Trecând la expunerea ordonată a lucrării lui Lenin — care, din motive de „urgenţă“, a fost un preludiu la sistematizarea teoretică din tezele celui de-al II-lea congres mondial la care Lenin a colaborat pe larg în persoană, şi în aşteptarea cărora prezenta broşură a primit de la el, în a doua ediţie, subtitlul: Încercare de discuţie populară despre strategia şi tactica marxistă (însăşi lucrarea clasică „Imperialismul“ poartă, din modestia autorului, subtitlul de eseu de popularizare) — ne vom întreba dacă toţi cei care îl citează, conform modei, împotriva stângii comuniste, adică împotriva singurului curent fidel marxismului, i-au citit vreodată măcar prima pagină.
Prima pagină este suficientă pentru a distruge capodopera infamiei staliniste, care, prin efectele ei contrarevoluţionare, a depăşit de departe dezastrele provocate de orice social-patriot din 1914, şi anume ignobila „teorie“ a socialismului într-o singură ţară. Între timp, până şi astăzi, ziarele stalino-hruşcioviste şi „revizuitul“ scurt curs de istorie a partidului comunist bolşevic insistă să spună că acea pretinsă teorie a fost fondată de Lenin!
Ce socialist de extremă dreaptă din Internaţionala a II-a a ajuns vreodată să scrie falsuri de o asemenea forţă precum cel pe care îl luăm din Unità din 31 august trecut?
„Pornind de la premisa falsă că acele cuceriri ale revoluţiei socialiste din Rusia nu puteau fi apărate decât cu ajutorul unei revoluţii socialiste mondiale, «stângiştii» trăgeau concluzia că sarcina puterii sovietice ar fi fost, în primul rând, aceea de a stimula revoluţia în celelalte ţări printr-un război împotriva imperialismului mondial“.
Aici este un prim fals pus pe seama stângiştilor, care voiau să stimuleze revoluţiile în afara Rusiei prin acţiunea Internaţionalei partidelor comuniste, şi nu printr-un război al statului rus, o idee care defineşte mai degrabă „stalinismul“ în prima sa formă, adică distinct de hruşciovismul modern mult mai josnic.
Dar falsul gigantic este în dauna lui Lenin:
„Lenin a demonstrat“ — subliniază noul manual — „cum această teorie de a «stimula» revoluţia internaţională nu ar avea nimic în comun cu marxismul, pentru care dezvoltarea revoluţiei depinde de maturizarea luptei de clasă în interiorul ţărilor capitaliste. Acesta este de fapt una dintre premisele concepţiei leniniste a «coexistenţei paşnice»!“.
Aşadar, pentru compilatorii noului manual (care se laudă că ar fi curăţat anumite falsuri ale primului, cum ar fi complotul lui Troţki pentru a-l ucide pe Lenin în perioada Brest-Litovskului, continuând însă să mintă că Troţki nu a urmat politica lui Lenin), marxism-leninismul trebuie să fie teoria pentru a „adormi“ revoluţia!
Am amintit că primul capitol tratează despre însemnătatea internaţională a revoluţiei ruse. Cine reciteşte definiţia explicită a lui Lenin despre trăsăturile revoluţiei ruse care au o valoare generală internaţională, să nu uite teza oficială a leniniştilor de astăzi, de calibrul unui Hruşciov şi al unui Togliatti. Încă de la Congresul al XX-lea rus, aceşti domni au proclamat că fiecare ţară are o „cale naţională“ a ei spre socialism şi că, deci, de la caz la caz, aceasta va fi diferită de calea rusă. Dar care sunt, conform acestei manipulări, trăsăturile revoluţiei ruse care nu ar fi, pentru a folosi un termen al lui Lenin, obligatorii în toate celelalte revoluţii? Ei nu fac un secret din asta. Ar fi fost trăsături pur accidentale şi pur întâmplător ruseşti însăşi dictatura proletariatului, sistemul sovietelor, terorismul revoluţionar, şi chiar, de ce nu?, violenţa insurecţională. Însăşi distrugerea Parlamentului (Adunarea constituantă) ar fi fost o particularitate a revoluţiei ruse, şi nu, aşa cum am strigat noi atunci, entuziaşti şi solidari în principiu cu adevăratul Lenin, prima realizare a teoriei marxiste a revoluţiei proletare pe care o aşteptam în toate ţările.
