele de fum pot ascunde foarte bine neputinţa acestei maşini faţă de economiile care scapă relaţiei salariat-administraţie centrală.
Pe de altă parte, „politica“ actualului stat rus este atrasă de forţe irezistibile către moderna plută de salvare a capitalismului universal: protejarea unei societăţi pe care am definit-o pe bună dreptate drept „colhoznică“ — societate despre care este foarte clar că nu o prezentăm ca pe o „descoperire“, ca pe o pretinsă formă nouă ce s-ar interpune în mod absurd între capitalism şi socialism, un neoplasm ce ar fi un pleonasm în seria istorică a modurilor de producţie stabilită de doctrina noastră fundamentală.
Societatea „colhoznică“ — definită prin extinderea acestui adjectiv dincolo de domeniul originar al producţiei agrare parcelare la cel al oricărei structuri care tinde să graviteze, în jurul individului, pe familie, locuinţă, mobilier, o agoniseală casnică — nu este o formă care există sau va exista vreodată în istorie, ci doar un strat de crustă hibridă suprapus formelor de influenţă economică şi de dominaţie a puterii capitalului. Generalizarea ei nu este o realitate a istoriei în mers, ci doar o iluzie de clasă, o formă şi o formulă de agitaţie pentru manevra de clasă a conservării clasicului şi istoricului mod de producţie burghez, ale cărui trăsături esenţiale ne sunt cunoscute fără nicio îndoială şi fără nicio incertitudine de circa un secol.
Formele labile şi nevertebrate ale colhoznismului social se perindă pe fundalul luptei de prim-plan dintre capital şi proletariat; ele se manifestă cu mare pregnanţă în toate fazele istorice de descompunere şi degenerare a mişcării muncitoreşti; ele constituie atmosfera vitală a infecţiei bacteriene numite în textele noastre fundamentale oportunism; abia atunci când proletariatul dă înapoi şi se rătăceşte, ele par să înainteze, cu toate manifestările lor dezgustătoare şi filistine, pe avanscena istoriei.
Păturile sociale care se afundă în acea despărţitură noroioasă şi nesigură dintre adevăratele clase apar şi dispar cu uşurinţă; când furtuna urlă, aceste mulţimi cenuşii se risipesc şi se topesc în ceaţă. Este uşor de prevăzut că formele economico-sociale corupătoare prin care marele capital le împinge în faţă se vor dovedi, la venirea crizei, extraordinar de precare. Astfel, de pildă, împrumutul popular forţat acordat statului rus a exaltat ani de-a rândul psihologia mic-burgheză a infimului proprietar care îşi mângâia în pungă titlurile şi ridicolele cupoane de dobândă; a sosit însă deja o zi în care această şubredă eşafodare a fost prăbuşită prin anularea valorii micului cupon la scadenţă — preludiu al confiscării acelui microcapital celular şi anemic răspândit în mâinile victimelor capitalismului. Un sfârşit deloc diferit îl vor avea, în Rusia, şi micile economii personale şi familiale depuse la sucursalele băncilor mânuite de stat: într-o zi se va cutremura platforma artificială a acestei eşafodări atât de cariate, iar monstrul-stat cu pântecele căptuşit cu foiţă de aur va înghiţi dintr-o singură îmbucătură acele biete firimituri.
În Rusia, dar şi în America, ca şi oriunde, aceşti noduli familiali de acumulare a unor mici zestre şi a unor plăceri în proporţie de nouă zecimi inconsistente şi de manie drogată, dacă nu prin rechiziţia statului central, atunci prin forţa necesităţii economice — odată cu înaintarea norilor negri ai şomajului şi ai insolvenţelor —, vor scăpa din mâinile amăgite ale celor colhoznicizaţi, prin „liberă“ înstrăinare: la scară istorică, marea acumulare şi concentrarea cea mai monstruoasă îşi vor relua sinistrul şi răsunătorul lor drum, în timp ce pe versantul opus va reîncepe să răsune pasul nu mai puţin teribil al Revoluţiei.
Ne aflăm acum în faza în care este vorba de a alunga spectrul proletarizării fulgerătoare a micilor beneficiari şi de a continua ploaia de mici pomeni care să hrănească palidele vetre casnico-gospodăreşti în poftele lor tenace şi oarbe. Prin urmare, directiva este de a proclama în faţa tuturor sanctitatea, utilitatea şi respectul pentru aceste mici acumulări de avuţie, cerând mai puţin prin aparatul fiscal şi de prelevare a produselor şi profiturilor, şi oferind mai mult prin miile de ademeniri asistenţiale şi „culturale“. Nu este decât o ediţie de mijloc de secol XX a inefabilei devize Festa, Farina e Forca [3] oferită straturilor microcristalizărilor colhoznice.
Cum însă imperativul categoric de a acumula şi investi mari mase de valoare nu dă răgaz, trebuie să continue presiunea — prost mascată de formele urbane de încurajare sterilă a unui minim de confort în locuinţă şi în familie — asupra maselor de salariaţi din marile întreprinderi industriale, în privinţa cărora nu se poate mima nici măcar de departe o fărâmiţare moleculară. Pe seama muncitorilor industriali din oraşe, aşadar, statul-pompă de ruble continuă să gâfâie în tezaurizarea sa elefantiacă.
Şi totuşi, îmbinările bilanţurilor băneşti se desfac, muntele de aur se surpă şi se fărâmiţează, resursa supraacumulării centrale citită în expresia ei bănească ameninţă teribil să se epuizeze, iar gigantica maşinărie astfel clădită, care are drept motor cursa centripetă a tuturor rublelor către casa centrală a statului, ameninţă serios să se gripeze; apare ca o imensă minciună pretenţia că socialismul ar fi centralizarea banilor.
Scrierea finală a lui Stalin, despre problemele economice ale socialismului, avea dublul scop de a menţine definiţia de socialistă pentru economia rusă şi de a justifica, în legătură cu aceasta, funcţionarea în producţia şi repartiţia rusă a legii valorilor echivalente schimbate, prin urmare caracterul de marfă al produselor şi al forţei de muncă, precum şi expresia bănească a dinamicii întreprinderilor de producţie, fie ele private, cooperatiste sau de stat.
