Lenin, în cel de-al treilea capitol al său, prezintă un scurt istoric al evoluţiilor care au permis partidului bolşevic să-şi îndrepte acţiunea pe calea energiilor revoluţionare. O privire la fel de rapidă asupra acestei schiţe permite dezminţirea legendei obişnuite, şi anume că evenimentele şi febra maselor ar fi dezvăluit partidului o cale neaşteptată şi i-ar fi oferit pentru prima dată o cheie a istoriei revoluţionare care înainte era ignorată, iar începând din momentul victoriei, aceasta ar fi putut fi mânuită în toate celelalte ţări. Din nefericire, oportunismul militant a dezertat deja de la această poziţie pentru a adopta una mult mai josnică, şi anume că numele lui Lenin şi al bolşevismului, precum şi tradiţia din Octombrie trebuie considerate ca nişte mici idoli, dar că nu mai trebuie vestită celorlalte ţări acelaşi crez, care s-ar fi revelat atunci pentru prima dată în Rusia.
Lucrarea lui Lenin pare scrisă pentru a răspunde unei asemenea falsificări. Adevăratul motiv pentru care liniile esenţiale ale dezvoltării care a condus la Octombrie cel victorios din 1917 vor fi proprii luptei proletariatului din toate ţările constă în faptul că ele nu au apărut ca prin vreun miracol imprevizibil în Rusia, ci au confirmat cu stricteţe previziunile unei doctrine universale a revoluţiei proletare, din care revoluţionarii ruşi se adăpaseră cu succes după ce trecuse deja o jumătate de secol de la formarea ei istorică. Au existat condiţii particulare ale Rusiei, unele favorabile, altele, după cum a dezvăluit desfăşurarea ulterioară, din păcate potrivnice, dar tocmai pentru a pune în evidenţă trăsăturile comune ale revoluţiei ruse şi ale tuturor revoluţiilor muncitoreşti scrie Lenin aici, şi tot pentru aceasta a luptat cu dârzenie întreaga sa viaţă.
Lenin porneşte de la anul 1903 deoarece în acel an partidul bolşevic s-a desprins de social-democraţia menşevică, care se plasa la remorca revizionismului european al acelor marxişti ce voiau să schimbe bazele revoluţionare ale doctrinei şi acţiunii partidului proletar internaţional; şi, fiind din acel an complet distinct de toate celelalte partide de opoziţie faţă de ţarism — care erau de asemenea partide revoluţionare în sens antifeudal —, a influenţat situaţia reală şi a resimţit, la rândul său, influenţele acesteia într-un mod cu totul original, şi cu concluzii extrem de diferite în ceea ce priveşte eficacitatea poziţiei tuturor celorlalte partide. Pentru bolşevism, Octombrie a însemnat confirmare şi victorie, pentru toţi ceilalţi, infirmare şi înfrângere.
Prin urmare, când mai erau 14 ani până la revoluţie, partidul lui Lenin îşi însuşise deja directivele care conduceau la victoria istorică, şi nu de la aceasta din urmă le-a învăţat şi nu ea i-a fabricat o teorie, deoarece a fost vorba doar de o verificare, grandioasă şi glorioasă, dar totuşi o verificare a unei doctrine preexistente, care a fost dezastruoasă şi mortală pentru doctrinele tuturor adversarilor.
Toată lumea presimte că se apropie revoluţia împotriva puterii despotice a ţarilor şi a nobilimii feudale. Situaţia este revoluţionară pentru toate clasele societăţii ruse şi pentru „purtătorii lor de cuvânt“: partidele politice şi grupurile lor care activează în emigraţie, în străinătate.
Lupta ideologică dintre diferitele clase aflate în dispută precede, aşadar, lupta armată care se va desfăşura în anii 1905—1907 şi, de asemenea, în anii 1917—1920, aşa cum stabileşte Lenin în mod textual. Armele teoretice se formează, prin urmare, înainte de ciocnirea forţelor sociale; acesta este sensul general al teoriei materialismului istoric şi a luptei de clasă, aşa cum se aplică ea tuturor revoluţiilor de clasă, şi nu doar celei anticapitaliste.
Răstoarnă marxismul cel care crede că din desfăşurarea războaielor dintre clase se naşte posibilitatea de a le formula expresia teoretică şi ideologică. Fiecare clasă are o ideologie revoluţionară cu mult înainte de a se bate pentru cucerirea puterii; de asemenea, clasa proletară îşi începe lupta mai întâi pe tărâmul disputei politice şi al agitaţiei, iar apoi în conflictul insurecţional; privilegiul ei faţă de clasele revoluţionare precedente este de a poseda, în partidul său politic, doctrina justă a cursului istoric şi explicarea justă a luptelor celorlalte clase, care le interpretau în mod fals. Burghezia, înainte de revoluţia sa, avea deja o înflorire critică şi culturală care contura sfârşitul monarhiilor feudale şi clericale, dar în această perspectivă asupra viitorului era falsă viziunea că, odată cu instaurarea libertăţii democratice, vor înceta luptele de clasă şi inegalitatea socială; însăşi revoluţia franceză, care a fost o revoluţie „simplă“ şi nu „dublă“, cum a fost cea rusă, a oferit, atunci când a mobilizat mase imense, posibilitatea ca partidul noii clase proletare, al stării a patra, să fundamenteze noua doctrină, adică noua previziune a dezvoltării viitorului istoric.
Lenin descrie diferitele clase ruse: burghezia liberală, mica burghezie de la oraş şi de la ţară, „camuflată sub firma de curent“ „social-democrat“ şi „socialist-revoluţionar“, aşa cum spune Lenin, şi proletariatul revoluţionar reprezentat de partidul bolşevic, lăsând la o parte nenumăratele „formaţii intermediare“.
Frământarea polemică a acestor curente oferă dinainte un fel de imagine fotografică a viitoarei lupte deschise dintre ele; prin urmare, nu luptele şi formele lor aveau să dea fiecărui grup formula istorică pe care să o agite. Există îndoieli că Lenin gândeşte astfel? Să citim:
„În străinătate, presa din emigraţie formulează sub raport teoretic toate (cursiv în original) problemele fundamentale ale revoluţiei“.
Curentele pe care le-am citat,
„prin lupta extrem de înverşunată dintre concepţiile lor programatice şi tactice... anticipează şi pregătesc viitoarea luptă deschisă a claselor“.
Şi mai departe:
„În formă embrionară, toate problemele în jurul cărora s-a desfăşurat lupta armată în anii 1905—1907 şi 1917—1920 pot fi (şi trebuie să fie) urmărite în presa de atunci“.
Autorul insistă asupra acestui concept:
„Mai exact: în lupta dintre organele de presă, dintre partide, fracţiuni, grupuri se cristalizează curentele ideologice-politice care sunt într-adevăr curente de clasă; clasele îşi făuresc armele ideologice-politice corespunzătoare în vederea luptelor viitoare“.
Am utilizat câteva texte publicate în 1920, unul în franceză şi unul în germană, pe care tovarăşii care au răspuns la apelul nostru ni le-au trimis. De exemplu, în pasajul citat anterior, după cuvintele: viitoarea luptă deschisă a claselor, lipseşte din traducerea recentă stalinistă cealaltă frază: şi dau o reprezentare anticipată a acesteia. Prin urmare, Lenin consideră că polemicile dintre curente din anii premergători luptelor reprezintă un fel de repetiţie generală a revoluţiei.
