Această serie sistematică — care a reluat argumente de critică a evenimentelor şi formelor ruseşti pe care stânga italiană le formulase deja de mai bine de 30 de ani, iar sub profil politic chiar de mai înainte — îşi găseşte punctul de plecare în întrunirea de la Trieste, care s-a ocupat de tema Rasă şi Naţiune (dezvoltată apoi în amplul sector al muncii noastre asupra chestiunii orientale şi coloniale, despre care se aminteşte şi în cele ce preced aici). S-a continuat cu întrunirea de la Bologna şi apoi, cu o dezvoltare tot mai amplă a părţii de economie socială, cu cele de la Napoli şi Genova, între care a apărut citatul Dialog cu morţii. Îngăduindu-ne o paranteză, vom spune că din multe părţi se solicită o culegere a acestui material, atât în vederea publicării sale, cât şi în vederea unor oportune traduceri în alte limbi decât italiana. Însă un asemenea material, dacă ar fi extras din seriile acestor pagini care îl conţin în întregime, ar atinge în primul rând un volum enorm, cu o cheltuială de publicare considerabilă. În plus, prin însăşi natura sa, acel lanţ de tratări — deloc reci-academice, ci împletite cu lecţiile elocvente ale evenimentelor care s-au succedat — conţine repetiţii necesare, voite, dar frecvente, care adesea sunt reformulări de preferat ale unor grupuri de fapte, în stricta coerenţă cu principiile generale, făgaş de la care nu s-a deviat niciodată, nici măcar pe cea mai scurtă porţiune.
Ar fi necesar, prin urmare, să se rezume, să se selecteze şi să se reorânduiască această deloc uşoară congerie de materiale, şi poate că un anume grup de tovarăşi îşi va pune problema unei asemenea munci.
În toată această desfăşurare este foarte limpede că noi ne-am construit o perspectivă proprie asupra trecutului, prezentului şi viitorului marelui curs istoric rus, care este în mod originar distinctă de cea a tuturor celorlalţi. Am demonstrat la diferite cotituri (ultima scriere economică a lui Stalin, Congresul al XX-lea, diatriba împotriva iugoslavilor...) că această perspectivă primea confirmări clare, şi o dezvoltăm în direcţia marii mărturisiri, adică a unei viitoare declaraţii a puterilor şi a partidelor în joc că au aruncat peste bord doctrina lui Marx (şi, prin urmare, a lui Lenin). Dar şi pentru trecut perspectiva noastră este una autonomă, întrucât întregul curs al luptei partidului bolşevic şi a lui Lenin este revendicat de noi integral, şi mai ales în ceea ce priveşte lupta nimicitoare împotriva partidelor afine şi, cum se spune în mod banal, a valorilor de libertate, democraţie, parlamentarism, privite ca reţete sociale burgheze şi, mai rău, ca plasturi inepţi în sânul însuşi al clasei muncitoare luptătoare, în formele deja amintite — anarhiste, sindicaliste şi consiliste —, care de către Lenin au fost, doctrinar şi cu armele în mână, stârpite cum se cuvine. Despre acest curs teoretic şi istoric am oferit în cercetarea noastră o amplă şi de necontestat demonstraţie.
Tezele privind primatul partidului, privind centralizarea în el şi în statul revoluţionar, sunt apărate de noi integral la începutul arcului istoric şi repropuse la închiderea lui; în timp ce sunt demascate şi respinse toate înscenările critice la adresa lui Stalin şi a stalinismului care fac vreo trimitere oricât de vagă la căinţe privitoare la încălcarea libertăţii de gândire, la erori în folosirea formei de dictatură şi teroare — formă care ar fi alunecat pe furiş de la subiectul-partid la subiectul-om sau la conducătorul divinizat —, refren imbecil pe care ruşii înşişi îl intonaseră cu o infinită ipocrizie la Congresul al XX-lea din 1956.
Totuşi, în timp ce elaboram prezentarea acestei perspective istorice, şi chiar după ce am încheiat darea de seamă a întrunirilor noastre dedicată cel mai explicit acesteia (nr. 12 din iunie 1957; dar este foarte limpede că de atunci încoace nu am trecut deloc sub tăcere evenimentele atât de sugestive din Rusia), au avut loc fapte şi evoluţii de o maximă importanţă asupra cărora trebuia, a fost şi trebuie îndreptată maxima noastră atenţie, tocmai întrucât aduc argumente noi şi puternice întregului fir al construcţiei noastre teoretice.
Unul dintre simptomele cursului contrarevoluţionar general a fost şi este slăbirea inexorabilă a legăturilor internaţionale. Sensul procesului nu mai lăsa loc de îndoială încă de când, în ultimul război mondial, a fost dizolvată solemn Internaţionala Comunistă sub motivul declarat că partidele nu trebuiau să creeze în niciun fel neplăceri guvernelor de atunci aliate. După război fusese ridicat un palid simulacru de Internaţională, care era rău-famatul Cominform, dar în câţiva ani a fost lichidat şi acesta. Despre acest faliment teoretic răsunător s-a făcut apoi funestul bilanţ la Congresul al XX-lea, care a aruncat peste bord o şi mai vastă gamă de chestiuni de principiu, îndrăznind să susţină că prin aceasta se întorcea la marxism-leninism! Facem aluzie la teoria ignobilă a căilor naţionale către socialism, a cărei lărgime a fost atât de mare încât a fost ştearsă orice limită, inclusiv ca linie de demarcaţie între concepţia proprie social-democraţiei clasice şi cea care se definea la fiecare pas ca marxist-leninistă. Mai mult, pentru dictatura susţinută şi înfăptuită cu Lenin se cereau scuze, încercându-se justificarea ei ca o cale naţională rusă specială, care avusese loc doar întrucât în Rusia exista ţarismul; admiţându-se pe faţă că, de pildă, în Italia, acel edificator partid, înotând în plină democraţie, putea foarte bine, aşa cum făcuse deja, să-şi traseze o cale net constituţională şi legalistă pentru a merge către socialism. Dar care socialism? Cel rusesc? Şi atunci: model rusesc, dar o cale opusă celei ruseşti a dictaturii şi a monopartidismului — cale care, sub acest profil, este urmată nu doar pentru 1917, ci şi pentru 1957.
E drept că în fanfaronadele de la Congresul al XX-lea ale lui Hruşciov şi ale celorlalţi — printre care cei daţi afară ulterior din conducerea colectivă (o altă formulă pe care încă de atunci am ridiculizat-o ca fiind goală de conţinut şi ipocrită) — s-a formulat o rezervă privitoare la uzul violenţei, pentru cazul în care burghezia şi guvernele sale ar fi deraiat ele însele, în mod liberticid, de pe şinele constituţionale. Atunci, da, s-ar fi dat aprobare maselor pentru a relua calea lui Lenin a insurecţiei şi s-ar fi dezlegat ameninţătoarea rezervă a congresului de a da din nou frâu liber sancţiunii, răzbunării, la ceea ce se reduce la o „ciudă“, adică la instaurarea dictaturii comuniste!
Multe drame istorice s-au derulat de atunci. Ne referim doar la cea maghiară, în care a avut loc o mişcare „spontană a maselor“, de atâtea ori apologizată în teoria deformatoare a falsificatorilor moscoviţi. Atunci s-a născut o aprigă dispută mondială cu privire la care ar fi fost calea maghiară către socialism. Dacă teoria hruşciovistă a Congresului al XX-lea ar fi fost un lucru serios, trebuia măcar pusă întrebarea dacă mişcarea maghiară putea fi legitimată de către aceasta ca fiind adaptată condiţiilor speciale ale acelei ţări. În mod indiscutabil, majoritatea brută a acelui popor, ca amestec de clase populare — formulă pe care ruşii înşişi o instauraseră imediat după război —, se pronunţa în favoarea acelei mişcări.
Hruşciov şi ruşii n-au mai judecat aşa. N-au recunoscut că aceea ar fi fost o cale naţională către socialism, una dintre acelea cărora li se dăduse liberă trecere prin tezele şi rapoartele Congresului al XX-lea. Dintr-odată, în practică, s-au repliat pe calea unică internaţională şi i-au definit pe insurgenţii maghiari drept un detaşament organizat al armatei conservării capitaliste imperiale, şi deci ca o forţă ce trebuia distrusă. Calea trasată a fost cea a tancurilor care au invadat Ungaria şi au zdrobit insurecţia. Nu mai existau decât doi poli opuşi în lume: imperialismul occidental şi socialismul rus, şi, prin urmare, doar două forţe armate care veneau să se dueleze sub orice cer naţional.
Calea naţională maghiară către socialism era, aşadar, cea care trecea prin siajul însângerat al blindatelor? Aceasta este o evidentă aberaţie şi o nouă dovadă a faptului că poziţiile Congresului al XX-lea — aşa cum am spus numaidecât — reprezentau o nouă etapă a retragerii faţă de poziţiile lui Stalin, în sens invers faţă de cele ale lui Lenin! Dar vrea să însemne oare aceasta că acea cale naţională maghiară socialistă ar fi fost plauzibilă dacă era prezentată drept cea a consiliilor muncitoreşti, ţărăneşti, studenţeşti şi intelectuale? Nu, pentru că în această altă cale naţională există acelaşi oportunism antimarxist şi anticlasist ca pe întreg drumul oribil al degenerării ruse. Şi tocmai această cale mic-burgheză şi populistă o ridică astăzi anumite grupuri la rang de model, pentru a combate ciuma stalino-hruşciovistă!
Dar voiam să ajungem la un fapt mai recent decât cel maghiar, chiar dacă mai puţin învăluit în tragedie: cel francez. Nu ne aflam oare în cazul-limită al căii naţionale de rezistenţă armată în acele situaţii în care sacra democraţie parlamentară este sfâşiată, şi încă cu atât de puţine menajamente precum cele folosite de generalul De Gaulle?! [1] Ce soluţie a dat acestei probleme (pe deplin concrete şi practice) norma internaţională de aplicare a căilor naţionale?
Marele Partid Comunist Francez, pe deplin antrenat în rezistenţa împotriva despotismului militar german (dar poate că tocmai De Gaulle fusese cel care îl antrenase) şi pe deplin antrenat încă de la manevrele murdare din 1934 în frontul unic popular şi mic-burghez cu socialiştii pentru a obţine ca „fascismul să nu treacă“ (pentru Italia, moştenirea acelor manevre murdare a fost legătura cu Pietro Nenni, [2] care a rămas chiar şi atunci când acesta a ezitat, în perioada evenimentelor din Ungaria, între poziţia filistină rusă şi poziţia nu mai puţin filistină maghiară) — acest mastodont de partid cu origini dubioase, antimarxiste, neşterse de dispreţul infinit al lui Lenin şi de puternicele muştruluieli date de mâna unui Troţki —, pe ce cale naţională către socialism a apucat-o, din sfaturile Moscovei sau din propriul său instinct?
Răspunsul la care vor să ajungă întrebările noastre este simplu. Fie calea către socialism este una singură şi unică, ca pe vremea lui Marx şi a lui Lenin, pentru orice ţară — şi atunci ea se numeşte partid comunist mondial, conducere din partea acestuia a insurecţiei armate şi a puterii dictatoriale de clasă —, şi atunci există refuzul de principiu al oricărei alianţe cu state imperialiste în război, cu partide politice neproletare, cu clase mic-burgheze şi populare; fie sunt admise căile multiple, şi atunci, în greţoasa serie a acestora — în care teroarea coexistă cu constituţionalismul, represiunea cu religia buletinului de vot şi superstiţia parlamentului —, trebuie inclusă şi acea cale ruşinoasă şi capitulardă care este lăsarea izmenelor în faţa duşmanului şi întoarcerea spatelui la inamic.
