În timp ce acel incendiu internaţional [revolta din Ungaria din 1956] era stins într-un lac de sânge, fără să se vadă executat vreun agent al Occidentului, iar singura sa consecinţă era sporirea în rândurile proletare a rătăcirii ce ia forma unei nostalgii idioate faţă de formele şi procedurile democratice (această rătăcire face mai anevoioasă calea întoarcerii la partidul revoluţionar şi este o slabă mângâiere că ea macină puţin partidele afiliate Moscovei, care plătesc preţul de a fi semănat şi cultivat cu ambele mâini acele idioţenii democratice, parlamentare şi tolerante), fapte dintr-un alt domeniu, dar deopotrivă de grave, aveau loc în Rusia. Era demontată — fără ca milioanele de cuvinte ale congresului să fi lăsat să se prevadă acest lucru — întreaga maşinărie centrală a gestiunii economice de stat; gestiune care nu este socialismul, dar poate fi, în anumite condiţii de dezvoltare istorică, o cale către el. Centrelor de stat care se concentrau în ministerele Uniunii şi în organele planului economic unitar pentru toate republicile li se substituia într-un mod obscur şi brutal de brusc — ce nu se poate explica decât dacă s-a produs prăbuşirea neaşteptată a ceva — o reţea de noi ganglioni locali, anunţaţi treptat. Republicile naţionale reprezentau un prim pas, dar mai multe dintre ele, şi mai presus de toate RSFSR, sunt prea vaste, astfel încât s-a ajuns la eşalonul regional şi s-a considerat drept organ economic suprem sovnarhozul — consiliul economiei regionale —, căruia i-au fost încredinţate planificarea pe teritoriu şi gestionarea tuturor întreprinderilor care aparţinuseră anterior statului sau, potrivit comodei sintagme antimarxiste, „proprietăţii întregului popor“. „Popor“ înseamnă o totalitate interclasistă — fie şi aşa —, dar la urma urmei popor al URSS, al RSFSR, al regiunii, al unui grup de gubernii sau de provincii? A devenit curând limpede că această „reformă structurală“, dintre cele care ne-au făcut să vorbim despre un reformism pe dos (regresiv, rac, de-a-ndăratelea faţă de cel celebru din 1900, care visa să meargă înainte încetul cu încetul), în goana sa după descentralizare şi spre formula periferică şi centrifugă, nu se oprea înainte de unitatea-întreprindere, identică practic şi teoretic cu întreprinderea burgheză din toate ţările. Întreprinderile, spunea căpetenia Hruşciov, îşi vor face planurile negociind între ele (chiar dincolo de graniţele sovnarhozurilor) tranzacţiile de cumpărare şi vânzare. Făcând acest lucru la preţuri libere, contractuale, o vor face în modul cel mai rentabil. Modul cel mai rentabil este cel mai avantajos pentru colectivitatea socială şi naţională. S-a vorbit vreodată un limbaj mai burghez decât acesta?
În timp ce sectorul industrial era reformat în acest chip, evenimente nu mai puţin senzaţionale aveau loc în agricultură. Erezia triumfătoare a ucis una dintre componentele sfintei Treimi care, sub Stalin, era alcătuită din colhozuri, sovhozuri şi staţiunile de maşini şi tractoare de stat. O adevărată hulire a sfântului duh (ar spune Marx), pentru care preotul nu admite iertare. S-a făcut ceva mai rău decât doborârea unui idol de pe altar. Maşinile au fost vândute pe nimic colhozurilor, ceea ce în cuvinte simple înseamnă că „întregul popor“ le-a vândut anumitor „grupuri din popor“. A fost un fapt economic, e limpede, fiindcă a fost comercial. Cine a făcut afacerea?