Iată reversul „concretismului“, care ne avertizează: vezi mai întâi ce se întâmplă şi abia apoi încumetă-te să vorbeşti. Încă un pas şi apare binecunoscutul joc dublu din Italia: vei putea vedea cine este mai puternic şi vei jura că ai vorbit întotdeauna ca el în trecut, când de fapt aveai grijă să... taci.
Poziţia lui Lenin este, aşadar, opusul vechii banalităţi care contrapune acţiunea polemicii dintre doctrinele opuse: nu pierdeţi timpul scriind, polemizând şi divizându-vă în grupuleţe; să coborâm în stradă şi vom afla totul!
Concluzia lui Lenin şi a noastră se poate formula astfel: oportunistul este cel pentru care teoria urmează acţiunii, revoluţionarul cel pentru care teoria precede acţiunea.
„Anii revoluţiei (1905—1907). Toate clasele se manifestă pe faţă“.
Iată în ce este necesară lecţia acţiunii maselor:
„Toate concepţiile programatice şi tactice sunt verificate prin acţiunea maselor“.
Care este sensul acestei verificări? Acela că masele, într-o situaţie obiectiv matură (cum era prin excelenţă cea a unui regim care în Europa dispăruse de mai bine de jumătate de secol de pretutindeni şi, în plus, care ieşea dintr-un război extrem de dezastruos cu Japonia, fiind deci în plină criză economică şi politică), aleg conducerea acelui partid ale cărui previziuni se potrivesc cel mai bine cu impulsul care le pune în mişcare.
Lenin indică imediat unul dintre fenomenele originale ale unei revoluţii antidespotice în care, datorită dezvoltării deja avansate a producţiei capitaliste, este prezent, mai ales în marile oraşe, un proletariat adevărat. Pentru prima dată nu mai avem lupta pe baricade a unui popor amorf, ci se recurge la grevă. Greva fusese lecţia oferită de muncitorii din Europa Occidentală, dar aici, în Rusia, această lecţie revine mult mai puternică. Scopul grevei nu mai este disputa economică din fabrică; noua formulă pe care marxiştii de stânga o susţineau de mult timp triumfă:
„Greva economică se transformă în grevă politică, iar greva politică în insurecţie“.
Textul oficial a eliminat fraza precedentă, pe care bietele noastre cuvinte o parafrazau înainte de a face comparaţia:
„Lupta grevistă capătă o amploare şi o intensitate fără precedent în lumea întreagă“.
Textul german pe care îl avem spune acelaşi lucru.
La nivelul anului 1905, se aflau în Europa sindicaliştii revoluţionari de tip sorelian, despre care am vorbit deja, care preconizau greva generală ca formă maximă a luptei proletare, ca expresie revoluţionară a „acţiunii directe“ de clasă, în care muncitorii acţionau ei înşişi, fără a se folosi de reprezentanţi sau intermediari. Aceştia ar fi fost nu doar deputaţii socialişti, ci înseşi partidele socialiste politice. O astfel de atitudine ar fi fost extrem de defetistă, dar era, într-un anumit sens, justificată de atitudinea partidelor socialiste din acea vreme, care se împotriveau grevelor, dezavuau greva generală şi se opuneau folosirii ei.
Cât de superioară era poziţia proletariatului rus, care nu numai că învăţase din exemplul maselor muncitoreşti din ţări în care industria era mult mai dezvoltată şi cu origini mai vechi, dar urma încă de atunci un partid politic revoluţionar care a ştiut să se plaseze în centrul şi în fruntea colosalelor greve din Moscova, Petersburg, Odessa, Varşovia etc.! Este clar că atunci nimeni nu putea nega conţinutul politic al grevei şi al întregii lupte, care avea în faţă poliţia ţaristă cu masacrele ei exterminatoare. Grevă politică; grevă insurecţională, grevă în fruntea căreia să se afle un partid revoluţionar; iată verificarea nu doar a unei polemici dintre ruşi, ci a unei polemici care se poartă în întreaga Europă.
Desigur, interpretarea dialectică a situaţiei ruse trebuia să fie atât de puternică încât să depăşească dificultatea că natura revoluţionară şi de război de clasă a politicii proletare trebuia pusă în funcţiune nu doar pentru răsturnarea unui regim autocratic, ci şi a celui burghez-liberal de tip occidental.
Acest lucru îl susţineau marxiştii de stânga în Europa şi acest lucru a fost clar după marea victorie din Octombrie în Rusia.
Textul nostru continuă să arate amploarea imensei, istoricei „verificări“. El avansează prin etape grandioase.
„Relaţiile dintre proletariatul conducător şi ţărănimea condusă (de el), şovăitoare şi nestatornică se verifică în practică“.
O altă mare lecţie a revoluţiei ruse este rolul dominant al oraşelor cu populaţie numeroasă care se pun în fruntea revoluţiei, deoarece în ele trăieşte marele proletariat industrial. Era lecţia anului ’48 european, când Parisul, Berlinul, Viena, Milano şi aşa mai departe s-au ridicat cu armele în mână. Dar atunci, în oraşe participau la luptă, alături de muncitorii care nu erau încă atât de compacţi şi maturi ca în a doua jumătate a secolului, intelectualii, studenţii etc., iar doctrina proletariatului ca clasă hegemonică nu era încă desăvârşită. Provincia şi ţăranii urmau lent, când nu găzduiau de-a dreptul adevărate Vendee. Cu toate acestea, în teoria problemei agrare şi în privinţa tacticii agrare, exemplul italian i-a fost prezentat lui Lenin, care în Rusia se sprijinea cu ardoare pe ţăranii proletari, chiar înainte de a se sprijini pe cei „săraci“, lucru pe care mulţi l-au înţeles cu mare greutate.
În tezele lui Lenin, ţăranul sărac nu este atât posesorul a puţin pământ, care să-i asigure o condiţie de viaţă mult mai precară — pe atunci — decât cea a salariatului urban, ci, în primul rând, salariatul agricol, care în Rusia era o pătură destul de puţin numeroasă. Existau ţări, printre care şi Italia, clasică în acest sens, unde salariatul fără pământ, zilierul propriu-zis, prevala din punct de vedere statistic asupra celorlalte pături ale populaţiei agrare, dar avea o tradiţie de luptă de clasă de prim rang, deloc inferioară celei a salariaţilor urbani. Italia oferise deja exemplul unor mari greve generale politice în care satele avuseseră un rol nu mai puţin important faţă de oraşe, şi în care zilierii agricoli luptaseră cu un spirit revoluţionar de o glorioasă memorie şi de prim rang. Fascismul a fost o mişcare a micii burghezii agricole, luată în slujba statului burghez şi a marii burghezii rurale şi urbane pentru a demantela organizaţiile salariaţilor de la ţară înainte de cele ale salariaţilor de la oraş. Cei dintâi nu erau, desigur, mai puţin combativi decât cei din urmă, dar raţiuni de strategie a războiului de clasă, în care burghezia a luat iniţiativa prin folosirea forţelor militare ale statului, făceau posibil ca „roşii“ din mediul rural să fie atacaţi în mase mai mici decât în oraşe, concentrând echipe de atac (squadre) de tineri burghezi şi mic-burghezi, sprijinite de formaţiuni ale statului, împotriva unei localităţi slab populate, a proletarilor săi, a ligilor sale şi a camerei sale a muncii. Istoria apărării proletarilor rurali a fost pur şi simplu eroică, date fiind condiţiile nefavorabile în care a fost dusă, iar dacă proletarii urbani au căzut opunând mai puţină rezistenţă, aceasta s-a datorat absenţei organizării unei lupte naţionale, sabotată de cei de dreapta şi de centriştii mişcării politice.
