Ei sunt cei care de la Congresul al XX-lea joacă comedia ieftină a căinţei pentru dictatură şi teroare, evoluţii care n-ar fi proprii revoluţiei anticapitaliste oriunde ar izbucni, ci s-ar datora doar unor motive „locale“ ale lui Octombrie din Rusia. Fireşte, pentru clica de la Kremlin dictatura nu trebuie să fie un mijloc de luptă al proletariatului revoluţionar mondial; acesta trebuie să folosească cultura, civilizaţia şi emulaţia în locul terorii, dar dictatura, teroarea şi mijloace chiar mai feroce merg şi acum de minune când este în joc puterea lor!
Care este doctrina „marxistă“ a lui Bauer—Deutscher? Stalin preluase şi îşi însuşise deviza lui Lenin, şi anume că revoluţia rusă însemna sovietele plus electrificarea. Potrivit acestora, Stalin suprimase Sovietele, pretinsa reprezentanţă democratică autentică a poporului în adunările politice (ele sunt, în schimb, o structură de clasă pentru dictatură şi, aşa cum demonstrează Lenin în textul examinat, dau greş dacă nu există dictatura partidului revoluţionar, şi nu sunt o nouă şi rizibilă arenă pentru dansul pluripartidismului), dar realizase, în schimb, electrificarea. Nu numai atât, ci, odată cu aceasta, şi educaţia şcolară şi tehnologică a poporului rus. Acestea sunt premisele oricărui sistem democratic admirabil, atmosferă în care, după aceşti domni, respiră socialismul, iar Stalin, fără să vrea şi fără să ştie, pusese bazele noii Rusii parlamentare, liberale şi pluripartidiste, cu alegeri libere etc.
Împotriva acestei vechi teze a lui Bauer se năpustise însuşi Kautsky, al cărui temperament veninos îl condusese încă de pe atunci să spună că delictul dictaturii nu putea fi remediat decât printr-o represiune armată din exterior, pe care el o aplauda în mod obscen.
Kautsky l-a insultat pe asociatul său Bauer pentru optimismul lui cu privire la o evoluţie „sănătoasă“ a Rusiei, în timp ce al treilea om al nostru, Adler, i-a luat apărarea lui Bauer. Nu este greşit să spunem că Adler era animat nu de încrederea în democratizarea lui Stalin, ci de teama faţă de totalitarismul fascist care invada Europa, şi de speranţa, realizată ulterior (Adler vorbea atunci în calitate de secretar al Internaţionalei a II-a, care a putut supravieţui celei de-a III-a, o, ruşine a ruşinilor!), în salvarea democraţiei burgheze de pericolul fascist, obţinută prin alianţa rusă (infamie şi suprema dezonoare a tradiţiei bolşevice).
Dar şovăielile acestor oportunişti de profesie nu au o asemenea importanţă încât să întunece semnificaţia fundamentală a tezei lor.
Aceasta putea fi formulată astfel. Revoluţia proletară şi socialistă în ţările „evoluate“ şi „civilizate“ se va desfăşura sub forme care exclud dictatura şi teroarea. În Rusia au jucat un rol cauze care o distingeau radical de ţările moderne înaintate. Asemenea cauze au fost nu numai ţarismul, ci mai ales pretinsa ignoranţă înspăimântătoare a poporului rus. Dacă acesta nu ar fi fost atât de incult, nu ar fi tolerat metodele acelui despot asiatic, aşa cum îl considerau acei bufoni pe Lenin.
Noi am văzut, dimpotrivă, în acea metodă glorioasă, întâlnirea dintre formidabilul instinct revoluţionar al genialului proletariat rus şi formidabila cucerire a viziunii asupra istoriei asimilată de marele său partid marxist, care poseda ştiinţa viitorului, în timp ce josnicii profesori din Occident scurmau prin cultura demnă de dispreţ a trecutului.
Instinctul se află în raport invers proporţional cu cultura răspândită de clasa dominantă prin nenumăratele sale şcolişoare demne de dispreţ. Noi admirăm un proletariat care nu deţine titluri de studii nici măcar elementare, dar are titlul suprem de a poseda, pentru că îl trăieşte, adevărul revoluţionar faţă de care ştiinţa burgheză se află încă la secole şi secole distanţă.
Deşartă este, prin urmare, teoria că Stalin s-ar fi lansat pe calea culturicii şcolare şi prin aceasta ar fi ridicat poporul rus la înălţimea socialismului. În acest fel, poporul rus nu a fost adus decât la înălţimea imbecilităţii burgheze, înţesată de tehnologii şi de colegii academice, de ipocritele predici ale augurilor moderni ai aşa-zisei „ştiinţe care avansează“, într-o lume care dă înapoi într-un mod laş.
Dacă din această bătaie de joc culturală a poporului rus nu a reieşit liberalismul parlamentar, acest lucru nu dovedeşte că explicaţia deterministă nu există. Dialectic vorbind, burghezia trăieşte o epocă de progres liber, iluminist, care în prima fază nu este doar de clasă, ci şi uman. Marx a descris cum în a doua fază, în bază ca şi în suprastructură, ea avea să continue să se înalţe ca şi clasă şi ca formă de clasă (şi capitalismul se înalţă în America şi în Rusia), dar avea să se scufunde înspăimântător într-o organizare socială inumană şi obscurantistă.
Dictatura este imperativă, deoarece în această lume societatea capitalistă degenerează asfixiindu-ne şi devine şi mai fetidă prin efectul pe care îl au asupra maselor şcoala sa, mijloacele sale publicitare şi trâmbiţarea cuceririlor sale.
Atât nu puteau să înţeleagă Bauer şi Adler, atât nu pot să înţeleagă toţi condeierii moderni şi orice nenorocit care din când în când cade cu ei în scursurile din cloacă.
În al doilea paragraf, lucrarea lui Lenin tratează condiţiile principale care le-au asigurat bolşevicilor ruşi succesul în revoluţia din Octombrie, adică acele condiţii care vor trebui să se realizeze în toate ţările Europei pentru ca proletariatul să cucerească puterea. Spunem din Europa, pentru că perspectiva probabilă a anului 1920 se întindea asupra Europei occidentale; dar acest lucru se poate referi foarte bine la orice ţară din lume în care proletariatul aspiră la victorie.
În timp ce scrie, Lenin are în faţa sa două realizări istorice: cucerirea puterii în Octombrie 1917 şi apărarea victorioasă a acesteia de asalturi cumplite timp de doi ani şi jumătate. Cuvintele sale sunt acestea:
„Desigur, acum aproape întreaga lume îşi dă seama ca bolşevicii n-ar fi putut să se menţină la putere nu doi ani şi jumătate, dar nici două luni şi jumătate, dacă în partidul nostru nu ar fi existat disciplina cea mai severă, o disciplină cu adevărat de fier, dacă partidul nostru nu s-ar fi bucurat de sprijinul cel mai deplin şi mai neprecupeţit al întregii mase a clasei muncitoare, adică al tuturor elementelor ei conştiente, cinstite, devotate, influente şi capabile să ducă după sine sau să antreneze păturile înapoiate“.
Înainte ca Lenin să explice necesitatea vitală a factorului disciplină, suspectat şi contestat din atâtea părţi, şi să definească cu măiestria-i caracteristică sensul disciplinei în partid şi în clasă, cităm o frază care va apărea puţin mai târziu şi care, alături de conceptul comunist de bază de disciplină, îl pune în paralel pe celălalt, nu mai puţin esenţial, de centralizare, cheie de boltă a oricărei construcţii marxiste.
„Repet: experienţa dictaturii victorioase a proletariatului în Rusia a arătat în mod concludent celor care nu ştiu să gândească sau care n-au avut prilejul să reflecteze asupra acestei probleme că o centralizare absolută şi disciplina cea mai severă a proletariatului constituie una dintre condiţiile principale ale victoriei asupra burgheziei“.
Lenin ştie că în acea epocă, chiar şi în rândul unor elemente care se autodefineau de stânga, existau ezitări cu privire la aceste două formule care au lăsat mereu un gust acru: „centralizare absolută“ şi „disciplină de fier“.
Rezistenţa faţă de aceste formule derivă din ideologia burgheză răspândită în rândul micii burghezii şi care, de aici, se revarsă în mod periculos în proletariat, adevăratul pericol împotriva căruia a fost ridicată această scriere clasică.
Burghezia şi-a idealizat sarcina în istorie prin blestemarea despotismului monarhiilor absolute, căruia i se contrapunea libertatea cetăţeanului individual în mişcările sale economice dezlegate de controlul statului central, şi prin blestemarea asupririi conştiinţelor de către puterile religioase care cereau o supunere oarbă.
Radicalismul burghez educase în spiritul retoricii liberei cugetări, şi orice apel la o disciplină a ideilor era întâmpinat ca o întoarcere la obscurantismul clerical. Organizarea economică capitalistă, al cărei adevărat pas istoric înainte fusese concentrarea forţelor de producţie dispersate şi o reală concentrare a puterii în stat împotriva fărâmiţării feudale centrifuge, se camufla sub literatura autonomiei iniţiativelor private şi a liberalismului economic. A vorbi despre centralizare era respins ca un regres pe calea spre libertate şi ca o trădare a liberalismului a cărui exacerbare era libertarianismul, care seducea totuşi încă din secolul al XIX-lea unele pături proletare.
Unul dintre falsele motive pentru care neîncrederea faţă de forma-partid era periculos alimentată era acela că partidul, obligându-i pe toţi să gândească la fel, ar fi fost o biserică, şi, făcând ca toate deciziile să plece dintr-un centru, ar fi fost o cazarmă. În tâmpenii de această natură, care de zeci şi zeci de ani ne-au perturbat munca, stă adevăratul infantilism împotriva căruia Lenin porneşte fără slăbiciuni; dar cu egală energie a luptat mereu stânga marxistă, şi în special cea italiană. Da, le-am spus mereu tovarăşilor, poate într-un mod mai imprudent decât marele Lenin, şi deci mai expuşi la muşcăturile unor generaţii de lachei filistini, care nu au dispărut încă nici astăzi: dacă mă aflu în partid, capul meu personal şi mâncărimile sale critice vor trebui să tacă de şapte ori pe zi, iar acţiunile mele nu vor veni din voinţa mea individuală, ci din cea impersonală a partidului, aşa cum o manifestă şi o dictează istoria prin intermediul organismului său. La ce microfon dictează ordine această forţă colectivă? Am contestat mereu că ar exista o regulă mecanică şi formalistă: nu jumătatea plus unu are dreptul să vorbească, chiar dacă în multe momente de tranziţie această metodă burgheză va fi de folos; şi nu acceptăm ca regulă metafizică „numărarea capetelor“ în interiorul partidului, al sindicatului, al consiliilor sau al clasei: uneori vocea decisivă va veni din partea masei în mişcare, alteori de la un grup din structura de partid (Lenin nu se teme, după cum am văzut, să spună: oligarhie), alteori de la unul singur, de la un Lenin, ca în aprilie 1917 şi chiar în Octombrie, împotriva părerii „tuturor“.
