În comemorarea lui Lenin, ţinută la scurt timp după moartea sa, la Casa Poporului din Roma la iniţiativa stângii comuniste italiene (a se vedea traducerea în franceză, mai frumoasă decât originalul, publicată recent în nr. 12 din Programme communiste de la Marsilia, din iulie—septembrie 1960), conferenţiarul, după ce a făcut dreptate „pretinsului oportunism tactic al lui Lenin“, a citat un pasaj de la începutul lucrării clasice Statul şi revoluţia cu aceste cuvinte:
„Lenin însuşi spune că este fatal ca marii pionieri revoluţionari să fie falsificaţi: aşa cum a fost cazul lui Marx şi al celor mai buni adepţi ai săi. Va scăpa Lenin însuşi de această soartă? Cu siguranţă nu!“
De la această facilă previziune au trecut 36 de ani, iar bilanţul lor, ţesut pas cu pas de critica necruţătoare a stângii, demonstrează că volumul de bălegar falsificator pe care oportunismul a încercat să-l arunce asupra figurii lui Lenin este de cel puţin zece ori mai greţos decât cel care a fost răsturnat asupra lui Marx.
Metoda mârşavă a falsificatorilor este mereu acelaşi: a construi o legendă în locul realităţii istorice care a generat formarea metodei şi a programului acelor mari comunişti, a pescui în această legendă cu citate izolate, artificiale, rupte de condiţiile efective de luptă care au dat naştere acelor texte clasice, şi a le răsturna cu neruşinare valoarea, speculând asupra condiţiilor dificile de luptă ale clasei revoluţionare care, în marea majoritate a cazurilor, din cauza aceleiaşi precarităţi materiale în care trăieşte, trebuie să se mulţumească să-şi procure din talciocuri de a treia şi a patra mână arsenalul armelor sale teoretice.
Dar o muncă marxistă condusă, aşa cum se întâmplă în rândurile noastre, fără diletantisme goale şi vanitoase, şi fără dispreţuibile arivisme uşor de închiriat de către tabere corupătoare, permite să se demonstreze că în „Stângismul“ nu există pagină, nu există frază, care să nu trebuiască să recadă ca un bici implacabil pe faţa de bronz a trădătorilor şi a renegaţilor.
Pentru a ne pregăti de acest lucru trebuie să lăsăm la o parte retorica şi demagogia şi să ne întoarcem la istoria pozitivă a faptelor, unde singură — şi nu în joasa cronică bârfitoare a evenimentelor contemporane — poate fi citit unicul fir luminos al doctrinei şi al înfăptuirii revoluţionare, pe care de un secol demonii mărunţi încearcă să le pună în contrast.
În doar patru ani de când Lenin descinsese în Rusia a avut loc Octombrie 1917 şi, prin demascarea oportunismului Internaţionalei a II-a naufragiate în război, cu doar un an în urmă (martie 1919) fusese fondată a III-a.
În jurul partidului bolşevic veneau din toate părţile lumii blesteme şi aplauze, invective feroce şi adeziuni ardente. În epoca la care ne referim acum, prima sarcină a partidului rus nu încetase încă să fie războiul purtat în mod direct, războiul civil împotriva albilor, a lui Denikin, Kolceak, Iudenici, Vranghel, a miilor de avalanşe sprijinite pe planurile de atac germane, engleze, franceze, japoneze. Această perioadă, tratată pe larg de noi aici în vastele lucrări despre drumul revoluţiei din Rusia, menţinuse în prima linie această luptă nu doar politică, ci deschis militară: totul trebuia subordonat victoriei.
Dacă Lenin ar fi fost acel oportunist în care au încercat să-l transforme de patruzeci de ani încoace, nu ar fi găsit niciun minut pentru a alege între adeziuni şi declaraţii de război. Într-o lume de inamici feroce, toţi prietenii ar fi fost acceptaţi fără niciun fel de triere, atât de urgente erau necesităţile de a găsi sprijin în lumea internaţională, în care toate burgheziile îşi însuteau eforturile feroce, turbate de teroarea dictaturii roşii.
Lenin, în schimb, scrie acel text pentru pregătirea Congresului al II-lea, convocat pentru iunie 1920. El ştie din lecţiile istoriei că — aşa cum acest text o demonstrează în primul rând — victoria în Rusia a venit pentru că partidul a fost, în formarea şi pregătirea sa, nemilos şi necruţător în recunoaşterea inamicilor şi a aliaţilor. Prima sa preocupare este ca partidul revoluţionar mondial să nu se formeze fără o bază riguroasă de doctrină programatică şi de organizare, chiar şi cu riscul de a respinge mulţi, foarte mulţi aderenţi din afara Rusiei.