Aceasta nu este o digresiune în afara subiectului, întrucât acest text însuşi este pe cale să ne arate cum se trag învăţăminte din înfrângere. Acestea sunt trase în contradicţie cu datele istorice şi contrar lecţiei lui Lenin, atunci când lichelele partidelor social-comuniste tind să-i deproletarizeze pe zilieri şi plasează înaintea intereselor acestora pe cele ale micilor proprietari, arendaşi şi dijmaşi, nu doar săraci şi semi-săraci, ci şi mijlocii şi bogaţi, adică ale acelor pături care furnizează efective squadrismului, chiar dacă marea burghezie i-a tras pe sfoară atunci prin intermediul fascismului şi îi va trage pe sfoară astăzi prin trădarea social-comunistă a revoluţiei.
Ţinem să clarificăm că formula clasică a lui Lenin: proletariatul conducător şi ţăranii conduşi, şovăitori, nestatornici, plasează zilierii agricoli de partea avangardei conducătoare revoluţionare şi nu în mlaştina şovăielii şi a nestatorniciei. Dacă avangarda are un partid care nu trădează, masa şovăitoare va trece de partea revoluţiei; dar dacă partidul trădează şi lipseşte, atunci ea va oscila în sens opus şi va cădea sub influenţele fasciste sau democrate, aservită în ambele cazuri burgheziei capitaliste contrarevoluţionare.
Întregul text trebuie citit având în vedere că el are scopul de a transpune contribuţiile verificării ruse în slujba revoluţiei occidentale. El abordează problema: dacă renumitele Soviete sau Consilii de muncitori şi ţărani, apărute în revoluţia din 1905 şi protagoniste ale revoluţiei bolşevice din 1917, sunt o formă proprie Rusiei sau ne oferă un model aplicabil în toate ţările? Prima opinie s-ar putea baza pe faptul că în Rusia situaţia din acei ani era aceea a unei minorităţi de proletari industriali faţă de o mare majoritate de ţărani, însă poziţia lui Lenin este pe deplin dialectică. Dacă în acea situaţie funcţia revoluţionară a Sovietelor a fost asigurată de prezenţa partidului revoluţionar de clasă, care a cucerit Sovietele împotriva oportuniştilor, a condus insurecţia şi şi-a asumat gestionarea puterii proletare, acest proces se prezintă, cu atât mai mult, ca fiind mai favorabil în Occident, unde clasele ţărăneşti şi mica burghezie au o pondere socială mai mică (dar nu neglijabilă), cu condiţia limpede ca partidul marxist revoluţionar să-i învingă în organizaţiile şi reprezentanţele revoluţionare pe oportunişti, a căror funcţie în primul război a fost de a pune sub jugul carului naţional-burghez păturile semiproletare, emasculând însuşi proletariatul autentic (şi ce altceva fac oportuniştii care colcăie după al doilea război mondial?).
Scurta frază a lui Lenin este aceasta:
„Din dezvoltarea spontană a luptei ia naştere forma sovietică de organizare. Discuţiile din acea vreme cu privire la importanţa Sovietelor constituie o anticipare a marii lupte din 1917—1920“.
Pentru a înţelege pe deplin că nu am ajuns şi nu vom ajunge la o credinţă mistică în „noua formă“, de tipul lozincii: „Sovietul are întotdeauna dreptate“; cităm, înainte de ilustrarea indispensabilă, un alt pasaj care apare în paginile următoare.
„Istoria a jucat o farsă: Sovietele au luat naştere în Rusia în 1905, au fost falsificate în februarie-octombrie 1917 de către menşevici, care au eşuat din cauza incapacităţii lor de a înţelege însemnătatea şi rolul Sovietelor, iar acum în întreaga lume (Lenin subliniază) a luat naştere ideea Puterii Sovietice, care se răspândeşte cu o repeziciune nemaipomenită printre proletarii din toate ţările, în timp ce, la rândul lor, vechii eroi ai Internaţionalei a II-a suferă pretutindeni eşecuri, la fel ca şi menşevicii noştri, din cauza incapacităţii de a înţelege rolul şi importanţa Sovietelor“.
Pe de altă parte, de îndată ce Lenin a tratat a doua revoluţie (din februarie până în octombrie 1917), a spus:
„În câteva săptămâni menşevicii şi «socialiştii-revoluţionari» şi-au însuşit de minune toate procedeele şi manierele, argumentele şi sofismele eroilor europeni ai Internaţionalei a II-a, ale ministerialiştilor şi ale celorlalte lepădături oportuniste“.
Nu trebuie, aşadar, să dea acelaşi faliment şi eroii actualei plute de naufragiu a Internaţionalei a III-a, care au relegat în Rusia funcţia istorică a Sovietelor şi adoră în Occident pe cea a parlamentelor, gata să se lase numiţi miniştri ai acestora, ca şi alte dăţi? Acest lucru este atât de evident, încât comentariul nostru asupra Sovietelor în gândirea lui Lenin este aproape de prisos.
Este cunoscut faptul că se foloseşte prima frază citată, despre naşterea Sovietului din dezvoltarea spontană a luptei, pentru a-l descrie pe Lenin ca pe teoreticianul „spontaneităţii“, potrivit căreia partidul comunist ar trebui doar să aştepte ca masele să descopere sau să inventeze ele însele formele revoluţiei, fără a îndrăzni să le prevadă dinainte.
O asemenea banalitate aminteşte, pe de o parte, de modul de gândire al celor mai aprigi duşmani ai lui Lenin (pe care şi aici îi biciuieşte), revizioniştii care nu voiau să se vorbească despre scopuri, ci doar despre mişcare ca scop în sine, sau despre o mişcare care îşi stabileşte propriile scopuri într-un mod imprevizibil; pe de altă parte, de cel al idealiştilor precum Gramsci, care îl vedeau pe Lenin lepădând determinismul marxist şi inventând forme noi.
Se va spune că Sovietele nu fuseseră profeţite de niciun teoretician; în cărţile lui Marx ele nu apar, şi nici Lenin nu le indicase acolo. Dar acest sofism constă tocmai în acea ignoranţă privind funcţia şi importanţa „internaţională“ a Sovietelor — ignoranţă pe care Lenin o pune pe seama menşevicilor şi centriştilor (puţin mai încolo el îi va ataca pe idealişti, văzând în ei pe stângiştii infantili, şi va fi cazul să observăm că stângiştii italieni apăraseră la fiecare pas materialismul şi determinismul).
Sovietele sunt forma de organizare a puterii proletare şi se poate spune, de asemenea, forma constituţională a statului proletar. Teoria revoluţiei este nu doar indispensabilă, ci exista în termenii pe care tocmai aici îi revendică Lenin. Ne-am afla în utopie dacă am descrie formele de organizare a societăţii viitoare, a statului viitor; ne aflăm în teoria comunismului ştiinţific atunci când descriem forţele din revoluţie şi relaţiile dintre ele, care sunt relaţii economice, sociale şi politice între clase. Tipul consiliului muncitoresc şi ţărănesc nu se găseşte printre principiile doctrinei, pe care Marx şi Lenin o considerau indispensabilă partidului revoluţiei; dar printre ele se regăsesc caracterele necapitaliste ale societăţii revoluţionare, caracterele ciocnirii dintre clase: lupta de clasă, insurecţia, dictatura, teroarea.
