Se cuvine să amintim care a fost atitudinea Stângii comuniste italiene cu privire la chestiunile sindicale, trecând apoi la examinarea a ceea ce s-a schimbat în domeniul sindical după războaie şi totalitarisme.
1. Pe când partidul italian nu fusese încă constituit, la Congresul al II-lea al Internaţionalei din 1920 au fost dezbătute două mari chestiuni de tactică: acţiunea parlamentară şi acţiunea sindicală. Or, reprezentanţii curentului antielectoralist s-au situat împotriva aşa-zisei stângi care preconiza sciziune sindicală şi renunţarea la cucerirea sindicatelor conduse de oportunişti. Aceste curente situau în fond în sindicat, şi nu în partid, centrul acţiunii revoluţionare şi îl voiau neatins de influenţele burgheze (tribuniştii olandezi, KAPD-ul german, sindicaliştii americani, scoţieni etc.).
2. Stânga a combătut încă de atunci cu asprime acele mişcări analoage celei torineze de la L’Ordine Nuovo, care făceau ca sarcina revoluţionară să constea în golirea sindicatelor în beneficiul mişcării consiliilor de fabrică, privindu-le ca urzeală a organelor economice şi statale ale revoluţiei proletare începute în plin capitalism, confundând în mod grav momentele şi instrumentele procesului revoluţionar.
3. Pe un plan cu totul diferit se situează chestiunea parlamentară şi cea sindicală. Este neîndoielnic că parlamentul este organul statului burghez în care se pretinde că sunt reprezentate toate clasele societăţii, iar toţi marxiştii revoluţionari cad de acord că pe el nu se poate întemeia o altă putere decât aceea a burgheziei. Chestiunea este dacă utilizarea mandatelor parlamentare poate servi în scopul propagandei şi al agitaţiei pentru insurecţie şi dictatură. Oponenţii susţineau că, inclusiv în acest unic scop, participarea reprezentanţilor noştri într-un organism comun cu cei burghezi produce un efect opus.
4. Sindicatele, indiferent de cine sunt conduse, fiind asociaţii economice de profesie, reunesc întotdeauna elemente ale aceleiaşi clase. Este foarte posibil ca proletarii organizaţi să aleagă reprezentanţi de tendinţe nu doar moderate, ci de-a dreptul burgheze, iar conducerea sindicatului să cadă sub influenţă capitalistă. Rămâne totuşi faptul că sindicatele sunt alcătuite exclusiv din lucrători şi, prin urmare, nu va fi niciodată posibil să se spună despre ele ceea ce se spune despre parlament, şi anume că sunt susceptibile doar de o conducere burgheză.
5. În Italia, înainte de formarea Partidului Comunist, socialiştii excludeau posibilitatea de a lucra în sindicatele albe ale catolicilor şi în cele galbene ale republicanilor. Comuniştii apoi, în prezenţa marii Confederaţii conduse preponderent de reformişti şi a Uniunii Sindicale conduse de anarhişti, fără nicio ezitare şi în unanimitate au hotărât să nu întemeieze noi sindicate şi să lucreze pentru a le cuceri din interior pe cele amintite, urmărind chiar unificarea lor. Pe plan internaţional, partidul italian a susţinut în unanimitate nu doar munca în toate sindicatele naţionale social-democrate, ci şi existenţa Internaţionalei Sindicale Roşii (Profintern), care considera Centrul de la Amsterdam un organism ce nu poate fi cucerit, deoarece acesta era legat de burgheza Societate a Naţiunilor prin intermediul Biroului Internaţional al Muncii. Stânga italiană s-a opus cu vehemenţă propunerii de a lichida Profinternul pentru a constitui o Internaţională Sindicală unică, susţinând întotdeauna principiul unităţii şi al cuceririi din interior pentru sindicatele şi confederaţiile naţionale.
6. a) Activitatea sindicală proletară a determinat o politică foarte diferită a puterilor burgheze în etapele istorice succesive. Deoarece primele burghezii revoluţionare au interzis orice asociaţie economică drept tentativă de a reconstitui corporaţiile iliberale ale Evului Mediu, şi deoarece orice grevă a fost violent reprimată, toate primele mişcări sindicale au căpătat aspecte revoluţionare. Încă de atunci Manifestul avertiza că orice mişcare economică şi socială duce la o mişcare politică şi are o foarte mare importanţă întrucât extinde asocierea şi coaliţia proletară, în timp ce cuceririle sale pur economice sunt precare şi nu ştirbesc exploatarea de clasă.
6. b) În epoca următoare, burghezia, înţelegând că îi era indispensabil să accepte formularea chestiunii sociale, tocmai pentru a preîntâmpina soluţia revoluţionară, a tolerat şi a legalizat sindicatele, recunoscând acţiunea şi revendicările lor; aceasta pe parcursul întregii perioade lipsite de războaie şi de o bunăstare relativ crescândă care s-a desfăşurat până în 1914.
În toată această perioadă, munca în sindicate a fost un element primordial pentru formarea puternicelor partide socialiste muncitoreşti şi a fost vădit că acestea puteau determina mari mişcări mai ales prin mânuirea pârghiilor sindicale.
Prăbuşirea Internaţionalei a II-a a demonstrat că burghezia îşi asigurase o influenţă decisivă asupra unei mari părţi a clasei muncitoare prin intermediul relaţiilor şi al compromisurilor sale cu liderii sindicali şi parlamentari, care dominau aproape pretutindeni aparatul partidelor.