Despre această operaţiune selectivă se oferă o versiune banală, împrumutând manierele politicii burgheze parlamentare. Era deja clar că exista un pericol dinspre „dreapta“, întrucât elemente aflate la graniţa dintre Internaţionala a II-a şi a III-a ar fi dorit să pătrundă în cea nouă pentru a semăna confuzie: centrismul, kautskismul; împotriva acestora Lenin lovise deja cu ferocitate. Dar existau alte adeziuni care trebuiau examinate cu atenţie, şi anume acelea care veneau, în jargonul politicianist, dinspre „stânga“. Era vorba de anarhişti, de libertari, de sindicalişti aşa-zişi revoluţionari din şcoala lui Sorel. Toate aceste elemente aderau la evenimentele din Rusia în virtutea acceptării de către ele a violenţei armate în lupta de clasă. Dar Lenin ştia prea bine că înfierbântarea multor fraieri (în mare parte nişte laşi desăvârşiţi în plan individual) la spectacolul unei încăierări cu pumnii sau al unui mărunt schimb de focuri, nu avea nimic de-a face cu poziţia revoluţionară. Ştia că aceste elemente, numite dintr-o gravă eroare de stânga, sunt adesea de origine proletară şi sincere în greşeala lor, dar ştia la fel de bine că nu era vorba de a împărţi absolviri morale, ci de a organiza forţele revoluţionare; de aceea, el folosea faţă de aceşti deviaţi doar termeni mai puţin tăioşi decât cei adresaţi oportuniştilor de dreapta (deşi şi într-o tabără şi în cealaltă se găsesc muncitori înşelaţi şi intelectualoizi care aspiră să devină conducători).
Pericolul central conţinut în acest stângism cu totul fals constă în refuzul învăţămintelor fundamentale ale revoluţiei ruse, referitoare la stat şi partid ca mijloace esenţiale ale revoluţiei, de-a lungul unei întregi faze istorice. În plan doctrinar şi organizatoric, anarhiştii fuseseră judecaţi în polemica lui Marx şi Engels din Prima Internaţională. În Rusia, spune Lenin aici, ei se arătaseră a fi pe o cale greşită atunci când fuseseră dominanţi, în anii 1870—1880, şi „demonstrând inaptitudinea anarhismului ca teorie revoluţionară“. [1] Cât despre sindicaliştii sorelieni, aceştia îi erau mai puţin cunoscuţi lui Lenin pentru că erau specifici ţărilor latine, unde critica doctrinei lor fusese iniţiată cu precădere de către marxiştii de dreapta aproape până la război (nu şi la noi, în Italia: de altfel, în social-şovinism se ştie că au căzut şi socialişti reformişti, şi sindicalişti sorelieni, şi chiar anarhişti: Franţa şi Italia).
Dar Lenin vedea cum şcoala eronată avansează într-o aripă zisă de stânga a comuniştilor germani din Partidul Spartacus, care se scindase în K.P.D. (Partidul Comunist din Germania) şi K.A.P.D. (Partidul Muncitoresc Comunist din Germania), şi în grupurile olandeze de la Tribune ale lui Gorter şi Pannekoek.
De ce acest curent, în ciuda simpatiei sale declarate pentru revoluţia din Octombrie, îl preocupă pe Lenin? Tocmai pentru că Lenin nu era un oportunist, ci un apărător al rigorii teoretice.
Lenin aproape că îi scuză pe falşii stângişti din Rusia şi Franţa pentru că nu se situaseră niciodată pe linia unei tradiţii marxiste. Cu intuiţia sa genială, el se preocupă de cei care se declară şi astăzi marxişti, aşa cum facem noi astăzi în privinţa celor care se declară... leninişti. Lenin citează un articol de Karl Erler cu titlul edificator „Dizolvarea partidului“, care conţine această perlă:
„Clasa muncitoare nu poate desfiinţa statul burghez fără a desfiinţa democraţia burgheză şi nu poate desfiinţa democraţia burgheză fără a desfiinţa partidele“.
Aici, Lenin nu poate să nu explodeze:
„Celor mai confuze minţi din rândurile sindicaliştilor şi anarhiştilor din ţările latine li se oferă o «satisfacţie»: nişte germani foarte serioşi, care, după cât se vede, se consideră marxişti, ajung să spună nişte lucruri cu totul anapoda!“
Internaţionala Comunistă nu se putea defini doar prin reunirea acelor socialişti care revendică violenţa armată ca mijloc al luptei de clasă a proletariatului. Această distincţie ar fi fost insuficientă. Or, pe toate aceste grupuri Lenin le suspectează pe bună dreptate (dar nu atât de mult precum pe cei de dreapta, din moment ce, la un anumit punct, el spune:
„La Congresul al IX-lea al partidului nostru (aprilie 1920) a existat o mică opoziţie, care se pronunţa şi ea împotriva «dictaturii conducătorilor», împotriva «oligarhiei» etc. De aceea «boala copilăriei» «comunismului de stânga» care se manifestă la germani nu are nimic surprinzător, nimic nou, nimic alarmant. Această boală nu e primejdioasă şi, după ce trece, organismul devine chiar mai robust“).