Acest lucru îl scrisese clar teoria, aşa cum a revendicat Lenin în cel mai înalt grad; însă ea nu avea sarcina de a scrie constituţia noului stat. Teoretic şi în principiu, statul constituit, în accepţiunea noastră, este o armă indispensabilă, dar trecătoare în istorie, aşa cum sunt clasele şi formele de organizare de clasă (sindicate, soviete), şi numai partidul politic, astăzi organ de clasă, se poate considera etern ca organ uman. Partidul este definit prin conţinutul său, care este tocmai doctrina istorică şi acţiunea revoluţionară; celelalte organizaţii sunt definite prin formă, şi o pot umple cu conţinuturi diferite.
Care sunt, de fapt, tezele pe care Lenin le reduce aici la o admirabilă sinteză? — 1. Lupta rusă a dezvăluit în istorie forma-Soviet în 1905. — 2. Marxiştii revoluţionari au văzut în Soviete organul puterii proletare; în timp ce oportuniştii au încercat să şi-l subordoneze — şi au reuşit în multe locuri şi timpuri — pentru a-l goli de conţinut, afirmând că va dispărea după luptă sau că ar putea coexista într-o republică democratică alături de un parlament electiv. — 3. Nu trebuie lansată formula puterea Sovietelor, dacă acestea se află în mâna menşevicilor sau a altora ca ei, ci doar atunci când ea duce la puterea partidului comunist. — 4. (Congresul al II-lea) În ţările occidentale, înainte de faza asaltului asupra puterii, nu trebuie înfiinţate în mod artificial Sovietele, tocmai pentru că nicio formă nu este în mod automat revoluţionară.
Sovietele exprimă dictatura proletariatului stabilită în doctrina noastră înainte ca aceasta să fi apărut în istorie (Marx pentru Franţa în 1848 şi 1871, la Lenin: Statul şi revoluţia), întrucât în cadrul lor nu au acces, la alegerile de la periferie spre centru, burghezii şi proprietarii funciari. Dacă alături de ele ar exista o Cameră electivă şi aceasta ar forma un guvern, Sovietele ar fi o mască goală. Iată discuţia din 1905 care este verificată de faptele din 1917!
Lecţia istoriei din secolul al XIX-lea până în secolul al XX-lea este aceasta. Înainte de Revoluţia Franceză există deja o teorie a acesteia, deşi una eronată. Raportul de forţe este clar acolo: distrugerea stării întâi (nobilimea şi monarhia) şi a stării a doua (clerul), însă programul noii puteri este: puterea tuturor cetăţenilor, a întregului popor, şi nu (aşa cum a descoperit marxismul, oferind faptelor adevăratul lor „suflet“ — Pref. la Critica economiei politice) puterea stării a treia, adică a burgheziei. Teoria unor Voltaire şi Rousseau în secolul al XVIII-lea posedă conţinutul revoluţiei, dar nu îi poate schiţa forma constituţională. Ea admiră tradiţia greco-romană, însă acele democraţii aveau piaţa publică, adică adunarea tuturor oamenilor liberi: o democraţie directă, dar a unei minorităţi, deoarece majoritatea era sclavă. Din dezvoltarea spontană a luptei, chiar şi după 1789, au luat naştere diferitele forme, neprevăzute dinainte: adunarea naţională, constituanta, convenţia... matrice ale camerelor elective din secolul al XIX-lea. De asemenea, exemplul istoric englez nu a fost urmat decât ulterior, cu parlamentul bicameral, şi nu a fost teoretizat decât post festum. La rândul său, el se născuse din lupta dintre două clase diferite: burghezia industrială şi proprietarii funciari.
Prin urmare, putem spune că Sovietul reprezintă pentru revoluţia în care cade capitalismul ceea ce reprezintă parlamentul constituţional pentru revoluţia în care cade feudalismul. Ele sunt structurile în care se organizează statele rezultate din revoluţia care a distrus vechiul regim. În această clarificare, le numim forme de organizare a statului, lucru care este diferit de formele sociale sau de modurile succesive de producţie. De acestea din urmă, vechile revoluţii nu erau conştiente dinainte, deoarece îşi ascundeau lor însele naşterea unei noi clase dominante, însă revoluţia noastră, prin teoria sa proprie, este conştientă dinainte de aceasta şi cunoaşte adevăratele trăsături prin care modul social comunist se va opune celui capitalist, fiind, în cele din urmă, lipsit de clase şi de o clasă dominantă.
Viziunea menşevică şi burgheză asupra revoluţiei ruse voia să o închidă într-o formă de angrenaj statal care nu se deosebea de cea a ţărilor capitaliste: democraţia electorală. Viziunea marxistă şi bolşevică prevedea şi ştia că revoluţia nu se va opri decât la victoria proletariatului, ca hegemon asupra celorlalte clase sărace, şi, prin urmare, la dictatura sa. În studiile noastre despre revoluţia rusă am amintit cum, chiar şi înainte de 1903, Lenin propunea formula: dictatura democratică a proletariatului şi a ţărănimii. În 1917, el soseşte în Rusia şi anunţă formula completă, universală, internaţională, centrul doctrinei marxiste a revoluţiei: dictatura proletariatului.
Întreaga operă a lui Lenin tinde să stabilească faptul că revoluţia rusă nu se desfăşoară după formule specifice „locale“, ci dimpotrivă, deşi fusese aşteptată timp de mulţi ani ca o revoluţie democratică întârziată, faptul că în cadrul ei, încă din faza 1905—1907, luptă în prima linie clasele muncitoare, dezvoltând în luptă o formă proprie lor, Sovietul, o transformă într-o revoluţie de clasă proletară imediată, care umple cu sine noua formă, făcând din ea o formă nu interclasistă, nu democratică, nu populară şi nu populistă, ci clasistă, legată internaţional de proletariatul de avangardă, condusă din interior de partidul marxist, şi, prin urmare, apărută pentru a se umple cu acel conţinut pe care teoria revoluţionară îl prevăzuse cu certitudine: putere de clasă, stat de clasă, dictatură de clasă, scopuri pe care istoria nu le atinge decât atunci când clasa s-a organizat în partid, aşa cum scrie în Manifestul din 1848. Iar ea se poate organiza în clasă dominantă, pentru distrugerea societăţii divizate în clase, deoarece puterea, statul, dictatura sunt funcţii ale partidului.
Am văzut deja că o altă teză a lui Lenin, pe care am apărat-o mereu alături de el împotriva adevăraţilor infantili, este aceea că Sovietul nu exclude partidul, aşa cum au crezut mulţi în Europa, ci îi cere prezenţa şi eficienţa, deoarece este o simplă formă de organizare care trebuie umplută cu conţinut, iar partidul este singura forţă a istoriei care îl poate aduce.
Primul ziar al stângii italiene a fost Il Soviet. Ea s-a opus propunerii multor maximalişti de a înfiinţa Sovietele în Italia în 1919. Ea a declarat ca fiind necesar partidul revoluţionar, dotat cu o teorie clară şi eliberat de oportunişti. Ea a susţinut, împotriva viziunilor imediatiste, că Sovietele nu erau o reţea de sindicate sau de consilii de fabrică, ci ţesutul teritorial şi centralizat al noului stat proletar, a cărui structură de rezistenţă trebuia să se ridice în faza insurecţiei. Ele erau, prin urmare, organe de natură politică, însă structura lor avea nevoie de funcţia activă a partidului revoluţionar pentru ca revoluţia să învingă. Iar aceste învăţăminte se trăgeau, alături de Lenin, din lecţiile ruse ale istoriei, potrivindu-se perfect cu schema clasică a doctrinei noastre.