Al nostru este, mai presus de toate, un materialism bazat pe experienţă, şi lecţia istoriei este cea care ne ghidează, spune aici Lenin. Dacă am învins în Rusia, este cert că evenimentul a urmat acceptării disciplinei, folosirii centralizării: două condiţii ale victoriei dictaturii proletariatului. Acceptarea totală a disciplinei şi a centralizării poate conduce la cazul extrem în care puţini sau unul singur vorbesc şi decid, ceilalţi, nefiind convinşi, sau fiind pe deplin decişi, se supun şi execută. Şi istoria revoluţionară îşi urmează cursul.
Să vedem acum într-un pasaj formidabil contrastul atroce dintre disciplină şi moftul stupid „vreau să gândesc cu propriul meu cap“, specific individualistului anarhist; dintre centralizare şi dispersie, autonomie, fragmentare moleculară a producţiei economice şi a formelor sociale.
„Dictatura proletariatului înseamnă războiul cel mai neprecupeţit şi mai necruţător dus de clasa cea nouă contra unui duşman mai puternic, contra burgheziei, a cărei împotrivire se înzeceşte în urma răsturnării ei (chiar şi numai într-o singură ţară) şi a cărei putere constă nu numai în forţa capitalului internaţional, în forţa şi trăinicia legăturilor internaţionale ale burgheziei, ci şi în forţa obişnuinţei, în forţa micii producţii; căci mica producţie a mai rămas, din nefericire, în lume în foarte, foarte mare măsură, iar mica producţie generează capitalism şi burghezie permanent, zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţii de masă. Toate aceste motive fac ca dictatura proletariatului să fie necesară, iar victoria asupra burgheziei să nu fie cu putinţă fără un război îndelungat, crâncen, înverşunat, un război pe viaţă şi pe moarte, care cere tărie, disciplină, fermitate, intransigenţă şi unitate de voinţă“.
În aceste cuvinte, în care am lăsat sublinierile pe care însuşi Lenin le-a pus, apar o serie de concepte asupra cărora, cu riscul de a fi judecaţi drept pedanţi, avem datoria de a ne opri cu o reflecţie profundă.
Actul revoluţionar pe care anarhistul şi revoluţionarul infantil îl văd instantaneu, sau cel puţin redus la proporţiile unei bătălii, care pentru burghez era o zi, este în schimb doar deschiderea unei perioade de război social care este dictatura revoluţionară. Motivele sunt de ordin diferit, mai întâi intern, naţional, am spune, apoi internaţional, apoi „social“.
În primul rând, a lua puterea marii burghezii (măcar de ar fi deja toată monopolistă, pentru că victoria iniţială ar fi mai uşoară şi războiul mai scurt) nu înseamnă a o fi dezrădăcinat din societatea economică. Sensul dictaturii este că din acel moment partidele burgheze sunt dispersate, şi burghezii nu mai au nici o reprezentare ca şi clasă şi ca persoane în noul stat. Sensul terorii de clasă este că li se dă clar de înţeles că orice încercare de a-şi recăpăta vocea politică va avea drept răspuns exterminarea lor fizică. Dar aceasta nu înseamnă că minoritatea burgheză va fi din acea zi suprimată sau exilată. În destule întreprinderi, aşa cum a fost în primii ani în Rusia, după 1917, patronul va rămâne supus doar controlului, nu atât al muncitorilor săi, cât al statului proletar. Perioadă extrem de periculoasă, dar mai puţin periculoasă decât oprirea totală a producţiei fizice care, în iluzia libertariană, de la acea „zi“ înainte s-ar desfăşura prin faimosul asociaţionism spontan al producătorilor!
Aşadar, burghezia învinsă pe teren politic este încă şi mai puternică (Lenin este cristalin, dar sfidează acuzaţia de paradox!) şi, din diversele motive pe care le examinăm metodic şi cu răbdare, de zece ori mai puternică decât înainte! Pentru moment, ea poate bloca o fabrică de muniţii şi poate determina înfrângerea pe frontul unde acţionează armatele altor burghezii naţionale. Un pluton de execuţie de fabrică va fi gata; dar chiar dacă opt gloanţe sunt de ajuns pentru a-i lichida, execuţia va lăsa fără arme un întreg detaşament revoluţionar.
Aşadar, motive ce ţin de producţie, nu doar de alimente, ci şi de arme, fac burghezia periculoasă chiar şi după ce i s-a luat puterea, din moment ce nu i se poate lua orice funcţie productivă şi de conducere tehnică.
Mai este apoi şi dificila chestiune internaţională. Noi nu făceam un secret din asta atunci, şi nici pentru viitor nu avansăm ipoteza că burghezia va pierde puterea politică în aceeaşi zi în mai multe state capitaliste. Dacă am cădea în această înşelăciune insidioasă, am fi victimele cursei social-democraţilor care pretind renunţarea la luarea puterii „într-o singură ţară“. Acest lucru va trebui făcut întotdeauna, şi doar aşa revoluţia mondială va putea începe din punct de vedere istoric. Cel pe care îl vom face să cadă va fi mereu cel mai slab dintre statele burgheze, iar în 1917 acesta era tânărul stat rus, tocmai pentru că abia ieşise din căderea regimului feudal.
Paranteza pe care aţi citit-o la Lenin înseamnă că pentru noi, din punctul de vedere al „dictaturii proletare victorioase“, cazul cel mai puţin favorabil este acela în care celelalte state se află încă în mâinile burgheziei. Dacă într-o anumită perioadă istorică ar cădea alte câteva state vecine, situaţia primei dictaturi comuniste victorioase s-ar îmbunătăţi considerabil. Aceste ipoteze par astăzi abstracte, dar atunci fuseseră aproape de a se realiza. În ianuarie 1918 în Germania, odată cu glorioasa încercare a revoluţiei spartachiste, am sperat cu toţii să o vedem victorioasă. În 1919 am căzut, după ce am învins, şi am căzut din cauza unor greşeli care puteau fi evitate (ezitări de tip demo-libertar în aplicarea Dictaturii) în Ungaria. Puţin mai târziu s-a întâmplat acelaşi lucru, sau aproape acelaşi lucru, în Bavaria. Lenin vorbeşte pentru că aceste momente cumplite se aflau atunci sub ochii tuturor europenilor din acea vreme, şi se teme de eşecuri ulterioare dacă vor exista slăbiciuni în a lovi şi a acţiona. Nu trebuie uitat că în 1920, chiar în săptămânile Congresului al II-lea, se purta războiul ruso-polonez şi se ajunsese la câţiva kilometri de Varşovia. Interpunerea statelor formate rapid după victoria asupra Germaniei şi Austriei crease un tampon între Rusia roşie şi citadelele Berlin, Budapesta şi München, care căzuseră fără a putea primi ajutor. Dacă Varşovia ar fi fost cucerită, fie şi printr-o operaţiune pur militară, dat fiind puternicul proletariat şi partid comunist din Polonia, programul de a cuceri Europa central-occidentală ar fi prins din nou viaţă în istorie. Dar vigilenta burghezie a Franţei a susţinut cu mijloacele ei şi cu „eroicii“ ei generali pe sora sa gata să se prăbuşească din Polonia, iar valul revoluţionar a fost oprit. Sunt cunoscute polemicile dintre Troţki şi Stalin cu privire la devierea dezastruoasă a ofensivelor ruseşti de la obiectivul vital al Varşoviei. O telegramă greşită poate schimba istoria pe decenii şi decenii.
Ceea ce spune Lenin în acest text este că nu a venit nicio uşurare pentru prima dictatură de la Moscova, care singură răsturnase o burghezie de stat, şi că lupta sa a continuat în cele mai grele condiţii, deoarece factorul internaţional s-a manifestat prin forţa capitalului şi prin soliditatea legăturilor internaţionale burgheze, aşa cum am citit.
Înainte de a trece, aşadar, la foarte importantul punct social, care cere vigoarea dictaturii dată de centralism şi disciplină, este bine să notăm cum pentru Lenin nu a fost vorba niciodată de acea frază demnă de cloacă: dezinteres faţă de afacerile interne ale ţărilor străine cu regim diferit!
Întreaga preocupare a lui Lenin şi a tuturor revoluţionarilor comunişti din vremea în care s-a format Internaţionala a III-a era de a se sprijini pe puterea proletară din Rusia, şi în primul rând pe formidabilele învăţăminte pe care le dăduse experienţa sa confirmând în mod luminos „justeţea teoriei revoluţionare marxiste“ (pe care o vom întâlni imediat), pentru a influenţa echilibrul intern din „celelalte ţări“, pentru a-l arunca în aer, pentru a prăbuşi structura lor constituţională. Lenin discută şi alege aici mijloacele; şi vrea să ne înveţe că ar fi apriorism metafizic, şi nu marxism, să înlăturăm vreunul pentru că nu este frumos, nu este elegant, sau nu este simpatic, sau nu este curat, aşa cum făceau prosteşte mulţi infantili de stânga. Dar mai întâi trebuie înţeles scopul. Potrivit lui Lenin, în anumite circumstanţe, lucrând în Parlamentul italian se poate contribui la tulburarea echilibrului naţional şi la aruncarea în aer a constituţiei burgheze. Nu există motive „a priori“ pentru a refuza discutarea acestei posibilităţi pe baze pozitive, şi vom spune mai mult: nu se poate exclude că se pot ivi situaţii istorice în care să se ajungă la un răspuns afirmativ. Dar când se merge în parlament pentru a respecta şi a apăra structura constituţională şi a incita masele să o eternizeze, atunci problema lui Lenin nu se mai pune: scopurile sale sunt cele care au fost răsturnate şi renegate.
Nu tratăm încă parlamentarismul, dar vom avea prilejul să arătăm cum pune Lenin problema: pentru a face parlamentul să crape cât mai curând, este util să se acţioneze din afară sau dinăuntru? Noi eram nedumeriţi de soluţia sa, iar el de a noastră, dar faţă de cei care „respectă regimul intern şi constituţia parlamentară“ a Italiei, sau a oricărei ţări de neica-nimeni o fi, el şi cu noi, la scara noastră mult mai mică, ne-am fi întrecut în a trage cu ghiulele încinse împotriva unor asemenea canalii.