O veche regulă a economiei de piaţă ne dovedeşte că, în acest caz, cei puţini îi păcălesc întotdeauna pe cei mulţi. Dar nu numai în aceasta au avut avantaje colhozurile şi, prin urmare, ţăranii asociaţi în ele, pe lângă amânările generoase la plata maşinilor către... Pantalone în rubaşcă. A urmat eliberarea de orice predare obligatorie de produse agricole în cantităţi fixate prin planuri şi la preţuri de stat. De atunci încoace, statul aprovizionează oraşele doar pe baza unor contracte libere, negociate cu cooperativele rurale. În timp ce colhozul se emancipează astfel tot mai mult de statul central, ţăranul colhoznic se emancipează de propriul colhoz — chiar dacă acesta din urmă îl plăteşte mai bine pentru orele sale de muncă pe câmp şi cu maşinile comune —, iar ştiri recente au dovedit-o cu prisosinţă în legătură cu dreptul ţăranului şi al gospodăriei sale familiale de a cumpăra sau vinde vite fără permisiunea colhozului.
Dacă ieri colhozul era o cooperativă privată de uzufructuari ai pământului naţionalizat, astăzi, când la fondurile sale băneşti indivizibile a adăugat utilajele (capital-inventar mort, mijloc de producţie), el devine tot mai mult o societate capitalistă privată asupra cărui capital statul nu are drepturi şi nici controale mai mari decât în statele burgheze.
După aceste inovaţii care merg toate în sensul întoarcerii spatelui către capitalismul de stat şi înaintează spre capitalismul privat (prin care vrem să spunem că este cert că nici capitalismul de stat nu este socialism, dar este la fel de cert că, prin aceste reforme, spatele este întors socialismului), Congresul al XXI-lea trebuia să-şi ducă bătălia demonstrând că economia rusă o întrece în viteză pe cea occidentală şi mai presus de toate pe cea americană. Dar nu trebuia să spună că acest lucru era obţinut — în măsura în care mai era posibil — nu datorită unei pretinse deosebiri în metoda de gestiune (care se reducea la mizerul principiu al etatizării industriale), ci graţie salvării obţinute prin adoptarea unei serii de măsuri ce imitau gestiunea în stil occidental.
Nu era vorba doar de reformismul care încearcă să meargă nu de la capitalism spre socialism, ci în direcţie contrară, ci chiar de faimoasa emulaţie. Aceasta stă triumfătoare în picioare de la un congres la altul: la cel de-al XX-lea America trebuia să emuleze Rusia — la cel de-al XXI-lea Rusia este cea care se aruncă să emuleze America burgheză.
La Congresul al XX-lea, alături de lăudăroşeniile privind creşterea producţiei (Hruşciov), exista un nou plan (Bulganin). Astăzi planul central de stat este mort, nu mai există plan cincinal, nu mai există continuitate între planul încheiat şi cel care se deschide. Ceea ce trebuie să studiem este un surogat de plan. Nu mai este un program de gestiune, ci o oarecare prognoză statistică, o măruntă anchetă între experţi, în stil american, prin emulaţie.
Nu mai este cincinal, ca în epoca de aur, ci septenal. O fi văzut oare Nikita Hruşciov în vis cele şapte vaci slabe? [1]
Nu mai este continuu cu sfârşitul vechiului plan, ci lasă un vid de trei ani, din 1955 până în 1958 (sau mai exact pentru anii 1956, 1957, 1958).
Un trieniu în care industria a moţăit, în timp ce agricultura a căzut de-a dreptul pradă unui coşmar.
O singură planificare a continuat neabătută: cea a minciunii. Ca între concurenţi să se mintă este o regulă obişnuită şi nu ne pasă câtuşi de puţin că se debitează minciuni lumii ori opiniei publice mondiale, josnic de burgheze.
Dar minciuna este îndreptată şi împotriva proletariatului. Dacă aşadar planul nu mai este plan, nu mai este cincinal, nu mai este consecutiv, aceasta nu ne abate de la datoria de a demonstra cât este de mincinos.
