La Reuniunea de la Roma din 1 aprilie 1951, referatul pe tema „Răsturnarea practicii în teoria marxistă“ a fost completat cu prezentarea şi comentariul a opt tabele, dintre care, din motive legate de dificultăţile şi constrângerile în care se afla atunci Partidul, doar trei (Tabelele I, II şi VIII) au văzut lumina tiparului în „Buletinul intern“, nr. 1 din 10 septembrie 1951, în Anexa respectivă. Fiecare dintre cele trei tabele a fost însoţit de un scurt, dar suficient comentariu, care se îmbina cu cele spuse deja în cadrul referatului scris.
În prezenta Anexă au fost introduse pentru prima dată celelalte cinci tabele (III, IV, V, VI şi VII), cărora le-a fost adăugat, fără a altera echilibrul de ansamblu, un singur comentariu care se abate foarte puţin de la o lectură a celor cinci scheme, în conformitate cu spiritul care a stat la baza redactării celorlalte trei comentarii.
Consideraţiile care urmează sunt menite să asigure o utilizare mai incisivă a acestor cinci tabele, care expun reprezentarea dinamicii sociale conform ideologiilor fundamentale cu care mişcarea revoluţionară a proletariatului şi-a încheiat definitiv socotelile pe plan teoretic şi cu care, din păcate, trebuie încă să şi le încheie pe planul luptei practice.
Scriu Marx şi Engels în Ideologia germană, 1846, I, A:
„Conştiinţa nu poate fi niciodată altceva decât existenţa oglindită în conştiinţă, iar existenţa oamenilor este procesul real al vieţii lor. Dacă în întreaga ideologie oamenii şi relaţiile dintre ei apar cu capul în jos, ca într-o cameră obscură, acest fenomen decurge şi el în aceeaşi măsură din procesul istoric al vieţii lor, aşa cum răsturnarea obiectelor pe retină decurge din procesul fizic nemijlocit al vieţii lor.
În opoziţie totală cu filozofia germană, care coboară din cer pe pământ, aici noi ne ridicăm de pe pământ la cer, adică pornim nu de la ceea ce oamenii spun, de la ceea ce ei îşi închipuie sau îşi reprezintă şi nici de la oamenii existenţi numai în vorbe, de la oamenii gândiţi, imaginaţi, reprezentaţi, pentru ca de la ei să ajungem la oamenii vii; noi pornim de la oamenii cu adevărat activi şi din procesul lor real de viaţă deducem şi dezvoltarea reflexelor şi a ecourilor ideologice ale acestui proces de viaţă. Chiar şi plăsmuirile nebuloase din creierul oamenilor sunt produse necesare ale procesului lor de viaţă material, care poate fi constatat pe cale empirică şi este legat de premise materiale. Morala, religia, metafizica şi toate celelalte domenii ideologice, precum şi formele de conştiinţă corespunzătoare lor pierd deci aparenţa că ar fi de sine stătătoare. Ele nu au o istorie, ele nu au o dezvoltare; oamenii, dezvoltând producţia lor materială şi relaţiile lor materiale, modifică o dată cu această realitate a lor şi gândirea lor şi produsele gândirii lor. Nu conştiinţa determină viaţa, ci viaţa determină conştiinţa. Primul fel de a privi lucrurile porneşte de la conştiinţă ca de la un individ viu; al doilea, care corespunde vieţii reale, porneşte de la indivizii reali, vii, considerând conştiinţa numai ca fiind conştiinţa lor.
Acest mod de a privi lucrurile nu este lipsit de premise. El porneşte de la premisele reale şi nu le părăseşte nici un moment. Premisele sale sunt oamenii, consideraţi nu într-o izolare şi imobilitate imaginară, ci în procesul lor real de dezvoltare, care poate fi observat pe cale empirică şi are loc în condiţii determinate. De îndată ce este înfăţişat acest proces activ de viaţă, istoria încetează de a mai fi o colecţie de fapte moarte, ca la empirişti — ei înşişi încă abstracţi —, sau o activitate închipuită a unor subiecte închipuite, ca la idealişti“.