Conceptul că burghezia, după victoria dictaturii, este încă un inamic puternic, Lenin îl repetă ca atare într-un alt pasaj, unde va trata despre „compromisuri“. Sunt aproape aceleaşi cuvinte:
„După prima revoluţie socialistă a proletariatului, după răsturnarea burgheziei într-o singură ţară, proletariatul acestei ţări rămâne mult timp mai slab decât burghezia, în primul rând pur şi simplu din cauza vastelor legături internaţionale ale acesteia, iar apoi din cauza refacerii spontane şi continue, a reînvierii capitalismului şi burgheziei de către micii producători de mărfuri din ţara care a răsturnat burghezia“.
Când deci ultramodernele canalii spun că Lenin a fondat teoria că ţara victoriei socialiste izolate trebuie să se ferească să stimuleze revoluţia în celelalte ţări, invitându-le să „existe“ paşnic cu o structură capitalistă deplină, mai este nevoie să răspundem? Lenin răspunsese deja de patruzeci de ani, cu două perspective exacte dintre care s-a adeverit cea potrivnică nouă. Perspectiva bună este aceea că ţara victoriei politice socialiste reuşeşte să facă să explodeze revoluţia în multe ţări străine, şi astfel proletariatul său din slab devine puternic împotriva rezistenţelor interne. Sau, aşa cum s-a petrecut în viziunea lui Stalin, ea renunţă la stimularea revoluţiei internaţionale, şi atunci mercantilismul intern, micii producători de mărfuri, generează spontan capitalismul social intern şi dau câştig de cauză burgheziei internaţionale — să convieţuiască deci în mod obscen cu ea, şi curând să se concubineze cu ea! — ultragiind în mod josnic tradiţia lui Octombrie şi doctrina lui Lenin.
Noi, comuniştii revoluţionari, am pierdut războiul de clasă, dar — chiar dacă nu şi organizaţia noastră mondială de partid, confirmând tocmai temerea pe care stânga i-a exprimat-o în zadar lui Lenin însuşi — s-a salvat „justeţea teoriei noastre“. Cei care se laudă astăzi cu leninismul se află pe fundul mlaştinii de bălegar; Lenin, ca teoretician al istoriei, rămâne neclintit la cea mai înaltă cotă şi intact.
Proletariatul comunist a învins şi partidul său ţine strâns în pumnul său dictatura; şi lăsând la o parte pericolul care vine de dincolo de frontiere, chiar şi după ce a fost câştigat războiul civil împotriva bandelor albe, rămâne un pericol intern, în definirea căruia Lenin nu lasă loc de echivoc: mica producţie.
În sens marxist, mica producţie este mai periculoasă decât marea producţie, atât după dictatură, cât şi înainte de ea; iar procesul prin care rândurile păturilor de mici producători sucombă poate fi denunţat de comunişti în faţa micii burghezii iluzionate, dar nu poate fi împiedicat şi evitat.
În nenumărate rânduri am arătat puterea acestei teze, nu în câteva fraze, ci în toate paginile lui Marx şi Engels.
La Lenin dialectica marxistă îşi atinge apogeul, şi este anevoios să-l urmăreşti; cu toate acestea, renegaţii nu au păcătuit din ignoranţă, ci din făţişă ticăloşie. Cuvântul italian carogna indică în sens propriu hoitul unui animal, care nu are nicio vină pentru propria sa duhoare, şi de care animalul-om se ocupă prin ritul şi mitul cel mai efemer, acela al înhumării. Dar noi folosim cuvântul în sens figurat, ca buni oaspeţi ai puşcăriilor patriei. La închisoare, delincventul nu-l dispreţuieşte pe celălalt delincvent, nenorocit ca şi el, în care din instinct vede victima, şi nu face o ierarhie a nelegiuirilor. O singură categorie este exclusă, turnătorul [la carogna], adică licheaua, spionul, delatorul faţă de organismul carceral care îi asupreşte pe toţi, cel care pentru un pumn de arginţi face şi mai amară soarta tovarăşilor săi.
Întorcându-ne la pasajul din Lenin, trebuie observat că expresia mic producător de mărfuri are aceeaşi valoare cu cea de component al maselor muncitoare neproletare. Când vorbeşte despre aceste pături sociale (care îi cuprinde pe ţăranii mici proprietari, pe meşteşugarii de la oraşe şi formele înrudite), Lenin susţine că proletariatul revoluţionar trebuie să facă din ele aliaţii săi, şi susţine acest lucru nu doar pentru faza luptei împotriva ţarismului, ci şi pentru cea ulterioară a luptei împotriva burgheziei capitaliste industriale şi agrare. Dar când Lenin vorbeşte despre acest tip economico-social, despre această formă hibridă prezentă nu doar în Rusia, ci şi în multe alte ţări din Europa în diverse măsuri, dar mereu cu relevanţă numerică cantitativă, atunci Lenin indică în această formă cel mai mare pericol pentru dictatura proletară instaurată. Atâta timp cât acest tip economic al micii producţii de mărfuri, agricole şi manufacturate, va fi tolerat în societatea în transformare, va exista o bază din care, în mod inevitabil, ca să folosim aceleaşi cuvinte ale lui Lenin, se va genera capitalism şi burghezie permanent, zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţii de masă.
Cum va evita dictatura comunistă această regenerare? Cu siguranţă nu exterminând păturile ţărăneşti şi meşteşugăreşti sau pe micii producători în general, care pot fi din punct de vedere statistic mai numeroşi decât proletariatul însuşi. Dacă dictatura nu o poate extermina fizic, nici exila sau încarcera însăşi burghezia industrială pentru o anumită perioadă în care ea va mai fi indispensabilă producţiei, va fi vorba de un timp mult mai lung pentru acele clase. În timp ce cu o anumită rapiditate se va putea desfiinţa proprietatea privată a marilor întreprinderi, ea va trebui tolerată îndelung în aceste întreprinderi minime (şi nu doar minime). Despre durata acestor faze şi eroarea că Stalin le-ar fi scurtat în 1928 prin pretinsa colectivizare şi prin exterminarea chiaburilor sau a ţăranilor bogaţi, am spus totul în multele noastre studii asupra structurii ruse şi în cel aflat încă şi astăzi în curs de publicare după reuniunea de la Casale.
Care este, aşadar, remediul dorit şi propus de Lenin la acest pericol deosebit de grav, în perioada în care proletariatul trebuie să „coexiste“ (aici, din păcate, cuvântul se potriveşte perfect) cu clasele micii producţii de mărfuri? Acesta este, pentru moment, un remediu exclusiv politic şi de partid; şi este indicat explicit în disciplină şi în centralizare. Acesta este lucrul pe care bolşevicii l-au înţeles la timp şi ceea ce le-a permis victoria în colosala „manevră“ de a utiliza ura ţăranilor şi a unor pături ale micii burghezii muncitoare împotriva ţarismului şi a burgheziei ruse, aliata sa până cu puţin timp înainte, asigurând însă conducerea hegemonică a proletariatului asupra acelor clase hibride şi prevalenţa partidului comunist, care încetul cu încetul a măturat şi a distrus organizaţiile politice care reprezentau acele pături sociale: partidul social-democrat menşevic şi cel populist socialist-revoluţionar, partizani ai unei formule nemarxiste şi neproletare a revoluţiei ruse.
Este indubitabil că, în termeni lipsiţi de eufemisme, centralizarea şi disciplina se traduc printr-o subordonare clară. Clasele mici producătoare sunt supuse proletariatului, clasa hegemonică în revoluţie; iar când Lenin vorbeşte despre disciplina în partid, dar şi în proletariat, el înţelege că întreaga clasă proletară se subordonează conducerii stricte a avangărzii sale, organizate în partidul politic comunist.
Această poziţie a partidului la vârf era cea care irita prejudecăţile infantile pe care Lenin a început să le combată aici. Potrivit acestor „imediatişti“, combătuţi de noi în Italia şi în afară, atunci şi astăzi, în această perioadă postbelică şi întotdeauna, un sistem de consultare a proletariatului trebuie să dea partidului directiva sa şi să-i determine, printr-un mecanism mai mult sau mai puţin electoral, supunerea; în timp ce noi susţinem că partidul trebuie să o pretindă de la clasă şi de la mase, întrucât numai partidul sintetizează întreaga experienţă istorică revoluţionară din toate epocile şi din toate ţările. Lenin demonstrează aici că exact acest lucru a ştiut să-l facă partidul bolşevic, şi de aceea a învins, şi indică această cale tuturor ţărilor.
Evenimentele nu i-au permis lui Lenin, în incandescentul an 1920, să scrie istoria completă a partidului bolşevic, pe care el o indică drept sursă indispensabilă pentru a înţelege cum s-a putut forma disciplina necesară proletariatului revoluţionar. Dar reperele pe care le oferă sunt mai mult decât suficiente pentru a înţelege chestiunea.
Baza disciplinei rezidă în primul rând în „conştiinţa avangărzii proletariatului“, adică a acelei minorităţi a proletariatului care se reuneşte în păturile înaintate ale partidului; imediat după aceea, Lenin indică calităţile acestei avangărzi prin cuvinte care au un caracter mai degrabă „pasional“ decât raţional, aşa cum este scos în evidenţă şi în atâtea alte scrieri ale sale (Ce-i de făcut?): proletarul comunist aderă printr-un act de intuiţie, şi nu de raţionalism. Această teză a fost susţinută încă din 1912 în rândurile tineretului socialist italian împotriva „imediatiştilor“ — care sunt mereu, la fel ca anarhiştii, „educaţionişti“ — în lupta dintre culturalişti şi anticulturalişti, cum se spunea atunci; trebuie însă bine înţeles că aceştia din urmă, invocând un act de credinţă şi de sentiment, şi nu de nivel şcolar, în adeziunea tânărului revoluţionar, dovedeau că se află pe terenul unui materialism strict şi al rigorii teoriei de partid. Lenin, care cheamă la arme, şi nu la academii, vorbeşte aici despre calităţi de „devotament, fermitate, spirit de sacrificiu, eroism“. Noi, discipolii săi îndepărtaţi, am îndrăznit recent, cu o fermitate dialectică, să vorbim deschis despre latura „mistică“ a adeziunii la partid.
Aceasta în primul rând. În al doilea rând, Lenin cere pentru această avangardă
„capacitatea sa de a se lega, de a se apropia şi, daca vreţi, de a se contopi într-o anumită măsură cu masele cele mai largi ale oamenilor muncii, în special cu masele proletare, dar şi cu masele muncitoare neproletare“.
Dar a se lega nu înseamnă că, dacă „temperatura“ maselor este rece, pacifistă, conciliatoare, partidul trebuie să coboare la acest nivel, aşa cum fac paradă tartufii oportunismului [1] că o citesc aici. Sensul legării este că sudura maselor cu partidul ridică temperatura revoluţionară, ba chiar, aşa cum am exprimat de multe ori, dar nu printr-o formulă inventată de noi, că doar „organizându-se în partid politic“ masa informă a celor ce muncesc (infectată de mica producţie) se selectează în clasă proletară. În absenţa partidului revoluţionar nu există o clasă adevărată, subiect al istoriei şi, mâine, al dictaturii revoluţionare.