Să-l citim acum pe Lenin:
„În primele luni după ce proletariatul a cucerit puterea politică în Rusia (25.X—7.XI.1917), s-ar fi putut crede că, datorită uriaşelor deosebiri care există între înapoiata Rusie şi ţările înaintate din Europa occidentală, revoluţia proletariatului din aceste ţări nu va semăna prea mult cu revoluţia noastră“.
E util să ne oprim deja aici, deşi este vorba de un eseu de popularizare, şi nu de un palimpsest. În primul rând, Lenin nu pune în contrast revoluţia rusă şi revoluţia mondială, ci vorbeşte despre Europa occidentală. În 1920, de fapt, Lenin şi noi alături de el (nimănui nu-i este interzis să-i facă pe ceilalţi fraieri, dar îi este interzis să se numească leninist celui care gândeşte într-o direcţie opusă pe tot frontul) aşteptam revoluţia nu în Asia şi America, ci între Rusia şi Atlantic. Aceasta era condiţia pentru ca revoluţia socialistă din Rusia să nu capituleze istoric, aşa cum a trebuit să capituleze.
De ce ar fi putut părea că revoluţia din Europa de Vest ar fi avut o dezvoltare puţin asemănătoare cu cea din Rusia, şi în ce sens? Rusia era înapoiată mai ales în sens politic, întrucât ieşise de doar câteva luni din despotismul feudal, şi deci revoluţia sa ar fi putut fi diferită de cea a unei ţări unde despotismul şi feudalismul fuseseră înlăturate de secole, precum Franţa sau Anglia. Aceasta şi toate celelalte diferenţe de fapt ar fi sugerat previziunea că revoluţia proletară rusă avea să fie mai palidă, incertă, ezitantă, în raport cu cea din ţările cu un capitalism deplin, în care te puteai aştepta pe bună dreptate să fie mai tranşantă, decisă, copleşitoare. E suficient să ne gândim că hegemonia proletariatului şi a partidului său asupra „restului poporului muncitor“, postulat central în această operă a lui Lenin, ar fi fost în Europa industrială de vest mult mai facilă şi completă.
Doar câţiva filistini din Internaţionala a II-a, care aveau să fie depăşiţi apoi doar de cei mai abjecţi, ridicaţi pe cadavrul celei de-a III-a, puteau insinua că teroarea proletară, dictatura, dizolvarea parlamentelor ar fi caracteristici nu europene, ci „asiatice“ — încă de atunci acest rizibil loc comun fusese inventat. Oportuniştii de atunci o făceau pentru a defăima Rusia roşie, cei şi mai infami de astăzi o repetă, şi pretind să credem că prin asta o exaltă.
Dacă revoluţia din Rusia a lichidat un Parlament la doar câteva luni de la instituirea unui adevărat sistem electoral, care ar fi fost diferenţa prezumtibilă pentru ţările parlamentare de un secol? Trebuie să ai obrazul gros al trădătorilor de astăzi pentru a insinua că în aceste ţări parlamentul devine o cale posibilă spre socialism (ce-au spus vreodată mai rău social-democraţii de la începutul secolului?), şi prin urmare în Rusia el a fost înlăturat cu baioneta din sport, din distracţie, sau pentru că marele Vladimir era beat de vodcă!