Materialismul istorico-dialectic, contrapunându-se concepţiilor de factură iluministă şi idealistă, nu vede deci în ideologie, adică în reprezentarea mistificată şi răsturnată a relaţiilor reale, rodul unei erori de corectat pentru a deschide ochii orbilor, ci rezultatul indispensabil al unui proces real corespunzător unor relaţii materiale, aceleaşi pe care ideologia le proiectează în distorsiunea sa. O atare distorsiune derivă, la rândul ei, în mod necesar din situaţia istorică a forţelor sociale care se exprimă în ideologie şi care o impun ansamblului social, ideologia dominantă fiind întotdeauna cea a clasei dominante. Concepţia marxistă respinge, de asemenea, ideea iluministă a „înşelăciunii conştiente“ a căpeteniilor ideologice („preoţii vicleni“), întrucât însăşi reprezentarea ideologiei — în mod necesar fantastică, deoarece este sublimarea unei stări de lucruri perimate din punct de vedere istoric — se impune tocmai ca program şi suprastructură necesară a unor factori şi tranziţii sociale necesare. Astfel, de exemplu, ideologia burgheză se întemeiază pe libertatea efectivă cucerită de muncitori de sub constrângerile juridice şi ale micii proprietăţi feudale: nici măcar burghezia nu o poate repudia, pentru că prin aceasta s-ar repudia pe sine însăşi.
Dar, la fel cum se întâmplă cu rolul claselor, şi cel al ideologiei suferă transformarea dialectică antiformism-reformism-conformism ilustrată în Schiţa noastră de orientare. Fiind singura (şi ultima) clasă, proletariatul are rolul istoric de a se elimina pe sine însuşi împreună cu toate celelalte clase. Ideologia sa nu este, aşadar, una care să poată asuma un caracter reformist şi conformist, dând naştere unei eternizări supraistorice a dominaţiei sale — ci ştiinţă revoluţionară şi chiar deja ştiinţă a speciei, nu doar pentru că proletariatul (aşa cum au făcut-o în trecut alte clase) reprezintă viitorul, ci pentru că acest viitor nu va putea să nu dea naştere unei societăţi a speciei, lipsite de clase şi de conflictele aferente — un salt calitativ de la preistoria de clasă la istoria umană deplină.
Contrapunerea marxismului faţă de ideologiile care s-au succedat în trecut şi care astăzi încă domină terenul în diverse măsuri este, prin urmare, riguros istorică şi dialectică, ceea ce nu exclude, ci, dimpotrivă, implică faptul că ştiinţa globală cu care acesta se identifică este singura capabilă să reconstruiască procesele reale care stau la baza eşafodajului ideologic, dezvăluind modul în care ideologia mistifică realitatea care există independent de orice „cunoaştere“ individuală şi colectivă. Spuse acestea foarte pe scurt, trecem la a ilustra sensul şi modul corect de utilizare a celor cinci scheme.
Tipică religiilor revelate, feudalismului şi absolutismului teocratic; însuşită şi de societatea capitalistă modernă. Această concepţie face apel la o divinitate care, în însuşi actul creaţiei, a insuflat oamenilor un spirit care, regăsindu-se în fiecare individ în parte, asigură egalitatea „în faţa lui Dumnezeu“ — şi deci cel puţin în lumea de dincolo — şi garantează un comportament inspirat din principii comune de origine divină. Statul, la rândul său, controlând conştiinţa şi activitatea indivizilor, permite manifestarea vieţii spirituale şi fizice în ordinea sa ierarhică, care reflectă planul „divin“ revelat în scripturile sacre.
Comună unor expresii ideologice foarte diferenţiate, precum iluminismul cu diversele sale nuanţe (empirism, senzualism, materialism mecanicist), criticismul kantian, idealismul obiectiv şi dialectic al lui Hegel, pozitivismul, neoidealismul, imediatismul libertar (Stirner, Bakunin) şi reformist. Este vorba de cea mai pură absolutizare a „principiului democratic“, bazat pe Eu, care, fie ca individ singular, fie ca „spirit al poporului“, „voinţă colectivă“ etc., posedă în sine, în profunzimea sa, normele comportamentului său (acest lucru poate conduce, ca în cazul anarhiştilor, la negarea statului ca fiind nereprezentativ pentru voinţa colectivă, şi la înlocuirea lui cu „opinia socială“ sau cu abstracţii similare care au aceeaşi funcţie ca statul „etic“ din gândirea burgheză clasică, din care, de altfel, derivă în mod direct). Viaţa etică, viaţa economică, voinţa de a acţiona în mediul extern, reprezintă manifestarea forţelor de conştiinţă şi raţionalitate proprii „spiritului uman“ prezent în toţi indivizii („egalitate în faţa legii“). Statul, şi organizarea socială în general, fiind deci conceput ca o proiecţie şi totodată ca o garanţie a libertăţii indivizilor, „este realitatea etică a Ideii“.