De fapt, al treilea rând este cel care ne interesează foarte mult, pentru clarificarea primelor două, de care este inseparabil.
„În al treilea rând... prin strategia şi tactica ei politică justă, cu condiţia ca masele largi prin propria lor experienţă să se convingă că sunt juste“.
Găsim că acest pasaj este fundamental, legat de multe altele, care stabileşte ceea ce am numi „teoria justeţei“. Dacă masele trebuie să verifice, prin propria experienţă în lupta istorică reală, justeţea strategiei partidului proletar revoluţionar, acest lucru înseamnă că partidul, pe calea istoriei, precede masele.
Partidul, în virtutea teoriei sale interpretative a istoriei trecute, a devenit capabil să prevadă într-o anumită măsură dezvoltările istoriei viitoare, ale luptelor de clasă care le vor urma celor din trecut în succesiunea formelor sociale. Partidul a prevăzut şi, într-un anumit sens, a şi anunţat care vor fi, într-o fază crucială, impulsurile care vor antrena masele şi care clasă, tocmai pentru că este dotată cu o teorie şi cu un partid, va lua rolul de protagonist al luptei. Când acest lucru se va întâmpla, chiar şi masele cu un contur mai puţin definit vor vedea cum s-a format partea cea mai decisă în luptă, şi va intra în experienţa lor de fapt că acel partid prevăzuse în mod just evenimentele, dispunerea forţelor într-un conflict general. În continuare, Lenin arată cum ţăranii ruşi au văzut încă din 1905 că proletarii din industrie erau cei care preluau conducerea luptei. El, când trece la discutarea apusului diferitelor partide care încercaseră o teoretizare a revoluţiei, propunându-şi să încerce apoi să profite de pe urma ei, arată cum s-a năruit construcţia conform căreia ţăranii şi, în general, micii producători ar fi întruchipat în Rusia revoluţia, formând clasa hegemonică a acesteia. Era populismul, a cărui atitudine şi ale cărui aberaţii teoretice îşi au originile, pe de o parte, în bătrânul Proudhon, iar pe de altă parte, din păcate, se prezintă astăzi din nou, cu neruşinare, în ultimul val al oportunismului actual, filorus, filokremlinist. Aceiaşi ţărani au văzut că ar fi pierdut până şi bătălia eliberării de sub feudalism dacă nu s-ar fi aflat în faţa lor, mult mai combativi, muncitorii cu partidul lor bolşevic, întrucât aceleaşi evenimente lichidaseră partidul menşevic, dezvăluindu-li-se micilor producători că asemenea partide, nu prin insinuări polemice ale comuniştilor, ci în fapt, acţionau ca aliaţi ai marii producţii, şi ai însăşi contrarevoluţiei.
Iată, în sens practic, un exemplu a ceea ce înseamnă verificarea, în experienţa marilor mase, a justeţei strategiei politice a partidului revoluţionar de clasă.
Pentru ca acest glorios concurs de împrejurări favorabile să fie posibil, partidul trebuia să fi vorbit înainte, fără a rămâne, asemenea partidelor micii burghezii, în aşteptare pentru a vedea din ce parte bate vântul, sau ce atitudini puteau atrage favoarea maselor. Teoria partidului nu trebuie să fie doar o explicaţie ştiinţifică a faptelor trecute, ci trebuie să fie o anticipare curajoasă a faptelor viitoare. Masele trebuie să treacă prin această experienţă, dar este îndreptăţit să spunem că partidul o poseda în avans.
În acest punct se încearcă justificarea imundei palinodii a lui Stalin, şi astăzi a succesorilor săi, împotriva „dogmaticilor, talmudiştilor“, printr-un pasaj din Lenin, care ar fi scris în aceste pagini că teoria nu este o dogmă, ceea ce este luat în sensul stupid că partidul ar trebui să fie mereu gata şi dispus să o schimbe pentru a-şi fabrica una nouă.
În citarea aproape integrală a textului lui Lenin este bine să avertizăm că ne folosim de ediţia în limba italiană a Operelor alese, editată la Moscova în 1948 (Vol. II, pag. 550-612). Vicisitudinile acestor patruzeci de ani fac să nu se mai poată dispune de vreuna dintre ediţiile originale ale vremii, în diverse limbi; şi credem că nici măcar cititorii nu le deţin.
Textul din respectiva traducere, după ce a vorbit despre condiţiile care i-au asigurat partidului bolşevic rus succesul în instaurarea adevăratei discipline şi centralizări, pe care le-am ilustrat pe larg, spune:
„Aceste condiţii nu se pot ivi dintr-o dată“ (să ne oprim o clipă asupra acestei teze de trecere, pentru a ne gândi la acele minţi rătăcite, care îşi fac iluzia că sunt marxişti şi care propun: să facem deci o consfătuire şi să fondăm partidul perfect, disciplinat şi centralizat! Partidul este şi el un produs al istoriei; aceasta a fost observaţia centrală a stângii în toate discuţiile de la Moscova privind sarcina şi tactica partidului). „Ele se elaborează numai printr-o muncă îndelungată, printr-o experienţă grea (inclusiv cea a isprăvilor de lichele). Elaborarea lor este înlesnită numai de o teorie revoluţionară justă, care la rândul ei să nu fie o dogmă, ci să ia o formă definitivă numai în strânsă legătură cu practica unei mişcări cu adevărat de masă şi cu adevărat revoluţionare“.
Oportuniştii care nu au înţeles nimic din Lenin, sau care poate au înţeles, dar în multe cazuri îşi fac o meserie din a se preface că nu au înţeles, comentează acest pasaj în modul bine cunoscut. Teoria nu este niciodată completă, este mereu în transformare şi doar după ce va fi completată seria revoluţiilor proletare va fi posibil, în mod ştiinţific, să se scrie doctrina revoluţiei anticapitaliste. Această interpretare nu numai că nu este justă, dar serveşte tocmai la atingerea rezultatului şi scopului diametral opus celui pe care Lenin şi-l propune când se apucă să scrie acest faimos „Stângism“. De fapt, aceşti domni vor să stabilească: în Rusia şi în revoluţia lui Lenin şi a bolşevicilor au existat anumite trăsături; dar istoria va arăta că în alte revoluţii „naţionale“ ele vor putea să dispară, şi să nu existe insurecţie violentă, să nu existe dictatură, să nu existe terorism, să nu existe dizolvarea, de către puterea Sovietelor şi a partidului comunist, a parlamentului democratic şi a constituantei. Lenin a vrut să demonstreze, în schimb, că revoluţia rusă a distrus pentru totdeauna versiunea social-democrată a trecerii de la capitalism la socialism, şi a arătat că acele trăsături ruseşti sunt obligatorii pentru toate ţările. Trădătorii „de dreapta“ din primul război mondial erau — credeam noi toţi — pentru totdeauna scoşi din luptă; dar Lenin se preocupa de infantilii de stânga care spuneau: nu am putea face noi oare celelalte revoluţii evitând, scutindu-ne, nu de lupta armată şi sângeroasă pentru a răsturna vechea putere (până aici nu ajungeau ei, dar lichelele moderne, da), ci cel puţin de folosirea unui partid care înăbuşă în mod despotic disidenţele, centralizează totul, calcă în picioare verdictul ieşit din alegeri libere?
Lenin a pornit în analiza sa istorică a căii bolşevice spre revoluţie de la două fapte importante: disciplina şi centralizarea. A căutat apoi ce caracteristici au asigurat dobândirea lor, şi a indicat legătura cu masele puse istoric în mişcare revoluţionară, devotamentul pasionat al avangărzii de partid, justeţea strategiei şi a tacticii. Fără toate acestea, el spune că nu există adevărată disciplină şi centralizare, iar puterea revoluţionară, chiar dacă ar fi fost cucerită, ar fi fost ulterior pierdută. Acum el enunţă condiţiile condiţiilor favorabile, şi indică un timp îndelungat de dezvoltare şi de elaborare a unei lungi experienţe, înlesnită (verbul poate părea slab, dar sensul este de făcută posibilă doar) de teoria revoluţionară justă.
Lenin aici nu afirmă, ci demonstrează, şi demonstrează nu filozofând, ci expunând fapte, şi prin urmare va explica imediat după aceea cum şi de ce partidul bolşevic, singur, în Rusia, a ajuns să posede teoria revoluţionară justă, şi prin urmare disciplina şi centralizarea indispensabile. El nu vrea să scrie: eu am enunţat teoria cu treizeci de ani în urmă şi de aceea „am făcut revoluţia“, întrucât am reuşit să fac să conveargă asupra ei credinţa atâtor altora, şi în cele din urmă a maselor aflate în aşteptare. În acest sens, teoria nu este o dogmă, şi noi acceptăm formula, şi nici prin gând nu ne trece să o înlocuim cu cealaltă: teoria partidului este o dogmă. Dar dacă formula ar trebui să devină cealaltă, şi anume că teoria partidului de mâine va fi cea care ne va conveni, după ce vom fi ascultat lecţiile faptelor de mâine astăzi încă necunoscute, atunci noi am spune că o astfel de construcţie este proprie oportunismului şi nu leninismului, şi că în locul unei asemenea formule de bordel am prefera-o cu siguranţă pe aceea care spune: teoria partidului trebuie acceptată ca o dogmă.
Ce înseamnă dogmă? În sens propriu înseamnă adevăr revelat de o entitate supranaturală unui om ales de Dumnezeu, Profetul, şi pe care ceilalţi nu îl pot întrezări decât acceptând să repete şi să respecte acele cuvinte revelate. În acest sens noi ne aflăm la antipozii oricărui dogmatism şi acest lucru nici nu mai are rost să-l enunţăm. Înşişi burghezii, în faza istorică în care erau revoluţionari, iar bisericile susţineau regimurile feudale, se lăudau că au depăşit orice dogmatism. Dar antidogmatismul marxiştilor este radical diferit de al lor. Acceptării dogmei religioase, filozofia burgheză îi opune principiul libertăţii individuale de critică, prin care individul, în mod tipic mic-burghez, se laudă că, în loc să accepte de la preot gândirea sa de-a gata şi scrisă în doctrina bisericii, şi-o fabrică singur doar cu propriul său cap, ca un clasic „liber cugetător“. Noi în schimb, aşa cum nu am aşteptat adevărul din revelaţia divină, noi, marxiştii, contrapunem un adevăr de clasă unui adevăr de clasă opus, şi înainte de a le vedea ca filozofeme sau ideologisme le vedem ca arme ale luptei practice şi istorice a claselor.