Lenin scrie pentru a stabili că, în ciuda diferenţelor radicale din situaţia socială şi istorică de plecare, procesele esenţiale ale revoluţiei bolşevice se vor prezenta în toate ţările. Care sunt aceste procese? Studiul complet al acestei opere, şi al ansamblului operelor marxism-leninismului nealterat, permite să se răspundă net. Se înţelege bine că cine crede că evenimentele din aceşti patruzeci de ani au dat istoriei o direcţie opusă poate să o facă, şi să treacă la a repudia marxism-leninismul.
„Astăzi însă (aprilie 1920) avem în faţa noastră o experienţă internaţională destul de însemnată, care ne arată cât se poate de limpede că unele dintre trăsăturile fundamentale ale revoluţiei noastre prezintă nu o însemnătate locală, specific naţională, numai rusă, ci o importanţă internaţională“.
Aici scriitorul se teme să nu fie înţeles greşit şi vrea să precizeze.
„Şi nu vorbesc aici despre însemnătatea internaţională în sensul larg al cuvântului; în sensul că nu numai unele, ci toate trăsăturile fundamentale şi multe dintre trăsăturile secundare ale revoluţiei noastre prezintă o însemnătate internaţională în ceea ce priveşte influenţa pe care o exercită asupra tuturor ţărilor. Nu, ci în sensul cel mai îngust al cuvântului, adică dacă prin însemnătatea internaţională înţelegem valabilitatea pe scară internaţională (poate ar fi mai bine tradus prin valoare) sau inevitabilitatea istorică a repetării pe scară internaţională a celor ce s-au întâmplat la noi, trebuie să recunoaştem că unele dintre trăsăturile fundamentale ale revoluţiei noastre prezintă această însemnătate“.
Unele şi nu toate? Este exact teza stângii la congresele internaţionale comuniste. Lenin o explică imediat după aceea. Dar merită subliniat de ce în sens larg toate evenimentele sunt de importanţă mondială, iar în sens strict doar unele, care trec, sau mai bine zis se confirmă, în programul marxist al revoluţiei. Suprimarea familiei imperiale a avut o importanţă internaţională maximă, şi încă se mai face atâta zarvă pe seama ei. Dar în sens strict nu este o trăsătură de „repetare inevitabilă pretutindeni“. În ţările nedinastice nu va exista o asemenea necesitate. Copiii ţarului au fost ucişi din cauza principiului ereditar dinastic: acolo unde acest principiu nu va exista, uciderea va fi inutilă.
Aşadar, trăsăturile valabile în sens strict pentru toate revoluţiile din afara Rusiei vor fi unele şi nu toate: unele vor fi valabile. Care anume şi de ce? Este suficient să citim cu atenţie, şi aflăm acest lucru dintr-un pasaj de o greutate uriaşă.
„Ar fi, desigur, cea mai mare greşeală dacă am exagera acest adevăr, extinzându-l nu numai asupra unora dintre trăsăturile fundamentale ale revoluţiei noastre. Tot atât de greşit ar fi să scăpăm din vedere faptul că, după victoria revoluţiei proletare chiar şi numai în una dintre ţările înaintate, se va produce, după toate probabilităţile, o schimbare radicală, şi anume: curând după aceea Rusia va înceta de a mai fi o ţară model şi va deveni din nou o ţară înapoiată (din punct de vedere «sovietic» şi socialist)“.
Aceasta este o idee centrală a leninismului: revoluţia va progresa foarte curând în Europa; după victoria sa, de exemplu în Germania, Rusia va trece la coadă pe drumul social spre socialismul economic, întrucât structura germană o va devansa puternic. Ideea lui Lenin se completează cu conceptul că, alături de o Germanie sovietică, şi, mai bine, de o Europă, Rusia socială va putea scurta drumul de la vechile sale economii la capitalism şi de la acesta, fie şi în formă statală, la socialism.