Iată ideea lui Lenin despre faimoasa boală a copilăriei. Dar el ştia prea bine ce alt pericol venea dinspre centrişti şi dinspre faimoasa „dreaptă“. A fost vorba de „boala senilă“ a comunismului, care a condus organismul revoluţionar la moartea de astăzi, cu un efect de departe mai distructiv decât criza ruinătoare a Internaţionalei a II-a.
În valul de comentarii pe care revoluţia rusă l-a adus cu sine, marea majoritate a criticilor şi detractorilor noştri, fără a fi înţeles absolut nimic din grandioasa teorie a lui Marx şi Lenin cu privire la dictatura proletariatului, şi cu un cor care mergea de la burghezii de dreapta până la democraţi şi anarhişti, a început să lanseze invective împotriva „dictatorilor“, sau a dictatorului Lenin. Liberalii uitau de figurile colosale ale propriilor lor dictatori, de la Cromwell la Robespierre şi Garibaldi; printre libertari au fost dintre aceia, citaţi în conferinţa comemorativă amintită, care au scris în mod stupid: doliu sau sărbătoare? Stângiştii din Olanda, Germania şi din alte ţări ezitau în privinţa „dictaturii“, iar Lenin a arătat pe bună dreptate că o făceau pentru că erau îmbibaţi de o mentalitate democratică şi mic-burgheză, deloc diferită de cea care a stârnit scandalul din partea centriştilor kautskişti şi a tuturor imbecililor care de atunci şi până astăzi au tot strigat: socialismul nu este decât democraţie, decât libertate pentru toţi! Şi tocmai aceste figuri murdare sunt cele care vorbesc astăzi în numele lui Lenin.
Pentru că tocmai în aceste pagini, care ar fi fost scrise împotriva noastră, a adevăraţilor marxişti de stânga, Lenin spulberă, cu măiestria sa, orice ezitare şi orice distincţie de principiu între dictatura proletariatului, dictatura partidului şi chiar dictatura unor anumite persoane.
Lenin, de fapt, în paragraful său al V-lea (intitulat: Comunismul „de stânga“ în Germania. Conducători — partid — clasă — mase) citează pe larg dintr-o broşură a comuniştilor germani de stânga, care propune vana alternativă: în principiu, trebuie să tindem spre dictatura partidului comunist sau spre dictatura clasei proletare? Şi care, puţin mai departe, pune în contrast două soluţii: partidul conducătorilor, care acţionează de sus, şi partidul maselor, care aşteaptă avântul luptei de jos.
Critica desfăşurată de Lenin până în acest punct se reduce la a stabili că, dacă se renunţă la „dominaţia partidului“ care îi scandaliza pe acei comunişti, se renunţă implicit la dictatura proletariatului şi la revoluţie, iar dacă se doreşte ca partidul să nu acţioneze prin intermediul „conducătorilor“ doar de frica acestui cuvânt, se recade în aceeaşi neputinţă. Partidul nostru este un partid diferit de toate celelalte partide, angrenajul nostru de oameni revoluţionari este diferit de toate angrenajele adulatorii şi publicitare ale altor mişcări. Şi Lenin va lega acest lucru de necesitatea vitală a organizării „ilegale“.
În formidabila sa înzestrare pentru claritate, Lenin nu ne va oferi aici definiţii filozofice ale acelor „categorii“ care sunt masele, clasa, partidul şi conducătorii. Timpul presa, iar sistematizarea a venit pe altă cale. Dar textul lui Lenin spulberă orice ezitare cu privire la necesitatea ca dictatura să aparţină partidului, iar, în cazuri extreme, chiar şi unor anumiţi oameni ai partidului, ceea ce de atunci şi până astăzi îi îngrozeşte pe toţi conformiştii, gata totuşi oricând să se prosterneze în faţa unor vârfuri a vreo patru „duci“ sau, cum le spunem noi, a vreo patru fantoşe.
Nici vorbă de permisiuni obţinute din desemnări electorale şi consultări interne!
„Chiar felul de a pune problema: «dictatura partidului sau dictatura clasei? dictatura (partidul) conducătorilor sau dictatura (partidul) maselor?» dovedeşte cea mai nemaipomenită şi cea mai flagrantă confuzie de idei... Toată lumea ştie că masele se împart în clase; — că nu poţi să opui claselor masele decât opunând imensa majoritate în general — nedivizată din punctul de vedere al poziţiei pe care o ocupă în orânduirea socială a producţiei — categoriilor care ocupă o anumită poziţie în orânduirea socială a producţiei; — că, cel puţin în ţările civilizate moderne, clasele sunt conduse, de obicei şi în cele mai multe cazuri, de partide politice; — că partidele politice sunt, de regulă, conduse de grupuri mai mult sau mai puţin stabile de persoane care se bucură de un deosebit prestigiu şi influenţă, au o bogată experienţă, sunt alese în posturi de cea mai mare răspundere şi care se numesc conducători. Toate acestea sunt adevăruri elementare. Toate acestea sunt lucruri simple şi clare“.