De partea luptei proletare se află un partid de clasă, iar el ridică stindardul unui adevăr de clasă. Tocmai pentru că nu credem în ştiinţa burgheză, care are pretenţia de a fi eternă şi definitivă ca o victorie asupra „dogmei“, spunem că, singur, adevărul nostru de clasă este „ştiinţific“. Acest lucru exprimă faptul că burghezia este incapabilă să ajungă la ştiinţa socială, şi că doar revoluţia proletară şi partidul său pot ajunge la ea, prin ruptura cu orice gândire burgheză. Este teza noastră, dar va veni vremea când vom arăta că ea stă scrisă în Marx şi în Lenin, că această neputinţă a „civilizaţiei“ şi „culturii“ capitaliste de a poseda ştiinţa socială şi istorică echivalează cu o neputinţă în ceea ce priveşte ştiinţa în general, cunoaşterea naturii şi a cosmosului chiar şi în domeniul fizic. Nu există deci o unitate de măsură comună a „ştiinţei“ cu care să se poată măsura concluziile noastre şi cele ale lumii burgheze. Cine crede acest lucru este un adevărat hruşciovist, un partizan al emulaţiei, al întrecerii pentru a vedea cine are mai mult capital şi mai multă tehnică, substituită în mod laş războiului civil.
În măsura în care burghezia în materie socială şi politică s-a refugiat în defăimata dogmă, şi mai ales în măsura în care se prezintă ca democratică şi pacifistă, a reintrodus în această dogmă ingredientul Dumnezeu şi morala „a priori“.
Teoria marxistă, pe care, după cum vom vedea, partidul bolşevic nu a inventat-o, ci a preluat-o tocmai din Europa occidentală, este singura care explică viitoarea revoluţie proletară, dar este şi singura care explică revoluţia burgheză, ba chiar toate revoluţiile, şi în mod particular revoluţiile duble, adică revoluţiile apropiate în timp din istoria contemporană, dintre care Rusia a oferit singurul exemplu victorios — dar nu singurul exemplu în care s-a luptat pe baricade. Ba chiar Rusia a oferit mai întâi un exemplu în care bătălia s-a purtat, fără a ieşi victorioasă, nici măcar în sens burghez, în luptele colosale din 1905, în care proletariatul era deja protagonist.
Aceasta a fost o împrejurare prin care înapoierea Rusiei, dintr-o condiţie potrivnică, a devenit o condiţie favorabilă.
Dacă nu se păstrează bine în minte acest tablou de fapte istorice este inutil să încerci să-l citeşti pe Lenin. Se poate înţelege exact reversul. Iar cel care citeşte din postura de falsificator tocmit, să se ducă dracului.
„Dacă în 1917—1920, când condiţiile erau nemaipomenit de grele, bolşevismul a reuşit să făurească şi să realizeze cu succes cea mai strictă centralizare şi o disciplină de fier (lanţul dialectic nu se întrerupe), aceasta se datoreşte pur şi simplu unei serii de particularităţi istorice ale Rusiei“.
Cititorul-lichea, în acest punct, prefacându-se că uită că Lenin este aici preocupat să pună în evidenţă trăsăturile „internaţionale în sensul îngust“ ale revoluţiei ruse, va lua aceste fraze şi va spune: iată că în afara Rusiei este permis să arunci peste bord disciplina şi centralizarea!
Dar particularităţile istorice ale Rusiei au constat tocmai în faptul că, datorită prezenţei ţarismului, revoluţionarii emigraţi au asimilat marxismul; format în Occident nu din cărţi, ci în lupta practică a maselor. Aceste faze de luptă socială practică sunt date de revoluţiile din secolul al XIX-lea, după cum urmează să spună Lenin, prin urmare „teoria“ marxistă a revoluţiei este completă nu doar în 1920, când scrie Lenin, ci o era deja în 1871, ba chiar în 1850, când a trasat-o Marx.
„Pe de o parte, bolşevismul a apărut în 1903 având cea mai solidă bază, teoria marxistă. Iar faptul că această teorie revoluţionară — şi numai ea — este justă, a fost dovedit nu numai de experienţa mondială a întregului secol al XIX-lea, ci şi, mai ales, de experienţa rătăcirilor şi a şovăielilor, a greşelilor şi a decepţiilor prin care a trecut gândirea revoluţionară din Rusia. Timp de aproape o jumătate de secol, începând cam din deceniul al 5-lea până în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, gândirea înaintată din Rusia, oprimată de ţarismul barbar şi reacţionar, a căutat cu nesaţ o teorie revoluţionară justă, urmărind cu un zel şi o grijă uimitoare orice «ultim cuvânt» rostit de Europa şi de America în acest domeniu. Rusia şi-a câştigat marxismul, singura teorie revoluţionară justă, printr-o jumătate de veac de chinuri şi de sacrificii neobişnuite, de eroism revoluţionar fără seamăn, de energie uimitoare, de căutări înfrigurate, de studii, încercări practice, deziluzii, verificări şi confruntări cu experienţa Europei. Datorită emigraţiei pe care a impus-o ţarismul, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea Rusia revoluţionară avea nenumărate legături internaţionale, o cunoaştere excelentă a formelor şi teoriilor mişcării revoluţionare mondiale, aşa cum n-a mai avut nici o altă ţară din lume“.
Am rezistat tentaţiei de a sublinia formulele decisive din acest pasaj. Să înţeleagă din el cititorul că experienţa suficientă pentru a consolida pentru totdeauna teoria revoluţiei are nevoie de o mare luptă de mase, dar aceasta este deja dată de revoluţiile din secolul al XIX-lea, şi este deja definitivă la sfârşitul secolului al XIX-lea. Am putea cita zeci de pasaje din Lenin şi din Marx pentru a stabili că deja revoluţia franceză din secolul al XVIII-lea a fost o ciocnire a unor mase de popor de ordinul milioanelor, şi ne-a fost suficientă pentru a făuri dintr-o bucată doctrina, pe care o declarăm imuabilă din 1848.
În plus, condiţiile particulare favorabile ale Rusiei au constat, în primul rând, în faptul că, pentru revoluţia antifeudală şi antidespotică, masele trebuiau să se pună într-o mişcare irezistibilă; au fost apoi chiar erorile partidelor nemarxiste care le-au condus la enorme deziluzii (stânga italiană, în diverse pasaje, şi în special în 1918 înainte de a-l citi pe Lenin, s-a dedicat „criticii celorlalte şcoli“ cu o atenţie deosebită acordată anarhismului, sindicalismului şi chiar fabricismului), şi chiar înfrângerile din lupta proletară; în al treilea rând, nu nişte circumstanţe asiatice, mongolice, căzăceşti, aşa cum îndrugau încă de pe atunci abjecţii adversari, ci circumstanţe de pur internaţionalism, constatarea că şcoala, terenul de antrenament, şi mai bine zis câmpul sângeroasei bătălii a revoluţiei nu sunt naţionale, nu sunt ruseşti sau, nici pe departe, germane, engleze, franceze ori italiene, ci sunt europene şi, folosind un cuvânt pe care aici Lenin, impecabil chiar şi în avântul său, nu-l foloseşte la întâmplare, mondiale.
Întreaga această operă tinde să înalţe grandoarea revoluţiei ruse nu ca o formare a unei „ţări socialiste“ — formulă mizerabilă —, ci ca o dovadă tipică, încă nedepăşită, a dinamicii universale a revoluţiei comuniste.
Textul lui Lenin a arătat aici cum doctrina pe care s-a întemeiat partidul bolşevic avea o origine nu rusă şi locală, ci europeană şi mondială, şi cum răspândirea în Rusia a acestei teorii, care era marxismul, singura teorie justă la scară mondială, a fost favorizată de „emigraţia“ revoluţionarilor, efect al persecuţiilor ţariste. În preajma anului 1900, în fiecare oraş din Europa occidentală — şi de pe alte continente — existau adevărate colonii de refugiaţi ruşi, expulzaţi sau emigraţi pentru poziţiile lor politice, care se ţineau în strâns contact cu partidele înaintate din străinătate şi care, cu toate acestea, şi-au adus o amplă contribuţie în cadrul acestora; pentru Italia ar fi suficient să ne gândim la Kulişova, Balabanova şi alţii.
Ciocnirea ideologiilor doctrinare era în aceste colonii neîncetată şi deosebit de vie, şi de aici rezulta o continuă confruntare cu luptele dintre tendinţele politice din ţările gazdă.
Apoi, Lenin trece la descrierea unui fenomen complementar şi integrativ al primului, dar am putea spune de sens contrar. Rusia a absorbit teoria din Occident, dar în aplicarea ei la fapte, în faimoasa „tactică“, i-a depăşit rapid pe maeştri şi a acumulat o experienţă practică proprie pe care, la vremea lor, trebuiau să o valorifice ţările rămase sub dominaţia burgheză.
Fără a dori să cădem în simplism sau în schematism, să urmărim puţin aceste două fluxuri opuse, care nu au reuşit, în istorie, să se fecundeze reciproc până la punctul de a da revoluţiei victoria mondială.
Condiţiile particulare ale mişcării ruse, care i-au permis să se adape rapid şi cu putere din gândirea revoluţionară occidentală, au fost supravieţuirea despotismului, rezistenţa sa la asalturile interne şi retragerea avangărzilor revoluţionare în afara Rusiei.
Condiţia particulară care i-a permis să acumuleze cu o rapiditate nu mai mică experienţele strategice şi tactice se trage în esenţă din aceeaşi cauză: ultima ţară din Europa, Rusia nu înfăptuise încă marea revoluţie liberală, sau, mai clar spus, antifeudală şi antiabsolutistă. Avea în comun această situaţie istorică în Europa doar cu Turcia, dar aceasta, deşi îşi avea atunci capitala în Europa, era un stat asiatic.
Exista deci o previziune generală că în Rusia va izbucni în curând o revoluţie politică „democratică“ şi că aceasta nu ar fi putut fi limitată la formele incomplete ale concesiei, din partea dinastiei tradiţionale, a unei simple constituţii de tip parlamentar.
De mult timp, toţi socialiştii consideraseră că o astfel de revoluţie se va desfăşura cu prezenţa unei mişcări proletare mult mai dezvoltate decât cea pe care o avuseseră ţările din Europa în revoluţiile din secolul al XIX-lea, şi se putea prevedea o „grefare“ rapidă a două revoluţii succesive în câţiva ani, cea burgheză şi cea proletară. Marx şi Engels o spuseseră deschis; ba chiar consideraseră că puterea ţaristă din Rusia era o adevărată poliţie europeană împotriva proletariatului, şi că revoluţia liberală rusă putea declanşa revoluţia proletară nu numai în Rusia, ci în întreaga Europă.