Această doctrină este negaţia exactă a celei insipide a Ţării socialismului, a ţării model, a ţării conducătoare, care a prevalat în mod obscen după Lenin. Între teoria modelului de imitat şi cea a trecerii imediate a Rusiei la coada revoluţiei, există aceeaşi contradicţie ca între cloaca ce reprezintă calea naţională spre socialism şi enunţul puternic reprodus mai sus: „inevitabilitatea istorică a repetării pe scară internaţională a celor ce s-au întâmplat la noi“. Teoria modelului rus nu era decât prima formulare a superstiţiei de astăzi despre coexistenţa emulativă.
Întorşi din Rusia în 1920, în faţa unor mulţimi de proletari care păreau să aştepte descrierea unui tărâm al făgăduinţei, noi am combătut cu hotărâre, ca nişte elevi umili ai marelui Lenin, iluzia că ne-am fi dus să vedem socialismul cum era făcut, cum funcţiona, de parcă ar fi fost o jucărie pentru copii, sau un fel de sputnik, inventat, creat.
Deşi socialismul nu existase încă pe pământ, noi ca marxişti ştiam deja cum trebuia să fie înfăptuit, şi aveam certitudinea aceasta pentru lume şi pentru Rusia, unde luminosul mecanism uman încă nu funcţiona. Strălucea însă forţa revoluţiei în marş, dură, dureroasă şi acceptată, spre îndepărtata bucurie comunistă, pe care toţi proletarii europeni trebuiau, şi singuri puteau, să şi-o ofere lor înşişi şi ruşilor, dacă ar fi reuşit să doboare toate statele burgheze ale continentului.
Poziţia antimarxistă şi antileninistă, vie astăzi în nefasta teorie a coexistenţei, rezidă în teoria modelului. Gramsci era cel care putea să întruchipeze în Italia acea eroare grosolană, când comenta luna octombrie scriind: Revoluţia împotriva „Capitalului“. Potrivit materialismului istoric, revoluţia proletară în Rusia, unde capitalismul nu era suficient de dezvoltat, era imposibilă; dacă învinsese, concluzia era facilă: determinismul economic şi materialismul se înşelaseră, adevărat şi luminos era idealismul voluntarist, eroul mitului era Lenin, care ştiuse să forţeze istoria şi să creeze din cele mai potrivnice condiţii Modelul, atât de visata Utopie. Nu mai rămânea decât de mers în pelerinaj pentru a săruta tivul sacru al hlamidei Profetului: de contemplat modelul şi de relatat povestea şi secretul său maselor din Occident aflate în aşteptare, care trebuiau să-l copieze.
Dar Lenin e acolo; fără a poza în mesia, şi de aceea cu atât mai simplu şi mai mare. El face apel în toate la materialismul lui Marx, iluminează cu dialectica acestuia istoria pe care o trăieşte, şi ia în derâdere modelul: ca atare el este un lucru sărac şi nu va întârzia să fie depăşit; el prevede şi aspiră ca el să fie depăşit.
Cel care îl crezuse călău al Capitalului va pleca capul şi va deschide ochii la lumină: Gramsci de fapt a făcut-o atâta timp cât puţina sa forţă fizică a susţinut acuitatea privirii sale.
Astăzi chiar şi lumina albastră a ochilor lui Vladimir s-a stins, dar avem de la el, printre atâtea altele, demontarea ideii preconcepute a modelului de imitat, care pentru toate timpurile este suficientă pentru a spulbera, cu puterea polemică nemiloasă care îi aparţinea, nătânga construcţie a lumii care devine comunistă prin imitaţie miraculoasă.
Revoluţia rusă nu avea aşadar, în viziunea leninistă, funcţia de a prezenta lumii o structură socialistă, ci avea o diversă şi mult mai mare funcţie internaţională, aceea de a preda mijloacele şi armele prin care, şi numai prin ele, pretutindeni, puterea capitalului cu toţi asociaţii săi putea fi răsturnată.
Această învăţătură exista deja în liniile directoare ale doctrinei, dar pentru prima dată putea fi verificată în fapt, în istorie.