După moartea lui Stalin în 1953 şi după cunoscutele zvonuri despre rectificări de tir din vremea lui Malenkov care, luându-l prin surprindere pe ultrastalinistul Beria, părea să opereze o cotitură pe teren economic, cu formula: mai puţină producţie de bunuri de producţie, mai multe bunuri de consum; a explodat bomba Congresului al XX-lea din februarie 1956, etichetat ca de obicei cu nume răsunătoare: Hruşciov şi Bulganin. Bomba a fost revizuirea stalinismului şi a aprecierii asupra lui Stalin, dar numai naivii s-au aşteptat să se corecteze fie şi puţin blasfemiile antimarxiste din „Probleme“ şi „aranjamentul“ mercantil-bănesc şi de întreprindere al socialismului (chiar şi al stadiului inferior). S-a vorbit despre revenirea la purul marxism-leninism corectându-l pe Stalin care îl abandonase, dar nu s-a condamnat nimic din Stalin economistul (sau, mai exact, apologetul economiei capitaliste). Idolul de ieri a fost judecat ca lider politic şi om de stat, ca generalisim în război şi diplomat în timp de pace, înfierat ca dictator prea crud şi falsificator al istoriei, ca provocator al unui al treilea război mondial (de parcă ai putea fi marxist şi să spui că există cineva anume care provoacă războaiele).
Într-un cuvânt, s-a făcut pasul senzaţional de a-l dărâma pe Stalin de pe altare, dar greşelile ce i s-au imputat nu au fost blasfemiile economice şi nici crimele tactice în prostituarea prin lume cu păturile de mijloc şi cu partidele lor oportuniste şi cu statele imperialismului capitalist; au fost, în schimb, greşeli şi crime de prost democrat, de prost pacifist, de prost filantrop social. A fost clar că Stalin era abandonat pentru a merge şi mai neruşinat decât el în direcţia opusă lui Marx şi Lenin; şi au existat pentru aceasta din belşug declaraţii în materie politică, în privinţa relaţiilor dintre state şi dintre clase, în privinţa încălcării principiilor de bază despre dictatură, forţă şi violenţă, precum şi a celor tactice privind anihilarea partidelor mic-burgheze şi reformiste; însă în materie economică nu s-a dovedit clar că erau antimarxişti mult mai mult decât Stalin: s-a recunoscut doar că gândeau la fel ca el în privinţa laturilor de întreprindere, mercantile şi financiare ale economiei ruse, fiind deci antimarxişti cel puţin la fel de mult ca el.
Prin noua cotitură de astăzi, legată de sesiunea Sovietului Suprem din februarie 1957, se împlineşte o altă etapă a acelui fapt istoric pe care încă din 1953 l-am numit „Marea Mărturisire“. Se intră hotărât în materia economică; şi, cum era firesc, sunt reafirmate cotiturile politice în aceeaşi direcţie fermă, către poziţii burghezo-capitaliste, lăsând să se întrevadă altele şi mai răsunătoare. Formulele au valoare de simbol. La tot ceea ce se petrece în Rusia, aceasta este concluzia noastră: nostalgia după Stalin.
Sesiunea din februarie a Sovietului Suprem a însărcinat guvernul şi partidul să pregătească un raport şi un text de teze asupra „reorganizării industriei sovietice“. Aceste teze, datorate lui Hruşciov, au fost făcute publice pe 30 martie, iar în aceste zile de mai Sovietul Suprem şi le-a însuşit.
Nu se ascunde faptul că este vorba despre o răsturnare din temelii, de o veritabilă revoluţie din interior. Sinteza „cotiturii“, chiar după definiţiile date de susţinătorii ei, este abandonarea „centralismului“. Ea se aplică constituţiei statului, întrucât multe funcţii ale guvernului central al Uniunii trec la republicile federate, a căror nouă autonomie este proclamată. Şi se aplică economiei, întrucât se desfiinţează conducerea de la centru în favoarea consiliilor locale ale republicilor şi, pentru marile republici, chiar regionale şi provinciale. Şi mai mult: gestiunea şi planificarea pe mari ramuri industriale, de la centru pentru întreaga Uniune, cedează locul unei gestiuni şi planificări a tuturor ramurilor într-un sistem teritorial restrâns. Structurii verticale i se substituie una orizontală.
Fireşte, cu totală neruşinare, acest val de dispersare centrifugă a energiilor — pe care este foarte uşor să-l definim drept „popular“, „democratic“ şi, adăugăm noi, „liberal“ — este prezentat, la rândul său, ca fiind conform doctrinelor lui Marx şi Lenin şi tradiţiilor bolşevismului rus.
Aşa cum Stalin a inventat „principiul leninist al construirii socialismului doar în Rusia“ — care era exact contrariul luptei istorice conduse de Lenin de-a lungul întregii sale vieţi —, astăzi, lichidatorii lui Stalin inventează cu abilitate — şi prin expuneri istorice derivate! — un alt principiu nu mai puţin mincinos: „principiul leninist al centralismului democratic în dezvoltarea economică“.
Lucrul este enunţat în nu puţine pasaje într-o manieră şi mai grosolan antimarxistă: „democratizarea economiei“! Odată făcut acest lucru, nimic altceva nu mai este necesar pentru a naviga în plin capitalism şi liberalism burghez.
Noi, marxiştii radicali, ne revendicăm de la definiţia liniei marxiste care a fost dată împotriva noastră în polemicile din cadrul Primei Internaţionale, în jurul anului 1870. Acceptăm acuzaţia şi ne mărturisim vina: aşa cum suntem autoritari împotriva libertarilor, suntem deopotrivă centralişti împotriva federaliştilor.
În vremea lui Marx, a lui Lenin sau în cea de azi, bătălia revoluţionarilor împotriva oportuniştilor se pune în acelaşi mod.
Formula „centralismului democratic“ a fost — este adevărat — dată de Lenin la reconstituirea partidelor marxiste şi a Internaţionalei Comuniste. Ea se referea însă la organizarea internă a partidelor şi a Internaţionalei, şi nu la societatea economică; nici ca program integral al comunismului, nici ca program de politică economică în Rusia — o societate în mişcare între feudalism şi capitalism, în aşteptarea revoluţiei proletare occidentale.
Anticentralişti fuseseră întotdeauna socialiştii de dreapta, reformiştii şi colaboraţioniştii dinainte de Primul Război Mondial, precum şi social-patrioţii din timpul acestuia. Această drojdie cu care ne luptam la cuţite acum o jumătate de secol era pentru toate „autonomiile“, şi mai ales pentru cele „locale“. Teza acestor trădători ai proletariatului era că o organizaţie locală — orăşenească sau provincială, să zicem — a partidului putea decide singură, chiar şi împotriva opiniei dominante din partid, totul în privinţa acţiunii locale, a tacticii, a acordurilor cu alte partide. Negând această autonomie în 1870 libertarilor şi în 1900 revizioniştilor, apărătorii tradiţiei integrale a lui Marx şi Engels apărau de atentatele trecute, prezente şi viitoare prioritatea chestiunii puterii centrale. Cu cât mai centralizată devenea puterea clasei burgheze, cu atât mai centralizat trebuia să fie, în acţiune ca şi în doctrină, partidul proletar revoluţionar!