Fără (pentru un moment) a ne gândi la ceea ce s-a întâmplat ulterior, notăm totuşi că o asemenea previziune a grefării a două revoluţii de clasă într-una singură nu era făcută pentru prima dată de marxişti. Pentru Germania fusese complet teoretizată în 1848 (a se vedea textele clasice în recentul nostru număr 14, pagina a treia). [2]
O altă observaţie este importantă. Lenin urmează să pună aici în evidenţă că un asemenea „plan“ de strategie istorică nu este bogat în învăţăminte doar atunci când are succes (iar el ilustrează aici singurul exemplu istoric favorabil), ci şi atunci când deznodământul său este o înfrângere: el o spune pentru anul 1905 rus, dar este evident că acelaşi lucru este valabil pentru toate înfrângerile proletare, nu doar cele din 1848 din aproape întreaga Europă central-occidentală, ci şi pentru cea a Comunei din Paris din 1871, din care Marx şi Lenin au preluat mereu contribuţii grandioase nu doar la doctrina revoluţiei clasei muncitoare, ci şi la principiile strategiei şi tacticii ei. Chiar şi în 1871, proletariatul din Paris a încercat ceea ce încercase în 1830 şi în 1848: să ajungă, pe elanul unei revoluţii democratice şi pornind de la căderea unei puteri dinastice, la propria sa victorie de clasă.
Având ca premisă aceste reamintiri, întotdeauna utile oricât de des ar fi repetate şi universal cunoscute, putem citi pasajul lui Lenin care încheie cel de-al doilea capitol, referitor la condiţiile care au permis succesul bolşevicilor.
„Pe de altă parte, bolşevismul, care a luat fiinţă pe această bază teoretică de granit (am văzut că aceasta este cea marxistă, pe care textul o defineşte drept granitică, adică consolidată într-o formă imuabilă şi care nu mai este susceptibilă de nicio plasticitate sau elasticitate, conform unui vocabular la modă printre oportunişti, şi întru defăimarea lui Lenin), a făurit o istorie practică de cincisprezece ani (1903—1917), care în ceea ce priveşte bogăţia experienţei nu are seamăn pe lume. Căci nici o altă ţară n-a cunoscut nici pe departe în aceşti 15 ani (ba chiar, în general, într-un răstimp de 15 ani) o viaţă atât de intensă în ceea ce priveşte experienţa revoluţionară, succesiunea rapidă a diferitelor forme ale mişcării şi diversitatea lor — mişcare legală şi ilegală, paşnică şi vijelioasă, clandestină şi deschisă, mişcare de cercuri şi de masă, parlamentară şi teroristă. În nici o altă ţară nu s-a concentrat într-un răstimp atât de scurt o asemenea bogăţie de forme, de nuanţe, de metode de luptă a tuturor claselor societăţii contemporane, şi trebuie menţionat că această luptă, din cauza stării de înapoiere a ţării şi a apăsării jugului ţarist, se maturiza foarte repede, însuşindu-şi cu o deosebită aviditate şi cu succes respectivul «ultim cuvânt» al experienţei politice americane şi europene“.
Construcţia teoretică a lui Lenin la data de 1920 se articulează pe aceste două contribuţii: Occidentul, care le furnizează teoria ruşilor, şi Rusia, care furnizează „proba experimentală“ ce confirmă ca justă şi granitică teoria, prin cincisprezece ani de convulsii sociale, la care participă mase imense de oameni din toate clasele şi care, pentru prima dată în istorie, conduc la instaurarea dictaturii clasei muncitoare.
Contribuţia Rusiei nu este doar aceea a unui teren de probă care permite să se spună: teoria noastră marxistă a fost cea justă; ci şi aceea a unei campanii de război social şi clasist care, ducând pentru prima dată la victorie, şi confirmând învăţămintele dialectice ale campaniilor urmate de înfrângeri, permite stabilirea regulilor universale ale strategiei noastre şi ale tacticii noastre de partid.
Nu avem dreptul să spunem că teoria se stabileşte doar după victorie, şi că teoriile care au precedat-o erau, toate, incerte şi susceptibile de transformare. În primul rând, dacă acest lucru ar fi adevărat, tot ar trebui să-i întrebăm pe renegaţii lui Lenin de ce au abandonat teoria conform căreia insurecţia armată, dictatura, teroarea, dizolvarea organelor parlamentare şi democratice nu au fost expediente tactice locale, ci pietre de temelie ale doctrinei şi ale programului, valabile şi obligatorii pentru toate ţările.
Când Lenin a scris faimoasa frază că teoria nu este o dogmă, nu a vrut să spună că teoria dinaintea lui Octombrie 1917 era încă o pagină albă, şi cu atât mai puţin că ar fi devenit o pagină albă lăsată la cheremul unor Stalin şi Hruşciov de atunci încoace. Lenin a vrut doar să spună că teoria nu a apărut (asemenea dogmei, care se bazează pe un text revelat de divinitate unui om excepţional şi ales) ca o descoperire a unui autor sau a unui conducător genial, ci doar că nu ar fi putut să apară decât după şi ca efect al învăţămintelor trase, în afara celor mai vechi prejudecăţi de clasă şi de doctrină, din marile mişcări istorice ale unor mase imense.
Or, într-un anumit sens pentru prima dată în istoria umană, revoluţiile pe care le-a declanşat burghezia capitalistă au luat forma unor mişcări şi impulsuri nu pasive, ci active, ale unor mase imense. Revoluţia franceză a fost purtată de toţi, mai puţin poate de bancheri şi de industriaşi, de „operatorii economici“ ai vremii. Ţărani, iobagi, meşteşugari, târgoveţi, studenţi, intelectuali, poeţi, muncitori din primele manufacturi, au format oştile războiului revoluţionar: nu numai că proletariatul se născuse deja în industrie şi în agricultură, dar el nu s-a îmbibat doar de ideologia burgheză, ci a lansat primele invective împotriva noii clase dominante aflate în ascensiune şi, fie chiar şi în grupuri de extremă avangardă, a urmat comunismul rudimentar, dar măreţ, al unor Babeuf şi Buonarroti.
Descoperirea lui Marx este condiţionată de experienţa istorică a luptei maselor uriaşe în revoluţia burgheză şi de afirmaţia, posibilă doar după acel val de fapte istorice, că revoluţia nu trebuia teoretizată aşa cum se teoretizase pe ea însăşi, ci într-un mod nou. Doctrina revoluţiei proletare se construieşte dialectic atunci când se construieşte cea a revoluţiei burgheze, în opoziţie cu însăşi teoria internă a acesteia din urmă; teorie proclamată de precursorii săi iluminişti, care au afirmat sau au crezut (nu contează) că ea însemna eliberarea întregii umanităţi şi nu i-au văzut structura de clasă.
Nu ar mai rămâne nimic din seculara noastră construcţie a istoriei, sau ea ar păstra doar o incomparabilă valoare „artistică“ datorită armoniei şi deplinei sale coerenţe, dacă nu ar fi adevărat că prima clasă care posedă cheia istoriei este proletariatul modern, şi că el nu o cucereşte atunci când învinge în lupta sa titanică şi mondială, ci încă de când se naşte şi se pune la încercare în primele lupte, pe care le duce, din necesitate istorică, nu pentru sine, ci pentru clasa exploatatorilor săi, căreia, acţionând ca vârf de lance, îi va deschide calea luminoasă.
Cine vrea, o spunem şi o vom spune de nenumărate ori, poate să-i arunce peste bord pe Marx şi pe Lenin, subordonând paginile lor splendide superstiţiei idioate a judecăţii a posteriori, dar nu este decât o lichea, şi nu un oponent, nici măcar de clasă, cel care neagă că la Lenin şi pentru Lenin teoria a fost sculptată într-un bloc de granit încă de când prima Internaţională a proletariatului, abia născută, a construit-o pe baza învăţămintelor ciocnirilor unor valuri umane al căror teatru a fost Europa din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Şi datorită acestei lecţii, Lenin şi partidul său au putut să descrie, înainte să se fi petrecut, cel mai glorios act al dramei sociale a omului, revoluţia rusă din octombrie.
Doctrina de partid, programul, stabilesc scopul spre care tinde lupta noastră şi fixează etapele fundamentale pe care ea va trebui să le parcurgă în dezvoltarea sa. Sunt prin urmare pietre de temelie doctrinare şi programatice insurecţia armată împotriva statului constituit burghez, distrugerea aparatului său de putere şi de administraţie, dizolvarea parlamentelor democratice, dictatura proletariatului, deci funcţia hegemonică a clasei muncitoare în societate deasupra şi împotriva tuturor celorlalte, funcţia primordială a partidului politic în toate aceste puncte de cotitură ale marelui curs; aşa cum fac parte din acest ansamblu de pietre de temelie caracterele sociale ale structurii comuniste şi caracterele celei burgheze pe care, într-un timp adecvat, revoluţia le va dezrădăcina, până la societatea fără clase şi fără stat.
Pentru a parcurge această serie de etape, partidul şi proletariatul trebuie să se folosească de mijloace adecvate. Înaintea fazei revoluţionare este pe deplin admis şi prevăzut ca propaganda paşnică şi o agitaţie încă nearmată, precum şi, în perioade adecvate, intervenţia în organele societăţii burgheze precum parlamentele şi altele asemenea, să fie toate mijloace şi metode de largă utilizare. Fireşte, utilizarea lor nu poate şi nu trebuie să contrazică etapele programului.
Neîncetata dispută dintre partide, curente, tendinţe adesea în sânul aceluiaşi partid, care s-a desfăşurat la cumpăna ultimelor secole, a căzut aproape mereu în confuzia de a reduce alegerea la o ierarhizare a mijloacelor şi nu la aceea a scopurilor de atins. În aceasta constă întregul revizionism şi oportunism. Bernstein, împotriva căruia aici şi pretutindeni Lenin se dezlănţuie, a dictat formula că scopul nu este nimic, mişcarea este totul. La prima vedere o asemenea formulă pare doar cinică, machiavelică, pare să vrea să spună că mijloacele sunt toate bune, dar în ceea ce priveşte punctele de sosire nu ştim nimic despre ele şi ni le va arăta viitorul.
Dar curând oportunismul s-a demascat şi s-a dezonorat şi mai mult. El, mereu agnostic cu privire la scopurile şi la finalităţile supreme, a ierarhizat scopurile şi a ales dintre ele: acestea sunt bune, acelea sunt rele. Chestiunea de principiu, care nu valora nimic în program, a introdus-o în alegerile tactice. Lenin nu a fost cel care a spus: este permis să alegi cum vrei. Lenin a fost în schimb acel om măreţ care a înfierat pentru totdeauna lichelele şi a arătat că trădătorii alegeau mijloacele în aşa fel încât să aleagă principiile care interesau contrarevoluţia. Până la Lenin, revizionistul, reformistul, era cel care voia să procedeze încet, mai lent. De la el încoace, şi pentru noi, ultimii săi discipoli, astfel de oameni au fost numiţi reacţionari, adică conservatori şi restauratori ai puterii burgheze.