Nu trebuia mers pentru a face fotografii ale orânduirii ruse — chiar dacă pe atunci era mult mai puţin decât astăzi infectată de stigmate autentice ale capitalismului mercantil şi emulativ al acestui blestemat Occident —, ci, dacă ne este permisă imaginea, trebuia obţinut filmul cinematografic al evenimentului revoluţionar, şi din acesta extrase acele secvenţe ce s-ar putea numi decisive, valabile în mod universal pentru întreaga Europă.
În acest sens se oferea entuziasmelor noastre copleşitoare din acel timp glorios un model nu static, ci dinamic; nu o reţetă fadă, ci vâlvătaia eruptivă a palingenezei sociale.
Lenin spune acest lucru astfel:
„Dar în momentul istoric actual situaţia este de aşa natură, încât exemplul rus arată tuturor (subliniază el, domnilor lichele) ţărilor câte ceva — absolut esenţial — din viitorul lor inevitabil şi apropiat“.
Noi am spus-o poate prea pe larg, dar demonstraţia este esenţială pentru noi. Modelul nostru nu este un „proiect“ prezent pentru o reproducere prezentă, ci este rezultatul unei lecţii din trecut care trebuie să servească pentru un inevitabil viitor.
Deşi omul este un animal naiv de imitativ, iar umanitatea anului 1960 oferă dovezi jalnice în acest sens, în 1920 am resimţit ca fiind evidentă în acea directivă puterea elanului dinspre trecut spre viitor, şi credinţa unor imense mulţimi în infailibilitatea marii teorii revoluţionare.
Trăiam o epocă efervescentă şi fecundă. Lenin a scris:
„Muncitorii înaintaţi din toate ţările au înţeles de mult acest lucru, şi de cele mai multe ori nu atât l-au înţeles, cât l-au intuit, l-au sesizat cu instinctul lor de clasă revoluţionară“.
Instinct, nu cultură care emulează şcolile burgheze!
În cursul luminosului său studiu, Lenin ne va trasa diferitele trăsături esenţiale ale liniei revoluţionare universale.
„De aici rezultă «însemnătatea» internaţională (în sensul îngust al cuvântului) a Puterii sovietice, precum şi a bazelor [principiilor] teoriei şi tacticii bolşevice“.
În acest punct, capitolul introductiv al Stângismului deviază într-un anumit fel, din necesităţi polemice care, după cum vom vedea, sunt de cea mai mare importanţă şi comportă un comentariu actual. Dar cuvintele scrise acum ne oferă prilejul de a adnota ceea ce Lenin promite să specifice ca fiind conţinut al trăsăturilor fundamentale ale revoluţiei ruse, despre care am vrea să spunem că sunt omnivalente.
Este vorba de aceste „principii“ [baze], iar Lenin admite că ele sunt de două feluri: ale teoriei şi ale tacticii bolşevismului.
Ceea ce a caracterizat deci, cu repercusiuni internaţionale, gloriosul partid comunist bolşevic este un sistem de principii ale doctrinei sale. Dar nimeni nu are dreptul să spună că teoria este legată de un sistem de principii, în timp ce tactica este liberă, este lipsită de prejudecăţi. Ceea ce a susţinut stânga noastră la diferitele congrese de la Moscova se bazează pe această formulare a lui Lenin însuşi: şi pentru tactică, nu doar pentru teorie, trebuie stabilit un sistem de principii; mai mult, ele trebuie să fie valabile pentru toate ţările şi partidele Internaţionalei. Tezele de la Roma din 1922 au constituit o mostră în acest sens.