Aceste cuvinte limpezi le reamintesc pe cele ale lui Engels despre anarhiştii spanioli. „O revoluţie este, fără îndoială, lucrul cel mai autoritar posibil“. Revoluţia de clasă este un război, un război civil, necesită o armată, un stat-major, un partid, iar o dată cu victoria un stat, un guvern, nişte oameni la putere.
Textul explică aici că această confuzie de idei a apărut din necesitatea de a acţiona într-o situaţie ilegală, aşa cum s-a creat în Germania după primul război mondial, în locul deplinei legalităţi anterioare.
„Când, datorită desfăşurării furtunoase a revoluţiei şi dezvoltării războiului civil, a trebuit să se treacă repede de la acest mers obişnuit al lucrurilor la alternarea stării de legalitate cu starea de ilegalitate, la îmbinarea lor, la procedeele «incomode», «nedemocratice» ale desemnării, formării sau păstrării «grupurilor de conducători», — oamenii şi-au pierdut capul şi au început să născocească nişte absurdităţi extraordinare“.
Mulţi proletari de bună credinţă, fripţi de trădările socialiştilor din 1914, au dobândit o neîncredere faţă de conducător, oricare ar fi fost el. Lenin aminteşte că degenerarea conducătorilor este un fenomen vechi şi clarificat pentru marxişti, şi că el nu se rezolvă prin „contrapunerea conducătorilor şi a maselor“. Nu este vorba de conducători răi şi mase bune, ci de un proces degenerativ al conducătorilor şi al maselor.
„Marx şi Engels au explicat în repetate rânduri în perioada 1852—1892 principala cauză a acestui fenomen, invocând exemplul Angliei. Situaţia de monopol a Angliei a dat naştere unei «aristocraţii muncitoreşti» semi-mic-burgheză, oportunistă, care se desprindea de «masă». Conducătorii acestei aristocraţii muncitoreşti treceau în permanenţă de partea burgheziei, erau — direct sau indirect — în solda ei. Marx şi-a atras ura — care-i făcea cinste — a acestor canalii, pentru că i-a înfierat deschis, taxându-i drept trădători“.
Acest fenomen, spune Lenin, s-a repetat odată cu războiul în Internaţionala a II-a.
„Pe acest teren pretutindeni în Internaţionala a II-a s-a conturat tipul de conducători trădători, oportunişti, social-şovinişti, care apără interesele tagmei lor, ale păturii lor, ale aristocraţiei muncitoreşti. Partidele oportuniste s-au rupt de «mase», adică de păturile cele mai largi ale oamenilor muncii, de majoritatea lor, de muncitorii cei mai prost plătiţi. Victoria proletariatului revoluţionar nu este posibilă fără combaterea acestui rău, fără demascarea, înfierarea şi izgonirea conducătorilor oportunişti, social-trădători; şi tocmai această politică a promovat-o Internaţionala a III-a“.
Ce marxist poate confunda această poziţie istorică cu propunerea libertară: răul este în partid, răul este în faimoşii „conducători“?
Chestiunea era de principiu şi de program, şi nu de tactică contingentă sau, mai rău, locală, naţională, germană. Faptul istoric că au existat conducători şi partide întregi, care, şi unii şi altele, invocau proletariatul şi chiar doctrina sa revoluţionară specifică şi clasică, şi care, cu toate acestea, au trecut de partea inamicului de clasă, nu conduce la repudierea armei reprezentate de partid şi a armei reprezentate de — dacă vrem s-o numim aşa — „conducător“. Doctrina marxistă, de fapt, încă de la apariţia sa, a respins pentru totdeauna astfel de obiecţii, de la Manifestul care cere organizarea proletariatului în partid de clasă — care, conform statutelor Primei Internaţionale, este „opus tuturor celorlalte partide“ —, până la scrierile lui Marx şi Engels despre revoluţie şi contrarevoluţie în Germania; şi aşa mai departe.
Astăzi putem spune mai mult. Pe vremea lui Marx şi a lui Lenin încă nu se întâmplase ca un „stat“ al victoriei proletare, precum cel rus, să degenereze până la a trece de partea inamicului de clasă în politica externă (alianţe de război) şi internă (măsuri economico-sociale capitaliste). Un asemenea fapt istoric, de unul singur, este suficient pentru a arăta cât de imbecil este să nu vezi că oportunismul de astăzi a comis ceva de douăzeci de ori mai infam decât cel de ieri, cunoscut de Marx şi de Lenin; nu a dezonorat doar partide şi oameni ai proletariatului, ci a dezonorat primul stat al dictaturii proletare. Dar acest fapt, care se exprimă spunând nu doar că omul este coruptibil, proletarul este coruptibil, socialistul şi comunistul sunt coruptibili, iar partidul este coruptibil, ci că însuşi statul proletar este coruptibil — ca efect al unor raporturi de forţe istorice reale şi nu pentru că carnea este slabă, sau prin alte explicaţii etice! —, nu ne autorizează să spunem: renunţăm la stat; puterea este o porcărie şi îi corupe pe toţi.