Distincţia dintre tactici a fost cea pe care astăzi o fac deschis partidele din toate ţările aliniate în spatele Moscovei: propagandă paşnică da, luptă armată nu, nici astăzi, niciodată. Democraţie da, dictatură nu, nici astăzi, niciodată (pe Lenin şi Octombrie să-i iertăm; acel omuleţ, acel incident!). Alegeri şi constituţii da, dizolvarea parlamentelor nu, (şi mereu) nici astăzi, nici mâine, niciodată.
Lenin spune aici, în lunga sa listă de contraste, că în acei cincisprezece ani, şi cu zece partide şi mult mai multe subpartide, ca în scurta trecere în revistă istorică din capitolul al patrulea, toate „mijloacele“ au fost în joc şi au suferit o probă, de la pietismul fabian (să-l luăm drept un ultim cuvânt din Occident) până la atentatul cu dinamită. Spune desigur şi mai mult; că dacă nu toate, aproape toate acele mijloace în joc şi enumerate prin contrast au fost experimentate de însuşi partidul bolşevic, dar au fost experimentate întrucât în acei cincisprezece ani acel partid a traversat o sută optzeci de ani de istorie (puţin mai încolo: o lună conta atunci cât un an).
Sensul lucrării lui Lenin, în preajma studierii arsenalului tactic al comunismului internaţional, era acesta: există etape istorice care se exclud din principiu, dar nu există mijloace tactice care se exclud din principiu. Putem spune că doar stânga noastră a demonstrat, după patruzeci de ani, că a asimilat şi şi-a însuşit această opoziţie.
De două ori, în două paragrafe succesive, Lenin a folosit expresia că Rusia era la curent, datorită fluxurilor şi refluxurilor descrise, cu ultimele cuvinte ale experienţei europene, şi chiar americane.
Să nu uităm că Lenin era un polemist şi un maestru al ironiei de primă mână. Valul polemic care se abătea asupra lui — şi pe care în acei ani măreţi am considerat că l-am respins şi l-am dezonorat pentru totdeauna — se sprijinea pe argumentul suprem obişnuit: în Rusia eraţi înapoiati, eraţi ceea ce astăzi se numeşte o zonă deprimată, şi prin urmare trebuia să staţi liniştiţi, umili şi foarte cuminţi, cel mult stăpâni să imitaţi şi să reproduceţi marile noastre revoluţii democratice şi liberale din trecut; dar în ceea ce priveşte mişcarea proletară şi socialistă nu aveaţi permisiunea să vă mişcaţi; trebuia mai întâi să aşteptaţi experienţa noastră de ţări progresiste, dezvoltate, avansate (toate expresii imbecile pe care atunci şi astăzi le-am dispreţuit ca pe nişte stupide atitudini de admiraţie pentru un capitalism care cu jumătate de secol în urmă făcuse din plin tot ce putea fi util pentru economie, societate, tehnică şi ştiinţă, iar în rest, oriunde se răspândea, aducea doar sufocare şi ignominie) şi abia apoi aţi fi învăţat cum se mergea spre socialism în ţările mature (pentru noi scârboase şi putrede de descompunere) pentru a vă înclina şi a imita, la rândul vostru, o asemenea cale.
Neruşinarea adversarilor noştri consta în faptul că foloseau marxismul ca demonstraţie a acestei pretinse ierarhii şi cronologii a revoluţiilor, pe când ei erau de fapt vulgari imediatişti şi aparţineau tagmei negustorilor de principii pe care Marx şi Engels o biciuiseră până la sânge timp de decenii.
De acest lucru se lega naivitatea tânărului Gramsci, care, ca un bun idealist, se bucura că Lenin ştiuse să încalce regula marxismului, pe care şi el o citea acolo din neştiinţă.
Când Lenin spune că „ultimele cuvinte“ ale Occidentului fuseseră deja transferate, utilizate şi cernute în Rusia, el răspunde că nu era nicio nevoie „culturalistă“ de a mai merge la şcoală în Europa sau America pentru a obţine titlurile care să permită Rusiei să treacă în avangardă, salvgardând justa poziţie materialistă şi dialectică în chestiunea modelului, de la care, sub îndrumarea sa, am pornit în aceste pagini.
Nu este deci o concesie făcută conceptului de actualizare la rezultatele moderne şi recente, modă stupidă a gândirii mic-burgheze imediatiste, ceea ce face Lenin aici, ci este o declaraţie curajoasă că tot ceea ce era bun de învăţat bolşevicii ştiau de mult timp, şi erau destul de maturi ei înşişi, alături de adepţii lor din toate ţările, marxiştii de stânga, capabili să urce la catedră şi să dicteze normele.
Infecţia imediatistă a gândirii mic-burgheze (acelaşi lucru cu infantilismul lui Lenin) constă tocmai în mania ultimei mode, a celui mai recent brevet, a celei mai proaspete găselniţe.
În anii care au precedat epoca istorică pe care o tratăm, se erijau în deţinătorii ultimei mode sindicaliştii revoluţionari din şcoala lui Sorel, [3] din Europa latină (în Italia, pe larg reprezentaţi de Labriola, Orano, Olivetti, Leone, de Ambris etc. etc.) [4] şi, de asemenea, în America de Nord, în mişcarea sindicală a I.W.W. (Muncitorii industriali ai lumii), care se opuneau confederaţiei sindicale a muncii, reformistă şi burgheză. Aceasta părea să fie, pentru mişcare, ultimul cuvânt. Dar bolşevicii nu căzuseră într-o asemenea rătăcire, oricât de seducătoare ar fi fost sloganurile acelei şcoli în comparaţie cu cele ale socialiştilor revizionişti. Bolşevicii s-au ţinut de modelul constituit de aripa stângă a social-democraţiei germane (nume abandonat apoi, aşa cum au sugerat Marx şi Engels, de către partidul de clasă revoluţionar) şi, înaintea evenimentelor marelui război (în care aproape toţi sorelienii au naufragiat), erau apropiaţi de Kautsky, ca exponent al marxismului la cumpăna secolului.
Cum judecau cei cu ultimul cuvânt? Potrivit formei mentis a imediatistului, a infantilului; adică puneau mijloacele tactice în locul pietrelor de temelie programatice. Fiind în fond, ca toţi burghezii radicali, nişte adevăraţi progresişti şi evoluţionişti, ei enumerau „noile cursuri“ care, după credinţa lor, se succedaseră în istorie. Schema era de acest tip: de la revoluţia franceză s-a început cu clubul politic, care a dat apoi naştere partidelor. Mişcarea proletară a trecut de la micile cluburi de conspiratori la marile partide parlamentare electorale şi s-a lăudat, după modelul german (ei îl acuzau de aceasta pe extrem de coerentul revoluţionar Engels), că ajunge la cucerirea paşnică a puterii. Dar masele au văzut că forma-partid degenerează inevitabil spre dreapta, şi s-au îndreptat spre o formă de organizare pur economică, sindicatul. Au înlocuit alegerile cu greva generală şi cu acţiunea directă, adică lupta fără intermediarul partidului care primeşte, potrivit formulei extrem de geniale a lui Marx, oameni din toate clasele. De atunci partidele politice, dacă ar fi să-i ascultăm pe aceştia, nu i-ar mai fi servit la nimic proletariatului.
De acest cumul de enorme erori istorice şi de un revoluţionarism cât se poate de fals, bolşevicii ruşi fuseseră salvaţi de acel dublu efect: legătura cu marxismul originar clasic, pe care sorelienii şi alţii asemenea lor îl atacau în însăşi doctrina sa de bază, şi experienţa rusă care arătase deja, prin nihilişti, anarhişti, bakunişti şi populişti, inconsistenţa acestor atitudini mic-burgheze. După cum aminteşte aici Lenin, în lupta ideologică preliminară (în construcţia sa, un asemenea contrast anticipează viitoarea ciocnire a maselor active), marxiştii bolşevici avuseseră deja de-a face cu „economiştii“, „marxiştii legali“ şi „lichidatorii“, care, angajându-se pe făgaşul unei erori nu tocmai noi, deoarece într-un anumit sens exemplul ei german fusese reprezentat de Lassalle, denunţat foarte devreme de Marx, susţineau că este preferabil să se lichideze lupta politică şi partidul, care venea să se lovească de formidabila maşinărie statală a ţarismului, şi să se declanşeze o luptă economică a muncitorilor din industrie împotriva capitaliştilor, fără a se mai interesa de revoluţia antiţaristă.
După cum reiese din pasajul lui Lenin, doctrina şi istoria îi învăţaseră pe bolşevici calea revoluţionară utilă. Ideologia şi activitatea lor au ştiut să preia şi să umple toate formele, micul cenaclu şi marile mase, munca sindicală şi cea parlamentară, chiar şi în Dumele reacţionare, conspiraţia secretă şi greva generală insurecţională, dar au salvat poziţiile de principiu: a nu lăsa niciodată la o parte chestiunea Statului, fie el încă feudal sau deja burghez — a nu înlătura niciodată locul primordial al formei-partid, a înţelege că greva generală şi revoluţionară, în măsura în care încetează să fie economică şi devine politică, încetează să fie asumată de sindicate şi este asumată, împreună cu acestea, de partidul revoluţionar; şi că însăşi lupta socială a maselor nu ar conduce la punerea chestiunii istorice a puterii dacă masele şi însăşi clasa muncitoare din industrie nu ar avea ca protagonist partidul politic.
Efectul circumstanţelor istorice a condus aripa stângă a partidului socialist italian la poziţii care prezintă o largă analogie cu cele descrise acum pentru ruşi, şi explică cum, cu siguranţă nu doar prin efectul bunei lecturi a textelor sau prin descoperirea unor cititori eficienţi, s-a construit o apărare împotriva influenţelor imediatismului-infantilismului, care sunt tocmai cele care îl preocupau pe Lenin.
În preajma anului 1905, în Italia, tabăra tendinţelor din sânul mişcării socialiste — exceptând grupurile minore sau care au dispărut curând din luptă fără a lăsa urme adânci — părea net divizată în două: între reformişti şi sindicalişti revoluţionari. Aceştia din urmă, de altfel coerenţi într-un anumit sens cu ideologia lor, au ajuns să se scindeze de partid, concentrându-şi acţiunea în Uniunea Sindicală Italiană şi organizându-se fără o adevărată reţea naţională în „grupuri sindicaliste“ care îşi disimulau hibrid natura politică, în măsura în care susţineau că sunt nu doar aparlamentare şi antielectorale, ci şi apartinice. Acest agnosticism nu avea să împiedice în anumite localităţi experienţe electorale destul de ciudate, ajungând până la blocuri populare în alegerile administrative.
