1. În faţa situaţiei de prăbuşire a ideologiei, a organizării şi a acţiunii revoluţionare, este un fals remediu să ne bazăm pe inevitabila coborâre progresivă a capitalismului care ar fi început deja şi la capătul căreia aşteaptă revoluţia proletară. Curba capitalismului nu are o ramură descendentă.
2. A doua criză istorică internaţională oportunistă, odată cu prăbuşirea Internaţionalei a III-a, îşi are originile în intermedism, prin care s-a dorit stabilirea unor scopuri politice generale tranzitorii între dictatura burgheză şi cea proletară. Este o noţiune greşită aceea care, pentru a evita intermedismul, renunţă la revendicările economice particulare ale grupurilor proletare.
3. Practica marxistă corectă afirmă că, atât în cazul individului, cât şi al masei, conştiinţa urmează acţiunii, iar acţiunea urmează impulsului interesului economic. Numai în partidul de clasă conştiinţa şi, în anumite faze, decizia de acţiune preced ciocnirea de clasă. Dar o asemenea posibilitate este inseparabilă organic de jocul molecular al impulsurilor iniţiale fizice şi economice.
4. Conform tuturor tradiţiilor marxismului şi ale Stângii italiene şi internaţionale, munca şi lupta în sânul asociaţiilor economice proletare reprezintă una dintre condiţiile indispensabile pentru succesul luptei revoluţionare, alături de presiunea forţelor de producţie împotriva relaţiilor de producţie şi de corecta continuitate teoretică, organizatorică şi tactică a partidului politic.
5. Dacă în diferitele faze ale cursului burghez: revoluţionară, reformistă, antirevoluţionară, dinamica acţiunii sindicale a suferit variaţii profunde (interzicere, toleranţă, aservire), aceasta nu anulează faptul că este indispensabil din punct de vedere organic să existe între masa proletară şi minoritatea încadrată în partid un alt strat de organizaţii, în principiu neutre politic, dar constituţional accesibile doar muncitorilor, şi că organisme de acest gen trebuie să reapară în faza de apropiere a revoluţiei.