Pe un plan identic se situa lupta împotriva social-şoviniştilor, în care rezidă platforma vitală a „leninismului“. Trădătorii au vrut ca fiecare partid să fie autonom în atitudinea faţă de război, mergând până acolo încât să admită că, în timp ce partidul sârb (să zicem) sabota războiul (şi a făcut-o, deşi războiul era „de apărare“!), cel austriac îşi păstra dreptul de a vota creditele de război pentru Franz Joseph şi de a-i sprijini guvernul (deşi, în limbaj vulgar, era „agresorul“). Noi, alături de Lenin, am cerut să fie respectat angajamentul internaţional care lega fiecare partid naţional şi ca acesta să nu aibă niciodată dreptul de a decide, printr-o consultare „democratică“ internă proprie, respectarea sau încălcarea pactului central şi de clasă.
Odată dezvoltată de scrierile clasice ale lui Lenin şi ale tovarăşilor săi doctrina puterii revoluţionare cu doar două personaje centrale: statul capitalist şi revoluţia proletară, şi revendicat programul marxist al strictei dictaturi centralizate ca putere postrevoluţionară care — după ce a distrus statul burghez şi l-a sfărâmat în bucăţi — montează aparatul unitar al puterii comuniste, a fost spulberată încă o dată orice concepţie care făcea loc puterilor locale şi unor înţelegeri federale între organe autonome ce ar putea decide fiecare de capul său.
Unei asemenea doctrine despre stat — care a stârnit la maximum indignarea social-trădătorilor ex-marxişti pe de o parte, şi pe cea a anarhiştilor şi a sindicaliştilor de tip Sorel pe de altă parte, varietăţi deopotrivă ale ciumei „autonomiste“ şi „iniţiativiste“ (concepte care pentru noi sunt sinonime cu burghez) —, îi corespunde o doctrină analoagă pentru viaţa partidului de clasă revoluţionar.
Caracterul central al conducerii partidului — şi deci al Internaţionalei, care este considerată la Lenin ca partidul prin excelenţă — a fost acceptat de toţi, iar puţinele elemente cu tendinţe mic-burgheze autonomiste, chiar dacă aveau atitudini extremiste, au fost date afară, la fel ca elementele de dreapta, deopotrivă refractare la mâna fermă a conducerii centrale, care din punct de vedere istoric nu putea avea alt sediu decât la Moscova.
Atunci a fost momentul când, pentru uzul vieţii interne a Internaţionalei, Lenin a introdus în tezele sale istorice expresia de „centralism democratic“. Noi, cei din stânga italiană, am propus — şi încă o dată faptele ne-au dat dreptate — să înlocuim această formulă, pe care o consideram periculoasă, cu aceea de „centralism organic“. Ne vom explica îndată, dar îngăduiţi-ne să afirmăm de urgenţă că oricine se apucă să zdrobească centralismul, fără epitete, îi ultragiază pe Marx, pe Lenin şi cauza revoluţiei, nefiind decât o unealtă în plus a conservării burgheze.
În puternica dialectică marxistă a lui Lenin, adjectivul democratic aplicat aici noţiunii de centralism — cu scopul precis de a defini dinamica internă a partidului de clasă — nu era defel în contradicţie cu stârpirea superstiţiei democratice, care constituie conţinutul esenţial al marxismului, aşa cum a revendicat-o Lenin, respingând valul oportunist din vremea sa, val ce avea aceleaşi caracteristici ca şi cel contemporan, triumfător şi urlând dinspre Kremlin.
Conceptul lui Lenin se situează pe plan organizatoric şi se referă la reglementarea vieţii de partid. În faza istorică ce precede şi însoţeşte nemijlocit revoluţia nu poate exista partid fără statut, fără cartă constituţională. Noi, marxiştii, râdem de o constituţie a societăţii comuniste, căci, dacă nu ar fi aşa, nu am avea printre canoanele noastre dispariţia statului. Râdem de o constituţie şi de o democraţie în interiorul clasei muncitoare, întrucât, dacă am admite-o, ar trebui să ştergem întregul nostru program istoric, care este dispariţia clasei (cuvântul clasă nu are singular [în italiană]; când dispare împărţirea societăţii în clase, nu mai supravieţuieşte niciuna).
Democraţia constituţională muncitorească sub capital echivalează cu o constituţie prin care sclavii au dreptul de a face parte din asociaţia lor pe baza stigmatului de fier înroşit pe care îl pot arăta pe umăr. La aceasta se reduce nefasta iluzie a laburiştilor, sindicaliştilor şi ordinoviştilor.
Lenin trata funcţionarea tehnică a partidului, iar modul său de a pune problema era de o claritate dialectică de cristal. Noi îl înţelegeam în proporţie de mie la mie, dar veneam de sub presiunea bestială a capitalismului parlamentar şi democratic, pe care el nu o suferise niciodată, punându-i glorios cuţitul la gât, împreună cu partidul său, înainte ca ea să apuce să respire. Ne-am temut că formula ar putea fi — aşa cum se întâmplă astăzi — confiscată de viitorii trădători, lucru posibil atâta vreme cât funeraliile mondiale ale democraţiei burgheze, ale democraţiei în societate, ale democraţiei în general, nu vor fi fost celebrate: era departe în 1920 şi este departe şi astăzi, după atâţia ani, şi nu am apucat încă să trimitem în urma cortegiului colosale coroane roşii cu inscripţia: de la Karl Marx — de la Vladimir Lenin — de la infimii, dar bucuroşii gropari.
Era foarte evident că deciziile partidului, de la „baza“ sa în sus, din punct de vedere tehnic nu se puteau lua decât prin sistemul naiv al numărării voturilor. Odată admis acest lucru, era vorba de a reafirma categoria primară a marxismului, adică centralismul, unitatea omogenă, garanţia împotriva ravagiilor veleităţilor individuale, de grup, locale şi naţionale.