Dacă se putea susţine că vreun agent imperialist se afla în spatele mişcărilor din Ungaria, o asemenea calitate nu era totuşi atât de evidentă la grupurile de studenţi şi ţărani amăgiţi şi masacraţi, pe cât era la cetăţeanul De Gaulle. Dar doctrina căilor naţionale, ruşinea ruşinilor, nu a găsit de cuviinţă să trimită împotriva lui nu şenilele întipărite pe carnea Budei şi a Pestei, ci nici măcar un singur pistol — cel puţin ridicat de o mână europeană!
Sacra democraţie nu va căpăta mila noastră, nici pentru torturile din Ungaria, nici pentru şuturile pornite de la Colombey-les-Deux-Églises!
Aceasta a fost tema celei de-a doua şedinţe a întrunirii de la Torino, unde s-a desfăşurat comentariul asupra viei dezbateri iscate între ruşi, iugoslavi, chinezi şi alte partide din blocul „sovietic“, în care fiecare se erija — în egală măsură lipsit de cel mai mic drept — în apărător al integrităţii principiilor marxiste şi îi acuza pe ceilalţi că le-au încălcat în mod repetat. Am arătat atunci, cu textele în mână, că toate acuzaţiile erau întemeiate, iar toate apărările — ipocrite şi false. După data întrunirii de la Torino, discuţia a continuat de ambele părţi, devenind chiar mai aprigă, dar credem că sinteza oferită de noi a caracterizat foarte bine respectivele poziţii.
Adevărata utilitate a sistemului nostru de lucru constă în faptul că am caracterizat încă o dată în mod clar diferenţa dintre poziţia noastră (care este în acelaşi timp originară şi ferm ancorată în tradiţia invariantă a marxismului originar, în spiritul şi în litera sa) şi cea a multor grupuleţe de falsă stângă, care, dacă par puţin periculoase din pricina puţinătăţii cantitative a adepţilor lor, calitativ sunt la fel de periculoase precum partidele pletorice ale oportunismului, cărora se consideră cu disperare opuse.
Este pentru noi o preţioasă lecţie a istoriei — şi mai cu seamă a istoriei revizionismelor şi trădărilor nesfârşite, a căror respingătoare autopsie am făcut-o de o sută de ori — că spre unitatea revoluţiei se merge prin trasarea unor graniţe necruţătoare între speciile politice, şi nu întinzând năvoade pentru o adunătură hibridă şi eterogenă de peşti politici. Acesta şi nu altul este formidabilul filon ce izvorăşte din intransigenţa lui Marx şi a lui Lenin.
Falşii de stânga aplică bubonului corupt rusesc nu dialectica revoluţionară, ci aceeaşi demagogie deformată în care trădarea şi-a înfipt dintotdeauna rădăcinile, cea folosită în mod nefast în 1914 împotriva lui Wilhelm al II-lea şi a lui Franz Joseph; apoi împotriva lui Mussolini şi a lui Hitler; iar mai înainte împotriva clericalismului catolic în cârdăşiile masonice — mediu al cărui propriu cerc, la recenta moarte a pontifului, şi-a închis până şi ritualic atitudinile în aceeaşi sferă ecleziastică şi fideistă. [3]
Zic aceştia: trebuie învins Stalin, trebuie învins Hruşciov. Prin urmare, nici măcar nu se întreabă dacă trebuie căutată o metodă justă pentru a acţiona împotriva lor (bineînţeles, nu înţeleg că o acţiune istorică se va determina pe baza unor situaţii, şi nu împotriva unor persoane) şi dacă nu cumva pot exista metode contraproductive. O mişcare maghiară este împotriva Moscovei? Nu doar că pentru aceştia ea trebuie considerată aliată 100%, dar însăşi construcţia ei istorică ar dezvălui o metodă şi un program ce ar conţine izbăvirea universală de înşelăciunea rusă, calea de ieşire din eşecul politicii dictaturii, trâmbiţata descoperire a unui viciu originar. Tito şi sistemul iugoslav sunt împotriva Moscovei? E de-ajuns pentru a spune că s-a găsit în sfârşit punctul de sprijin pe care să se pună pârghia pentru a arunca în aer caracatiţa moscovită.
Ceea ce aceşti oameni nu observă este că, procedând astfel, copiază tocmai acea cale care a dus în abisul valului de oportunism şi a spulberat Internaţionala de la Moscova. Este, într-adevăr, calea prin care s-a spus că era bine să te aliezi cu America numai spre a învinge nazismul — sau că era bine să te sprijini pe Vatican pentru a-l răsturna pe Mussolini. Această cale i-a făcut pe stalinişti neputincioşi să se mai elibereze ulterior de povara puterii Statelor Unite în lume şi a partidului catolic în Italia. Aceeaşi cale a căutării febrile de sprijin la forţe constituite îi va conduce pe curtatorii de astăzi ai patrioţilor maghiari sau ai titoiştilor iugoslavi — priviţi drept precursori ai antimoscovitismului — să cadă, poate fără să-şi fi dat seama, în marea plasă creştino-americană a adversarilor burghezi ai blocului rus.
Noi, dimpotrivă, respingem, în acord cu marxismul clasic, această căutare a duşmanului duşmanului nostru, iar în această polemică privitoare la cine este revizionist i-am demascat şi i-am respins cu acelaşi titlu pe ambii combatanţi.
Campania de scandal împotriva tezelor programatice ale Congresului de la Ljubljana se dezvăluie astăzi tot mai mult, în lumina celor ce se petrec în interiorul Rusiei şi al Chinei, drept răspândirea unei perdele de fum menită să ascundă schimbările de orientare şi reglările de tir care se efectuează tocmai în acele structuri sociale ce se pretindeau şi se pretind „socialiste“.
După Congresul al XX-lea rus şi perdelele de fum nu mai puţin dense ridicate prin criticile la adresa lui Stalin ca autocrat nemilos şi ca opresor al naţionalităţilor mici, părea că lui Tito i se întinsese o mână şi că teoria diferitelor căi naţionale avea să fie aplicată printr-un prim exemplu clasic, declarând justificabile directivele economice adoptate în Iugoslavia, vădit descentralizatoare şi laburiste. În schimbul acestei recunoaşteri oarecum platonice, ruşii sperau că iugoslavii se vor lega din nou, în politica externă, de blocul răsăritean, renunţând la urzeala de înţelegeri şi schimburi economice ţesută destul de strâns cu Occidentul.
Iugoslavii s-au pregătit ca la congresul partidului lor — sau al ligii, oricare ar fi el — să ia act, în materie de doctrină şi program, de acest acord, dezvoltând prin intermediul unor redactori deloc neîndemânatici această schemă a unui socialism special, propriu lor, pe care nu este deloc nepotrivit să-l numim balcanic. Dar făcând aceasta şi luând în serios libertatea de a vorbi de rău despre Stalin şi despre linia lui Stalin, au altoit pe aceasta, nu fără curaj, o critică hotărâtă a politicii hegemonice ruseşti asupra sateliţilor şi au vorbit fără prea multe ocolişuri despre imperialism şi militarism în statul rus, arătând cu abilitate că dau crezare (aşa cum crezuseră, poate mai naiv, maghiarii, situaţi geografic într-o poziţie mult mai delicată decât guvernul de la Belgrad) faptului că la Congresul al XX-lea fuseseră într-adevăr condamnate excesele în această direcţie.
Ruşii, puşi în mod polemic în situaţia de a trebui să se apere şi să-şi apere doctrina împărţirii lumii în două sisteme — cel capitalist şi cel socialist —, definită de titoişti drept o împărţire între două blocuri militare, au atacat în profunzime conţinutul economico-social al tezelor de la Ljubljana şi au stârnit atacurile paralele ale chinezilor şi ale altora, insistând pe abandonarea criteriilor de unitate centrală a economiei şi de planificare totală din partea statului şi a partidului, luându-şi aere de apărători hotărâţi ai centralismului, esenţial la Marx şi la Lenin.
Unele enunţuri teoretice ruseşti din acest sector le-am demonstrat ca fiind corecte, în sensul că eronate şi deformate din punct de vedere programatic erau cele de la Ljubljana. Dar, în acelaşi timp, am evidenţiat în mod hotărât că în structura internă a Rusiei şi în apărarea ei de către partid, acele canoane de principiu şi multe altele erau tratate nu mai puţin brutal.
Pe de o parte, aşadar, am susţinut că pretinsa formă specială iugoslavă a structurii socialiste era total falsă şi mic-burgheză, deci mai rea decât cea capitalistă, şi că nu se putea pune nicio speranţă pe ea pentru o redresare din răsturnarea stalinistă a economiei comuniste; pe de altă parte, le-am negat ruşilor orice drept de a condamna acele devieri — dirijate şi provocate de ei înşişi — şi înrădăcinate în blasfemia tuturor blasfemiilor: aceea că socialismul ar putea fi construit şi că ar fi fost construit în Rusia izolată defetist de revoluţia proletară europeană şi mondială.
Dar încetul cu încetul a putut fi ridicată şi perdeaua de fum a celor ce voiau să inventeze o virginitate întemeiată pe abaterile lui Tito. În Rusia exista pretenţia de a fabrica un socialism pur şi nu se dorea să se permită — după spusele lor — ca prin metoda iugoslavă să se pună în circulaţie un alt socialism, diluat şi decolorat, sub pretextul unui libertarism şi autonomism local sporit.
Dar, în realitate, ruşii erau cei care pe furiş îşi diluau propriul socialism, care nu era un vin rubiniu de culoarea revoluţiei, ci de mult un lichid echivoc, analizat de noi în caracterele sale mercantile şi burgheze.
Aceste caractere se accentuează astăzi, iar acele trăsături foarte incerte — dacă or fi existat vreodată — de socialism economic din eşafodajul social rus sunt lichidate şi eliminate cu îndrăzneală şi hotărâre. Deocamdată, toate acestea se desfăşoară în mijlocul strigătelor că niciun revizionism al principiilor nu este îngăduit, iar dovada se dă pe teren verbal şi polemic pentru... Belgrad; aşa cum s-a vrut să fie dată pe cel al forţei armate, acum doi ani, la Budapesta. Apoi strigătele se vor stinge, faptele vor rămâne şi vom auzi alte mărturisiri, ca paşi spre „Marea mărturisire“, în comparaţie cu care derapajele din tezele programatice de la Ljubljana îşi vor recăpăta dimensiunile unor simple paie, văzute de filistinul care nu observa bârna din propriul ochi.
După Congresul al XX-lea au fost iniţiate în Rusia, cu o amplă pregătire, transformări cărora li s-a dat numele de „reforme“ şi care au cuprins în mod notoriu atât industria şi agricultura, cât şi repartiţia produselor ambelor sectoare.
Raportorul la întrunire a stăruit asupra folosirii acestui termen tradiţional de reforme, obiectul unor îndelungate dezbateri în sânul întregii mişcări muncitoreşti mondiale. Reforma aşa cum era susţinută în mod clasic de socialiştii de dreapta, şi acestea pe care astăzi ruşii (vom ajunge apoi şi la chinezi) le înaintează în domenii extrem de vaste şi ale căror beneficii foarte întinse le proclamă, au în comun faptul că în ambele cazuri este vorba despre măsuri hotărâte de puterea politică centrală şi prin legi ale statului. Există, ni se strigă numaidecât, o diferenţă radicală: anume că, în cazul măsurilor propovăduite de socialiştii legalişti din secolul al XX-lea, era vorba de a le obţine (termenul uzual era „a le smulge“!) de la guvernele burgheze, în timp ce reformele ruseşti de astăzi sunt înfăptuite de puterea de clasă a proletariatului, ieşită din Revoluţia din Octombrie 1917.