Realitatea aduce formele, însă teoria prevede conţinutul, adică forţele, raportul şi ciocnirea dintre ele. În aceste pasaje lapidare, dacă dăm crezare versiunii germane aflate în posesia noastră, Lenin a folosit cuvântul: a profeţi.
„Discuţiile contradictorii din 1905—1907 cu privire la importanţa Sovietelor profeţesc marile lupte din 1917—1920“.
Să urmeze leninismul nu cel care se clatină şi şovăie, ci cel care nu se teme să se angajeze să profeţească viitorul.
Deşi am spus deja că vom dedica partea finală a acestui studiu, care trebuie considerat un studiu de sine stătător, problemei tacticii parlamentare, nu putem să nu abordăm imediat un aspect important al comparaţiei pe care o face Lenin între experienţa istorică a luptei partidului bolşevic în cele două revoluţii şi ceea ce se desprindea atunci de aici cu privire la tactica pe care revoluţionarii ar fi trebuit să o urmeze în diferitele ţări. Baza întregii probleme era că trebuia să se acţioneze corect în scopul de a extinde, în anii următori lui 1920, revoluţia din Rusia în Europa, singura cale pentru victoria socialismului în Europa şi în Rusia. Prin urmare, aceşti nenorociţi care îi atribuie lui Lenin, prin cel mai uriaş fals din istorie, intenţia de a abandona revoluţia din Europa în voia sorţii şi de a continua spre socialism doar în Rusia, nu au niciun drept să invoce aceste concluzii din 1920 şi această punere a problemei istorice pe care Lenin o formulează şi o abordează.
În situaţia din 1920 se conturau erori enorme în aprecierea evenimentelor ruseşti. Partidul şi Internaţionala trebuiau să se preocupe în cel mai înalt grad nu doar de falsificările social-şoviniştilor, care defăimau Revoluţia din Octombrie negându-i conţinutul proletar şi socialist, ci şi de aşa-numitele interpretări de stânga, care cădeau în erori antimarxiste şi contrarevoluţionare precum cele pe care le-am menţionat deja — adică negarea funcţiei partidului politic, presupunerea că forma-Soviet l-ar fi eliminat sau căderea în acea cochetare cu anarhismul la care Lenin face aluzie în multe pasaje, susţinând că revoluţia rusă abolise statul, că Sovietele nu erau ţesutul statului proletar (trecător, dar cu o durată de viaţă istorică cel puţin destul de lungă pentru a extinde revoluţia în Europa), ci o desfăşurare efemeră de mulţimi răsculate.
Când devine foarte clar că forma-parlament, proprie revoluţiei antifeudale, trebuie ca, într-un ciclu rapid, să fie distrusă pentru a fi înlocuită cu forma sovietică a dictaturii proletare, şi că acesta este scopul nu ultim şi îndepărtat, ci cel imediat, al întregii lupte, folosirea sau nefolosirea instrumentului parlamentar devine o problemă de strategie şi de tactică de partid. Abstenţionismul tradiţional al anarhistului, combătut dintotdeauna de stânga marxistă şi cu o vigoare deosebită în Italia, este o poziţie individuală şi nu de clasă. De vreme ce lupta colectivă trebuie să ducă la o societate fără stat — deziderat la care noi, alături de Lenin şi în contrast uriaş cu social-trădătorii de dreapta, aderăm —, ce rost are să spui: eu, care în „conştiinţa“ mea personală am rezolvat problema, boicotez statul, adică, în 1960, în 1920 sau în 1870, boicotez statul însuşi nevotând?
Este clar că aceasta nu este o soluţie istorică, ci o copilărie.
Pe ce baze respinge Lenin un asemenea oportunism mic-burghez? Acest lucru trebuie înţeles, chiar dacă poziţia dialectică nu este cea mai simplă.
Deoarece întreaga lume priveşte spre Rusia — cu admiraţie sau cu groază —, Lenin aduce mărturie despre ceea ce a făcut Rusia, în special proletariatul rus şi partidul bolşevic care i-a condus revoluţia.
Există două „perioade de probă“ ale tacticii bolşevice, 1905—1907 şi 1917—1920, separate de perioade de aşteptare, despre care, la timpul potrivit, va trebui de asemenea vorbit, în folosul nostru, al celor care trăim astăzi o perioadă de aşteptare mult mai lungă. Lenin arată că victoria s-a obţinut rămânând departe de cele două pericole: social-democratismul, care îşi face o limită din forma liberală şi, prin urmare, burgheză a statului, şi anarhismul, care crede că o distruge printr-o negare ideologică, asemenea struţului care crede că a scăpat de duşman băgându-şi capul în nisip pentru a nu-l vedea.
Bolşevicii au avut o gamă largă de tactici în cele două perioade istorice indicate. Iată cum sintetizează Lenin prima perioadă:
„Alternarea formelor parlamentare de luptă cu cele extraparlamentare, a tacticii de boicotare a parlamentului cu tactica participării la parlament, a formelor legale de luptă cu cele ilegale, precum şi corelaţia şi legăturile dintre ele, toate acestea se disting printr-o surprinzătoare bogăţie de conţinut. Fiecare lună din această perioadă (de trei ani) este echivalentă, în ceea ce priveşte însuşirea principiilor de bază ale ştiinţei politice — şi de către mase, şi de către conducători, şi de către clase şi partide — cu un an de dezvoltare «paşnică» «constituţională». Fără «repetiţia generală» din 1905, victoria Revoluţiei din Octombrie 1917 nu ar fi fost cu putinţă“.
A doua perioadă.
„Nemaipomenita decrepitudine şi învechire a ţarismului au creat (cu concursul loviturilor şi greutăţilor unui război cum nu se poate mai chinuitor) o uriaşă forţă de distrugere îndreptată împotriva lui. În câteva zile Rusia (februarie 1917) s-a transformat într-o republică burghezo-democratică, mai liberă — în condiţiile războiului — decât oricare altă ţară din lume“.
Să observăm că aceasta este o idee centrală la Lenin, însă din ea se naşte, în mod dialectic, tocmai opusul solidarităţii cu o astfel de formă.
„Conducătorii partidelor de opoziţie şi ai partidelor revoluţionare au început să formeze guvernul — ca şi în republicile cele mai «riguros parlamentare» —, iar titlul de conducător al unui partid de opoziţie în parlament, fie el şi parlamentul cel mai reacţionar cu putinţă, înlesnea rolul pe care acest conducător urma să-l joace în revoluţie“.
În 1920 noi îl întrebam pe Lenin, în primul rând, dacă un asemenea avantaj nu era specific doar „parlamentului celui mai reacţionar cu putinţă“; iar apoi, dacă el însuşi nu pălmuise viitorul rol contrarevoluţionar al tuturor acelor conducători parlamentari. Însă aici scopul nostru este doar de a prezenta cu toată fidelitatea construcţia lui Lenin. Puţin mai încolo:
„Bolşevicii şi-au început cu foarte multă prudenţă lupta lor victorioasă împotriva republicii parlamentare (de fapt) burgheze şi împotriva menşevicilor, şi pregătirea acestei lupte nu a fost chiar atât de simplă, în pofida părerii pe care o întâlnim adeseori acum în Europa şi în America. La începutul perioadei menţionate, noi nu am chemat la răsturnarea guvernului, ci am explicat că el nu poate fi răsturnat fără schimbări prealabile în componenţa şi în starea de spirit a Sovietelor. Noi n-am proclamat boicotarea parlamentului burghez, a Constituantei, ci am spus — începând de la Conferinţa din aprilie (1917) a partidului nostru am declarat acest lucru oficial, în numele partidului — că o republică burgheză cu Constituantă e mai bună decât aceeaşi republică fără Constituantă, iar o republică «muncitorească-ţărănească», sovietică, e mai bună decât oricare republică burghezo-democratică, parlamentară. Fără această pregătire prudentă, minuţioasă, circumspectă şi de lungă durată, noi n-am fi putut nici să repurtăm victoria din Octombrie 1917, nici să păstrăm această victorie“.
