1. Odată cu gigantica mişcare de redresare din prima perioadă postbelică, puternică la scară mondială, iar în Italia constituită în partidul solid din 1921, s-a pus în evidenţă faptul că postulatul urgent este preluarea puterii politice şi că proletariatul nu o preia prin mijloace legale, ci prin acţiune armată, că cea mai bună ocazie apare din înfrângerea militară a propriei ţări şi că forma politică ce urmează victoriei este dictatura proletariatului. Transformarea social-economică este următoarea sarcină, pentru care dictatura este prima condiţie.
2. Manifestul comunist a arătat clar că măsurile sociale ulterioare, care sunt posibile sau provocate „despotic“, sunt diferite — drumul spre comunismul deplin fiind unul lung — în funcţie de gradul de dezvoltare a forţelor de producţie din ţara în care a învins proletariatul şi de rapiditatea cu care această victorie este extinsă la alte ţări. El le-a indicat pe cele potrivite atunci, în 1848, pentru cele mai avansate ţări europene şi a reiterat că acesta nu era programul socialismului deplin, ci un grup de măsuri pe care le-a descris ca fiind: tranzitorii, imediate, variabile şi în esenţă „contradictorii“.
3. Ulterior, şi acesta a fost unul dintre elementele care i-au indus în eroare pe susţinătorilor unei teorii instabile, remodelată în permanenţă de rezultatele istorice, numeroase măsuri dictate atunci revoluţiei proletare au fost luate de însăşi burghezia din cutare sau cutare ţară; exemple: învăţământul obligatoriu, banca de stat etc.
Acest lucru nu ar fi trebuit să dea naştere la convingerea că legile şi previziunile precise privind trecerea de la modul de producţie capitalist la cel socialist, cu toate formele sale economice, sociale şi politice, s-ar fi schimbat, ci a însemnat doar că prima perioadă postrevoluţionară a devenit diferită şi mai uşoară: economia de tranziţie spre socialism, precedând-o pe următoarea de socialism inferior şi pe ultima de socialism superior sau comunism integral.
4. Oportunismul clasic a constat în a răspândi iluzia că toate acele măsuri, de la cea mai de jos la cea mai înaltă, ar putea fi aplicate de statul burghez democratic sub presiunea sau chiar prin cucerirea legală de către proletariat. Dar în acest caz, acele diverse „măsuri“, dacă ar fi compatibile cu modul capitalist de producţie, ar fi adoptate în interesul continuării capitalismului şi pentru amânarea căderii sale, iar dacă ar fi incompatibile, nu ar fi niciodată puse în aplicare de stat.
5. Oportunismul actual, cu formula democraţiei populare şi progresiste, în cadrele constituţiei parlamentare, are o sarcină istorică diferită şi mai rea. El nu numai că iluzionează proletariatul că unele dintre măsurile sale specifice ar putea fi preluate ca sarcină de un stat interclasist şi interpartinic (adică, la fel ca social-democraţii de ieri, face defetismul dictaturii), dar chiar conduce masele încadrate să lupte pentru măsuri sociale „populare şi progresiste“ care sunt direct opuse celor pe care puterea proletară şi le-a propus întotdeauna, încă de la 1848 şi de la Manifest.
6. Nimic nu va arăta mai bine toată infamia unei asemenea involuţii decât o listă de măsuri care, atunci când s-ar pune problema, în viitor, într-o ţară din Occidentul capitalist, a realizării preluării puterii, ar trebui să fie formulate, în locul (după un secol) celor din Manifest, incluzându-le totuşi pe cele mai caracteristice.
7. Iată o listă a unor astfel de revendicări:
a) „Dezinvestirea capitalurilor“, adică alocarea unei părţi mult mai mici din produs către bunuri de producţie şi nu de consum.
b) „Creşterea costurilor de producţie“ pentru a putea da, atâta timp cât există salariu, piaţă şi monedă, salarii mai mari pentru mai puţin timp de muncă.
c) „Reducerea drastică a zilei de muncă“ cel puţin la jumătate din orele actuale, absorbind şomajul şi activităţile antisociale.
d) Reducerea volumului producţiei printr-un plan de „subproducţie“ care să o concentreze pe domeniile cele mai necesare, „control autoritar al consumurilor“ prin combaterea modei publicitare a celor inutile, dăunătoare şi de lux, şi prin desfiinţarea cu forţa a activităţilor îndreptate spre propaganda unei psihologii reacţionare.
e) „Ruperea rapidă a limitelor de întreprindere“ prin transferul autorităţii nu asupra personalului, ci asupra materiilor de lucru, mergând spre noul plan de consum.
f) „Desfiinţarea rapidă a asigurărilor sociale“ de tip mercantil pentru a le înlocui cu întreţinerea socială a celor ce nu muncesc până la un minim iniţial.
g) „Oprirea construcţiilor“ de case şi locuri de muncă în jurul marilor oraşe şi chiar şi al celor mici, ca un prim pas spre distribuţia uniformă a populaţiei la ţară. Reducerea aglomeraţiei, a vitezei şi volumului traficului, prin interzicerea celui inutil.
h) „Luptă hotărâtă“ împotriva „specializării“ profesionale şi a diviziunii sociale a muncii, prin desfiinţarea carierelor şi a titlurilor.
i) Măsuri imediate evidente, mai apropiate de cele politice, pentru a supune Statului comunist şcoala, presa, toate mijloacele de difuzare, de informare, şi reţeaua de spectacole şi de divertisment.
8. Nu este de mirare că staliniştii şi alţii asemenea lor cer astăzi exact opusul, cu partidele lor din Occident, nu numai în revendicările „instituţionale“, adică politico-legale, ci şi în cele „structurale“, adică economico-sociale. Acest lucru permite acţiunea lor în paralel cu partidul care conduce statul rus şi cu cele conexe, în care sarcina de transformare socială este trecerea de la precapitalism la capitalismul deplin, cu tot bagajul său de cerinţe ideologice, politice, sociale şi economice, toate orientate spre zenitul burghez; îndreptate cu groază doar împotriva nadirului feudal şi medieval. Cu atât mai mârşavi renegaţi sunt aceşti acoliţi din Occident, în măsura în care acel pericol, fizic şi real încă dinspre partea Asiei astăzi în plină frământare, este inexistent şi mincinos pentru cine priveşte la trufaşa capitalarhie de peste Atlantic, pentru proletariatele care se află sub cizma ei civilă, liberală şi naţional-unitară.