Tipică viziunii corporative mic-burgheze, deci unor forme oportuniste (proudhonism, anarhosindicalism, muncitorism, ordinovism, socialism al Consiliilor) şi reformiste (laburism etc.); în mod evident, se înscrie în concepţia liberală, a cărei variantă o reprezintă. Aici individul, aflat mereu la baza procesului, conştientizează impulsurile fizice şi economice care reprezintă substratul existenţei sale: această conştientizare condiţionează voinţa, iar aceasta la rândul ei, acţiunea. Organizarea economică şi politică rezultă din convergenţa actelor individuale de conştientizare: clasa este la rândul ei rezultatul însumării şi conectării în reţea a unor organizaţii imediate (este deci o noţiune smulsă oricărui sens de direcţie istorică — niciodată de clasă în sine şi pentru sine în sensul marxist al expresiei).
Schema ideologiei care decurge din contrarevoluţia stalinistă. Şi pentru aceasta, individul izolat este cel care ajunge la conştiinţă, dar abia după ce acţiunea sa a fost determinată de o „alegere“ liberă, de o decizie. Caracteristică este asimilarea partid-stat: dar, întrucât impulsurile şi interesele economice ajung, de la individ prin intermediul clasei, la statul-partid şi sunt utilizate de acest pseudo-„binom“ pentru sarcinile de decizie şi de conducere în scopul determinării unor orientări practice şi a unor direcţii teoretice, este clar că de fapt în cadrul „binomului“ partidul dispare, subzistând doar ca „justificare a statului“.
Fascismul este prin definiţie eclectic, nu are o doctrină proprie, totuşi îşi exprimă din punct de vedere ideologic rolul de unificare a forţelor capitaliste (imperialiste), de realizare a programului reformist şi de mobilizare a „claselor de mijloc“ într-o concepţie deloc întâmplător analoagă celei a stalinismului. La fel ca stalinismul, fascismul nu poate abandona anumite postulate ideologice burgheze esenţiale, precum echivalenţa juridică a indivizilor, „voinţa poporului“, caracterul „popular“ al dominaţiei sale. Subiectul individ, ca punct de plecare, este însă înlocuit cu „naţiunea“, „poporul“ şi chiar „rasa“, care preia motivaţiile fizice în primă instanţă (a se vedea concepţia naţional-socialistă a „sângelui şi a pământului“) şi se exprimă în cadrul statului. Individul este conceput ca „receptor pasiv“ de impulsuri etice din partea poporului-naţiune, de impulsuri voluntariste şi activiste din partea statului-partid.
Afirmaţia obişnuită conform căreia capitalismul se află pe o ramură descendentă şi nu mai poate urca conţine două erori: una fatalistă şi una gradualistă.
Prima este iluzia că, odată ce capitalismul îşi încheie coborârea, socialismul va veni de la sine, fără agitaţii, lupte şi ciocniri armate, fără pregătire de partid.
A doua, exprimată prin faptul că direcţia mişcării se curbează insesizabil, echivalează cu a admite că elemente de socialism pătrund progresiv în ţesutul capitalist.
Marx nu a întrezărit o urcare şi apoi un declin al capitalismului, ci, dimpotrivă, un avânt dialectic şi simultan al masei forţelor de producţie pe care capitalismul le controlează, a acumulării şi concentrării lor nelimitate, şi în acelaşi timp a reacţiei antagoniste a forţelor dominate, adică a clasei proletare. Potenţialul productiv şi economic general urcă mereu până când echilibrul este rupt, şi are loc o fază explozivă revoluţionară, în care, într-un răstimp foarte scurt şi tumultuos, odată cu ruperea vechilor forme de producţie, forţele de producţie recad pentru a-şi asigura o nouă organizare şi a-şi relua o ascensiune şi mai puternică.
Diferenţa dintre cele două concepţii, din tabelele I şi II, în limbajul geometrilor se exprimă astfel: prima curbă, sau curba oportuniştilor (revizionişti de tip Bernstein, stalinişti emulativi, intelectuali revoluţionari pseudo-marxişti), este o curbă continuă care în toate punctele „admite o tangentă“, adică avansează practic prin variaţii imperceptibile de intensitate şi de direcţie. Cea de-a doua curbă, prin care s-a dorit oferirea unei imagini simplificatoare a atât de blamatei „teorii a catastrofelor“, prezintă în fiecare epocă nişte vârfuri care în geometrie se numesc „cuspide“ sau „puncte singulare“. În asemenea puncte continuitatea geometrică, şi deci gradualitatea istorică, dispare, curba „nu are tangentă“ sau, dimpotrivă, „admite toate tangentele“ — ca în acea săptămână pe care Lenin nu a vrut să o lase să treacă.
Abia dacă mai este necesar să notăm că sensul general ascendent nu doreşte să se lege de viziuni idealiste asupra progresului uman nedefinit, ci de datul istoric al creşterii gigantice şi continue a masei materiale a forţelor de producţie, în succesiunea marilor crize istorice revoluţionare.