Este adevărat că în aprilie 1917, adică abia întors în Rusia şi când a dat acţiunii bolşevice binecunoscutul şi istoricul impuls de accelerare care i-a uimit pe tovarăşi, Lenin a considerat de cuviinţă să se apere împotriva unui atac vulgar al menşevicului Goldenberg, care îl tratase drept nebun delirant (ce mai prudenţă şi circumspecţie!) şi a scris în Pravda: „Ei spun despre mine că aş fi împotriva convocării cât mai grabnice a Adunării constituante!!!“.
Astăzi însă cercetarea istorică ne permite să dăm sensul corect cuvintelor lui Lenin: pentru a ajunge la rezultatul strălucit de a dizolva prin forţă Adunarea Constituantă aleasă, a fost nevoie de o acţiune mult mai eficientă decât cea jalnică a celui care ar fi îndemnat masele în acest fel: lăsaţi să fie alese toate adunările din lume, ceea ce este necesar este să nu mergeţi la vot şi să nu puneţi piciorul în Adunare!
Acest lucru trebuie spus lichelelor care deduc din Adunarea Constituantă italiană din 1946 (născută nu din mişcarea maselor, ci din vehicularea unui clan de conducători politici degeneraţi prin intermediul flotei şi al armatei americane şi aliate) acordarea unui credit istoric, pentru a satisface aşteptările proletare, de-a lungul unui timp etern în care nu se mai socotesc lunile ca ani, ca la Lenin, ci anii ca luni sau săptămâni, de numărători leşinate de buletine de vot care sunt mereu aceleaşi după zeci de repetări.
Deoarece Lenin ne-a readus la Conferinţa din aprilie şi la formidabila sa platformă, pe care partidul şi-a însuşit-o oficial, credem că este cazul să recurgem la ea.
Guvernul provizoriu este definit drept guvern burghez de clasă, declarându-i-se opoziţie.
Politica sa externă este definită drept imperialistă şi de aservire faţă de puterile burgheze ale Antantei.
Înţelegerea dintre guvernul provizoriu şi Soviete este denunţată ca fiind o dovadă a influenţei partidelor mic-burgheze, enumerate în mod specific. Rusia de atunci este definită ca fiind ţara cea mai mic-burgheză din întreaga Europă, iar acest lucru este declarat o contaminare a proletariatului.
Tactica momentului nu este indicată ca fiind cea a insurecţiei, ci ca o necesitate de „a se turna oţet şi fiere în apa dulceagă a frazelor revoluţionar-democratice“. Propunerile pot părea doar de propagandă, însă ele constituie „cea mai practică muncă revoluţionară“, chiar şi fără directiva de a lua armele (pe care, chiar şi în iulie, Lenin o va declara greşită). Iată tactica din aprilie: Muncă de critică. Pregătirea şi gruparea elementelor unui partid conştient proletar, comunist. Eliberarea proletariatului de sub beţia generală mic-burgheză. De observat că conştiinţa partidului este opusă „inconştienţei credule a maselor“. [1]
Oprindu-ne o clipă, ne întrebăm dacă pomparea artificială de antifascism în Italia, la 17 ani de la căderea fascismului, şi succesul unei formule super-idioate precum aceasta nu corespund unei stări de „inconştienţă credulă a maselor“; fără ca partidul conştient să fie prezent şi fără ca acesta să poată fi înlocuit cu o frazeologie infantilă de falsă stângă.
Paragraful următor este împotriva defensismului revoluţionar: adică situaţia care va reveni la Brest-Litovsk în 1918. Este adevărat că aici Lenin se exprimă cu multă răbdare faţă de mase, care cred, după căderea ţarului, într-o patrie revoluţionară care trebuie apărată. Însă teza spune fără ocolişuri:
„Cea mai mică concesie făcută defensismului revoluţionar înseamnă a trăda socialismul, a renunţa complet la internaţionalism“.
Problema sfârşitului războiului. Primul pas este transformarea războiului imperialist în război civil. Al doilea trebuie să fie trecerea puterii de stat către proletariat.
Problema formei statului. Republica democratică parlamentară este tipul cel mai perfect, cel mai avansat de stat burghez. Noul tip a apărut odată cu Comuna din Paris şi este astăzi reprodus de Soviete. Statul democratic, cu aparatul său care trebuie sfărâmat, apasă de sus asupra maselor, în timp ce Sovietele pornesc de jos.
Internaţionala. Textul din aprilie 1917 nu este mai prejos decât cel din mai 1920 în înfierarea atât a dreptei social-şoviniste, cât şi a centrului, ai cărui reprezentanţi sunt enumeraţi de la Kautsky la Turati. Este criticată majoritatea de la Zimmerwald pentru „social-pacifismul“ ei şi este anunţată întemeierea Internaţionalei a III-a. Astăzi este de un interes deosebit judecata asupra pacifismului.
„Cine se mărgineşte «să ceară» guvernelor burgheze să încheie pacea sau «să dea curs voinţei de pace a popoarelor» etc., acela alunecă de fapt spre reforme. Căci din punct de vedere obiectiv problema războiului se pune numai în mod revoluţionar“.
Pacea şi eliberarea popoarelor de consecinţele războiului (datorii)... nu sunt posibile decât prin intermediul revoluţiei proletare. Nu există altă cale de ieşire.
Cum împacă în vorbe modernii leninişti „oficiali“ asemenea teze cu: în primul rând, construirea socialismului într-o singură ţară; în al doilea rând, posibilitatea de a evita războiul prin voinţa popoarelor; în al treilea rând, destinderea şi coexistenţa paşnică, fie ea între state cu regimuri diferite, fie între state cu regimuri analoage — este un lucru pe care este de prisos să-i mai întrebăm.
Partea finală a Platformei din aprilie se referă la schimbarea denumirii partidului rus din social-democrat în comunist.
Argumentele sunt clasice şi cunoscute. Însă le vom aminti câteva formulări, pentru a încheia cu demonstraţia că prudenţa tactică a lui Lenin se află la mii de poşte distanţă de denaturarea şi trecerea sub tăcere a principiilor, aşa cum au demonstrat deja frazele extrase din documentul public al partidului în dificila lună aprilie a anului 1917. Aici este reafirmată adevărata natură a ciumei oportuniste, o problemă vie în 1920 şi încă şi mai vie astăzi.
Există două argumente ştiinţifice împotriva numelui de social-democraţie, pe baza avertismentelor constante ale lui Marx şi Engels. Primul termen este greşit pentru că socialismul este un scop tranzitoriu de-al nostru pentru a ajunge la comunism. Al doilea termen este greşit pentru că „democraţia este una din formele statului, or, noi, marxiştii, suntem adversarii oricărui stat“. Programul nostru deplin este comunismul fără stat. Ceea ce înseamnă: comunism fără democraţie.