Textele Congresului al XXI-lea, după ce, prin contorsiunile incredibile pe care le-am despicat în patru, au încercat să deseneze pentru trecut şi viitor o ascensiune fără răgaz a indicilor economici ruşi, batjocoresc economia Statelor Unite pentru faptul, extrem de cert, că prin natura sa capitalistă şi mercantilă este expusă crizelor de producţie. Ar fi oare Rusia scutită de ele? Tocmai acest lucru îl negăm, pe baza naturii mercantile a reformelor servite între cele două congrese. Iar dacă, într-un anumit sens, nu a avut parte de ele până acum, aceasta nu s-a datorat formei socialiste, ci celei a unui capitalism de stat autarhic şi raţionalizator de la centru, care în primii ani avea ca ieşire revoluţia internaţională; astăzi însă nu o mai are decât pe aceea a autodemontării şi a redeschiderii crizelor cu trăsăturile supraproducţiei şi ale şomajului generalizat.
La pagina 99 a raportului se speculează îndelung pe seama recesiunii americane din 1958, spunându-se că producţia a scăzut cu 6,5% faţă de 1957, care rămăsese la nivelul din 1956. Până în momentul (ianuarie) în care vorbea Hruşciov, acest lucru era adevărat în ceea ce priveşte indicii producţiei industriale şi era de asemenea adevărat că America atinsese nivelul din 1953. În acel an, indicele raportat la baza 1947—1949 = 100 fusese de 134; a fost 143 în ’56 şi ’57; iar în ’58 a fost din nou 134. Dar deja în aprilie 1959 redresarea a fost de aşa natură încât a depăşit cei doi ani de vârf: 1956 şi 1957, atingând indicele 147, pe care totalul anului 1959 îl va depăşi cu siguranţă.
Există însă date mai recente, contemporane chiar cu greva din siderurgie (care, ca de obicei, va lăsa totul neschimbat), privind produsul naţional brut. În 1953 acesta a fost de 365 de miliarde de dolari. În 1957 a fost de 440; iar în 1958, an slab, a scăzut puţin, la 438 (chiar luând în calcul o uşoară devalorizare a dolarului, scăderea este de unu sau două procente, nu de 6,5). În trimestrul al II-lea din 1959 cifra calculată pe bază anuală a fost de nu mai puţin de 483,5 miliarde de dolari, adică cu 10% mai mult faţă de 1958 (şi chiar faţă de 1957).
Povestioara cum că economia americană ar fi saturată şi ar sta pe loc să o aştepte pe cea rusă cade cu totul plată. Vorbă să fie de saturaţie: de o revoluţie este nevoie, iar Hruşciov îi promite lui Nixon că aceasta nu va avea loc.
Crizele producţiei capitaliste sunt legate de structura sa de piaţă, de concurenţă, de autonomia decizională a centrelor periferice, de neputinţa de a face calcule nu economico-speculative, ci reale şi fizice, asupra raporturilor dintre muncă şi consum, de imposibilitatea de a vedea că acestea nu sunt termeni aflaţi în antiteză, ci aspecte complementare ale unei bunăstări sociale sănătoase; într-un cuvânt, de anarhia producţiei.
Toate măsurile ruseşti sunt măsuri descentralizatoare, anarhice şi generatoare de criză. Criza va trebui să vină în Rusia înainte de războiul generalizat, şi cu atât mai repede cu cât schimburile internaţionale dintre cele două blocuri se vor restabili. Rusia se află nu în pragul socialismului comunist, ci al anarhiei burgheze.
Ultimul expedient temerar de a declara Rusia pregătită să treacă la cel mai pur şi integral comunism ne-a făcut să punem întrebarea de încheiere a laborioasei noastre critici aduse Congresului al XXI-lea. După ce a sabotat întreaga mişcare revoluţionară mondială — care acum 40 de ani a zguduit universul — prin neruşinata teză că revoluţia socialistă rămânea prizonieră în graniţele statului rus, trebuie oare astăzi să auzim că până şi faza superioară a comunismului total va trebui să se limiteze la un cadru similar? De la Internaţională nu doar la socialismul naţionalist, ci până şi la comunismul naţional?