Înainte de a răspunde la acest punct — admisibil — că o putere dictatorială proletară după victoria revoluţiei politice, şi cu atât mai mult într-o ţară puţin dezvoltată cum era Rusia, poate fi nevoită să desfăşoare o acţiune de intervenţie economică de la centrul statal pentru a face să înainteze transformarea socială printr-o serie gradată de măsuri cărora li s-ar putea lăsa numele de reforme, vom observa că în cercetarea noastră am răsturnat, reaşezând-o pe picioare, poziţia dialectică, desprinzând din natura relaţiilor economice şi a evoluţiei lor, şi mai cu seamă din acţiunea pe care o exercită asupra lor măsurile statale, dovada că o putere proletară cu un program socialist nu mai există de mult în Rusia.
În polemica cu anarhiştii, Lenin — şi noi, cei de stânga, alături de el, şi la rigoare mai mult şi nu mai puţin decât el — am explicat că pentru a elimina din politica luptei de clasă orice „gradualism“ echivoc (ceea ce înseamnă democratism, culturalism, electoralism, parlamentarism şi alte insecte) era indispensabil să se admită că în economia trecerii de la structura capitalistă la cea socialistă trebuiau prevăzute şi pregătite gradaţii în timp, lăsând anarhiştilor ideea absurdă şi defetistă că în aceeaşi zi ar putea fi răsturnată puterea burgheză şi pusă în funcţiune o economie colectivistă.
Numai prin această demonstraţie se stabileşte necesitatea imperativă a dictaturii revoluţionare, limpede încă din vremea Manifestului Comunist în sistemul marxist, definită în acesta prin cuvintele fără echivoc de încălcare despotică a relaţiilor de producţie burgheze; şi în Luptele de clasă în Franţa prin cuvintele puse pe buzele luptătorilor din Paris, 1848: Distrugerea burgheziei! Dictatura clasei muncitoare!
În timp ce, prin urmare, se poate pe bună dreptate — aşa cum marxiştii radicali au făcut timp de o jumătate de secol — dovedi că, nici chiar din punct de vedere economic şi tehnic, reformele al căror autor este un guvern burghez nu au vreodată caracterul unei faze treptate de înlocuire a trăsăturilor economice capitaliste cu cele socialiste, o teorie sănătoasă explică faptul că în actele guvernului post-insurecţional se înfăptuiesc, într-o serie treptată ce poate avea scări extrem de variabile, măsurile de autoritate, care se pot defini corect drept legi ale statului şi, dacă se vrea, reforme sociale (făcând abstracţie de termenul înşelător de astăzi de reforme structurale), în care se concretizează transformarea modului de producţie. Aceştia sunt paşi istorici efectivi prin care de la formele predominante în ţara în care s-a cucerit puterea se trece la cele socialiste, ba chiar mai general la forme mai avansate decât cele dominante. Amintim doar că şi N.E.P.-ul lui Lenin a fost o reformă care învârtea înainte şi în sens revoluţionar roata istoriei, deoarece înlocuia forme arhaice precum producţia patriarhală rurală şi mica producţie de mărfuri cu forme mai avansate către marea producţie şi capitalismul de stat.
Transformările ruseşti „structurale“, care au urmat Congresului al XX-lea şi care sunt prezentate şi elogiate de actualul Comitet Central al PCUS şi de discursurile lui Hruşciov şi ale câtorva alţii, s-ar numi mai bine reforme de recul, legi ale statului pentru a trece de la forme mai mult sau mai puţin îndepărtate de capitalismul deplin la forme mai apropiate de acesta.
Reformele cerute guvernelor parlamentare de socialiştii legalişti de la sfârşitul secolului al XIX-lea erau o iluzie respectabilă, şi dacă nu ar fi servit drept diversiune politică faţă de punerea cerinţei cuceririi puterii, s-ar putea să fi avut chiar un sens pozitiv; aşa cum în marxismul corect (fie şi admis că aici este un punct dialectic dificil) au fost măsurile de limitare a zilei de muncă sau a vârstei de muncă, întrucât arătau clar că emanciparea proletariatului nu era o chestiune de contract economic imediatist, ci de putere şi de exercitare a puterii politice.
Este neîndoielnic că o economie cu ziua de muncă de 8 ore este mai apropiată de forma socialistă decât una cu ziua de 10 ore, deşi rămâne în cadrul limitelor salariale şi mercantile din care se va ieşi într-o zi doar prin saltus-ul politic; şi este sigur că Lenin şi chiar Stalin au promulgat astfel de reforme în Rusia, iar acestora le revine semnul pozitiv.
Dar reformele ulterioare lui Stalin şi anului 1956 sunt reforme pe dos, cu semn negativ, şi dezvăluie tendinţa de întoarcere la capitalismul deplin — tendinţă care nu mai poate fi disimulată şi este tot mai „mărturisită“.
Vechiul reformism socialist, în ciuda erorii sale fundamentale de perspectivă, iese din această confruntare parţial reabilitat. Denumirea de reformă pe care ruşii o dau măsurilor pe care le săvârşesc în structura economico-socială internă începând de la Congresul al XX-lea capătă un gust de tragică ironie.
Una dintre transformări constă în introducerea autonomiei economice regionale, care a descentralizat multe funcţii atribuite anterior centrului statal, atât în ceea ce priveşte planificarea generală a producţiei, cât şi conducerea acesteia, care a fost trecută de la ministerele din Moscova la Sovnarhozuri sau consilii economice industriale regionale. Această măsură drastică şi aproape neaşteptată (dar consecinţă evidentă a unei îndelungate pregătiri şi evoluţii, chiar involuntare) făcea vădit absurdă încercarea de a scăpa de criticile iugoslave împotriva pretinselor pericole ale centralizării, şi oferea flancul descoperit argumentului insidios că centralizarea statală a economiei ar fi generat centralizarea politică până la despotismul personal — argument pe care diverşilor oportunişti nu le este greu să-l deghizeze în haine marxiste.
În legitima serie a lui Marx-Lenin, este o trecere pozitivă aceea care merge de la proprietatea de întreprindere (privată sau cooperatistă, nu contează) la proprietatea de stat, deoarece ea înseamnă trecerea de la capitalismul privat la cel de stat, şi abia după aceasta urmează istoric şi social trecerea de la capitalismul de stat la socialism — fie el şi de treaptă inferioară în sensul lui Marx (Gotha). În legătură cu Congresul al XX-lea, am dovedit că trăsătura caracteristică a unei asemenea treceri este sfârşitul legii valorii, al economiei de piaţă şi al banilor.
Va fi poate inevitabila mărturisire teoretică (pe cât le stă în putinţă unor falsificatori cronici ai doctrinei) care va constitui substanţa viitorului Congres al XXI-lea al PCUS, cea care ne va îngădui să aducem dovada că reforma lui Hruşciov — pe care acesta o laudă cu neruşinare în acelaşi timp ca un pas spre socialismul superior sau comunismul integral, şi concomitent spre democraţia de jos în sus! — este o coborâre a treptei lui Lenin de la capitalismul de stat într-o direcţie opusă socialismului, deoarece de la dimensiunea statului se decade mai întâi la dimensiunea centrifugă a regiunii, iar imediat după aceea la dimensiunea întreprinderii.
Ruşii se contrazic spunând, pe de o parte:
„nu am vrut să creăm ceva care să semene cu consiliile de producţie iugoslave, pentru că acestea se inspiră dintr-o concepţie sindicalistă pe care noi nu o împărtăşim“
iar pe de altă parte admiţând în acelaşi text (Pospelov) că
„noile forme de conducere au sporit rolul clasei muncitoare în conducerea de jos în sus, cu o nouă efervescenţă de activitate ce caracterizează sindicatele, care, prin intermediul conferinţelor permanente de producţie, au căpătat o funcţie determinantă în conducerea economiei“.
Avem aici un exemplu al celor două roluri din comedie: sensibilitate teoretică etalată şi manevră practică josnic regresivă. Un democrat, un libertar sau un sindicalist pot aplauda acele fraze (dacă sunt atât de naivi încât să le dea crezare), dar aprecierea marxistă este aceea a scării coborâte, şi nu urcate.
Prin reformă, nu doar Sovnarhozurile, ci şi fabricile negociază între ele preţurile de vânzare şi de cumpărare şi, evident, îşi întocmesc planurile de producţie. Cele 33 de ministere desfiinţate cu mult zgomot pentru a „crea“ cele 92 de regiuni economico-administrative, astfel încât „întreprinderile depind de acestea şi nu de centru“, chiar şi pentru puţinele ministere unionale (Război etc., L'Unità, 2 iunie 1957), au drept consecinţă, lăudată în tezele lui Hruşciov (30 martie 1957), faptul că vor exista
„legături contractuale directe între întreprinderile producătoare şi întreprinderile consumatoare“.
Fraza este aruncată acolo ca şi cum ar fi un lucru nevinovat. Dar justificarea ce îi urmează valorează cât un tratat întreg cu titlul „Superioritatea economiei de piaţă asupra economiei socialiste“. Fraza este aceasta:
„ca fiind forma cea mai oportună şi mai avantajoasă din punct de vedere economic de aprovizionare cu materiale şi de desfacere a producţiei“.
După aceste capodopere de doctrină a „marxism-leninismului“, nu e de mirare apologia — ce reiese din acest text şi din altele, inclusiv pentru agricultură — preţurilor „economice“, care au fost în sfârşit „descoperite“ şi aplicate, abandonându-se planificarea centrală a preţurilor (care nu înseamnă socialismul reprezentat de desfiinţarea preţurilor, dar era un pas în acea direcţie).
Stalin s-a căznit în „Probleme“, după ce a rechemat în vigoare legea valorii pentru toate schimburile de bunuri de consum (produse agricole şi produse industriale finite), să-i condamne pe cei ce numeau mărfuri şi produsele industriei de stat ce au caracterul de bunuri de producţie, adică de materii semiprelucrate şi maşini. În dansul celor şapte văluri, şi acesta cade astăzi la picioarele Salomeei-Nikita! [4] De la întreprindere la întreprindere şi de la provincie la provincie, chiar şi bunurile care nu au un caracter de consum direct vor fi negociate şi plătite. În capitalismul de stat, întreaga industrie are un bilanţ unic (deşi Stalin făcuse deja largi concesii principiului „rentabilităţii“ fiecărei fabrici în parte) şi nu are nicio importanţă dacă o maşină sau un stoc de semifabricate trece de la o întreprindere la alta fără o contrapartidă în bani. Astăzi, după coborârea acestei trepte, toate bunurile — nu doar cele destinate consumului personal şi familial direct — circulă pe baza unui contract de schimb şi contra bani; iar cadavrul lui Stalin are de ce să se înroşească de ruşine.
Aceste priviri de ansamblu asupra structurii ruseşti nu au fost, şi nu sunt în această redactare scrisă, decât anticiparea unei opere critice pe care poate că tezele Congresului al XXI-lea ne vor oferi un bun prilej să o realizăm, completând pe teren economic ceea ce am făcut pe teren politic la Torino şi ulterior, bazându-ne pe marea polemică antititoistă.
În domeniul agrar, principala reformă de recul a fost lichidarea staţiunilor de stat de maşini şi tractoare (S.M.T.), prin vânzarea acestui capital de stat către colhozurile private, care l-au plătit în bani, fără a se putea ascunde enormul avantaj adus prin aceasta marilor colhozuri în comparaţie cu cele mici.