Partidul în viaţa sa internă — odată readus istoric la doctrina de origine, asanat în organizare prin eliminarea straturilor corupte, întărit în acţiune prin decizii tactice de anvergură mondială şi revoluţionară, fiindu-i prin aceasta asigurată dinamica centralistă — este într-un anumit sens o anticipare a societăţii comuniste, în care dilema dintre decizia centrului şi decizia bazei îşi va pierde sensul şi nu se va mai pune. Dar el trăieşte şi acţionează în interiorul societăţii de clasă şi suportă determinările şi reacţiile ciocnirilor sale cu inamicul de clasă şi ale contraloviturilor acestuia. De nenumărate ori am arătat că în momentele decisive orientarea nu se caută prin consultări şi congrese şi nici prin voturile unor instanţe restrânse sau ale comitetelor centrale; exemplul repetat de atâtea ori este Lenin însuşi.
Să lăsăm în statute acest mecanism banal al numărării voturilor şi al părerilor individuale — propuneam noi —, dar să ţinem seama că unitatea partidului nu este aceea a unei grămezi de nisip sau a altei substanţe granulare, a unei colonii de fiinţe asemănătoare, precum madreporele primitive din bancul de corali sau omul individual (capodoperă a naturii!) în banalitatea stării civile şi a statisticii.
Partidul este un organ în sensul integral care se aplică organismelor vii. El este un ansamblu de celule, dar nu toate sunt identice, nici egale, nici cu aceeaşi funcţie, nici de aceeaşi greutate. Nu toate celulele şi nici toate sistemele lor condiţionează energetica sau viaţa întregului organism. Aceasta este, în învăţătura lui Marx şi Lenin, în materialismul dialectic, aprecierea asupra societăţilor umane şi a ansamblurilor sociale, opusă prosteştii filozofii burgheze care proiectează întreaga societate în individ şi nu admite că în societate se află forţele şi capacităţile de dezvoltare disputate şi refuzate individului, şi că acestea nu rezidă într-un individ special şi de excepţie, ci în bogăţia relaţiilor dintre oameni, grupuri de oameni, clase de oameni.
Căzuţi în cea mai crasă neputinţă de a mânui dialectica — proprie unui partid ferit de ciumă în materie de teorie, organizare şi strategie —, actualii conducători ai PCUS, cu cel mai recent dintre trucurile lor de iarmaroc, fac un salt de la „centralismul democratic“ cerut de Lenin pentru partid (dar care, dincolo de termen, conţinea deplina şi inseparabila unitate organică a acestuia) şi îl aplică la ceea ce Lenin nu se referea atunci — şi la ce nu s-a referit niciodată în privinţa sarcinii concrete a statului rus şi a partidului rus victorios —, adică la „construirea economiei socialiste“.
De decenii întregi, „marxism-leninismul“ constă în a le atribui lui Marx şi Lenin cele mai vulgare gogomănii. Aţi mai văzut vreodată o construcţie democratică? Ar fi aceea în care fiecare piatră se mişcă de la sine şi se aşază unde-i place, sub privirile uluite ale meşterilor zidari şi ale inginerului. Un mod de a decide poate fi democratic — şi mai ales un mod de a măslui deciziile! —, dar nu un mod de a construi.
Această adunătură se apucă apoi să rescrie cu alte cuvinte şi fraze istoria a ceea ce a spus Lenin. Nu face oare prin aceasta altceva decât să meargă pe drumul atât de stigmatizatelor „crime ale lui Stalin“, doar că printr-o neruşinare şi mai crasă?
Construirea la care Lenin a chemat partidul rus nu era aceea a socialismului — care pentru el izvorăşte din revoluţia politică internaţională şi care, atât la el, cât şi la Marx, nu înseamnă o „construire“, ci o distrugere a obstacolelor ce întârzie un proces natural. Era vorba de făurirea condiţiilor economice pentru socialism, adică a formei capitaliste în Rusia, unde, în concepţia sa genial dialectică, partidul proletar face în mod conştient ceea ce membrii clasei burgheze au făcut în alte părţi în mod inconştient.
Ei sunt constrânşi să admită — deşi au numit această formidabilă cotitură a luptei unui partid marxist într-o ţară înapoiată cu numele fals de construire a unei economii socialiste — şi să amintească faptul că Lenin a fixat această sarcină în planificarea centrală a activităţii industriale. Ei amintesc că Lenin a pus în prim-plan electrificarea Rusiei. Dar poate că nu au înţeles, la urma urmei, din ce anume este alcătuită dialectic această directivă de acţiune şi de agitaţie revoluţionară. Acumularea capitalistă clasică a putut să apară din instalaţii izolate şi controlabile de către particulari, şi chiar maşina cu abur care a clădit capitalismul secolului al XIX-lea putea fi controlată local şi în mod autonom. Însă reţeaua de centrale care produc energie electrică pentru mii de maşini motrice şi utilaje de lucru pe un teritoriu imens nu poate lua naştere — mai ales dacă se dorea recuperarea decalajului faţă de capitalismul străin — decât printr-o proiectare centrală: acesta a fost nucleul originar al planului tehnico-economic al lui Lenin. Energia termică este locală, autonomă, demnă de democraţia filozofică şi de anarhia economică a mic-burghezului. Electricitatea este unitară, centralistă, organică: Lenin a murit convins că veţi fi învăţat acest lucru atunci când v-a dictat să planificaţi.
Astăzi speraţi în zadar, alături de ideologii bunăstării din Occident, că energia nucleară va reda viaţă autonomismului şi localismului productiv, căci ea, în starea actuală, nu face decât să maimuţărească funcţia milenară a combustibilului, şi speraţi să o cuprindeţi în volumul unei cutii de chibrituri.
Însă, între timp, vă permiteţi să vă revendicaţi de la planificarea centrală a lui Lenin în timp ce o fărâmiţaţi, o provincializaţi, o localizaţi, o coborâţi la nivel de ţopârlănie provincială, îi imprimaţi tiparul ideologiei voastre colhoznico-dughenare, o striviţi la măsura clopotniţei din sat şi a vetrei casnice, superstiţii cărora v-aţi prostituat din nou.
Pentru voi ar fi o glumă să vă bateţi joc de cuvinte. Dar pentru revoluţie cuvintele sunt arme, iar a le răsturna înseamnă a întoarce ţeava tunurilor, aşa cum de o sută de ori aţi făcut împotriva proletariatului şi a rândurilor sale, aşa cum Stalin v-a învăţat să faceţi faţă de aliaţi şi de duşmani.