Textul îi acuză pe conducătorii trădători ai Internaţionalei a II-a şi pe conducătorii centrişti precum Kautsky, Bauer, Adler, care — deşi nefiind nişte vulgari social-patrioţi —, neînţelegând valabilitatea generală a sistemului de principii teoretice şi tactice care conduseseră la victorie partidul bolşevic, „s-au dovedit a fi reacţionari“ şi trădători. Lenin pălmuieşte aici pedanteria, josnicia şi ignominia unei broşuri (care îi aparţinea lui Bauer) intitulate Revoluţia mondială, care contrapune în mod ipocrit imaginarele caractere democratice, paşnice şi nesângeroase (astăzi avem dreptul să adăugăm „emulative“) ale revoluţiei mondiale la cele ale revoluţiei ruse, mai precis la acele trăsături ale ei care trebuie să fie ale tuturor revoluţiilor şi pe linia cărora în 1920 se purta — ştiind bine că se juca totul pe o singură carte — bătălia revoluţiei în Europa Occidentală.
După această lovitură de bici aplicată centriştilor, Lenin, numindu-l pe Kautsky, ţine să arate că, pe vremea când acesta era marxist, în îndepărtatul 1902, scrisese un articol intitulat „Slavii şi revoluţia“, în care admitea că timona revoluţiei europene putea trece în mâinile proletarilor ruşi; asta după ce centrul revoluţionar arătase că se afla în Franţa în prima jumătate a secolului al XIX-lea, uneori în Anglia, iar în a doua jumătate în Germania. Kautsky, care în 1920 insulta trivial Rusia revoluţionară şi contesta în mod perfid principiul dictaturii, concluzionase liric cu treizeci de ani în urmă că poate le era rezervat slavilor, care în ’48 au fost gerul năprasnic ce a distrus florile primăverii popoarelor, să fie uraganul care, măturându-l pe ţar şi pe aliatul său, capitalul european, va sparge gheaţa contrarevoluţiei.
„Bine mai scria Karl Kautsky acum optsprezece ani“, exclamă Lenin, acel Lenin care, până la moartea sa nu prea îndepărtată, a scris mereu în acelaşi fel. Astăzi noi putem face ecou: bine mai scria Kautsky acum cincizeci şi opt de ani!
Scoarţa de gheaţă s-a închis la loc peste epopeea ultra-memorabilă a proletarilor slavi, iar pe lespedea de mormânt a acestei gheţuri stă scris: pacifism, coexistenţă, destindere, cale democratică şi parlamentară spre socialism.
În timp ce Lenin a înfierat infama Ligă a Naţiunilor ca pe o fortăreaţă a capitalului, Rusia de astăzi, care a abjurat acest lucru, scrie aceste epigrafe funerare pe mesele verzi, nu mai puţin sordide, ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. [1]
Revoluţionarii marxişti nu conduc, cu siguranţă, o Olimpiadă a epocii moderne, ca să-şi paseze flacăra revoluţiei comuniste.
Dar dacă Marx şi Engels, un Kautsky nu încă stins, şi un Lenin mereu luminos, au văzut această ştafetă trecând din Anglia în Franţa, în Germania şi în Rusia, astăzi, când Rusia a căzut după ce s-a acoperit de glorie, astăzi noi, siguri că marea flacără va izbucni din nou, ne îndreptăm gândul spre Europa occidentală pe care Lenin a profetizat-o la începutul Stângismului, singura care se poate ridica împotriva opresiunii emulative a mârşavei Americi şi a degeneratei Rusii, şi se va putea sprijini probabil — în timp ce diplomaţii siniştri de pe cele două maluri manevrează obscen chestiunea Germaniei călcate în picioare — pe această ţară care (fie şi printr-un proces lung) poate întrezări în istorie o revoluţie a proletariatului care să se ridice împotriva Americii şi a Rusiei, indiferent dacă acestea i-ar fi inamice sau prietene.
Poate că o jumătate de secol, pe care noi, albii, am pierdut-o, va putea fi recâştigată în marşul, ce accelerează tumultuos, al fraţilor galbeni şi negri!