Această erezie teoretică le era bine cunoscută lui Marx şi Lenin, care au zdrobit-o pentru totdeauna. Iar Lenin distinge în erorile de principiu ale stângiştilor germani aceeaşi idee greşită: oroarea faţă de putere; şi subliniază că trebuie să ştim să mânuim toate aceste arme dificile: oamenii, partidul, cârma guvernului de stat. Problema este de a indica calea istorică prin care militanţii noştri politici, partidul nostru revoluţionar, aparatul nostru de stat se vor deosebi diametral de toate cele pe care le-a prezentat trecutul — în parte, din păcate, chiar şi cele proletare —, şi vor ajunge la forma originală teoretizată de doctrina noastră.
Lenin, care a pus această problemă într-un mod inegalabil dar — om şi muritor cum era — nu a apucat să-i vadă soluţionarea, a înţeles că stângiştii din Germania, aşa cum se expuseseră îndoielilor cu privire la forma-partid, se îndoiau şi de forma-stat şi nu înţeleseseră, în plan doctrinar, forma istorică a dictaturii, enunţată fără ezitări de marxism. Ei credeau în mod eronat că partidul ar fi trebuit dizolvat rapid, pentru a nu mai vedea trădători, şi că ar fi trebuit dizolvat chiar şi statul, pentru a evita faimoasele „seducţii corupătoare ale exercitării puterii“, tipic mic-burgheze.
Înainte de a încheia această demonstraţie — care arată că pericolul împotriva căruia s-a ridicat Lenin nu era eroarea de tactică, despre care vom vorbi mai târziu, ci o eroare fundamentală de principiu, deci o eroare care nu se poate remedia doar prin măsuri de organizare internă de partid (iar în acel moment istoric era vorba de a lua măsurile „constituante“ ale noului partid comunist mondial, cadru în care eroarea este evitată, în majoritatea cazurilor, fără a ceda iluziei de a atrage un flux de aderenţi, ci tăind în carne vie cu fierul, fără pietisme în privinţa sciziunilor şi a defăimatelor „excomunicări“) — va fi bine să dăm pasajul de o vigoare incomparabilă al lui Lenin din care se deduce că dictatura trebuie acceptată nu pentru o scurtă clipă, ci pentru o întreagă fază istorică dură şi lungă. Ea nu este o măsură „de urgenţă“, cum s-ar spune astăzi în jargonul la modă, ci este partea vitală, oxigenul care alimentează teoria noastră şi bătălia noastră.
„A declara că în general partidele politice sunt inutile şi au un «caracter burghez»... se vede cum o mică greşeală poate oricând deveni o greşeală importantă, monstruoasă dacă se persistă în greşeală..., dacă este «dusă până la capăt»“.
„Negarea partinităţii şi a disciplinei de partid — iată unde a ajuns opoziţia. Or, aceasta echivalează cu dezarmarea totală a proletariatului în folosul burgheziei. Aceasta echivalează tocmai cu fărâmiţarea, cu instabilitatea mic-burgheză, cu incapacitatea mic-burgheză de a avea o linie fermă, de a se uni, de a duce o acţiune organizată, care, dacă sunt încurajate, duc inevitabil la pieire orice mişcare revoluţionară proletară“.
De la acest punct înainte, pasajul este atât de clasic şi — cu aceasta vom concluziona prezentul studiu — se suprapune atât de deplin cu tezele stângii marxiste italiene, pe care le susţinem astăzi când Lenin nu mai este, şi le-am susţinut când era prezent, şi le susţinuserăm înainte de legătura mişcării noastre din Italia cu noua Internaţională şi cu Lenin, care a avut loc tocmai în acele luni ale anului 1920, în care Lenin a organizat personal ca la Moscova să meargă un delegat al fracţiunii comuniste abstenţioniste din Partidul socialist, pe care acesta nu-l inclusese în delegaţia „aleasă în mod democratic“... încât, de la acest punct înainte, sublinierile sunt adăugate de noi pe text, şi nu de Lenin.