Aţi uitat aşadar, vestind ultima bătaie de joc a celor o sută de planuri regionale, aţi uitat, şarlatani desăvârşiţi, că, aşa cum cuvântul clasă nu are singular, tot astfel cuvântul Plan, rostit de Lenin, nu are plural.
Stalin nu ar fi îndrăznit să calce în picioare până la un asemenea punct directiva revoluţionară a lui Lenin.
Inscripţia poate fi aşezată sub marele turn cu ceas al Kremlinului, care a bătut cândva timpul pe acordurile Internaţionalei. Pot să alerge caravanele de negustori din Iakuţk, din Tiflis, din Alma-Ata, ori din Riga şi din Odesa: se vinde totul la lichidare. Retragere din afaceri.
Grămada de aur, tumoarea bănească a plesnit între mâinile statului capitalist cel mai planificat din lume, aşa cum a plesnit între mâinile claselor şi ale statelor din toate modurile de producţie mercantile, din această ruină economică decurgând cea a marilor imperii politice şi militare. Miliardele peste miliarde i-au ucis pe cei care s-au desfrânat orgiastic cu ele.
Această reluare a unei tragedii străvechi nu trage după sine în prăpastie (deşi mandatarii lichidării de faliment au făcut totul pentru ca aceasta să se întâmple) socialismul şi comunismul, care nu au nimic de-a face cu ea, şi nici marxismul şi leninismul, oricât de mult s-ar fi abuzat de ele la tiparniţele de etichete false.
Ea este un nou pas către o ţintă dificilă şi îndepărtată: recucerirea, de către o avangardă a clasei muncitoare, a fundamentării teoretice a antitezei dintre economia capitalistă şi socialism.
Descentralizarea se anunţă pentru economia industrială. Orice alt sector al economiei a fost descentralizat fără să se spună, căci nu fusese centralizat decât în scopul unui şovăielnic control de stat. De ani de zile s-au eliberat de orice obligaţie care le constrângea gestiunea practică atât colhoznicul individual, cât şi colhozul teritorial, devenit autonom în cercul său restrâns sau chiar foarte larg. Planul de producţie şi decizia asupra utilizării produsului şi a profitului (care există, în termeni riguroşi, atât pentru gospodăria familială colhoznică, cât şi pentru cea colectivă a colhozului) în ceea ce priveşte alocarea sa pentru consum sau pentru noi investiţii, au fost sustrase deciziilor concrete ale centrelor administrative ale statului. Acestea din urmă au devenit apoi tot mai generoase în stabilirea atât a cantităţii de produse ce trebuiau predate, cât şi a preţurilor de colectare de către stat, astfel încât o cotă tot mai mare a fost lăsată la libera comercializare. Este deja un fapt împlinit că fiecare colhoz îşi întocmeşte planul de la sine. Fireşte, este o altă frumoasă invenţie pretenţia că această formă dublă de gestiune agrară şi tripla ei structură instituţională — colhozuri, sovhozuri şi staţiuni de maşini şi tractoare — ar fi fost proiectată nemijlocit de mâna lui Lenin. În cele de mai sus am arătat că Lenin a admis doar ca la forma cuprinsă în Planul unic — întreprinderea salarială de stat şi staţiunea de maşini — să se adauge Comuna Agricolă, înţeleasă în sensul că fiecare membru al său îşi primea bunurile de consum ca asociat al Comunei însăşi, şi nu sub al doilea aspect, al recoltei de pe lotul lucrat de el. Pe aceasta o putem numi, după plac, o moştenire a vechii agriculturi ruse, care a degenerat de-a lungul secolelor de la colectivismul sătesc la privatism, sau o invenţie exclusivă a lui Stalin. Acesta ar putea fi definit drept părintele colhoznismului integral. Însă trebuia să vină după el cineva care să sacrifice industria pe acest mizerabil altar.
Singurul lucru care poate explica cum este posibil, fără a opri totul timp de luni de zile sau chiar ani, să se pună în aplicare o transformare administrativă atât de radicală, este faptul că, în fond, a rămas mai presus de orice caracterul de autonomie a întreprinderii; că întreprinderea este celula de bază a producţiei şi că, prin urmare, întreaga mişcare se petrece în reflexul scriptic şi contabil al faptelor reale.
Aceasta este o nouă dovadă că, etatizând prin formula monetară şi mercantilă — cu produse care ies, materii prime care intră şi forţă de muncă ce se cumpără —, capitalul rămâne forţa vitală a întregului, iar întreprinderea manifestarea sa firească; aceasta este constanta dintre ieri, astăzi şi mâine, dintre un capitalism organizat de ţar, condus de statul sovietic şi, mâine, făcut fotografic identic cu cel occidental; în aceasta constă dovada experimentală a tot ceea ce am dedus şi calculat până aici, pornind de la legile ştiinţifice ale doctrinei noastre. Nu se vorbeşte despre timpul necesar punerii în mişcare, despre succesiunea rocadelor, despre manevrele de birouri şi de personal, despre pauzele care, făcând toate acestea, s-ar ivi în munca productivă şi în randamentul de produse şi servicii.
În timpul exploatării, cum se spune tehnic, se poate înlocui o şină şi chiar câteva macazuri, dar nu se poate trece de la o reţea de căi ferate la alta complet diferită. Pentru aceasta — care este încă un exemplu simplu — trebuie planificată o perioadă de suspendare a întregului serviciu. Iar aici este vorba despre cu totul altceva.
Lumea producţiei industriale îşi schimbă faţa ca administraţie, adică drept conducere a gestiunii curente; ca planificare şi programare a operaţiunilor de muncă şi a cantităţii utilizate de materii prime şi de oameni; ca origine şi destinaţie a mijloacelor financiare pentru aprovizionare şi remunerare.
Ramurile industriale aveau o ierarhie care în limbaj capitalist se numeşte de carteluri verticale. Vă amintim lungile expuneri privitoare la programele lui Lenin de după revoluţie şi apărarea sa a trustificării. Acum se declară dintr-o dată scandalos faptul că existau 33 de astfel de carteluri verticale ale ramurilor industriale sub formă de ministere; ele sunt dintr-o lovitură deposedate de atribuţii şi totodată desfiinţate, iar ministerele se reduc la 8: dintre acestea însă, numai două au un caracter industrial direct: cel care conduce industriile apărării militare şi cel al centralelor electrice. Acest fapt coincide cu justificarea noastră teoretică a etatizării revoluţionare dorite de Lenin, care nu a încetat să o numească capitalistă din punctul de vedere al ştiinţei economice: necesitatea politică ca statul să aibă în mână maşinăria militară a războiului civil şi imperativul adineauri amintit al electrificării. În rest, a spus Lenin de o mie de ori, chiar şi capitalismul privat este pentru noi un progres, deşi premerge deplinul capitalism de stat. Cu totul altfel suna pentru el cuvântul socialism, care era ţinta întregii bătălii, dar nu o structură prezentă, imediată.