De cealaltă parte, partidul a alunecat tot mai mult spre dreapta, şi a fost condus de reformişti făţişi care tindeau spre ceea ce pe atunci se numea „posibilism“, adică participarea la guvernele burgheze, aşa cum se dăduse exemplu în Franţa. Un asemenea lucru nu s-a întâmplat în Italia, dar conducătorii reformişti dominau în grupul parlamentar al partidului şi în Confederaţia Generală a Muncii, care reunea în ea majoritatea organizaţiilor economice, cu o tactică mai mult decât minimalistă şi cu o aversiune faţă de luptele deschise şi de greve.
Ei bine, în Italia a devenit clar la timp, pentru un curent marxist ortodox din partid, că aceste două tendinţe în aparenţă diametral opuse şi angajate într-o polemică extrem de înverşunată şi injurioasă — sindicaliştii şi reformiştii — aveau în schimb multe laturi comune, şi tocmai laturile negative erau cele care răpeau eficienţa luptei de clasă a unui proletariat din industrie şi de la sat, crunt exploatat de burghezia naţională orientată spre stânga.
La fel ca marxiştii ruşi, cei italieni au scăpat de antiteza greşită: partid şi colaborare de clasă versus sindicat şi luptă de clasă. Forma organizatorică sindicală era nu mai puţin, ba chiar mai mult decât oricare alta, expusă devierii de la lupta de clasă şi de la acţiunea revoluţionară; dimpotrivă, reformismul parlamentar se hrănea din reţeaua sindicală, care avea nevoie de avocaţi politici în cadrul reţelei birocratice a ministerelor burgheze.
Sindicalismul nu este deloc ferit de boala compromisului dintre clase, care din reţeaua sa ajunge să prindă rădăcini în cea a partidului. Soluţia nu constă în a alege una sau alta dintre reţelele organizatorice, şi prin urmare victoria asupra reformismului nu putea fi aşteptată de la sindicaliştii sorelieni şi anarhişti din Uniunea Sindicală. În Italia, înainte de război, un om căruia inteligenţa şi cultura nu îi lipseau cu siguranţă, acelaşi care ulterior nu s-a temut de formula dictaturii, Antonio Graziadei, a teoretizat ceea ce atunci părea şi nu era o contradicţie în termeni: sindicalismul reformist. De altfel, formula se născuse în mişcarea engleză odată cu Partidul laburist, la care aderă ca secţii de bază ale sale uniunile sindicale şi care, în slujba lor, desfăşoară acţiunea parlamentară şi nu a ezitat niciodată să o desfăşoare pe cea guvernamentală.
Orice muncitorism, pur în forma de organizare, este susceptibil să degenereze în colaborarea dintre clase; şi un alt punct care nu a fost cu adevărat clar decât pentru cel mai bun curent marxist din Italia este că salvarea nu stă în a născoci o altă formă imediată: Consiliul de Fabrică.
Perspectiva ordinovismului, care s-a camuflat cu supleţe ca adept al leninismului şi al revoluţiei din Octombrie, a fost la origine aceea de a ţese în întreaga Italie sistemul Consiliilor, ataşat „imediat“ de structura întreprinderilor de producţie capitaliste, şi de a-l substitui Confederaţiei Muncii reformiste. Critica la adresa partidului socialist în privinţa părţii negative a fost justă, dar îi lipsea ideea de a fonda partidul revoluţionar, pentru că în esenţă sistemul, mişcarea consiliilor erau un alt surogat al partidului, ca de obicei o nouă reţetă pentru un nou curs. Veche, dar nemuritoare iluzie!
La primele ştiri despre Octombrie, cei care auziseră de Marx doar după ureche şi de Lenin doar din ziare, au văzut aceeaşi „invenţie brevetată“ în Soviete sau consiliile muncitoreşti.
Dar dacă urmărim paginile scrierii lui Lenin, adică nu doar cuvinte şi pagini, ceea ce ar fi puţin, ci adevărata lecţie a faptelor istorice ale revoluţiei din Octombrie, atunci am extras de acolo acele teze pe care stânga italiană de o jumătate de secol le consideră ale sale. Forma fundamentală pentru revoluţia clasei este partidul politic, lupta insurecţională pentru putere fiind politică. Boicotarea sindicatelor tradiţionale conduse de reformişti este o eroare, aşa cum o demonstrase de fapt „experienţa din Occident“ prin eşecul sindicaliştilor „extremişti“ din Franţa şi Italia care respingeau forma-partid. O eroare analoagă ar fi abandonarea formei sindicatului pentru noua formă a Consiliului de fabrică. Mai încolo Lenin explică de ce o altă eroare ar fi considerarea Sovietului (un organ deschis politic, atunci când s-a înţeles ce este, şi nu un sistem mulat pe producţie, ca pentru imediatişti) drept un înlocuitor al partidului politic. Puţin mai încolo Lenin ne va spune că bolşevicii au lansat cu o prudenţă gradată lozinca toată puterea Sovietelor, întrucât un guvern al Sovietelor în care majoritatea ar fi fost menşevică sau populistă ar fi fost o formulă nerevoluţionară; ba chiar o acţiune nerevoluţionară, deoarece „nicio formulă organizatorică sau constituţională nu este prin ea însăşi revoluţionară“. Bolşevicii au aşteptat mai întâi să aibă Sovietul în mâinile lor şi apoi au declanşat insurecţia, pentru că conţinutul agitaţiei lor, lăsând la o parte formulele verbale, a fost în realitate: toată puterea partidului comunist. Nu este vorba despre o tactică duplicitară, ci despre o linie continuă concepută înaintea evenimentului cu o claritate unică în istorie: în iulie 1917 Sovietele sunt în majoritate oportuniste, iar Lenin (pompier, poate?!) frânează insurecţia. În Octombrie timpurile sunt coapte, Sovietele sunt la stânga, atunci se va putea, pe platforma lor, nimici adunarea constituantă aleasă, şi Lenin invocă declanşarea acţiunii, împotriva propriului comitet central al partidului (şi orice filistin formulist ar fi gata să spună: împotriva partidului şi a ierarhiei sale legale); şi îl înfierează drept trădător pe cel care ar vrea să mai întârzie fie şi un singur ceas!
Pentru a închide această paranteză italiană, înainte de război stânga marxistă intuise că cele două căi ale reformiştilor şi ale sindicaliştilor erau ambele greşite teoretic şi luase poziţia justă pentru partidul revoluţionar. Înainte de război, această formulă a avut o expresie insuficientă prin simpla intransigenţă electorală, dar în preajma războiului şi în timpul lui (1914—1918) a ajutat partidul italian să evite sfârşitul ignobil al marilor partide din Europa occidentală.
Încă de la congresele de dinainte de război, stânga din Italia nu s-a limitat să nege colaborarea de clasă în politica parlamentară, ci a ştiut să pună clar problema statului. Se situa împotriva reformiştilor pentru că aceştia considerau posibilă cucerirea paşnică a statului democratic, şi se situa împotriva anarho-sorelienilor pentru că aceştia, deşi judecaseră corect revendicarea distrugerii aparatului de stat burghez, negau funcţia unui stat proletar ieşit din insurecţie. Deşi aceasta nu era pe atunci o problemă pusă în actualitatea istorică şi în tactică, ea era totuşi pusă în teorie, la fel ca pentru bolşevicii din 1903, ca o aplicare corectă a determinismului economic la previziunea corectă a trecerii de la capitalism la comunism; trecere directă şi „instantanee“ în sens militar, întrucât este politică; dar complexă în dezvoltarea ei socială în ceea ce priveşte transformările economice, depinzând de întreaga dezvoltare anterioară, foarte înapoiată în Rusia, semimodernă în Italia, ultra-modernă, de exemplu, în Anglia.
În aceasta constă substanţa Stângismului lui Lenin.
[1]. Tartuffe — personajul principal al celebrei comedii cu acelaşi nume, scrisă de dramaturgul francez Molière în 1664. Personajul întruchipează tipul impostorului şi al ipocritului absolut care, sub masca evlaviei şi a virtuţii, urmăreşte interese meschine.
[2]. Bordiga face trimitere la numărul 14 al ziarului „Il Programma Comunista“, care rezumă lucrările Reuniunii de la Milano din toamna anului 1959, publicate sub titlul „Soluţii clasice ale doctrinei istorice marxiste pentru vicisitudinile mizerabilei actualităţi burgheze“. În acel număr au fost republicate şi analizate texte clasice scrise de Marx (în special articolul din „Vorwärts!“ din 1844 şi documente din 1848). Bordiga a dorit să demonstreze că strategia „revoluţiei duble“ (sau a revoluţiei neîntrerupte) — adică saltul istoric direct de la un regim precapitalist şi absolutist la dictatura proletariatului — nu a fost o invenţie a lui Lenin pentru Rusia anului 1917. Dimpotrivă, ea fusese deja complet teoretizată de Marx şi Engels pentru Germania anului 1848. Conform acestei viziuni, în ţările înapoiate proletariatul este obligat să participe la revoluţia antifeudală burgheză, dar trebuie să-şi păstreze independenţa absolută de clasă pentru a o putea „grefa“ (înlănţui) imediat şi violent cu revoluţia socialistă, fără a aştepta o epocă istorică de dezvoltare democratică paşnică a capitalismului.
[3]. Georges Sorel (1847–1922) — filozof francez şi principalul teoretician al sindicalismului revoluţionar. În lucrarea sa fundamentală, „Reflecţii asupra violenţei“ (1908), el a respins atât marxismul ortodox, cât şi reformismul parlamentar, propunând greva generală şi acţiunea directă, violentă a sindicatelor ca singurele mijloace capabile să răstoarne capitalismul, fără intermedierea partidelor politice. Prin caracterul său iraţionalist şi antistatal, gândirea lui Sorel a avut o influenţă profund ambiguă, inspirând deopotrivă curente de extremă stângă (anarho-sindicalismul) şi de extremă dreaptă (fascismul italian).
[4]. Arturo Labriola (1873—1959), Paolo Orano (1875—1945), Angelo Olivetti (1874—1931), Enrico Leone (1875—1940) şi Alceste De Ambris (1874—1934) — figurile centrale ale curentului sindicalist-revoluţionar din cadrul mişcării socialiste italiene de la începutul secolului al XX-lea. Promotori iniţiali ai „acţiunii directe“ şi adversari înverşunaţi ai aripii reformiste a partidului, aceştia au suferit ulterior o derivă politică semnificativă. Cu excepţia lui Leone (care a rămas intransigent), majoritatea au abandonat internaţionalismul: Labriola, Orano, Olivetti şi De Ambris au susţinut războiul imperialist din Libia (1911) sau intrarea Italiei în Primul Război Mondial (1915). Mai târziu, Orano şi Olivetti au devenit teoreticieni de seamă ai fascismului, în timp ce Labriola a evoluat spre un democratism reformist.