„Din punct de vedere al comunismului a nega partinitatea înseamnă a face o săritură de la ajunul prăbuşirii capitalismului (în Germania) nu la faza inferioară şi nici la cea mijlocie a comunismului, ci la faza lui superioară. În Rusia, noi suntem încă (în al treilea an de la răsturnarea burgheziei) la primii paşi în trecerea de la capitalism la socialism, adică la stadiul inferior al comunismului. Pretutindeni clasele s-au menţinut şi se vor menţine ani de-a rândul (subliniat în Lenin) după (idem) cucerirea puterii de către proletariat. Doar în Anglia, unde nu există ţărani (dar există totuşi mici proprietari!), această perioadă va fi poate mai scurtă. A desfiinţa clasele nu înseamnă numai a izgoni (sau a ucide, nota noastră) pe moşieri şi pe capitalişti — lucru pe care l-am făcut relativ uşor —, aceasta înseamnă şi (Lenin este cel care subliniază aici) desfiinţarea micilor producători de mărfuri, iar aceştia nu pot fi izgoniţi, nu pot fi zdrobiţi, cu ei trebuie să convieţuim. Ei pot fi (şi trebuie să fie) transformaţi, reeducaţi, dar numai printr-o muncă de organizare de foarte lungă durată, într-un ritm lent şi cu prudenţă. Ei înconjură proletariatul din toate părţile cu stihia mic-burgheză, cu care-l îmbibă, cu care-l pervertesc, provocând mereu în rândurile lui recidive ale unor trăsături proprii micii burghezii, cum sunt: lipsă de caracter, fărâmiţare, individualism, trecere bruscă de la entuziasm la descurajare. Pentru a rezista la toate acestea, pentru ca proletariatul să-şi poată îndeplini just, cu succes şi în mod victorios rolul său de organizare (şi acesta este principalul lui rol) este nevoie de centralizarea şi disciplina cea mai riguroasă în cadrul partidului politic al proletariatului (ultimele cursive din Lenin vor să spună că semiproletarii pot să fi ajutat în lupta civilă, dar după aceea ei dezorganizează şi descentralizează: de aici vom sublinia noi). Dictatura proletariatului înseamnă luptă crâncenă, sângeroasă şi nesângeroasă, violentă şi paşnică, militară şi economică, pedagogică şi administrativă împotriva forţelor şi tradiţiilor vechii societăţi. Puterea obişnuinţei a milioane şi zeci de milioane de oameni este puterea cea mai de temut. Fără un partid de fier, călit în luptă, fără un partid care să se bucure de încrederea tuturor elementelor cinstite din clasa respectivă (noi adnotăm că, la fel ca în mase, şi în clasă există reziduuri nesănătoase, victime ale influenţei contrarevoluţionare, şi că, în principiu, acolo unde nu sunt tratabile pedagogic, ele vor fi tratate represiv, fără pietisme), fără un partid care să ştie să urmărească starea de spirit a maselor şi s-o influenţeze (nu să se supună lor!), această luptă nu poate fi dusă cu succes“.
„Este de o mie de ori mai uşor să învingi marea burghezie centralizată (citeşte: monopolistă şi fascistă) decât «să învingi» milioane şi milioane de mici patroni; or, aceştia, prin activitatea lor zilnică obişnuită, invizibilă, insesizabilă, dizolvantă, realizează tocmai rezultatele de care are nevoie burghezia, care duc la restaurarea (cursive în L.) burgheziei. Cine slăbeşte cât de cât disciplina de fier a partidului proletariatului (îndeosebi în timpul dictaturii lui), acela în fapt ajută burghezia împotriva proletariatului“.
Prin această formulare explicită şi decisă, Lenin a vrut să înlăture o altă idee preconcepută a comuniştilor de stânga, care credeau că Sovietul muncitoresc ar fi un surogat al partidului comunist şi că, prin urmare, instituirea sa, care echivalează cu dictatura proletariatului în măsura în care burghezii nu votează pentru Soviete, ar autoriza „dizolvarea partidului politic“ până în punctul de a sugera convocarea Sovietelor înainte de lupta revoluţionară. Stângiştii italieni, încă din 1919, combătuseră cu hotărâre această teză antimarxistă, care a fost apoi condamnată la Congresul al II-lea în rezoluţia despre Soviete sau Consiliile de fabrică, despre care va trebui să mai vorbim.
Presa oportunismului stalinist a subliniat în aceste zile că se împlinesc patruzeci de ani de la Stângismul lui Lenin. Pentru această adunătură nu există decât protocol şi carneţele cu date fixe pentru temenele convenţionale, zile de naştere, onomastici şi alte fleacuri asemănătoare. Fireşte, din Stângismul îi interesează pasajele folosite de o sută de ori, şi mereu prin înşelătorie, împotriva stângii italiene, care au fost reproduse deşi sunt mai degrabă laudative. Dar acesta este punctul cel mai puţin important de care ne vom ocupa, şi chiar şi cu Lenin ţineam să se discute metoda internaţională, şi nu provincioara italică.