Până şi raportul lui Hruşciov a ezitat în faţa unei asemenea enormităţi. Una este să crezi că un capitalism etatizat forţează pasul ţărilor cu capitalism privat (dar mai sunt ele oare aşa?) şi al ţărilor înapoiate şi că se pun bazele unei societăţi socialiste internaţionale, oricât de nebunesc ar fi să sacrifici revoluţiile şi războaiele înseşi unei sterile perspective paşnice; şi alta este să crezi că întregul ciclu, până la comunismul total care va vedea o omenire pe deplin transformată, se poate stabili în spatele unei cortine închise.
Ajunşi la aceste extreme criminale, falsificarea spuselor lui Lenin, hrană de zi cu zi, a depăşit orice limită.
De la bun început, pentru a demonstra poziţia absurdă conform căreia scopul lui Lenin ar fi fost „construirea comunismului în ţara noastră“ (pag. 9), raportul citează un pasaj din scrierile lui Lenin din perioada primei revoluţii, care conţine tocmai ideea opusă:
„Trecând la înfăptuirea transformărilor socialiste, noi trebuie să avem clar în faţa noastră scopul pe care-l urmăresc, în ultimă analiză, aceste transformări, şi anume crearea societăţii comuniste“.
Este limpede, chiar dacă acest cuvânt nu este aşternut în scris de autor, că aici Lenin vorbeşte despre ceea ce vorbea în fiecare clipă: societatea comunistă mondială, nu rusă.
Lenin nu a vorbit despre edificarea sau construirea Rusiei socialiste, ci, într-un limbaj impecabil şi care coincide cu reluarea noastră neîncetată a marxismului autentic, despre „trecerea la înfăptuirea transformărilor socialiste“; iar el clarifică faptul că aceste măsuri ruseşti nu sunt un scop în sine, ci un punct de plecare — vrea el să spună — pentru a da asaltul de moarte capitalismului din afara Rusiei.
La sfârşitul textului, degeneratul discipol citează „ultima lucrare a lui Lenin“ (pag. 171, ed. Editori Riuniti). Transcriem această ultimă citare aşa cum este dată:
„Deznodământul luptei depinde, în ultimă analiză, de faptul că Rusia, India, China etc. formează imensa majoritate a populaţiei globului pământesc. Şi în ultimii ani tocmai această majoritate a populaţiei este antrenată, neobişnuit de repede, în lupta pentru eliberarea ei; astfel că în acest sens nu poate să existe nici umbră de îndoială asupra deznodământului luptei ce se duce pe plan mondial. În acest sens, victoria definitivă a socialismului este absolut şi pe deplin asigurată“.
Raportul întreabă în acest punct în mod ipocrit cum se vor îndrepta ţările socialiste către comunism şi, cu multe ocolişuri, conchide (păstrând o oarecare urmă de pudoare) că se pot îndrepta răzleţ, „mai mult sau mai puţin simultan“!
Noi, o, voi, quakeri prea vrednici de prietenii voştri de peste Atlantic, vedem încă ceea ce a văzut Lenin: majoritatea populaţiei lumii răsculându-se cu armele ascuţite de partidul mondial împotriva Capitalismului.
Lupta mondială a lui Lenin (nu stercorara voastră întrecere paşnică) este singurul punct de vedere din care victoria mondială a socialismului este asigurată.
Victoria mondială a socialismului este o victorie a armelor. Numai pe plan internaţional vor putea fi distruse mercantilismul, anarhia economică şi fiica lor, birocraţia — bandă scârboasă de lingăi, dar nu o clasă —, şi se vor ridica noile generaţii umane socialiste şi comuniste, pe care le va despărţi de infamia de astăzi un abis de netrecut, nu un ridicol eşafodaj de cifre statistice, operă caducă a unor cârpaci şi renegaţi.
[1]. Aluzie biblică la visul Faraonului din Geneza (Facerea 41, 1—36), tâlcuit de Iosif: cele şapte vaci slabe şi jigărite care le devorează pe cele şapte vaci grase prevesteau şapte ani de foamete cumplită ce aveau să urmeze după şapte ani de belşug.