1. Dezordine ideologică în numeroasele grupuri internaţionale care condamnă orientarea stalinistă şi afirmă că se află pe linia marxismului revoluţionar. Incertitudine a acestor grupuri cu privire la ceea ce ele numesc analiză şi perspectivă: desfăşurarea modernă a societăţii capitaliste; posibilitatea de reluare a luptei revoluţionare a proletariatului.
2. Este clar pentru toţi că interpretarea reformistă a marxismului a căzut odată cu marile războaie, marile ciocniri interne şi totalitarismul burghez.
3. Între timp, întrucât ascuţirea tensiunii sociale şi politice este însoţită nu de forţa, ci de degenerarea totală a partidelor ex-revoluţionare, se naşte întrebarea dacă nu ar trebui făcută o revizuire a perspectivei marxiste, precum şi a celei leniniste, care prevedea drept deznodământ al Primului Război Mondial şi al Revoluţiei Ruse izbucnirea în întreaga lume a luptei proletare pentru putere.
4. O teorie cu totul eronată este cea a curbei descendente a capitalismului, care conduce la întrebarea greşită: cum de, în timp ce capitalismul declină, revoluţia nu avansează. Teoria curbei descendente compară desfăşurarea istorică cu o sinusoidă: fiecare regim, precum cel burghez, începe o fază de urcare, atinge un maxim, apoi începe să decline până la un minim; după care un alt regim urcă. O asemenea viziune este cea a reformismului gradualist: nu există schimbări bruşte, zguduiri sau salturi (vezi: Anexa, Tabelul I).
5. Viziunea marxistă poate fi reprezentată (pentru claritate şi brevitate) printr-o serie de ramuri de curbe mereu ascendente până la acele vârfuri (în geometrie, puncte singulare sau cuspide), cărora le urmează o cădere bruscă, aproape verticală; iar de jos se ridică un nou regim social, o altă ramură istorică de ascensiune (vezi: Anexa, Tabelul II).
6. În conformitate cu aceasta, care este singura viziune marxistă, de mai bine de un secol sunt perfect prevăzute toate fenomenele actualei faze imperialiste: în economie trusturi, monopoluri, dirijism de stat, naţionalizare; în politică regimuri poliţieneşti stricte, supraputere militară etc.
7. Nu mai puţin clară este poziţia conform căreia partidul proletar nu trebuie să contrapună revendicări gradualiste şi de restabilire şi renaştere a formelor liberale şi tolerante în această situaţie modernă.
Eroarea opusă a mişcării proletare, şi mai ales a Internaţionalei a III-a, a determinat ca potenţialului capitalist extrem de ridicat să nu i se contrapună o tensiune revoluţionară comparabilă.
Explicaţia acestei a doua prăbuşiri a mişcării de clasă, mai gravă decât cea a social-patriotismului din 1914, conduce la problemele dificile ale raportului dintre impulsurile economice şi lupta revoluţionară, dintre mase şi partidul care trebuie să le conducă.
8. Aşa cum trebuie înlăturate poziţiile acelor grupuri care devalorizează sarcina şi necesitatea partidului în revoluţie şi recad în poziţii muncitoriste sau, mai rău, au ezitări cu privire la folosirea puterii de stat în revoluţie, tot aşa trebuie consideraţi a fi pe o cale greşită cei care consideră partidul ca fiind gruparea elementelor conştiente şi nu percep legăturile sale necesare cu lupta de clasă fizică, precum şi caracterul partidului de produs al istoriei, dar şi de factor al acesteia.
9. Această chestiune duce la restabilirea interpretării determinismului marxist aşa cum a fost construit de la prima sa enunţare, punând la locul lor comportamentul individului izolat sub acţiunea stimulilor economici şi funcţia corpurilor colective, precum clasa şi partidul.
10. Şi aici este util să conturăm o schemă care explică răsturnarea marxistă a practicii. În cazul individului izolat se merge de la nevoia fizică la interesul economic, la acţiunea aproape automată pentru a o satisface; abia apoi, la acte de voinţă şi, la extremă, la conştiinţa şi cunoaşterea teoretică. În clasa socială, procesul este acelaşi: doar că se exaltă enorm toate forţele de direcţie concomitentă. În partid, în timp ce de jos converg toate influenţele individuale şi de clasă, din aportul lor se formează o posibilitate şi o capacitate de viziune critică şi teoretică şi de voinţă de acţiune, care permite să li se transmită militanţilor şi proletarilor luaţi individual explicaţia situaţiilor şi a proceselor istorice, precum şi deciziile de acţiune şi de luptă (vezi: Anexa, Tabelul VIII).
11. Prin urmare, în timp ce determinismul exclude pentru individ posibilitatea ca voinţa şi conştiinţa să preceadă acţiunea, răsturnarea practicii le admite pe acestea exclusiv în partid, ca rezultat al unei elaborări istorice generale. Dacă, deci, partidului trebuie să i se atribuie voinţă şi conştiinţă, trebuie negat faptul că acesta s-ar forma din concursul conştiinţei şi voinţei unor indivizi dintr-un grup; şi că acest grup ar putea fi considerat câtuşi de puţin în afara determinanţilor fizici, economici şi sociali la nivelul întregii clase.
12. Este deci lipsită de sens pretinsa analiză potrivit căreia ar exista toate condiţiile revoluţionare, dar ar lipsi o conducere revoluţionară. Este corect să se spună că organul de conducere este indispensabil, dar apariţia sa depinde de aceleaşi condiţii generale de luptă, niciodată de genialitatea sau de valoarea unui conducător sau a unei avangărzi.
O atare clarificare a raporturilor dintre faptul economico-social şi cel politic trebuie să servească drept bază pentru a ilustra problema raporturilor dintre partidul revoluţionar şi acţiunea economică şi sindicală.