Nu vom părăsi acest capitol introductiv al textului lui Lenin fără a trage câteva deducţii din atacul său nimicitor la adresa numiţilor Karl Kautsky, Otto Bauer şi Friedrich Adler, pentru că pentru noi are o semnificaţie istorică imensă faptul că Lenin şi-a îndreptat mereu cele mai aspre lovituri împotriva acestor tipuri, numiţi în acei ani centrişti, independenţi, internaţionalişti doi şi jumătate, care stăteau între două ape, între a II-a şi a III-a. Lenin îi consideră mai periculoşi decât cei de dreapta, social-democraţii sau social-patrioţii, aliaţi deschişi şi lachei ai burgheziei, ale căror nume puteau fi Scheidemann, Noske, Vandervelde, MacDonald etc., cu actele lor mârşave de război şi de după război.
De fapt, în Germania, Kautsky a fost unul dintre primii care au constituit opoziţia împotriva majorităţii parlamentare social-patriotarde (nu trebuie uitat, apropo de bilanţul parlamentarismului despre care vom vorbi la locul său, că însuşi Karl Liebknecht, la 4 august 1914, supunându-se disciplinei de partid, care de fapt era disciplina grupului parlamentar, a votat din păcate în tăcere în favoarea creditelor de război pentru guvernul kaiserului). În Austria, apoi, Bauer şi Fritz Adler, fiul bătrânului marxist Victor Adler, erau conducătorii a ceea ce se numeşte austro-marxism (de parcă ar putea exista marxisme naţionale!); şi ne vom aminti că la Viena Friedrich a fost judecat pentru curajoasa sa opoziţie faţă de război.
Dar asemenea indivizi, ca teoreticieni — şi îşi exploatau faima obţinută de mai multe decenii —, au pretins că ar exista o incompatibilitate între marxism şi dictatură, şi au defăimat cu asprime bolşevismul şi leninismul ca fiind o încălcare a socialismului sănătos. Potrivit acestor oameni, marxiştii ar avea datoria să nu încalce normele liberului consimţământ democratic, ale adeziunilor de jos, ale părerii liberal-democratice a majorităţii „cetăţenilor“, şi tocmai ei au fost aceia care au construit cea mai ruşinoasă dintre falsificările lui Marx.
Împotriva lor se aruncă Lenin cu foc şi sabie, şi acesta este un învăţământ istoric pe care noi, martori şi militanţi ai acelei bătălii istorice până la ultima picătură de sânge, nu l-am uitat niciodată. Această poziţie reală, practică, materială, pe care eternii noştri contradictori ar numi-o folosind adjectivul burghezoid „concretă“, noi vom îndrăzni astăzi s-o numim mai elocventă, ca precept şi învăţătură, chiar şi decât însăşi forma scrisă, de neîntrecut, a polemicii lui Lenin. În responsabilităţile sale colosale în faţa istoriei, acest conducător de mase, profund anti-scolastic, nu trebuia să se expună succesului facil al renegaţilor, în faţa imaturităţii proletarilor abia ieşiţi dintr-o revoluţie antidespotică, aşa cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi scris deschis: în ceea ce priveşte consultarea şi consimţământul manifestat numeric, nu numai că nu dăm doi bani pe ele, dar suntem siguri că atunci când se merge în sens contrar acestor rămăşiţe patologice ale servituţii şi servilismului epocii burgheze, abia atunci ne aflăm pe calea cea dreaptă.
Dar cei care pe atunci erau tineri, şi nu suferiseră vreo corupere, nu puteau uita regula (chiar dacă nu se găsea scrisă în teze şi în cărţi de teorie): loviţi cu ferocitate în vecin, în afin, în văr; şi nu veţi greşi niciodată!