Frânte în celelalte industrii trusturile sale verticale, acestea sunt înlocuite de nenumărate centre orizontale ale producţiei industriale, care controlează pe un teritoriu restrâns întreprinderile din toate ramurile şi sunt subordonate sovnarhozului sau consiliului regional al economiei, de la care vor porni ordinele de exploatare către toate industriile din acel teritoriu restrâns, fără ca centrul de la Moscova să mai ştie ceva, decât a posteriori, ca un birou de statistică. Aceste sinedrii locale ale economiei sunt în număr de 92 — dintre care câte unul pentru fiecare republică mică, 11 în Ucraina, 68 în Rusia, şi în total 92 (câte elemente chimice erau până la... Mendeleev).
Fiecare consiliu va face în districtul său ploaia şi vremea bună, iar centrului nu-i va mai rămâne decât un birou al planului, care însă nu va mai da dispoziţii şi ordine de producţie, ci va coordona timid pe hârtie (acum într-adevăr inutilă) planurile întocmite de acum de jos în sus.
„Proiectele planurilor locale vor fi elaborate de fiecare întreprindere în parte, apoi de către organismele locale“;
consiliile economiei şi birourile de plan ale republicilor federate; în cele din urmă trimise pro-forma către Gosplanul central lăsat în picioare de faţadă.
Cartelurile germane şi trusturile americane (interzise prin lege) au fost paşi mai îndrăzneţi împotriva anarhiei burgheze a producţiei, iar Lenin le-a ridicat la rang de modele.
Unitatea şi centralizarea producţiei au sărit, prin urmare, în aer. Dacă roţile continuă să se învârtă, este pentru că ceea ce exista înainte nu era decât o parodie de agitaţie.
Este uşor de dedus ce se va întâmpla pe plan monetar şi financiar. Bugetul fără fund al Uniunii va fi redus la minimum — cum spun burghezii, o „redimensionare“. Vor creşte în schimb bugetele republicilor federate, cărora, printr-o revoluţie similară a structurii constituţionale, li s-au atribuit noi şi vaste autonomii.
O parte din circulaţia banilor şi a capitalului bănesc va fi închisă în cercurile districtelor economice, cu iz autarhic. Se spune, într-adevăr, că pe lângă criteriile istorice şi etnice vor conta cele economico-productive în delimitarea unor districte omogene din punct de vedere productiv şi suficient de mici pentru a fi supravegheate de la un post de comandă local. Bătrâne Bakunin, eşti pe cale să câştigi partida, iar umbrele lui Plehanov şi ale elevului său Lenin se zvârcolesc de disperare din cauza înfrângerii marxismului de limbă rusă!
Însăşi banca de stat, veche revendicare mai mult decât seculară, poate fi demontată şi împărţită într-o sută de pârâiaşe provinciale.
Afacerismul mercantil se va desfăşura nestingherit între districte, între consilii economice. Dar este prea puţin tot ceea ce spunem! Aşa cum, în fondul real al lucrurilor, nu au încetat niciodată să facă — şi prin simplul fapt de a arunca în aer mii de frunze de viţă din hârtie —, întreprinderile individuale vor face negoţ când, unde şi cum vor voi între ele. O spun chiar tezele lui Hruşciov, care personifică pentru o clipă taurul aruncat într-un magazin de porţelanuri. Dacă nu are un cap mare, are coarne mari acest domn ajuns la modă:
„Spre legături contractuale directe între întreprinderile producătoare şi întreprinderile consumatoare“.
Teza explică faptul că aceste contracte vor atrage răspunderi riguroase pentru respectarea condiţiilor, a termenelor etc. Dar dacă întreprinderea ar fi a lui Pantalone, cine ar răspunde dacă nu Pantalone, fir-ar să fie!
Supraomul Hruşciov este deschizătorul de drumuri al acestui marş. El nu este decât la început. A anunţat-o pe 23 mai, când a lansat Statelor Unite marea provocare pentru producţia alimentară:
„Primul secretar al PCUS a lăsat să se întrevadă (este l’Unità care vorbeşte, şi nu organul de presă al vreunui duce de spânzurat de picioare), pentru imediat după reorganizarea industriei, o reformă a tuturor aparatelor, mai întâi a celor de partid, apoi a celor ale sindicatelor şi ale Sovietelor“.
Atunci se vor cita texte pentru a dovedi că Lenin ar fi stabilit că, într-o zi, partidul, sindicatele şi Sovietele trebuiau date dracului!
Şi atunci, în faţa acestei capodopere mondiale a emulaţiei, noi îi vom adresa marelui Hruşciov omagiul ce i se cuvine: Sănătate, sănătate vouă, o, Prim Preşedinte al Statelor Unite ale Rusiei!
Fie cu coarnele, fie cu pântecele, acesta a hotărât să le nască pentru istorie.
Se pot bucura, aşadar, şi se pot realia cu sovietismul oficial cei ce deplângeau tirania birocratică şi teoreticienii „noii clase dominante“ de care voiau să elibereze proletariatul rus, căzut în această nouă barbarie, antitetică socialismului, [4] care s-ar salva sfărâmând statul de clasă, partidul, sindicatele şi alte piedici! Hruşciov le-a luat-o înainte tuturor acestor domni, măturând dintr-o singură lovitură de coarne 25 de ministere centrale, câteva sute de ministere „republicane“, tăind, ca un nou Alexandru, nodul gordian a milioane de legături ierarhice şi desfiinţând dintr-o singură lovitură miliarde de adrese de scris pe an pentru a dispune de la Moscova un transfer între întreprinderi aflate la o distanţă de trei kilometri, după cum s-a lăudat el.
Această clasă dominantă de un gen nou, care stăpânea cu şezutul de pe scaun, era oare atât de uşor de spulberat şi atât de laşă încât să întreprindă câteva milioane de călătorii de transfer şi să suporte mai mult decât tot atâtea concedieri pe loc?