Aici ţinem să stabilim că Lenin a tratat chestiuni de tactică contingentă sau naţională cu unicul scop de a clarifica puncte de principiu privind constituirea şi strategia istorică a mişcării comuniste revoluţionare, cu privirea mereu aţintită asupra obiectivelor revoluţiei mondiale şi ale organizării partidului comunist mondial.
Vom arăta că în această operă vitală stânga italiană l-a susţinut, şi l-a înţeles mai bine decât toţi în puncte cruciale. Dar pentru claritatea expunerii noastre, care nu poate fi scurtă, trebuie citate punctele de tactică ce, conform celei mai cunoscute accepţiuni, le-au fost imputate cu acea ocazie germano-olandezilor, întrucât a fost mereu comod să se identifice cu poziţia lor şi poziţia italienilor.
Opoziţia germană se afirma pe două puncte practice; susţinea ieşirea comuniştilor din sindicatele oportuniste, numite în acea vreme „reacţionare“, şi în această privinţă nu avea nimic în comun cu comuniştii italieni. Deşi în Italia existau, cu o tendinţă anarhistă, acele sindicate de stânga pe care K.A.P.D. propunea să le înfiinţeze în Germania, noi, în Italia, nu am susţinut niciodată sciziunea sindicală şi am lucrat în sânul extrem de reformistei Confederaţii Generale a Muncii, pentru a-i înlătura conducătorii, conform tacticii precise preferate de Lenin. Aici soluţia tactică decurge direct din principii. Funcţia revoluţionară rezidă în partid în formă primară, şi nu în sindicate sau în consiliile de fabrică. Aşadar, exigenţa era, iar Lenin o aproba evident, de a forma noul partid comunist scindând partidul politic, şi nu boicotând sindicatul de dreapta sau alt sindicat, ci dimpotrivă, militând, atunci, pentru sindicatul unitar.
Dar a doua eroare a stângiştilor germani era boicotarea alegerilor parlamentare. Iată, strigă filistinii, că Lenin a trebuit să-i stigmatizeze pe germani şi pe italieni. Dar Lenin ştia şi a arătat că poziţia era alta în cele două cazuri.
Nu este uşor pentru fraierul de rând să înţeleagă că una este să negi funcţia primară a partidului comunist în insurecţia revoluţionară şi în stat, pentru a o lăsa altor organe proletare „imediate“ precum Sindicatele, Consiliile şi Sovietele, lucru în care constă imediatismul, principalul nostru inamic, şi din această negare a aspectului politic al luptei să faci să derive şi negarea celei parlamentare; alta este să contrapui, la un anumit moment istoric, politica legalitară şi politica revoluţionară, punct asupra căruia am discutat cu Lenin, fără a cădea de acord, dar acceptând din disciplină soluţia sa.
Ne va fi uşor, la sfârşitul acestui studiu sau într-unul ulterior dedicat parlamentarismului, să demonstrăm că aici, într-adevăr, în principiu noi eram alături de Lenin, iar divergenţa era tactică, în timp ce trădătorii de astăzi în principiu sunt, în chestiunea parlamentarismului, împotriva lui Lenin şi împotriva noastră. De fapt, la Congresul al II-lea s-a discutat despre calea cea mai bună pentru a distruge parlamentarismul, iar Lenin, împreună cu majoritatea covârşitoare, a considerat că distrugerea trebuie să se facă din interiorul acestuia şi nu din afară. S-a intrat în ele, şi nu numai că parlamentele sunt tot acolo, dar bufonii care îşi spun leninişti jură pe eternitatea lor şi sunt gata să se bată pentru a le apăra. În spatele lor, în acest punct, masele nu sunt mai puţin deviate şi merg să voteze cu credinţa social-democrată că ar fi vorba de o „cale spre socialism“.
Pentru a arăta diferenţa dintre noi şi cei care citează prin fraze izolate, şi care în aceasta nu pot fi decât elevii deformatorilor stalinişti, vom deduce poziţiile de program şi de principiu dintr-o examinare a tuturor părţilor, ordonate, ale broşurii despre Stângism.
Vom aminti cuprinsul, după ce vom fi furnizat alte date istorice. În tezele Congresului al II-lea „cu privire la sarcinile principale ale Internaţionalei Comuniste“, punctul 18 declară inadecvate concepţiile asupra relaţiilor dintre partid, clasa muncitoare şi mase ale unei serii de mişcări, care sunt indicate în Partidul comunist muncitoresc din Germania, în parte în Partidul Comunist din Elveţia, în revista maghiară Kommunismus (a cărei luptă frumoasă pentru revoluţia rusă nu ascundea erori doctrinare în sens idealist), Federaţia muncitorească socialistă engleză, I.W.W. (Muncitorii industriali ai lumii) din Statele Unite şi Shop Stewards scoţieni (comitete de fabrică). Este adevărat că şi aici se condamnă împreună boicotul sindical şi cel al parlamentelor, dar în fond este vorba de o luare de poziţie a marxiştilor ortodocşi împotriva a ceea ce şi astăzi noi combatem, chiar şi în grupuri antistaliniste, sub numele de „imediatism“.