Discursurile şi rapoartele lui Hruşciov pe această temă sunt o mină de dovezi ale accentuării hotărâte a formelor burgheze. Stalin, în Probleme, chiar dacă respinsese ideea de a expropria colhozurile — adică de a trece de la proprietatea cooperatistă la cea de stat a întreprinderilor agricole —, condamnase totuşi desfiinţarea S.M.T.-urilor, dovedind tocmai că aceasta însemna a transforma (din statală) în privată tocmai partea cea mai mare şi mai concentrată a capitalului de întreprindere agricolă. Aceasta ar fi însemnat, cum înseamnă astăzi, scoaterea unui vast sector din proprietatea statului — numită proprietate a întregului popor (?!) — şi trecerea lui în proprietatea unor grupuri rurale date. Astăzi, aceştia au primit înlesniri cu mult mai mari, precum desfiinţarea obligaţiei de a preda produse agricole la achiziţiile de stat la preţuri stabilite de autoritate — predare desfiinţată pentru colhoznicii individuali şi înlocuită pentru colhozuri prin „contracte libere la preţuri economice“. Din textele lui Hruşciov (ca de obicei, nu numele contează, ci orientarea, pentru care e mai greu decât acum doi ani să găseşti un colegiu de deschizători de drumuri!) se pot extrage nenumărate citate care arată că această măsură sau reformă este în cel mai înalt grad antisocialistă.
Ca teoretician, Hruşciov face cât Stalin. Situaţia de dinaintea reformei vânzării S.M.T.-urilor este criticată pentru faptul că pe pământ existau doi stăpâni (!) — adică colhozul, care dispunea de forţa de muncă a membrilor săi şi de capitalul în produse şi şeptel, şi S.M.T.-ul, care dispunea de capitalul-maşini. Se trece sub tăcere că exista un al treilea stăpân: statul, care se proclama proprietar al pământului dat colhozului în uzufruct perpetuu (dar astăzi se vrea aruncarea în aer până şi a „statutului Artelului“, şi va reapărea proprietatea privată făţişă asupra pământului însuşi).
Care este avantajul de a fi alungat pe unul dintre cei doi stăpâni ai capitalului de întreprindere agrară? Ar fi existat unul dacă s-ar fi alungat stăpânul privat în favoarea celui al maşinilor, care era „întregul popor“. Făcând contrariul, a fost favorizată acumularea nestatală de capital şi s-a dat ascultare rafinatului principiu burghez al unui singur stăpân — reacţionar poate chiar şi pentru forma capitalistă însăşi —, principiul „pas de Terre sans Seigneur“ (niciun pământ fără senior), opus celui mercantil: „l’argent n’a pas de maître“ (banii nu au stăpân).
Toată această mişcare reformatoare deplasează întregul raport social în detrimentul clasei salariate industriale (şi a celei din sovhozuri). Consumatorul rus plăteşte la preţuri fabuloase fructele şi legumele, pentru că pe domnii din colhozuri îi costă mult. Remediul hruşciovist este de a lăsa ca în colhozuri să se producă doar pentru consumul direct — adevărată economie patriarhală —, iar legumele şi fructele pentru oraşe să fie produse doar de sovhozuri, atât timp cât aceste întreprinderi, la fel de sclavagiste ca fabricile, vor mai fi menţinute în picioare.
Ce mirare mai pot stârni, aşadar, invitaţiile adresate capitaliştilor din străinătate de a veni să facă afaceri bune nu cu statul, ci cu întreprinderile locale, autonome şi contractante? Să ne limităm la câteva nestemate din arta seducerii.
„Dacă un om de ştiinţă sau un inginer nu împărtăşeşte vederile şi convingerile politice comuniste, să-şi păstreze nestingherit opiniile şi să vină la noi ca specialist chimist, ca om de ştiinţă. Dacă el vrea într-adevăr să obţină rezultate mai bune în munca sa, îi oferim deplina posibilitate de a o face: îl vom plăti mai bine decât îl plătesc firmele şi cartelurile cele mai bogate“.
„Dacă cineva mai are încă în creier anumiţi microbi care îl împiedică să adopte ferm poziţia recunoaşterii necesităţii de a transforma societatea după principiile comunismului, să-şi păstreze nestingherit boala pentru o vreme. Noi îl vom plăti bine, îi vom da o retribuţie bună, vila la ţară etc.“ (discurs din 8 iulie 1958 la Congresul electrochimic de la Bitterfeld, Germania de Est).
„Pe mulţi dintre ei nu-i interesează ideile politice, sunt atraşi mai mult de business, cum spun americanii. Să-i plătim bine, aşadar, mai mult decât îi plătesc americanii, mai mult decât îi plătesc la Bonn...“.
„După ce vor fi lucrat cu noi, se vor convinge cu adevărat că socialismul este orânduirea socială cea mai înaintată, iar comunismul este viitorul luminos visat de omenire“ (!).
(Cine ar crede că glumim poate confrunta buletinul nr. 7 din 26 august 1958 al biroului de presă al Ambasadei U.R.S.S. în Italia).
„În aceste ultime vremuri, guvernul nostru a primit din ţările occidentale multe propuneri de la mari firme care ar dori să furnizeze utilaje etc. Noi studiem acum aceste propuneri pentru a încheia afaceri bune“.
Şi acum, doar atât:
„Trebuie garantat în mod obligatoriu întreprinzătorului capitalist un procent adecvat de câştig“.
Moş Karl se amuza citându-l pe Dante. Aici, înainte de a merge mai departe, se cuvine aşezat versul:
„Fie cuvintele-mi pecete, să lămurească orice om!“. [5]
Poziţia ideologică şi doctrinară a tânărului Partid Comunist Chinez prezintă probleme pe cât de interesante, pe atât de des inextricabile. Poporul chinez este un popor care de milenii şi milenii ştie să gândească şi găseşte o plăcere în a gândi. Dar cum se articulează această calitate naţională şi tradiţională în raport cu împărţirea în clase a societăţii orientale? Scrierea şi cultura au fost cultivate până acum în cercuri extrem de restrânse; şi totuşi nu este lipsit de legătură cu psihologia marilor mase faptul că aceste cercuri de gânditori şi filozofi nu par să coincidă în mod nemijlocit şi direct cu aristocraţiile de sânge, ale proprietăţii şi ale bogăţiei.
Pentru a nu lungi vorba aici, vom spune că, în ciuda coresponsabilităţii politice a chinezilor faţă de întregul stalinism şi post-stalinism rus, nu vom ascunde o anume simpatie pentru munca doctrinară — nu am spus politică — a cercurilor conducătoare ale partidului chinez, ba chiar trebuie să regretăm că o cunoaştem prea puţin. Înfruntând distanţe uriaşe de timp şi de spaţiu, ceea ce se numeşte tânărul marxism chinez a dat dovezi de iscusinţă şi curaj intelectual; iar intrarea sa pe teren în apărarea unei purităţi doctrinare împotriva ameninţărilor corupţiei revizioniste, alinierea sa hotărâtă pe poziţiile clasice ale marxismului „european“ au o notă de generozitate şi candoare, şi nu ating filistinismul imputabil în mod clar ex-marxiştilor şi ex-leniniştilor din Rusia sovietică, judecata asupra cărora are dreptul să fie la fel de necruţătoare precum cea a lui Lenin asupra filistinilor europeni ai marxismului, fie că aceştia s-au numit Plehanov, Kautsky sau Guesde.
Şi, pe de altă parte, de ce să nu spunem că dacă forţele Chinei continentale ar ajunge să elimine idioata curte din Formosa a stârpiturii istorice Cian Kai-şi, cu soţie cu tot — vechi câini turbaţi, muşcători de autentici comunişti revoluţionari —, aruncându-i în mare sau paraşutându-i direct pe masa de prânz a lui Ike ori pe birourile Pentagonului, în batjocura hapsânului capitalism yankeu, ciuma lumii; [6] aceea da, ar fi o zi de însemnat albo lapillo [7] — şi poate că aşa va fi înainte de a izbucni cel de-Al Treilea Război Mondial.
Teoreticienilor chinezi le atribuim puterea de a ţine în mâini un filon teoretic odată ce l-au apucat conştiincios, fără a da înapoi în faţa deducţiilor logice necesare — iar pe de altă parte ar fi o victorie a tezelor noastre verificarea sistemului doctrinar născut în Europa şi construit cu materialele istoriei sociale engleze, franceze, germane şi aşa mai departe, în spaţiul acestei imense şi misterioase ţări ale cărei origini — înalte, nobile şi glorioase dincolo de orice închipuire — exercită o atracţie atât de seducătoare. Ne-am gândit întotdeauna, din acest motiv, la posibilitatea ca într-o zi o şcoală marxistă chineză să se ridice pentru a contesta devierea nemăsurată a ruşilor şi ne facem iluzii (din motive ce nu ţin de un caracter sentimental, care nu ar avea temei) privind o mai mare independenţă chineză decât rusească în faţa raţiunii politice şi de stat. Viitorul o va spune poate într-un fel sau altul.
Cu toate acestea, trebuie să ne explicăm, cu materialele limitate de care dispunem, atitudinile comuniştilor chinezi în marea polemică internaţională asupra revizionismului; ba chiar, începând de la Congresul al XX-lea încoace — aşa cum am făcut pentru Rusia —, să arătăm sensul reformelor sociale despre care se vorbeşte mult, şi să stabilim fără rezerve cât de deplorabil este fenomenul prin care o ortodoxie de uz extern, pentru treburile din casa altuia, este însoţită de poziţii heterodoxe în propria casă şi în politica socială internă a statului şi a partidului.
În perioada Congresului al XX-lea şi a comediei despre salutarul antistalinism al cărui stindard s-ar fi înălţat — nu ne-a fost greu să arătăm că ori steagul era tot cel al lui Stalin, ori, în măsura în care era nou şi schimbat, căpătase culori mai şterse şi mai echivoce, continuând drumul care întorsese spatele lui Lenin şi lui Octombrie, făcând astfel să fie regretat Stalin însuşi —, mişcarea chineză a părut să salute din toată inima noua orientare, prezentată ca fiind largă.
Nu este de exclus ca aşa-zisul „cult al lui Stalin“, condamnat la Congresul al XX-lea rus, să fi fost în China mai puţin răspândit şi înrădăcinat, poate din amintirea politicii din 1927, care a trimis tânărul Partid Comunist în ghearele blestematului de Cian, prin nesăbuita politică de front unic şi de amestec al partidelor şi al organizaţiilor armate, [8] care rămâne una dintre cele mai mari crime ale staliniştilor ruşi, dar care de altfel, în rapoartele de la congres sau în cele secrete, nu ni se pare să fi fost stigmatizată de hruşciovişti.
La puţin timp după fondarea teoriei căilor naţionale către socialism, a părut că Mao Ţze-dun o găsea pe placul său, şi împreună cu el teoreticienii săi, pentru că putea oferi o linie de întâlnire între doctrina occidentală a luptei de clasă şi practica chineză a blocului celor patru clase, printre care era inclusă şi cea capitalistă.
Credem că chinezii ar fi ştiut mai bine să găsească singuri dezlegarea rebusului doctrinar decât apelând la silogismele insidioase ale rapoartelor ruseşti de la Congresul al XX-lea. Contradicţiile pe care ei trebuiau să le explice aveau nevoie poate — pentru a fi dezlegate — de o dialectică mai autentică decât cea murdară a discursurilor ruseşti, în care a fost trocată întreaga nobilă tradiţie bolşevică a dictaturii de clasă, a terorii revoluţionare şi a zdrobirii tuturor partidelor oportuniste; pentru noi, occidentalii, [aceştia fiind] aliaţi de niciodată, ori dintr-o fază preistorică pentru marxism; pentru ruşi, aliaţi de câteva luni sub o strictă şi bărbătească somare şi o reglare de conturi fără şovăială la bara luptei armate; iar pentru chinezi, „tovarăşi de drum“ cu care relaţiile erau mai complexe şi necesitau mai mult timp pentru a fi lichidate.