Noi nu reuşim să înţelegem acest lucru şi aşteptăm lămuriri de la o „liberă dezbatere“ între antistaliniştii de o mie de nuanţe — care au însă în comun aversiunea faţă de aparatele de stat şi de partid, cărora le atribuie o origine diabolică şi contaminatoare, oricare ar fi acestea şi oricare ar fi relaţiile istorice care le produc — şi noul mare campion al autonomiei, al descentralizării, al consultării maselor spontane, care se poate lăuda cu 40 de milioane de participanţi la discuţii, 514.000 de adunări, 68.000 de discursuri, 854.000 de dări de seamă. Noi am văzut destul cum, prin această reţetă nespus de greţoasă, nu se face altceva decât să se afunde tot mai adânc în nisipurile mişcătoare ale bigotismului burghez şi ale contrarevoluţiei.
Între birocraţia unui aparat de stat capitalist şi aceea care proliferează pe cuibul de viermi al micro-întreprinderilor locale nu este vorba despre o alegere istorică şi de principiu. Falimentul — care nu va cere un conflict violent între una sau cealaltă — rămâne întotdeauna în contul capitalismului, iar economia socialistă ucide birocraţia nu atacând-o de la bază sau de la centru, ci prin faptul că este prima care depăşeşte mâlul contabilităţii băneşti şi al echilibrării mercantile. Din acest limb predoctrinar nu se poate ridica nici cel care vrea să folosească planul central, nici cel care se amăgeşte cu spontaneitatea bazei, atâta vreme cât nu vede prin ochii lui Marx şi ai lui Lenin că obstacolul este înregistrarea schimburilor şi contabilitatea în partidă dublă a întreprinderii ca subiect universal — care, la scară statală ca şi la scară moleculară, este deopotrivă aducătoare de ciumă.
Răul — o demonstrează aceste evenimente recente — nu se află în stat sau în contra-stat, în partid sau în contra-partid. Răul constă în pierderea cheii dialectice care contrapune modul capitalist modului socialist.
Societatea socialistă iese din pântecele celei capitaliste, dar nu rezolvă metamorfoza printr-un singur act. Marx a distins cele două stadii, care au fost numite inferior şi superior. Asupra acestui aspect s-a speculat prea mult.
În stadiul care cronologic trebuie să preceadă,
„avem de-a face aici cu o societate comunistă... care abia se naşte din societatea capitalistă“,
spune Marx în comentariul critic la programul de la Gotha. Dar chiar şi în aceste condiţii inferioare obligate, mercantilismul a luat sfârşit. Într-o anumită formă, principiul schimbului de mărfuri domină într-un singur raport: între forţa de muncă furnizată de lucrător şi ceea ce primeşte el pentru consum. Societatea stabileşte într-adevăr o echivalenţă între consumul cuvenit şi munca prestată (după scăderea pentru scopuri sociale pe care Marx o stabileşte pentru a demola formula deformată lassalleană a „venitului integral provenit din muncă“). Dar în afara acestui raport, conţinutul legii echivalenţei a devenit deja caduc. Textul spune:
„Conţinutul şi forma s-au schimbat, fiindcă, în împrejurările schimbate, nimeni nu poate da altceva decât munca sa, şi pe de altă parte, în proprietatea individuală nu pot trece decât mijloace de consum individuale“.
Cum vede Marx acest lucru realizat în mod concret? Concepţia nu este transcendentă. În această primă fază inferioară (în care, după cum vă amintiţi, supravieţuieşte un drept „burghez“, adică alcătuit dintr-o limită, care va dispărea mai târziu, când societatea va scrie pe stindardul său: de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi)
„Producătorul primeşte din partea societăţii o chitanţă că a efectuat atâta şi atâta muncă..., iar pe baza acestei chitanţe el primeşte din stocul social o cantitate de mijloace de consum pentru care s-a cheltuit o cantitate egală de muncă“.
Şi aceasta este singura echivalenţă care mai rămâne în joc. Cât durează chitanţa? Marea sa caracteristică este aceasta: ea nu este, precum moneda, un echivalent general; ea este doar consumabilă, nu este acumulabilă şi nici tezaurizabilă. Durează cât îi ia pâinii să mucegăiască sau untului să râncezească; să presupunem, pentru a rămâne la această schemă simbolică, că i se dă o valabilitate de o săptămână.
Timp de un an am studiat Rusia, întâlnind proclamaţiile că acolo există socialismul, că nu mai rămâne decât să se treacă la faza superioară.
Fiţi-mi martori că nu am întâlnit niciodată simpla şi nevinovata chitanţă a Părintelui Marx; chitanţa socialismului autentic de acum două şi mai multe generaţii. Totul, în afară de ea, am întâlnit, şi totul a răspândit duhoarea acumulabilităţii şi a formei capitaliste depline. Banii, Economiile, Depozitul la bancă, Dobânda, Titlul de credit... Totul, în afară de proprietatea — singura supravieţuitoare — asupra consumului personal (pe care o numisem cândva disponibilitate sau dispoziţie). Am găsit Ogorul, Casa, chiar şi Vila, Mobilierul rudimentar până la cel de lux şi la Colecţiile de artă.
Niciodată Chitanţa şi niciodată Socialismul economic.
În ciuda faptului că în însăşi Societatea cu putere burgheză suntem siliţi să admitem forme fără piaţă şi fără monedă, de socialism superior, în sectoare circumscrise!
Acum, lăsând la o parte toate acestea, avem întreprinderea proprietară, responsabilă contractual, în măsura în care vinde consumatorului şi cumpără de la producător, de la cealaltă întreprindere, şi îşi bate joc de fondul social marxian. Are fondul de întreprindere, îl administrează în bilanţ în partidă dublă şi nu se zbate decât pentru a-l spori. Trăiască Bentham!
Deasupra zâmbetelor care au traversat Atlanticul pe ecranele televizoarelor şi care se cer întoarse de Eisenhower populaţiei ruse, o formulă sacră îi leagă pe cei doi conducători de state aflaţi în emulaţie. Nicio reformă să nu atingă industria grea! Hruşciov a proclamat că aceasta îşi păstrează în noua schemă primul loc — şi cel dintâi minister central —, reducând încă o dată la tăcere orice malenkovism şi această altă versiune castrată a socialismului care este „consumismul“.
În America, căpeteniile lumii de business atribuie fericite salvarea ritmului economic comenzilor generoase ale Guvernului pentru achiziţiile militare, care menţin ridicat indicele producţiei şi al cifrei de afaceri, ce ameninţau să se prăbuşească.
Ei au învăţat marxismul lui Hruşciov şi, printre zâmbetele sale, „combat concepţiile greşite despre industria grea şi uşoară“, au învăţat „linia leninistă a dezvoltării prioritare a industriei grele“!
