1. Dată fiind situaţia prezentă de decădere la nivelul minim a energiei revoluţionare, sarcina practică este aceea de a examina cursul istoric al întregii lupte, şi este o eroare să o considerăm o activitate de tip literar sau intelectual, contrapunându-l la nu se ştie ce coborâre în vâltoarea acţiunii maselor.
2. Cei care sunt de acord cu judecata noastră critică conform căreia politica actuală a staliniştilor este cu totul anticlasistă şi antirevoluţionară, constatând falimentul Internaţionalei a III-a ca fiind mai grav decât cel al Internaţionalei a II-a în 1914, trebuie să aleagă între două poziţii: trebuie oare să cadă ceva ce ne era comun nouă şi platformei de constituire a Cominternului, lui Lenin, bolşevicilor, învingătorilor din Octombrie? Nu, afirmăm noi, trebuie să cadă doar ceea ce Stânga a trebuit să combată încă de atunci, şi să rămână în picioare tot ceea ce ruşii au trădat ulterior.
3. Grava eroare de manevră din prima perioadă postbelică, în faţa ezitării mişcării revoluţionare din Occident, se rezumă în diferitele încercări de a forţa situaţia către faza de insurecţie şi dictatură exploatând resurse de formă legalistă, democratică şi muncitoristă. Această eroare larg perpetrată în pretinsul sân al clasei muncitoare, la limitele de contact cu social-trădătorii din Internaţionala a II-a, avea să se dezvolte într-o nouă colaborare de clasă, socială şi politică, naţională şi mondială, cu forţele capitaliste, şi într-un nou oportunism şi o nouă trădare.
4. Din dorinţa de a câştiga o influenţă mai vastă pentru partidul internaţional, robust ancorat pe o teorie şi o organizare reconfirmate, s-a cedat influenţă trădătorilor şi inamicilor, partidul rămânând astfel fără mult visata majoritate şi fără nucleul său istoric solid de atunci. Lecţia este de a nu mai face aceeaşi manevră şi de a nu mai urma aceeaşi metodă. Şi nu este puţin lucru.
5. Zadarnică a fost aşteptarea în 1946, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, a unei situaţii la fel de fertile precum cea din 1918, din cauza gravităţii mai mari a degenerării contrarevoluţionare, a absenţei unor nuclee puternice capabile să rămână în afara blocului de război militar, politic şi partizan, şi a politicii diferite de ocupaţie poliţienească a ţărilor învinse. Situaţia din 1946 era în mod evident la fel de nefavorabilă ca şi cele care au urmat marilor înfrângeri ale Ligii Comuniştilor şi ale Primei Internaţionale: 1849 şi 1871.
6. Nefiind deci de conceput întoarceri bruşte ale maselor la o organizare utilă pentru un atac revoluţionar, cel mai bun rezultat pe care îl poate oferi perioada următoare este readucerea în prim-plan a adevăratelor scopuri şi revendicări proletare şi comuniste, şi reconfirmarea lecţiei conform căreia este defetism orice improvizaţie tactică care se schimbă de la o situaţie la alta, pretinzând că exploatează date neaşteptate ale acestora.
7. Stupidul actualism-activism care îşi adaptează gesturile şi mişcările la datele imediate de astăzi, un adevărat existenţialism de partid, trebuie înlocuit cu reconstrucţia podului solid care leagă trecutul de viitor, şi ale cărui mari linii partidul şi le dictează sieşi o dată pentru totdeauna, interzicându-le membrilor de rând, dar mai ales conducătorilor, căutarea şi descoperirea tendenţioasă a unor „căi noi“.
8. Această meteahnă, mai ales când defăimează şi abandonează munca doctrinară şi restaurarea teoretică, necesară astăzi la fel cum i-a fost lui Lenin în 1914—18, pornind de la premisa că acţiunea şi lupta sunt totul, recade în distrugerea dialecticii şi a determinismului marxist, pentru a substitui imensei cercetări istorice a acelor rare momente şi puncte cruciale pe care trebuie să se sprijine, un voluntarism neînfrânat care este, în fond, cea mai proastă şi mai crasă adaptare la statu-quo şi la mizerabilele sale perspective imediate.
9. Această întreagă metodologie a cârpacilor empirici se reduce uşor nu la noi forme ale unei metode politice originale, ci la maimuţăreala unor vechi poziţii antimarxiste şi la maniera idealistă, croceană, [1] de a concepe cursul istoric ca pe un eveniment imprevizibil prin legi ştiinţifice, care „are întotdeauna dreptate“ în rebeliunea sa faţă de regulile şi de previziunile de parcurs pentru societatea umană.
10. Trebuie deci pusă în prim-plan reafirmarea, susţinută de dovezi din textele noastre clasice de partid, a viziunii marxiste integrale asupra istoriei şi a desfăşurării acesteia, a revoluţiilor care s-au succedat până acum, a caracteristicilor celei care se pregăteşte şi care va vedea proletariatul modern răsturnând capitalismul şi înfăptuind noi forme sociale: readucerea în prim-plan a revendicărilor sale esenţiale originale, aşa cum s-au păstrat ele în măreţia şi grandoarea lor de cel puţin un secol, lichidând banalităţile cu care le înlocuiesc chiar şi mulţi dintre cei care nu se află în mocirla stalinistă, prezentând drept comunism revendicări burghezoide populare, croite pentru un succes demagogic.
11. O asemenea muncă este lungă şi dificilă, absoarbe ani şi ani, iar, pe de altă parte, raportul de forţe din situaţia mondială nu se poate răsturna mai devreme de câteva decenii. Prin urmare, orice spirit de aventură rapidă, stupid şi fals revoluţionar, trebuie respins cu dispreţ, întrucât este propriu celor care nu ştiu să reziste pe poziţia revoluţionară şi care, aşa cum o dovedesc atâtea exemple din istoria devierilor, abandonează calea regală pentru căile lăturalnice şi echivoce ale succesului pe termen scurt.
[1]. Referire la Benedetto Croce (1866—1952), filozof idealist italian, a cărui concepţie susţine că istoria este un proces spiritual imprevizibil şi o perpetuă creaţie a libertăţii, respingând orice determinism materialist şi ştiinţific.