Prin renegările Congresului al XX-lea nu se introducea doar o fază de amânare între lupta de astăzi şi fazele clasice din Manifest şi Statul şi revoluţia, ci acea perspectivă a viitorului era aruncată peste bord, iar acest lucru i-a descumpănit cu siguranţă pe chinezi, care aveau alte motive pentru a justifica o aşteptare prelungită, ei, care scurtaseră milenii de drum istoric, dar care par să nu vrea să renunţe la programul final.
Cu toate acestea, Mao a părut să preia lozinca unei cercetări mai libere şi a vrut să cheme la soluţionarea problemei cursului perspectivelor orientale păturile largi ale mişcării, dând naştere unei speţe de consultare pe scară largă, cu celebra metaforă a celor o sută de flori, care din fiecare colţ al imensei ţări erau invitate să se ivească pentru a împleti cununa teoriei originale chineze a cursului istoric către socialism. Mao, general nemilos şi teoretician rigid, conducător sever de partid şi de stat, îşi amintea oare că era poet; sau se resemna să mărturisească, cu mai puţină perfidie decât ruşii, că, slăbind unicitatea asprei căi a lui Marx şi Lenin, era logic să lase loc pentru un timp nedeterminat căii burghezo-democratice a concurenţei libere a contribuţiilor de opinie? Dacă aşa ar fi stat lucrurile, trebuie întotdeauna luat în considerare faptul că din punct de vedere doctrinar poziţia lui Mao ar fi fost mult mai respectabilă decât cea a ruşilor, cu pretenţia lor extrem de vulgară de a naviga de decenii în plină istorie a socialismului realizat.
După această primă fază, ale cărei dezvoltări nu s-au văzut prea limpede — ba chiar pare că unele dintre primele manifestări au fost imediat reprimate printr-o violentă coborâre a storului abia întredeschis —, fazele pe care le-am amintit mai sus, ale Ungariei şi Iugoslaviei (şi am fi putut spune şi ale Poloniei şi, într-o oarecare măsură, ale tuturor sateliţilor), au determinat în rândul puterii de la Beijing reacţii categoric paralele cu cele ale Moscovei. Păruse că Ungaria răsculată primea din China o oarecare solidaritate, dar acest lucru a fost dezminţit categoric în atitudinile oficiale, iar politica rusească a fost susţinută întru totul. Floarea maghiară — în realitate o violetă burgheză ofilită fără lumină între paginile unei cărţi a poetului-erou Kossuth [9] — nu l-a înduioşat, când a fost înecată în sânge, pe poetul-erou Mao. Acesta avea dreptate să rânjească prozaic la neruşinarea americană care, în timp ce se înduioşa de independenţa maghiară călcată în picioare, despărţea cu flota sa de port-gangsteri Formosa de patria-mamă China. I-a lăsat să plângă peste Budapesta şi violeta ţ*gănească pe madame Cian, această romantică de la masa de cazinou.
Şi între Mao şi Tito unii se aşteptau ca, în ciuda Moscovei, să se nască simpatii. Mareşali sau arhigenerali ce erau, amândoi conduseseră acţiuni similare de alungare a armatelor străine din ţara lor, construind în acest scop din nimic (în realitate cu ajutoare ruseşti, iar pentru Tito... internaţionale) armate puternice. Politica Congresului al XX-lea — ar fi deja prea multă onoare să vorbim despre literatura (în proză) a Congresului al XX-lea — părea să deschidă căile reconcilierii dintre Moscova şi Belgrad prin ture de vals ale diplomaţiilor roşii (în acordurile viorilor ţ*găneşti?!). Când colo, nimic! Când Moscova a declanşat bătălia doctrinară (un adevărat bombardament cu baterii de trunchiuri de copac, precum cele false cu ajutorul cărora germanii au ţinut pe loc luni de zile forţele americane pe frontul italian) împotriva proiectului de teze de la Ljubljana, trăgând necruţător prin articolele din Kommunist, i-a ţinut isonul Renmin Ribao, aşa cum am citit la adunarea de la Torino, în calitatea sa de revistă teoretică a comunismului chinez. Mai aspre încă decât cele ruseşti au fost criticile aduse diversiunii iugoslave împotriva centralizării puterii în statul proletar, împotriva conducerii unitare în partid şi împotriva conceptului unui stat şi partid călăuzitor (cel rus) pe care toate celelalte ţări ale socialismului sau ale mai modestei „democraţii populare“ trebuiau să-l recunoască fără ezitare, după spusele chinezilor.
Toate acestea au fost materiale aduse cu mare zel la construcţia edificiului de mucava conform căruia întreaga mişcare controlată de Moscova ar avea drept busolă fidelitatea faţă de clasicul şi ultra-abuzatul „marxism-leninism“, iar în această autentică ortodoxie a sa s-ar ţine departe de două devieri: la stânga, sectarismul, prin care se face o aluzie vagă la rămăşiţele tendinţei de stânga (?!), iar la dreapta, revizionismul, al cărui exemplu scandalos este indicat a fi mişcarea iugoslavă. În această construcţie dezordonată totul este anapoda; revizionişti sunt cu toţii, iar la dreapta lor nu mai este nimeni, înfigându-şi de acum rădăcinile în plină ideologie mic-burgheză şi democratică, cu vechile nuanţe anarhoide, sindicaliste şi „comunaliste“, pe care, aşa cum am amintit deja şi ca în raportul de Rusalii, le reunim sub termenul de „imediatism“, ceea ce înseamnă opusul mortal al oricărei dialectici deterministe şi al oricărei energii revoluţionare a marxismului.
Dar nu cad oare chinezii, la rândul lor, aceleaşi păcate revizioniste împotriva cărora trag cu ghiulele încinse de sub porticele Academiei?
Şi în China a fost pusă pe şantier o veritabilă „reformă structurală“, iar în lunile care au precedat adunarea noastră de la Parma anunţul a circulat pe larg în presa internaţională.
Ce ar fi, de fapt, aceste comune? Această nouă formă potrivit căreia s-ar reorganiza întreaga economie şi societate chineză?
Această formă se înrudeşte cu toate construcţiile sub-marxiste, iar printre ele cu forma interclasistă maghiară, precum şi, dacă privim mai atent, cu cea sindicalistă iugoslavă. În plus, ea aminteşte categoric de atitudinile practice de descentralizare şi de autonomie locală pe care le-am văzut triumfând în „reforma industrială“ ce se etalează şi se laudă în Rusia. Ciudat contrast, într-adevăr, cu dojenile doctrinare de încălcare a centralismului care pornesc bubuind de la Moscova şi de la Beijing, în numele unei false fidelităţi faţă de pilonii sistemului lui Marx şi Lenin!
În China, aceste comune au o rază şi o întindere de provincii întregi. Procesul de renunţare la economia de stat unitară — economie care, să o spunem de o sută de ori, nu este socialismul, dar este mai apropiată de acesta, chiar şi în timpul istoric, decât libertatea autonomiilor periferice — în Rusia poartă deocamdată stindardul regiunii, dar deja se fărâmiţează până la întreprindere; în timp ce în China poartă stindardul comunei şi, de fapt, al unei întregi zone de teritoriu, urbane şi rurale.
În timp ce în Rusia manevra de astăzi este descrisă ca având un caracter industrial — şi într-adevăr descentralizarea agrară a învins de multă vreme prin forma colhozurilor autonome începând din 1928, chiar dacă unele sunt astăzi foarte întinse, în timp ce astăzi a făcut un pas uriaş prin desfiinţarea staţiunilor de maşini şi tractoare de stat şi chiar prin primele semne de dizolvare a sistemului naţional al sovhozurilor, care, ca întreprinderi agrare, au trecut de la stat şi de la ministerele sale economice desfiinţate la sovnarhozurile regionale —, în China manevra nu este agrară (în realitate, mica gospodărie familială nu a fost depăşită decât limitat prin formele cooperatiste propriu-zise ori printr-un compromis de tip colhoznic), ci este prezentată ca fiind agrară şi industrială deopotrivă. Pe de altă parte, industria în China nu este etatizată, ci se află încă în „condominiu“ între stat şi întreprinderile private.
Ca elemente componente sociale, comunele care au apărut sau sunt pe cale de a apărea cuprind deopotrivă lucrători ai pământului şi ai industriei, dar nu se opresc aici, ci vor să se arate mult mai complexe. Toate păturile sociale converg în ele, iar descrierea lor formează o bizară rezonanţă cu acele forme care în Ungaria au încercat să preia controlul străzii şi al puterii. Faza de descompunere pe care o traversăm prezintă aşadar întotdeauna aceste aspecte: condamnarea teoretică a anumitor forme (pentru că sunt descentralizate social sau teritorial) — reprimarea lor când trec la acţiunea armată —, dar imitarea şi punerea lor în practică oficială, într-un fel sau altul, pe plan intern.
Lista claselor şi a subclaselor care converg în comuna chineză este semnificativ de complexă şi policromă. Muncitori, ţărani, meşteşugari, funcţionari administrativi, intelectuali, studenţi şi, în fine, „soldaţi ai miliţiei revoluţionare“ trebuie să fie cu toţii integraţi în unitatea administrativă a comunei, evident în cadrul unui perimetru teritorial bine definit. Multe comune ar cuprinde câte 10.000 de familii fiecare, ceea ce înseamnă peste 50.000 de locuitori. În provincia Henan, unde planul ar fi fost pus pe deplin în aplicare, comunele ar fi inclus (se ignoră numărul comunelor înseşi) 350.000 de unităţi, între fabrici şi mici ateliere.
În hotărârea pe care Mao Ţze-dun a impus-o Biroului Politic între 17 şi 30 august s-ar consfinţi că orice deosebire „administrativă“ între oraş, sat, agricultură, industrie, comerţ, învăţământ şi armată „trebuie să dispară“. În aceste noi unităţi, nu numai că sunt comasate, aşa cum am văzut, industriile mari şi mici, dar şi
„gospodăriile colective şi alte organizaţii locale vor fi fuzionate astfel încât să alcătuiască unităţi polivalente mai vaste“.
Acest assortiment social aminteşte în mod bizar de cel ungar de acum doi ani, cu comitetele sale de muncitori, ţărani, studenţi şi soldaţi, însă aceasta nu face decât să ne îndemne să ne întrebăm ce rost mai are o doctrină plasată la loc de cinste. Dacă ar fi ajuns cu toţii să spună că doctrina este o intrusă şi este inutilă în realitatea politică, atunci lucrurile ar începe să se explice întrucâtva; dar, dimpotrivă, toţi vor să arboreze stindardul doctrinei şi, în numele acesteia, să le aplice altora condamnări supreme. Nu ne rămâne decât să spunem că o asemenea doctrină înaintează împleticindu-se şi beată. Beată de alcoolul retoric şi demagogic la fiecare pas şi la fiecare poticnire, iar în momentele cele mai sumbre, beată de sânge omenesc.