Trăiască cei doi preşedinţi marxişti-leninişti ai păcii universale! Şi fie ca industria grea şi războiul imperialist să aibă grijă să facă dreptate ambelor preşedenţii, peste alte câteva perechi de septenate!
Prezentând această ultimă şi hotărâtă rectificare de curs către capitalismul care nu mai este mascat, s-a proclamat că mai mult decât despre o reformă este vorba despre o adevărată revoluţie. Ba chiar: o reformă care valorează cât o revoluţie.
Acum o jumătate de secol, Lenin şi ceilalţi au răspuns (şi, dacă ar fi putut, aruncând vitriol pe râturile infecte ale revizioniştilor) că reformele nu puteau valora cât o revoluţie.
Ştim răspunsul; polemica aceasta o avem întipărită în interstiţiile celulelor senzoriale. Acelea erau reformele făcute pe cale legală şi paşnică de către statele burgheziei!
Împreună cu Marx şi Lenin am explicat că ştiam bine că schimbarea structurii productive nu va fi instantanee, ci atinsă printr-o serie de modificări treptate; la începutul lor am aşezat revoluţia politică. Şi pe această viziune ştiinţifică gravitează la Marx şi Lenin doctrina inevitabilei dictaturi de clasă.
Noi nu vom nega, aşadar, că statul Revoluţiei politice violente va trebui să înfăptuiască reforme profunde. Prin acestea va distruge orice vestigiu al formei capitaliste. După ce a constatat prezenţa acesteia.
El va păstra forţa armată, statul, legea, pentru a nu fi nevoit să ducă de fiecare dată din nou bătălia armată. Anarhismul este cel care nu înţelege acest lucru.
Când se va fi isprăvit cu uciderea capitalismului, societatea nu va mai înainta prin revoluţii, dar nici prin reforme constrângătoare pe cale legală.
Antiteza revoluţie-reformă este proprie istoriei economiei private mercantile, capitaliste.
Cine invocă o reformă recunoaşte prin aceasta că trăieşte încă în preistoria mercantilă a societăţii, în sensul lui Marx.
A susţine că ai construit deja socialismul şi a preconiza mari reforme de stat nu are niciun sens istoric. Iar dacă se refuză să se admită că reformele sunt impuse de faptul că economia este încă pe deplin capitalistă, aceasta găseşte o singură expresie în limba lui Marx şi a lui Lenin. Forţa care acţionează şi care mânuieşte puterea nu are funcţia nici de a revoluţiona, nici de a reforma capitalismul, ci pe aceea de a-l apăra, de a-l sluji şi de a încerca să-l eternizeze.
Oroarea pe care trebuie să i-o rezervăm este mai aprigă decât aceea pe care o inspirau reformiştii din secolul al XIX-lea. Aceia promiteau să schimbe cu cataplasme faţa dubioasă a societăţii burgheze, dar nici măcar nu încercau să ne povestească că ar fi schimbat-o deja. Nu ne invitau să-i zâmbim!
Poziţia la care au ajuns, după o atât de lungă dramă a istoriei, conducătorii statului rus, atâta timp cât nu va fi dată în vileag, este mai nefastă decât dacă ei ar declara lumii întregi: constatând că economia socialistă conform lui Marx şi Lenin este o absurditate istorică, proclamăm că am adoptat în Rusia forma economică capitalistă, căreia i-am aplicat reforme speciale.
Nu va trece mult timp. Iar Revoluţia îşi va relua drumul, împotriva confederaţiilor din Occident şi din Orient.
[1]. Cresus (Croesus, 595—546 î.Hr.) — ultimul rege al Lidiei, a rămas în istorie drept simbolul avuţiei fabuloase acumulate. Harpagon — este personajul principal din comedia Avarul (1668) de Molière, reprezentarea clasică a zgârcitului paranoic, obsedat de propria casetă de bani. În antiteza lui Bordiga, marii posesori de capital simt şi calculează fiecare ban extras de fisc din visteria lor, în timp ce muncitorul salariat lipsit de proprietate nu vede banii reţinuţi la sursă de statul-patron şi nu aspiră decât la distrugerea întregului sistem al valorii şi al creditului de hârtie.
[2]. DDT (diclor-difenil-tricloretan) — puternic insecticid de sinteză a cărui eficacitate a fost descoperită în 1939 de chimistul elveţian Paul Hermann Müller (distins cu Premiul Nobel în 1948). În perioada postbelică, DDT-ul a fost utilizat la scară mondială de autorităţile sanitare şi militare în campaniile de eradicare a malariei şi a tifosului. Bordiga îl menţionează ca un exemplu limită de intervenţie tehnică a statului cu rol strict igienico-fizic şi nemijlocit util, complet lipsită de încărcătură ideologică („apolitică“), în contrast cu aparatul de îndoctrinare şi cultură al statului capitalist.
[3]. „Festa, Farina e Forca“ (Sărbătoare, Făină şi Ştreang) — formulă istorică celebră din tradiţia politică italiană, atribuită regelui Ferdinand I al Celor Două Sicilii (1751—1825), care sintetiza reţeta absolutistă a monarhiei de la Neapole pentru controlul şi pacificarea plebei urbane: distracţii populare, asigurarea pâinii la preţ scăzut şi represiune sângeroasă necruţătoare împotriva oricărei răzvrătiri. Bordiga utilizează această deviză pentru a caracteriza regimul hruşciovist, care încerca să neutralizeze tensiunile sociale oferind micii proprietăţi colhoznice concesii economice şi momeli asistenţiale, menţinând totodată intact aparatul de opresiune şi acumulare forţată a capitalului de stat.
[4]. Aluzia la „noua barbarie, antitetică socialismului“ şi la „teoreticienii noii clase dominante“ vizează în mod direct grupul şi revista franceză de stânga Socialisme ou Barbarie (1948—1965), fondată de Cornelius Castoriadis (sub pseudonimul Pierre Chaulieu) şi Claude Lefort după desprinderea lor de mişcarea troţkistă. Respingând teza troţkistă a URSS ca „stat muncitoresc degenerat“, grupul susţinea că în Rusia se instaurase un „capitalism birocratic“ în care birocraţia de stat constituia o nouă clasă exploatatoare, iar antagonismul principal al epocii nu mai era între capital şi muncă salariată, ci între „directori/conducători“ şi „executanţi“, propunând ca alternativă autogestiunea muncitorească. Bordiga şi Stânga Comunistă au combătut constant aceste teorii.