Sunt reproduse în cele ce urmează schemele de reprezentare a dinamicii sociale conform ideologiilor fundamentale cu care mişcarea revoluţionară a proletariatului a trebuit şi trebuie, pe diferite planuri, să îşi încheie socotelile (conform celor expuse în Premisă), pentru a le contrapune apoi schema marxistă a răsturnării practicii.
Tabelele III şi IV (precum şi Tabelele V, VI şi VII) sunt prezentate împreună, deoarece, în ciuda diversităţii lor, se reduc la numitori comuni.
Pentru schemele transcendentalistă şi democrat-liberală, chiar dacă într-una sensul autorităţii merge de la stat către individ, în timp ce în cealaltă sensul libertăţii merge de la individ către societate şi stat, pentru ambele este ideea (în prima emanând de la divinitate, în a doua răspândită în toţi indivizii componenţi ai colectivităţii umane) cea care condiţionează şi determină acţiunile umane. În ambele se merge logic de la conştiinţă (în prima înţeleasă ca credinţă, în a doua ca raţionalitate) la voinţă (pentru ambele înţeleasă ca având o natură etică), la activitate, economie şi viaţă fizică.
Pentru schemele voluntarist-imediatistă, stalinistă şi fascistă, impulsurile fizice şi economice stau la baza construcţiei lor; şi prin acest caracter comun se contrapun celor două scheme idealiste precedente. Dar au în comun cu acestea prioritatea şi preeminenţa pe care voinţa o are asupra activităţii în ceea ce priveşte individul şi clasa (pentru fascism poporul sau naţiunea). Un alt caracter comun acestor trei scheme voluntariste (cel împărtăşit de Proudhon, Sorel, Bernstein, Gramsci etc., fie el şi de factură individualistă; şi în aceasta este inferior celorlalte două): succesiunea paralelă de impulsuri economice, voinţă, activitate şi conştiinţă care se regăseşte între partid şi stat (organizaţia imediată) pe de o parte şi individ şi clasă (poporul sau naţiunea pentru fascism) pe de altă parte, ceea ce implică imposibilitatea pentru partid de a avea o teorie ştiinţifică a fenomenelor sociale.
Doar în schema marxistă succesiunea activităţii, voinţei şi conştiinţei individului şi a clasei se regăseşte complet răsturnată în partid, a cărui cunoaştere a faptelor sociale cuprinde trecutul, prezentul şi viitorul, ridicându-se la nivelul de teorie ştiinţifică, cu posibilitatea, deci, de a exercita o voinţă şi o acţiune, aşa cum este arătat în următorul Tabel VIII.
Scopul schemei este doar de a simplifica conceptele determinismului economic. În individul izolat (şi deci şi în proletarul individual) nu conştiinţa teoretică este cea care determină voinţa de a acţiona asupra mediului extern, ci se întâmplă invers, aşa cum arată schema cu săgeţi directe de jos în sus: impulsul nevoii fizice determină, prin interesul economic, o acţiune inconştientă, şi abia mult după acţiune are loc critica şi teoria prin intervenţia altor factori.
Ansamblul indivizilor, plasaţi în aceleaşi condiţii economice, se comportă în mod analog (aşa cum arată schema cu săgeţi directe de jos în sus), dar concomitenţa stimulilor şi a reacţiilor creează premisa pentru o voinţă şi apoi o conştiinţă mai clare. Acestea capătă contur doar în partidul de clasă, care reuneşte o parte a componenţilor acesteia, dar elaborează, analizează şi potenţează experienţa vastă a tuturor impulsurilor, stimulilor şi reacţiilor. Doar partidul reuşeşte să răstoarne sensul practicii. Acesta posedă o teorie şi are, prin urmare, cunoaştere a dezvoltării evenimentelor: în anumite limite, în funcţie de situaţii şi de raporturile de forţă, partidul poate lua decizii şi [poate avea] iniţiative şi poate influenţa mersul luptei (aşa cum arată schema cu săgeţi directe de sus în jos).
Prin săgeţile îndreptate de la stânga la dreapta s-a dorit reprezentarea influenţelor ordinii tradiţionale (forme de producţie); iar prin săgeţile îndreptate de la dreapta la stânga, a influenţelor antagoniste revoluţionare.
Raportul dialectic constă în faptul că partidul revoluţionar este un factor conştient şi voluntar al evenimentelor doar în măsura în care este şi un rezultat al acestora şi al conflictului pe care ele îl conţin între vechile forme de producţie şi noile forţe de producţie. O asemenea funcţie teoretică şi activă a partidului ar cădea însă dacă s-ar rupe legăturile sale materiale cu aportul mediului social, al luptei de clasă primordiale, materiale şi fizice.