6. c) La relansarea mişcării după Revoluţia rusă şi sfârşitul războiului imperialist, a fost vorba tocmai de a face bilanţul eşecului dezastruos al încadrării sindicale şi politice, şi s-a încercat aducerea proletariatului mondial pe terenul revoluţionar eliminând, prin sciziunile partidelor, şefii politici şi parlamentari trădători, şi asigurându-se că noile partide comuniste, în rândurile celor mai largi organizaţii proletare, vor izbuti să-i arunce afară pe agenţii burgheziei. În faţa primelor succese viguroase în multe ţări, capitalismul s-a aflat în necesitatea, pentru a împiedica înaintarea revoluţionară, de a lovi cu violenţă şi de a scoate în afara legii nu doar partidele, ci şi sindicatele în care acestea activau. Cu toate acestea, în complexele evoluţii ale acestor totalitarisme burgheze, nu a fost niciodată adoptată desfiinţarea mişcării sindicale. Dimpotrivă, a fost preconizată şi realizată constituirea unei noi reţele sindicale pe deplin controlate de partidul contrarevoluţionar şi, într-o formă sau alta, afirmată ca unică şi unitară, şi făcută să adere strâns la angrenajul administrativ şi statal.
Chiar şi acolo unde, după al Doilea Război Mondial, conform formulării politice curente, totalitarismul capitalist pare să fi fost înlocuit de liberalismul democratic, dinamica sindicală continuă neîntrerupt să se desfăşoare în sensul deplin al controlului statal şi al inserării în organismele administrative oficiale. Fascismul, realizator dialectic al vechilor cerinţe reformiste, a pus-o în aplicare pe aceea a recunoaşterii juridice a sindicatului, astfel încât acesta să poată fi titular de contracte colective cu patronatul, până la efectiva întemniţare a întregii încadrări sindicale în articulaţiile puterii burgheze de clasă.
Acest rezultat este fundamental pentru apărarea şi conservarea regimului capitalist tocmai pentru că influenţa şi utilizarea încadrărilor asociative sindicale reprezintă un stadiu indispensabil pentru orice mişcare revoluţionară condusă de partidul comunist.
7. Aceste modificări radicale ale relaţiei sindicale nu ţin, evident, doar de strategia politică a claselor aflate în conflict şi a partidelor şi guvernelor lor, ci se află totodată într-o profundă legătură cu caracterul schimbat al relaţiei economice dintre patron şi muncitorul salariat. În primele lupte sindicale, prin care lucrătorii căutau să opună monopolului mijloacelor de producţie pe cel al forţei de muncă, asprimea conflictului decurgea din faptul că proletariatul, deposedat de multă vreme de orice rezervă de consum, nu avea absolut nicio altă resursă decât salariul zilnic, iar fiecare luptă conjuncturală îl conducea la un conflict pe viaţă şi pe moarte.
Este neîndoielnic că — în timp ce teoria marxistă a mizeriei crescânde se confirmă prin continua creştere numerică a proletarilor puri şi prin exproprierea necontenită a ultimelor rezerve ale păturilor sociale proletare şi de mijloc, însutită de războaie, distrugeri, inflaţie monetară etc., şi în timp ce în multe ţări şomajul şi masacrarea însăşi a proletarilor ating cifre enorme — acolo unde producţia industrială înfloreşte, pentru muncitorii încadraţi în muncă întreaga gamă a măsurilor reformiste de asistenţă şi asigurări sociale pentru salariat creează un nou tip de rezervă economică ce reprezintă o mică garanţie patrimonială pe care o poate pierde, într-un anumit sens analogă aceleia a meşteşugarului şi a micului ţăran; salariatul are, prin urmare, ceva de riscat, iar acest lucru (fenomen de altfel remarcat deja de Marx, Engels şi Lenin în cazul aşa-numitelor aristocraţii muncitoreşti) îl face ezitant şi chiar oportunist în momentul luptei sindicale şi, cu atât mai rău, în cel al grevei şi al revoltei.
8. Dincolo de problema conjuncturală dacă, în cutare sau cutare ţară, partidul comunist revoluţionar trebuie să participe la activitatea din anumite tipuri de sindicate ori să rămână în afara lor, elementele chestiunii rezumate până aici conduc la concluzia că în orice perspectivă a oricărei mişcări revoluţionare generale nu pot să nu fie prezenţi aceşti factori fundamentali: 1) un proletariat larg şi numeros de salariaţi puri; 2) o mare mişcare de asociaţii cu conţinut economic care să cuprindă o parte impunătoare a proletariatului; 3) un partid de clasă puternic, revoluţionar, în care să militeze o minoritate a lucrătorilor, dar căruia desfăşurarea luptei să-i fi permis să opună în mod valid şi extins propria influenţă în mişcarea sindicală celei a clasei şi a puterii burgheze.
Factorii care au condus la stabilirea necesităţii fiecăreia şi a tuturor acestor trei condiţii — de a căror combinaţie utilă va depinde deznodământul luptei — au decurs din: justa formulare a teoriei materialismului istoric, care leagă trebuinţa economică primitivă a individului de dinamica marilor revoluţii sociale; justa perspectivă a revoluţiei proletare în raport cu problemele economiei, ale politicii şi ale statului; învăţămintele istoriei tuturor mişcărilor asociative ale clasei muncitoare, atât în măreţia şi în victoriile lor, cât şi în coruperile şi înfrângerile lor.
Liniile generale ale perspectivei dezvoltate aici nu exclud posibilitatea celor mai variate conjuncturi în modificarea, dizolvarea şi reconstituirea asociaţiilor de tip sindical; a tuturor acelor asociaţii care ni se înfăţişează în diversele ţări fie legate de organizaţiile tradiţionale care declarau că se întemeiază pe metoda luptei de clasă, fie mai mult sau mai puţin legate de cele mai diverse metode şi orientări sociale, chiar şi conservatoare.