Două caracteristici ne pot călăuzi întrucâtva spre descoperirea cheii acestui sistem al comunelor, a cărui trăsătură indiscutabilă este descentralizarea — orientare potrivnică marxismului — şi ale cărui trăsături pe plan economic, politic şi administrativ ne propunem să le desluşim. Una este cea care pare să salveze preeminenţa unei comenzi centrale. Revista „Drapelul Roşu“, din care revista londoneză The Economist a preluat aceste ştiri, subliniază un lucru esenţial: că „comunele trebuie să fie organizate pe baze militare“ şi că trebuie să fie organizate la fel de bine pentru a duce lupta „împotriva naturii“ şi pe cea „împotriva oricărui duşman uman“. Aceste două funcţii sunt definite ca fiind interschimbabile. Aceasta pare să indice că o strânsă unitate militară a comunelor va dăinui atunci când va fi vorba de a lupta împotriva unei invazii imperialiste şi colonialiste ori împotriva oricărui cuceritor înarmat sau a unei eventuale contrarevoluţii interne. Însă acest lucru nu ne este de ajuns pentru a rezolva chestiunea relaţiilor economice dintre o comună şi alta, învecinată sau nu, şi pentru a ne oferi tabloul general în ţară al „luptei împotriva naturii“, adică al economiei de producţie şi de schimb.
Această schemă socială pare să dea viaţă acelei construcţii hibride şi lipsite deopotrivă de bază teoretică şi de viabilitate istorică ce este aşa-numitul „comunalism“. Aceste mici unităţi locale, menite să se unească militar într-un război naţional sau într-o revoluţie naţională, pot fi privite economic în două moduri. Fie tind către o autarhie economică, astfel încât fiecare să consume ceea ce produce în propriul său interior; fie relaţiile pe care le leagă între ele nu pot fi decât de natură comercială şi contractuală, amintind de fraza lui Hruşciov privitoare la întreprinderi despre „legăturile contractuale directe între întreprinderile producătoare şi întreprinderile consumatoare“. O comună, dacă nu o întreprindere, care are un surplus de anumite mărfuri va trebui să-l vândă alteia care duce lipsă, pentru a-şi completa util lupta împotriva naturii atunci când nu o va putea rezolva înăuntrul graniţelor sale înguste.
Am ajuns la o concluzie cu privire la schema economică, în două alternative deopotrivă de nefericite: una este autarhia economică, producţia-consum pe insule izolate, iar aceasta nu numai că nu este socialistă, ci este subcapitalistă, mizerabil de feudală şi medievală; în cadrul ei, orizonturile viitoare ale vieţii Chinei, care au cunoscut în secolele trecute momente de mare strălucire, ar fi mai înguste decât cele ale administraţiei imperiale şi ale penetraţiei comerciale a producătorilor albi. Cealaltă alternativă, care se opune celei a insulei închise, este fundalul unui mercantilism generalizat între comune, care a renunţat la orice plan şi studiu de ansamblu care să orienteze forţele de producţie spre nevoile de consum. În acest caz, perspectiva este mizerabil de burgheză şi, prin urmare, deopotrivă de antitetică comunismului şi socialismului — burgheză în sensul condamnării marxiste fără drept de apel a anarhiei capitaliste şi mercantile a producţiei, împotriva căreia o formă de stat apărută pe avanscena istoriei ar fi încercat să lupte, dar acum ar abandona efortul pentru a lăsa să meargă încotro vrea libertatea de a face negoţ şi a se declara neputincioasă în faţa controlului economic.
Printre toate aceste indicii că şi aici (unde, în realitate, nu se ajunsese la un mare capitalism şi la un capitalism de stat) este vorba de reforme regresive, iar nu de paşi înainte, există totuşi unele care arată cum exigenţa modernă a unei economii mai industriale se face simţită. Într-adevăr, tendinţa legiuitorilor, oricare ar fi puterea lor reală, arată dorinţa de a lăsa în plan secund activitatea agrară şi pe cea administrativă în favoarea celei manufacturiere. Nu era lipsită de hotărâre directiva de a goli birourile de câteva milioane de „lucrători cu fundul“ [funcţionari birocratici] şi de a-i trimite la munca câmpului şi a atelierelor. Astăzi se arată dorinţa de a mobiliza forţă de muncă pentru fabrici mai degrabă decât pentru câmpuri, dacă dăm atenţie acestor menţiuni:
„în cadrul organizaţiilor polivalente (comunele), forţa de muncă trebuie să se poată deplasa de la agricultură către micile industrii“.
Şi mai mult:
„cantinele colective şi creşele de copii vor trebui să elibereze majoritatea femeilor în vederea muncilor din afara gospodăriei“.
Pare aşadar că problema care a provocat „reforma“ ar fi o criză a lipsei de forţă de muncă, într-o ţară atât de bogată în populaţie. Bărbaţii ar trece într-o măsură mai mare de la agricultură la industrie, fie ea şi de mici dimensiuni, iar femeile i-ar înlocui în agricultură.
Această mişcare ar putea apărea şi mai regresivă dacă am căuta şi mai departe în trecut modelul acestei administrări economice în perimetre teritoriale restrânse. Ea ar putea aminti de tradiţionalul comunism originar al triburilor puţin numeroase, în care, alături de agricultură, se desfăşura o manufactură primitivă bazată pe industria casnică şi pe un meşteşugărit în mici ateliere săteşti. Dar această formă străveche de comunitate asiatică — care totuşi în India şi în alte regiuni a ajuns foarte aproape de noi şi a putut fi tratată de Marx ca fiind contemporană, atât în forma liberă, cât şi în cea a supunerii faţă de mari feudali şi suverani centrali — a fost depăşită în istoria societăţii chineze de multe secole, datorită cunoscutei şi străvechii apariţii a statului cu teritoriu geografic vast şi administraţie centralizată.
Aşadar, chiar şi în penuria de informaţii despre angrenajul social, care în China este mult mai misterios decât în Rusia, credem că este posibil, exclusiv în scop de studiu pe plan marxist, să stabilim o altă comparaţie istorică cu forme sociale mai evoluate, pe care o vom împrumuta din istoria Europei.
Ne referim la comunele medievale italiene şi germane, care în clasificarea marxistă a marilor forme istorice şi a modurilor de producţie aparţin fără îndoială tipului burghez şi societăţii capitaliste, fie şi într-o primă apariţie istorică embrionară.
Această comparaţie istorică — în aşteptarea unui studiu al grupurilor mişcării noastre asupra succesiunii formelor în teoria marxistă, care va fi completat într-o zi pe baza materialelor textelor noastre şi a unui capitol fundamental din Grundrisse de Marx — a fost deja folosită de noi pentru a oferi exemplul unei forme de producţie care a avut o apariţie de mare însemnătate în istorie şi apoi a fost cufundată într-o involuţie, într-o adevărată restauraţie, fără însă ca această sumbră lichidare să fi fost marcată în istorie de o vădită şi memorabilă contrarevoluţie de clasă.
În comunele din evul mediu, clasa dominantă era burghezia, potrivit Manifestului, care, trasând marele său drum istoric, o numeşte „stare asuprită sub domnia feudalilor, asociaţie înarmată ce se administra singură în comună“. Organizarea socială bazată pe comune orăşeneşti guvernate de burghezi a cedat în Italia şi în multe alte părţi ale Europei, fără o mare contrarevoluţie, în faţa apariţiei senioriilor, monarhice şi ereditare, dar cu teritoriu restrâns, care au reprezentat renaşterea puterii baronimii funciare. Însă comunele libere şi democratice (în interiorul cărora s-a manifestat pe faţă lupta de clasă însăşi între burghezi (popolo grasso) şi proletari (popolo minuto) încă din vremea lui Dante) apăruseră înfrângând nu doar pe baronii funciari locali, ci însuşi sistemul imperial care îi susţinea.
Autonome teritorial, comunele italiene şi cel puţin cele lombarde s-au federat militar în istorica Ligă, care pe câmpiile de la Legnano a înfrânt cea mai mare putere politică şi militară a acelor secole: Imperiul Germanico-Roman. Nu este aici locul să spunem că Biserica Romei nu a fost o mare forţă aliată împotriva Imperiului; iar grandioasa mişcare a comunelor nu era guelfă, ci laică; [10] şi în ea îşi are rădăcinile acel nou val revoluţionar, cunoscut în istoriografia convenţională în Italia ca Renaştere, în Germania şi aiurea ca Reformă, în care se pot recunoaşte alte biruinţe ale burgheziei în plină ascensiune.
Comparaţia noastră de atunci se făcea cu revoluţia proletară rusă, pe care istoria a înghiţit-o din nou prin triumful formelor capitaliste, deşi nu se pot scrie paginile unei victorii decisive care să fi sfărâmat din exterior frontierele statului revoluţionar ori să fi răsturnat din interior, printr-un război social, cuceririle din Octombrie.
Forma socială chineză actuală, dacă s-ar încadra în prima alternativă indicată mai sus, cea a micilor insule autarhice şi etanşe, ar cădea în vechile forme tribale asiatice şi ar fi prea retrogradă. Dar, luată ca o formă indiscutabil federativă — despre care am auzit sugestiva clauză a unei unităţi militare de fier în cazul în care un duşman, fie el Japonia, Cian Kai-şi sau mâine America, ar juca rolul unui Frederic Barbarossa încercând să zdrobească Liga —, ea ar corespunde foarte bine comparaţiei cu comunele din Italia, gândindu-ne şi la reţeaua comercială de fundal din cadrul relaţiilor dintre comune. În acel ev mediu îndepărtat, acestea au început, pe plan comercial şi financiar, să ţeasă urzeala capitalismului naştent; în oraşele fortificate cu turnuri s-au dezvoltat pieţe, bănci şi burse, iar Florenţa, prin bancherii săi particulari, acorda împrumuturi regelui Angliei.
Dacă Rusia trebuie să se retragă de la planul unui capitalism de stat total, cu atât mai mult trebuie să o facă China, care ar renunţa la formula sa artificială a unui capital împărţit pe jumătate între statul popular (la fel de centralizat politic şi militar ca cel rus) şi burghezia răspândită prin provincii.
Dacă aceste comune — state în miniatură care aspiră să gestioneze pământul, finanţele şi manufactura printr-o mică administraţie suplă — vor rezista mai mult sau mai puţin presiunii unei burghezii indigene în ascensiune, este o problemă a cărei dezlegare marxistă a fost deja dată, aşa cum am arătat de nenumărate ori. Este o soluţie internaţionalistă.
În momentul istoric de la Legnano, autonomismul comunelor lombarde era o forţă revoluţionară în faţa unităţii imperiale încă fictive a feudalismului germanic. Dar, începând din epoca marilor revoluţii naţionale din Europa, elementul revoluţionar este centralismul republican burghez împotriva fărâmiţării teritoriale feudale, iar orice federalism este o formulă istorică în care îşi poate pune speranţa doar masa laşă a păturilor mic-burgheze.
În vederea victoriei proletariatului şi a programului său, lupta împotriva poverii aparatului administrativ şi birocratic, cum este la modă să se spună, nu învinge prin formulele înapoiate, federative şi descentralizatoare ale lui Mao şi Hruşciov, ale lui Tito şi Nagy, ci prin singura cale economică ce îşi are rădăcinile în forţa centralismului dictatorial de clasă, şi anume rapida eliminare a oricărei forme economice mercantile şi monetare; aplicând păduchiosului individ economic condamnarea teroristă care ne-a făcut să trecem dincolo de ficţiunea literară a persoanei umane (în care este complet împotmolit facilul meşteşugar al literelor Pasternak, care totuşi nu poate primi lecţii de la diverşii conducători sovietici din Rusia şi de la slugile lor din afară, plămădiţi nu mai puţin decât Doctor Jivago din filozofeme idealiste, personaliste, subiectiviste şi chiar mistice, în sensul cel mai peiorativ!). [11]
În orice versiune, reformele — sau mai bine zis manevrele, căci altceva nu sunt — în direcţie descentralizatoare, federalistă şi centrifugă sunt paşi făcuţi, în epoca istorică actuală, într-o direcţie diametral opusă celei a revoluţiei comuniste, al cărei unic mare stindard toţi se străduiesc să-l sfâşie în zdrenţe nevrednice, fie că acestea se numesc căi naţionale, comitete interclasiste, consilii ale producătorilor ori, în termenii de astăzi, regiuni economice ruseşti sau comune economice chinezeşti.