Pe de o parte, avem exemplul lui Lenin, adică al vieţii revoluţionare din acei ani în loialitatea confruntărilor dintre milioane de oameni; pe de altă parte, sfârşitul mizerabil şi infam al proştilor, care, prin folosirea pe scară largă a falsificării neruşinate a ceea ce Lenin a scris şi a ceea ce a înfăptuit, au urmat regula opusă, care constă în bloc, în front, în izolarea la dreapta a unui inamic fictiv, fapt în care nu se află decât repetarea a ceea ce au făcut trădătorii din primul război mondial. Campionii celui de-al treilea val istoric al ciumei oportuniste nu s-au oprit la blocul cu socialiştii de centru şi de dreapta, ci au mers mult mai departe — nu pe timp de război, ci chiar pe timp de pace —, până la blocul cu democraţii şi liberalii burghezi şi cu catolicii, iar pe plan social nu doar cu proletarii rătăciţi, ci şi cu micii burghezi şi, în cele din urmă, în mod declarat, cu o burghezie mijlocie antreprenorială.
Chestiunile de teorie nu se disting de cele practice. Lenin nu se delecta pur şi simplu zăpăcindu-i pe acei profesori pe tema falsei exegeze a lui Marx; era vorba de cu totul altceva: acele canalii, în momentul în care armatele susţinute de burgheziile occidentale se lansau să înece în sânge puterea bolşevică şi întreaga revoluţie, se solidarizau cu albii, le doreau victoria ca pedeapsă pentru delictul de „dictatură“ şi de „terorism“ săvârşit de glorioasa avangardă leninistă. Noi am învăţat atunci că întotdeauna, când victoria proletariatului va fi pe punctul de a fi obţinută pe singura cale istorică „inevitabil previzibilă“, acea şleahtă de pretinşi verişori şi de frontişti de duzină va acţiona aşa, iar proletariatul, dacă nu va fi ştiut acest lucru, va cădea trădat.
Nu degeaba, când Kautsky, cel mai înverşunat antibolşevic, va scrie astfel, în timp ce în Rusia i se răspundea cu lovituri de tun, Lenin va redacta: „Revoluţia proletară şi renegatul Kautsky“, iar Troţki formidabilul text „Terorism şi comunism“.
Prin ce diferă de Kautsky şi de tovărăşia lui de proastă speţă cei care astăzi proclamă că dictatura şi teroarea au fost metode „specifice Rusiei din 1917“ şi că astăzi celelalte ţări trebuie scutite de ele? Nu sunt şi ei, după cum a pronunţat Lenin într-o condamnare fără apel, marxişti-liberali, marxişti trecuţi cu arme şi bagaje la liberalism şi la burghezie?
Încă şi astăzi pot fi citite numele domnilor Bauer şi Adler (vezi Messaggero din Roma din 2 septembrie) pentru a aminti critica lor la adresa bolşevismului, dar în acelaşi timp pentru a încerca să declare spulberată teoria lor despre o mişcare proletară şi socialistă de succes „fără dictatură şi teroare“, ceea ce în esenţă este just (suntem tot acolo, de la extrema opusă se vede mai bine decât de pe băncile apropiate nouă, dacă ne este permis să folosim această imagine de circ parlamentar).
Un polonez, Deutscher, a scris după moartea lui Stalin o carte cu titlul „Rusia după Stalin“. Teza acestui scriitor recent este că Rusia modernă evoluează spre o formă liberală sau social-democrată, cum vreţi să-i spuneţi. Dar un alt „rusolog“ american, Croan, i-a contestat lui Deutscher faptul că teza sa nu era nouă, ci era aceeaşi cu a faimosului Otto Bauer dintr-o carte a sa din 1931: „Capitalism şi socialism spre războiul mondial“.
Dacă după patruzeci de ani ne mai împiedicăm încă de un Otto Bauer pe care Lenin îl lichidase pentru totdeauna, a cui oare este vina dacă nu a pretinşilor elevi şi a celor mai fetizi falsificatori ai leninismului?
[1]. Mesele verzi — aluzie ironică la mesele de joc din cazinouri (acoperite tradiţional cu postav verde), sugerând că diplomaţia ONU este o ruletă la care puterile imperialiste pariază cinic soarta popoarelor şi a revoluţiei.