Un alt detaliu. Într-o reuniune premergătoare congresului, la Leningrad, s-a discutat dacă aceste mişcări puteau fi admise la Congres ca secţiuni, şi nu doar ca auditori. Spre o oarecare mirare chiar şi a ruşilor, delegatul stângii italiene a propus excluderea lor, cu argumentul că era congresul Internaţionalei partidelor politice, şi doar partidele comuniste puteau adera. Acest lucru a fost apoi clarificat pe deplin în „condiţiile de admitere“, celebrele 21 de puncte.
Vrem aşadar să ne folosim de Stângismul lui Lenin? Bine. Este vorba de a-l citi şi de a şti să-l citim. Cadrul istoric l-am dat. Cuprinsul este acesta:
1. — În ce sens se poate vorbi despre însemnătatea internaţională a revoluţiei ruse. 2. — Una din condiţiile principale ale succesului bolşevicilor. 3. — Principalele etape ale istoriei bolşevismului. 4. — În lupta împotriva căror duşmani din cadrul mişcării muncitoreşti a crescut, s-a întărit şi s-a călit bolşevismul. 5. — Comunismul „de stânga“ în Germania. Conducători — partid — clasă — masă. 6. — Trebuie oare revoluţionarii sä activeze în cadrul sindicatelor reacţionare? 7. — Trebuie să participăm la parlamentele burgheze? 8. — Nici un fel de compromis? 9. — Comunismul „de stânga“ în Anglia. 10. — Câteva concluzii.
Adaos: 1. Sciziunea comuniştilor din Germania. 2. — Comuniştii şi independenţii din Germania. 3. — Turati & Co. în Italia.
Cum am mai spus, am amintit momentul istoric în care Lenin s-a decis să scrie acest text, extrem de important pentru tezele sale valabile în toate timpurile şi pe care astăzi aşa-zişii leninişti oficiali le ultragiază în fiecare ceas. Apoi ne-am oprit asupra temei paragrafului al 5-lea pentru a arăta care a fost preocuparea principală a lui Lenin: pericolul minimalizării funcţiei primare a partidului şi teama de dictatura partidului. O adevărată condamnare clasică a abuzatei atitudini antipolitice, imediatiste şi muncitoriste, mereu spulberat de marxismul clasic.
Vom atinge în cele ce urmează toate celelalte puncte. În privinţa chestiunii parlamentarismului vom sublinia că linia lui Lenin prevede boicotul şi participarea; vom aminti istoria partidului italian şi faza ridicolă a ieşirii alături de Aventinul burghez dorită de centrişti, în timp ce stânga, care nu mai conducea partidul, a impus reîntoarcerea în parlament. [2]
Vom cita un pasaj în care Lenin arată că poate abstenţioniştii ar fi făcut bine să se scindeze la Bologna, în octombrie 1919, de enorma majoritate care, dorind alegerile, le dorea cu Turati.
În privinţa teoriei compromisului vom aminti că este vorba despre refuzul păcii de la Brest-Litovsk în 1918, în timp ce stânga italiană, fără nici o legătură directă, şi-a însuşit teza lui Lenin privind semnarea tratatului cu briganzii germani, şi nu pe aceea a războiului revoluţionar până la exterminare.
În privinţa chestiunii sindicatelor şi a consiliilor de fabrică, va fi uşor de arătat că, atunci şi mai târziu, teza combătută de Internaţională a fost tocmai cea a ordinoviştilor gramscieni, a căror ortodoxie a fost mereu suspectă.
Recunoaştem că un asemenea mod de a-i citi pe Lenin sau pe Marx este laborios. Dar este singurul care ne apără de ruina oportunistă galopantă.
Cine vrea să meargă după efecte ieftine şi să se mulţumească cu locuri comune şi cu fraze rupte perfid din context, n-are decât să se instaleze în groapa de bălegar.
[1]. Citatul complet este: „La slăbirea anarhismului în Rusia într-o măsură şi mai mare a contribuit faptul că în trecut (în 1870—1880) el a avut posibilitatea de a se dezvolta neobişnuit de mult şi de a demonstra până la capăt că este greşit şi că nu poate fi o teorie călăuzitoare pentru clasa revoluţionară“.
[2]. Aventinul burghez (Secesiunea Aventinului) — acţiune de protest din iunie 1924 a partidelor de opoziţie, care au părăsit Parlamentul italian după asasinarea de către fascişti a deputatului socialist G. Matteotti. Bordiga a criticat dur retragerea PCd’I alături de opoziţia democratică şi a impus reîntoarcerea deputaţilor comunişti în parlament pentru a folosi tribuna acestuia ca instrument de agitaţie revoluţionară independentă.