Aceste manevre, chiar şi de anvergură istorică, în declaraţiile uluitoare ale celor ce le proclamă nu numai că au pretins a fi reforme întâlnite pe drumul spre socialism, ci — şi acest lucru este cu adevărat incredibil — au fost răspândite în lume de puternica organizaţie a blocului ruso-chinez ca ceva mult mai înalt, adică drept o etapă a tranziţiei de la socialism la comunismul integral, la comunismul superior.
O asemenea apreciere ar trebui să servească la menţinerea în continuare a maselor proletare din lumea întreagă în orbirea iluziei că în acele ţări victoria istorică a clasei muncitoare se desfăşoară irezistibil şi în deplină conformitate cu aspiraţiile seculare ale oamenilor muncii din întreaga lume.
În acelaşi timp în care se continuă acest joc ignobil, cu toată amploarea şi întinderea sa, se manevrează înspre satisfacerea — aceasta fiind mult mai credibilă şi mai coerentă — a tuturor joaselor tendinţe mic-burgheze şi a tuturor poziţiilor deformatoare care lucrează la altoirea prejudecăţilor burghezo-democratice pe înaintarea socialistă.
Măsurile lui Hruşciov în industrie şi agricultură, pe care le-am rezumat mai sus, ar vrea să pară nu o scufundare în crasul mercantilism burghez, ci un elan în escaladarea celui mai pur comunism.
Dovedindu-se zadarnic un socialism „construit“ la scara statului, se pretinde că acesta ar putea fi înlocuit cu un socialism superior, cu o formă de comunism integral conformă formulei lui Marx: fiecăruia după nevoi; însă acest comunism ar fi concretizat la scara redusă a regiunii economice.
În China, formula insidioasă este analoagă. Cu atât mai puţin realizat sau edificat fiind un socialism la imensa scară chineză, pe o populaţie care reprezintă aproape un sfert din totalul omenirii; în timp ce se laudă că se urcă de la socialism la comunism, se acceptă prăbuşirea de la acea bază imensă la mărunţişul comunei locale. Într-adevăr, textul oficial se laudă că în cadrul „comunelor populare“ orice deosebire dintre oraş şi sat va trebui să dispară. Se vorbeşte, de fapt, despre o distincţie în sens organizatoric, care este un lucru mult mai meschin decât cel în sens istoric şi social.
În cotidianul L’Unità din 11 septembrie se afirma că „comunele populare“ luau rapid locul cooperativelor agricole
„şi constituie încă de pe acum nucleul societăţii comuniste de mâine“.
Ele reunesc, se spune în continuare, într-un singur organism
„muncitori, ţărani, comercianţi, studenţi, intelectuali şi membri ai miliţiei populare“.
Evident, după judecata corespondentului de la L’Unità, dat fiind acest model, societatea viitoare va mai cunoaşte încă existenţa comercianţilor şi a miliţiilor înarmate! Dar nu-l putem condamna pe măruntul cronicar, care se pune la adăpost citând un lung articol din revista teoretică „Drapelul Roşu“. Fără îndoială, avem un tablou complet, care se desfăşoară „la câtva timp“ după trecerea la proprietatea întregului popor, în care dispare deosebirea dintre oraş şi sat, cea dintre munca manuală şi cea intelectuală (iar prilejul îl oferă tocmai recunoaşterea oficială a unei pături de „intelectuali“ în comune?); şi de la principiul „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după muncă“ se trece la cel: „de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi“. Repetăm că teoreticienii chinezi sunt înduioşători, dar măsurarea distanţelor de către ei între societatea mercantilă, socialism şi comunism este radical falsă. Interesantă în acest text este clarificarea referitoare la exigenţa militară şi la nevoia de forţă de muncă, pe care le-am ilustrat; se vorbeşte acolo despre nenumărate mici industrii apărute, dar mai ales despre marile lucrări de îmbunătăţiri funciare şi de irigaţii la care ţăranii ar trebui să fie mobilizaţi; în acest scop se dă o lovitură mitului colhoznic şi se spune că ei nu mai trebuie să piardă timpul pe loturile individuale din gospodăriile familiale, loturi pe care e bine să le exproprieze „comuna“. În Rusia, statul lui Stalin nu a vrut să exproprieze nici colhozurile, nici pe colhoznic; în China, mica comună a lui Mao nu ar avea asemenea ezitări! Bate oare în Rusia un vânt mai prielnic pentru cooperatorul rural decât în China? Iar balanţa apasă pe umerii muncitorului din fabrică? În China lipseşte marea industrie şi sovhozul agrar format din salariaţi, şi atunci trag ponoasele ţăranii înşişi?
Perspectivele sociale se suprapun înspăimântător. Comunismul superior al lui Marx din Critica Programului de la Gotha; sau povara unei sclavii egipteano-babiloniene pe umerii constructorilor de diguri?
Vrem doar să-l cităm şi pe Hruşciov când se laudă că ar merge spre comunismul pur. Folosind de-a valma, aşa cum se va vedea la locul potrivit, texte ale lui Lenin care spun exact contrariul, el recurge la şiretlicul de a spune că, fărâmiţând statul în regiuni, s-ar merge spre „dispariţia treptată“ a acestuia, în sensul lui Marx şi Engels! Pornind de la această sugestie se explică alte titluri din L’Unità:
„Condiţiile trecerii la comunism. Dezvoltarea impetuoasă a producţiei (obişnuita teză distorsionată pe care o au şi chinezii) creează bazele economice pentru a ajunge la o fază superioară a societăţii; lărgirea atribuţiilor (?) şi a drepturilor sindicatelor (în comunism veţi avea sindicate, adică veţi avea salariaţi!?), descentralizarea conducerii industriale, sporirea funcţiilor colhozurilor (!) vor constitui premisele noilor metode de conducere care vor duce la dispariţia treptată a statului“.
Textele tezelor Comitetului Central rus şi ale tezelor viitoare — care nu vor întârzia să fie şi mai revelatoare — vor merita analizele ulterioare la care am făcut aluzie. Textele din L’Unità sunt salate asortate din resturile zdrobite ale marxismului. Totul va sfârşi prin marea mărturisire; iar programul comunismului, precum şi cel al socialismului inferior, va fi răscumpărat de sub mâzgălelile acestor respingători mânjitori.
De ani de zile susţinem din toate puterile noastre că sistemul şi programul marxist — cărora le dăm înţelesul riguros de descriere a trăsăturilor societăţii comuniste — nu sunt în curs de elaborare, ci sunt bine definite şi — în anumite cazuri este mai bine să folosim cuvintele care displac — bine fixate, astfel încât nimeni nu este chemat să le schimbe.
Prin această teză a invarianţei marxismului revoluţionar (adică a singurului marxism care există), de peste un secol şi până astăzi, ne-am situat, într-o îndelungată bătălie care nu admite armistiţiu, împotriva corectorilor, a amendatorilor, a pretinşilor perfecţionatori şi, pentru a folosi cuvântul cel mai detestabil, a îmbogăţitorilor marxismului.
Acum este vorba de a adăuga acestei teze pe cea complementară şi dialectică. Împotriva apărătorilor adevăratului marxism — care sunt aceia ce încă din primii ani îi susţin imuabilitatea —, s-au ridicat cu miile deformatorii, care poartă istoriceşte numele infamant de „revizionişti“ şi care sunt cu toţii convinşi că au enunţat şi afirmat lucruri noi, care l-au depăşit pe Marx; ba chiar sunt convinşi de încă un lucru: că fiecare a făcut-o într-un mod original şi diferit.
Contemporani sau ulteriori lui Marx şi operei sale gigantice, îi vom ţine pe toţi aceştia sub piatra mortuară a aceleiaşi judecăţi. Nu numai că ei nu au spus nimic care să clintească vreo concluzie a marxismului originar, dar toţi au repetat argumentele unui vechi arsenal de erori care, prin marxismul însuşi, au rămas pentru totdeauna îngropate. Au adunat unii armele căzute din mâinile altora, şi-au plagiat vrednicii predecesori, iar nu doar opera eventualilor drepţi apărători ai teoriei revoluţionare, ci şi aceea a celor ce au încercat să o submineze şi să o saboteze concură la a demonstra că nu era nimic nou de inventat şi nimic nu a fost inventat în vreun fel de aceste cete de binevoitori ori de răuvoitori. Am spus cu altă ocazie: mizeria îmbogăţitorilor; copiind, cum este datoria noastră, o frază a maestrului.
Folosim astăzi formula care spune: marxismul, program revoluţionar de clasă, apare şi luptă invariant în istorie. Revizionismul, contrafacerea sa operată de clasa contrarevoluţionară, este la rândul său invariant.
Istoria revizionismului şi a oportunismului, care este istoria unui secol de bătălii cumplite ale clasei proletare, converge spre demonstrarea acestei vitale teoreme de partid: invarianţa revizionismului.
Trădarea, care de atâtea ori a învins cauza revoluţionară, care a destrămat deja trei Internaţionale şi împotriva căreia, începând de la Marx şi Engels, a trebuit să se ducă o sută de bătălii, are în istorie o singură faţă.
Asul din mânecă smuls acestor şarlatani este mereu acelaşi. Una singură este capcana — neobservată ori voită — în care piere dintr-odată continuitatea neclintită a cuceririi revoluţionare.
Este generalitatea, unitatea în timp şi spaţiu, pe care se încearcă să o frângă într-un moment de cotitură crucial; este potenţialul colectiv şi neîntrerupt al clasei luptătoare şi al doctrinei sale unitare, pe care se caută a-l sfărâma sub pretextul unui accident sau al unei contingenţe; este veriga pe care încearcă să o vatăme pentru ca lungul lanţ să-şi piardă forţa de tracţiune neobosită.
Acest lucru a devenit evident atunci când profesioniştii acestei insidioase demolări a programului revoluţionar au ajuns să se certe între ei şi, pozând fiecare nu mai în flexibil, ci în rigid, şi-au aruncat reciproc acuzaţia de a fi deviat.
Considerăm că am demonstrat acest lucru în lucrarea adunării de la Torino şi l-am reafirmat temeinic aici, reducând „ereziile“ revizioniste la tipologia pe care am oferit-o într-o sinteză ordonată la adunarea de Rusalii. Ce înseamnă din punct de vedere economic a fărâmiţa comunismul de la generalitatea sa la moarta singularitate şi molecularitate? Înseamnă a recădea în iluzia legii schimbului, înseamnă a voi să întemeiezi baza socialismului şi a victoriei proletare pe acceptarea mercantilismului. Ce echivalează din punct de vedere politic cu această sfărâmare a energiei de clasă? A exalta în locul partidului unitar şi unic categoria profesională împotriva celorlalte categorii, sindicatul sau consiliul de fabrică împotriva altuia, naţiunea împotriva naţiunii, regiunea împotriva regiunii, comuna împotriva comunei. A subordona fortăreaţa unică ce este partidul politic — citadela revoluţiei — unor controale demo-electorale ale consultărilor „muncitoriste“ din sindicate, întreprinderi, consilii locale aservite influenţelor burgheze; a tremura în faţa singurei căi de salvare: dictatura partidului. Ce înseamnă din punct de vedere istoric a frânge zborul de-a lungul arcului şi al orbitei neclintite a forţei de clasă pentru a zăbovi speculând cotitura unui moment? Înseamnă „a subordona viitorul partidului succesului de o zi“.