Ne folosim de acest pasaj, pe care mulţi dintre comentatorii Stângismului îl invocă şi îl parafrazează aproape propoziţie cu propoziţie.
„Trebuie să repetăm că suntem marxişti şi luăm ca bază de plecare «Manifestul Comunist», pe care social-democraţia l-a denaturat şi trădat în două puncte principale: 1) muncitorii n-au patrie: «apărarea patriei» în războiul imperialist înseamnă o trădare a socialismului; 2) învăţătura marxismului despre stat a fost denaturată de Internaţionala a II-a“.
Fenomenul istoric al oportunismului, dacă ni se permite să reconstituim în propriile noastre cuvinte conţinutul unei bătălii polemice de o jumătate de secol, constă în a face, la un moment de cotitură grav al situaţiei istorice şi cu scopul de a adopta în acel moment comportamentul invers faţă de cel pe care partidul îl anunţase întotdeauna, o singură „descoperire“ senzaţională.
Istoria trădării este o istorie de „descoperiri“ servite proletariatului în momente cruciale, şi care le aduc stăpânitorilor săi serviciul de a-l dezorienta şi de a-l slăbi.
La fiecare dintre aceste „descoperiri“, o formulă care părea sigură şi definitivă, atunci când vine vorba de a fi aplicată, este golită de conţinut şi făcută bucăţi.
Una dintre aceste formule, de care ne vom folosi acum ca de un exemplu evident, este cea din Manifest, pe care o citează Lenin aici: muncitorii nu au patrie. Şi apoi: lor nu li se poate lua ceva ce nu au. Este răspunsul clasic la vechile „obiecţii“ aduse comunismului.
În Rusia, la izbucnirea războiului din 1914, cea mai mare parte a mişcării proletare nu s-a simţit în stare să afirme că lucrătorii ruşi ar trebui să apere o patrie personificată în ţar. Doar câţiva dintre conducătorii socialişti au îndrăznit să ajungă la teza „defensistă“ în faţa pretinsei agresiuni germane şi, din păcate, printre aceştia se afla Plehanov, maestrul lui Lenin.
Însă după căderea ţarului în februarie 1917, defensismul a câştigat teren. Odată cu acordarea unei democraţii parlamentare (care totuşi se reducea la un guvern provizoriu de conducători de partid ai vechii Dume, aşa cum descrie Lenin), aproape toţi conducătorii politici au anunţat masele că au găsit o patrie şi că este cazul să pună mâna pe arme pentru a o apăra — de la sine înţeles, spre marea bucurie a democraţiei anglo-franceze.
Lenin, aşa cum am văzut adineauri, a trebuit să se opună cu toate forţele acestei odioase falsificări.
Lucrurile nu au stat foarte diferit nici în Italia. Este cunoscut faptul că, la izbucnirea Primului Război Mondial, în cadrul partidului socialist doar foarte puţine elemente au justificat social-defensismul germanilor, francezilor etc. Însă au existat câţiva, chiar din primele luni şi cu mult înainte de mârşava trădare a lui Mussolini.
Un biet om printre aceştia a fost Paoloni, [2] pe care ni-l amintim doar datorită straniei coincidenţe că era un fel de expert al propagandei care pe atunci se numea „măruntă“. Dirija o găzetuţă, Il Seme, care costa un centesimo (ca şi cum am spune astăzi mai puţin de cinci lire). Desigur, timp de decenii, se făcuse multă propagandă pe baza Manifestului Comunist. Când i-am aruncat în faţă acestui domn celebra frază care nu putea fi uitată, el, care nici nu visase vreodată să o spună sau să o scrie înainte, a înşirat neruşinata explicaţie: Da, în 1848 Marx a spus că proletarii nu au patrie, pentru că se referea la ţările unde nu fusese cucerit dreptul la vot democratic. Însă de când acesta este un fapt împlinit, fraza nu mai este valabilă, iar proletarii dintr-o republică parlamentară şi chiar dintr-o monarhie constituţională au dobândit o patrie pe care să o apere pe câmpurile de luptă.
Iată descoperirea. Nu o descoperire pentru că s-ar fi găsit un adevăr, ci pentru că, dimpotrivă, se plasase o explicaţie pe care în atâta timp, din 1848 până în 1914, anul războiului imperialist, nimeni nu se gândise să o dea.
Descoperire şi surpriză. Aceste valuri de înşelăciune ruşinoasă pot însă distruge în câteva zile eforturile muncii de decenii ale unui întreg partid sau cel puţin ale părţii celei mai sănătoase din el.
Nu stau diferit lucrurile nici în ceea ce priveşte problema democraţiei şi a statului. Timp de decenii s-a răspândit, fără a schimba nimic, critica marxistă, formula potrivit căreia în cea mai democratică republică statul este o maşină de exploatat proletariatul în interesul burgheziei — iar în câteva zile, începând cu 1 august 1914, se „descoperă“ că acest lucru nu mai spune nimic când statul este atacat, când trebuie ales între două state cu niveluri diferite de democraţie, când trebuie reunită o provincie cu naţionalitatea şi limba ei şi din alte o sută de motive.
Toate acestea sunt probleme analizate în profunzime de marxism în raport cu toate zonele geografice şi perioadele istorice, şi este vorba de probleme care nu sunt uşor de închis în formule; însă atunci când se credea că s-a ajuns la o sistematizare, ele sfârşesc la fel ca celebrele hotărâri de la Stuttgart şi de la Basel, spunându-se că era corect să fie votate, dar că situaţia a avut evoluţii diferite de cele avute în vedere atunci, şi se „descoperă“ cum, în singurul caz în care trebuia să fie aplicate, există motive bune pentru a le încălca cu neruşinare.
Învăţătura luptei lui Lenin şi a Internaţionalei a III-a împotriva oportunismului este că, dacă vrem să-l înfrângem, trebuie să revendicăm posibilitatea de „a scrie dinainte formulele care trebuie respectate cu stricteţe în momentul suprem al cotiturii istorice“. Prin urmare, partidul prevede situaţiile viitoare şi îşi trasează planurile de acţiune pentru acestea.
Nu se poate ajunge la nicio altă concluzie din examinarea paginilor lui Lenin şi a întregii istorii palpitante a vieţii şi luptei sale. El a vrut să construiască şi să reconstruiască o teorie şi o organizaţie care să nu mai poată fi spulberate, aşa cum au fost, la începutul lunii august a anului 1914, doctrinele socialismului marxist şi organismul Internaţionalei a II-a.
Acest lucru se citeşte pe fiecare pagină şi în fiecare rând, şi nu printr-o muncă migăloasă de exegeză literală, ci prin confruntarea faptelor istorice şi a evoluţiilor lor clare şi sigure.
Aşa cum Lenin i-a făcut de ruşine pe cei care spuneau că este falsă regula conform căreia patria nu se apără şi că socialismul preconizează un stat democratic, tot astfel, astăzi, aceeaşi ruşine trebuie să cadă asupra celor care afirmă că interesele claselor muncitoare se pot strecura pe cale legalistă printre ochiurile unei constituţii democratice, că o campanie pacifistă poate evita războiul, înlocuindu-l cu o întrecere de emulare fără vărsare de sânge între state cu regim diferit (deşi acesta nu este diferit), sau că amestecul revendicărilor proletare cu cele ale păturilor mic-burgheze (şi mediu-burgheze!) nu mai constituie o contaminare şi o tocire a vigorii revoluţionare, ci un succes al proletariatului.