În toată această cercetare şi trudă a noastră i-am găsit pe Proudhon — deja lichidat de Marx — împreună cu Bakunin, în locul lui Dühring — răpus de Engels — şi pe mulţi alţii, cu duzinile, de la Lassalle la Sorel, de la anarhiştii libertari comunalişti la sindicalişti, fabricişti ori ordinovişti, ca aceia cu care stânga italiană a trebuit să se răfuiască în vremuri grele.
Şi în această învălmăşeală au căzut în prăpastia oportunistă, de-a lungul deceniilor şi în toate ţările, colaboraţioniştii, posibiliştii, social-naţionalii şi social-democraţii, toţi aceia spulberaţi de forţa nimicitoare a lui Lenin şi a bolşevismului.
Astăzi, în cadrul aceloraşi rapoarte, sub clarificarea aceloraşi chestiuni, ne-a fost posibil să-i lichidăm pe combatanţii unei polemici absurde, reducând la acelaşi numitor degenerarea rusă şi a ţărilor aflate în siajul rus, arătând că, în timp ce se critică reciproc mârâind, ruşii şi maghiarii, chinezii şi iugoslavii dovedesc de fapt aceeaşi meteahnă istorică.
Eroarea pe care în invarianţa sa am numit-o imediatism — care este o eroare de laşitate revoluţionară şi de neputinţă dialectică — este mereu aceeaşi şi nu este în stare să facă acel saltus al dialecticii care a doborât, prin Marx, viziunea progresistă şi evoluţionistă a istoriei, proprie drojdiei mic-burgheze şi fiică a acestei mocirle sociale.
Ea vrea să numere zi de zi banii din plicul de salariu al muncitorului şi nu vede sfârşitul sistemului muncii salariate şi moartea banilor, a căror poftă otrăvitoare o întreţine. Ea vrea ca robia muncii să rămână, în schimbul unei plăţi mai mari, dar nu vede că încă din prima zi am spus că viitorul va cunoaşte munca neplătită, ci dăruită, bucuria de a nu primi răsplată, dăruirea întregii munci societăţii şi dăruirea de către societate pentru fiecare nevoie. Iar calea care duce la o asemenea înfăptuire cere moartea oricărui particularism imediat şi venal. Moartea pieţei lucrurilor, care este piaţa oamenilor.
Un tovarăş ne trimite câteva pasaje din Marx, dintre care unul se potriveşte de minune ca pecete a celor tratate de noi (repetat alibi împotriva acuzaţiei de născociri) privitor la caracterul integral, la unitatea programului politic al proletariatului.
În „Vorwärts!“, care apărea la Paris, Marx critică în 1844 un articol al lui Ruge care, sub semnătura „un prusian“, pomeneşte răscoala ţesătorilor silezieni şi pretinde că din ea ar fi lipsit spiritul „politic“, întrucât muncitorii nu au văzut ce posibilităţi le oferea pe teren politic statul opresor (!). Încă din acel îndepărtat an 1844, Marx are foarte clară noţiunea de dictatură, dat fiind că textul său dezvoltă criteriul conform căruia revoluţia proletară nu este politică decât în măsura în care răstoarnă prin violenţă şi distruge relaţiile sociale existente în vechea societate. Marx apără mai presus de toate acea mişcare a muncitorilor de acuzaţia de a nu vedea nimic dincolo de vatra lor, de fabrica lor, de districtul lor, lucru în care Ruge vedea absenţa sufletului politic. Răspunsul este percutant, aprins.
„Dacă s-ar situa însă pe un punct de vedere just, «prusianul» ar constata că nici una din răscoalele muncitorilor francezi şi englezi nu a avut în aşa măsură un caracter teoretic şi conştient ca răscoala ţesătorilor din Silezia. Să ne amintim, în primul rând, de cântecul ţesătorilor (...ţesem, Germanie, giulgiul tău de moarte — în care un întreit blestem s-a urzit), acest îndrăzneţ strigăt de luptă în care vatra, fabrica, districtul nu sunt nici măcar pomenite, dar în care proletariatul îşi proclamă de la bun început într-un mod pregnant, categoric, fără menajamente, brutal opoziţia lui faţă de societatea proprietăţii private. Răscoala din Silezia începe tocmai acolo unde sfârşesc răscoalele muncitorilor din Franţa şi din Anglia, adică de la conştiinţa despre esenţa proletariatului... Sunt distruse nu numai maşinile, aceşti concurenţi ai muncitorilor, dar şi registrele comerciale, actele de proprietate. Şi, în timp ce toate celelalte mişcări au fost îndreptate în primul rând împotriva proprietarilor de întreprinderi industriale, împotriva duşmanului vizibil, această mişcare este îndreptată totodată şi împotriva bancherilor, împotriva duşmanului ascuns“.
Toate ideile noastre de căpătâi au fost ideile fixe ale lui Marx cel foarte tânăr (şi ale celui bătrân). Împotrivă, pe viaţă şi pe moarte, împotriva „colhozismului“ şi a localismului, împotriva bestialei „tehnici progresive“ cu care se laudă canalia burgheză, împotriva mercantilismului şi monetarismului administratorilor şi finanţiştilor, împotriva fabricismului, religia ordinoviştilor; pentru politica de atac, nu de apărare.
Puţin mai departe Marx, după ce a lăudat forţa teoretică a primelor manifestări ideologice proletare din Germania, citându-l pe utopistul Weitling, fixează conceptul care constituie o altă piatră unghiulară în referinţele noastre de afiliaţi.
„Trebuie să recunoaştem că proletariatul german este teoreticianul proletariatului european, după cum proletariatul englez este economistul lui, iar proletariatul francez dascălul lui politic... Disproporţia dintre dezvoltarea filozofică şi cea politică a Germaniei nu este o anomalie... Un popor cu aptitudini filozofice îşi poate găsi practica corespunzătoare abia în socialism; prin urmare, el poate găsi elementul activ al eliberării sale abia în proletariat“.
În aceste pasaje sculpturale sunt evidente conceptele cardinale ale bătăliei care continuă astăzi: importanţa teoriei pentru lupta revoluţionară, importanţa caracterului internaţional al luptei, poziţia istorică a proletariatului atunci când burgheziile naţionale — cum era cea germană înainte de 1848 (şi chiar după) — dau înapoi în faţa misiunii lor; şi, mai presus de toate, importanţa programului societăţii noi şi a unicului său purtător: partidul revoluţionar.
[1]. Referire la criza politică din mai 1958 din Franţa, declanşată pe fondul Războiului de Independenţă din Algeria. La 13 mai 1958, coloniştii francezi şi ofiţerii armatei din Alger (Comitetul de Salvare Publică, condus de generalul Massu şi generalul Salan) au declanşat o rebeliune militară împotriva guvernului de la Paris, cerând menţinerea Algeriei franceze şi aducerea la putere a generalului Charles de Gaulle. Sub ameninţarea unei debarcări a paraşutiştilor la Paris (Operaţiunea „Resurrection“), preşedintele René Coty şi parlamentul celei de-a IV-a Republici au capitulat: la 1 iunie 1958, De Gaulle a fost numit prim-ministru cu puteri depline de a guverna prin decrete-legi şi de a elabora o nouă constituţie cu prerogative prezidenţiale autoritare (aprobată prin referendum în septembrie 1958, dând naştere celei de-a V-a Republici).
[2]. Pietro Nenni (1891—1980) — figură proeminentă a mişcării socialiste italiene, secretar general al Partidului Socialist Italian (PSI) timp de mai multe decenii. Iniţial membru al Partidului Republican, apropiat în tinereţe de Benito Mussolini (înainte ca acesta să devină fascist), Nenni trece la socialişti în 1921. În exilul antifascist din Franţa, a fost unul dintre artizanii Pactului de unitate de acţiune cu Partidul Comunist Italian (PCI) din 1934, linie colaboraţionistă menţinută şi în Comitetul de Eliberare Naţională (CLN) şi în Frontul Democratic Popular (alegerile din 1948). Distins cu Premiul Stalin pentru Pace în 1951, Nenni a rupt alianţa strânsă cu PCI în urma reprimării Revoluţiei din Ungaria (1956) şi a dezvăluirilor Congresului al XX-lea al PCUS. Ulterior, a orientat PSI către reformismul social-democrat şi intrarea în coaliţiile de guvernare de centru-stânga alături de Creştin-Democraţie.
[3]. Papa Pius al XII-lea (Eugenio Pacelli) a încetat din viaţă la 9 octombrie 1958. Evenimentul a declanşat în întreaga presă italiană şi internaţională — inclusiv în mediile burgheze liberale, laice şi masonice, altădată virulent „anticlericale“ — un val unanim de elogii funerare şi omagii ceremonioase.
[4]. Aluzie biblică şi culturală la dansul Salomeei (fiica Irodiadei) în faţa regelui Irod Antipa (Matei 14:1—12; Marcu 6:17—29), motiv consacrat în dramaturgia lui Oscar Wilde şi opera lui Richard Strauss prin „dansul celor şapte văluri“, în care dansatoarea îşi leapădă succesiv vălurile până la nuditatea completă.
[5]. Dante Alighieri, Divina Comedie, Infernul, Cântul XIX, versul 21. În traducerea lui George Coşbuc este redat drept „O spun că vreu să-nlătur zvonul fals“.
[6]. Aluzie la Dwight D. „Ike“ Eisenhower, preşedintele SUA (1953’1961), şi la criza Strâmtorii Taiwan din august-octombrie 1958, când forţele Republicii Populare Chineze au bombardat insulele Quemoy şi Matsu controlate de regimul naţionalist (Gomindan) al lui Cian Kai-şi din Taiwan (Formosa).
[7]. Expresie latină provenită din antichitate (notare albo lapillo ’ a însemna cu o pietricică albă), folosită pentru a desemna o zi deosebit de fericită, fastă sau memorabilă (prin opoziţie cu nigro lapillo, zi nefastă).
[8]. Referinţă la masacrul de la Shanghai din aprilie 1927, când Cian Kai-şi şi Gomindanul, sprijiniţi anterior de Cominternul stalinist prin politica de supunere a comuniştilor în cadrul „frontului unic“, au exterminat fizic mişcarea muncitorească şi conducerea Partidului Comunist Chinez, determinând astfel începutul Marşului Lung.
[9]. Lajos Kossuth (1802–1894) — om politic şi conducător al Revoluţiei maghiare de la 1848–1849, guvernator-preşedinte al Ungariei independente în timpul confruntării cu Imperiul Habsburgic şi trupele ţariste. A rămas în istoriografie simbolul naţionalismului romantic şi al liberalismului burghez maghiar din secolul al XIX-lea.
[10]. În Italia medievală, guelfii (susţinătorii autorităţii papale) se opuneau ghibelinilor (susţinătorii Sfântului Imperiu Roman). Bordiga subliniază că mişcarea comunală italiană nu s-a redus la mişcarea papală, ci a reprezentat o forţă istorică laică, burgheză.
[11]. Boris Pasternak (1890—1960) — important poet şi romancier rus. Romanul său Doctor Jivago, refuzat de cenzura sovietică din cauza viziunii sceptice, umanist-individualiste asupra Revoluţiei din Octombrie, a fost publicat clandestin în Occident în 1957 (la editura Feltrinelli din Milano). În octombrie 1958 — chiar în perioada adunării de la Parma —, acordarea Premiului Nobel pentru Literatură lui Pasternak a declanşat o campanie violentă de defăimare în URSS şi excluderea sa din Uniunea Scriitorilor, forţându-l să refuze premiul.