Dacă cei care spun astăzi toate aceste lucruri (şi se aud altele şi mai rele despre patriotism, legalism, moralism şi aşa mai departe) ar admite să se întoarcă pe poziţiile unor Kerenski, Scheidemann, Turati, Renaudel, ale atâtor altora pe care Lenin i-a biciuit până la sânge, am avea un oportunism de astăzi frate siamez cu cel de atunci.
Dar dacă purtătorii de cuvânt ai atâtor infamii pretind să le găsească justificarea în paginile lui Lenin, în cele ale lui Marx şi Engels, după ce Lenin însuşi le readusese pentru totdeauna într-o lumină orbitoare, atunci trebuie spus că oportunismul de astăzi nu are iertare, că el trebuie blestemat de trei ori mai mult decât cel de atunci. Şi că rezultatele sale, aşa cum se poate vedea pretutindeni în jur, sunt de un defetism de zece ori mai mare, aducând servicii cu atât mai mari contrarevoluţiei burgheze.
În episoadele apărute până acum, am vrut să indicăm care este metoda corectă de utilizare a textelor fundamentale ale teoriei revoluţionare. Ele trebuie reaşezate în contextul epocii în care au apărut şi al luptelor care se desfăşurau atunci, regăsind în întreaga linie a dezvoltării lor motivele care le-au determinat redactarea şi difuzarea, precum şi scopurile pe care exponenţii mişcării şi le propuseseră prin acestea. Am oferit o idee de ansamblu asupra scrierii lui Lenin şi am dezvoltat apoi prezentarea şi comentariul primelor sale capitole, demers care, odată ce va fi condus până la un punct suficient, va permite fiecărui militant şi grupurilor de tovarăşi din organizaţia noastră să parcurgă lectura sa integrală, trăgând concluziile corecte.
Un anumit text de partid nu devine cunoscut şi citat pe scară largă datorită notorietăţii literare a autorului său, ci pentru că circulaţia sa, nu atât de la cititor la cititor, cât de la grup la grup şi de la secţiune la secţiune a partidului şi a mişcării răspundea şi a răspuns unei necesităţi reale a luptei, oferind soluţii rodnice şi puternice la problemele de clasă în anumite cotituri ale istoriei şi, când este vorba de etape ale liniei revoluţionare unice, chiar şi la problemele viitorului.
O astfel de metodă se opune diametral celei extrem de nefaste de a decupa din context citate izolate şi de a le folosi în afara timpului lor, a originii lor şi a scopului lor, în scopul unei falsificări denaturate, adică în felul în care duşmanii de moarte ai lui Lenin au procedat cu operele lui Marx şi Engels, şi cu cele care reprezintă „tablele legii“ doctrinei partidului. Lenin însuşi a fost autorul şi maestrul metodei noastre colective de a trage învăţăminte din istorie şi de a alege acele prezentări ale istoriei care constituie oxigenul vital al oricărei mişcări de luptă, şi al noastre înainte de toate.
Deoarece scopul nostru nu este de a tipări o ediţie a „Stângismului“ lui Lenin cu note de subsol, asemenea unui Dante comentat — lucru care n-ar fi deloc de dispreţuit dacă personalul de lucru şi mijloacele noastre de difuzare în această epocă fetidă n-ar fi atât de restrânse, iar quod differtur non aufertur [3] — ni se pare că am oferit, în cele ce preced, suficiente exemple ale aplicării metodei noastre de lectură a lui Lenin şi că putem trage concluziile cu privire la problemele generale şi mondiale ale metodei luptei proletare. O scurtă referire la problemele „italiene“ va fi de ajuns pentru a stabili că dezacordul tactic dintre Lenin şi noi — depăşit în situaţia din 1920 despre care este vorba aici, ca şi dezacordul tactic din anii care au urmat îmbolnăvirii şi morţii lui Lenin — reprezintă diferenţe neglijabile din două motive. Primul este că stânga marxistă italiană, aşa cum a intuit Lenin în acest text, era de partea sa în lupta împotriva infantilismului mic-burghez libertar — pe care noi preferăm să-l numim imediatist şi nu de stânga (şcoala noastră a negat întotdeauna că anarhiştii s-ar afla la stânga marxiştilor, ieri, azi şi mâine) — şi în trasarea unei paralele între acest oportunism şi cel de dreapta; ba mai mult, în Italia, curentul mânjit de această eroare era cel gramscian (ordinovism, fabricism), pe care noi am căutat loial să-l atragem în tabăra marxistă, prin cea mai flexibilă acceptare a disciplinei de partid, chiar şi în domeniul participării parlamentare. Al doilea motiv este că, aşa cum Lenin considerase întotdeauna oportunismul social-democrat de dreapta drept cel mai cumplit duşman, tot astfel stânga italiană a fost prima care a văzut renăscând acest pericol în sânul Internaţionalei a III-a şi l-a combătut în congresele ulterioare. Evenimentele recente au demonstrat justeţea acestei reacţii violente a noastre, care, după spusele lui Lenin însuşi, ar fi fost justificată dacă ar fi coincis cu o recădere în infantilismul de stânga, dar care a fost purtată pe terenul pur al marxismului, astfel încât a prevăzut cu exactitate degenerările de peste treizeci de ani.
Acest lucru poate fi dovedit printr-o confruntare între acest text, pe care l-am citit la Moscova în 1920, sorbindu-i fiecare cuvânt, şi cel ignobil care vine de la Moscova în 1960, după reuniunea falselor partide comuniste şi muncitoreşti, şi care ridică la rangul de declaraţie de principiu renegarea tuturor învăţămintelor bolşevice, leniniste şi ale lui Octombrie 1917, în apărarea cărora Lenin se ridică aici, uriaş, chiar dacă în unele privinţe nu destul de pesimist cu privire la posibila revenire a „senilismului“ pacifist şi colaboraţionist cu capitalul.
Lăsând, aşadar, în seama tovarăşilor cititori grija confruntării detaliate a textelor, vom rezuma în punctele esenţiale tezele „Stângismului“ lui Lenin.
[1]. Toate aceste citate provin din lucrarea „Sarcinile proletariatului în revoluţia noastră“, proiectul de platformă scris de Lenin la 10 aprilie 1917 pentru partid.
[2]. Francesco Paoloni (1875—1956) — jurnalist şi om politic italian. Iniţial membru activ al Partidului Socialist Italian (PSI), el a fondat în 1901 periodicul Il Seme („Sămânţa“), o publicaţie de propagandă populară şi rurală prin care susţinea drepturile ţărănimii din Umbria. La izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, Paoloni a abandonat linia oficială de neutralitate a partidului, devenind un susţinător înfocat al intervenţiei Italiei în război. Această poziţie l-a apropiat de Benito Mussolini, care în noiembrie 1916 l-a numit redactor-şef al ediţiei din Roma a ziarului Il Popolo d'Italia. Ulterior, în 1919, Paoloni s-a alăturat oficial mişcării fasciste.
[3]. „Quod differtur non aufertur“ (lat.) — se traduce literal prin „ceea ce se amână nu se pierde (sau nu se anulează)“. Este un adagiu folosit pentru a sublinia că amânarea unei acţiuni sau a unui proiect (în acest caz, o ediţie comentată detaliat a textului lui Lenin) nu înseamnă renunţarea definitivă la el, ci doar amânarea lui pentru un moment mai favorabil.