Două valuri de fiere scârboasă se abăteau asupra bolşevicilor la trei ani de la victorie, iar polemicile se ridicau deasupra unei lumi aflate în luptă incandescentă. De răspunsul care trebuia dat acestor două detaşamente de asalt depindea soarta încadrării mişcării proletare în Rusia şi în afara ei, în vederea acelui scop care pe atunci era necontestat de nimeni: înainte de a se încheia criza ce a urmat Primului Război Mondial şi prăbuşirii ţarismului şi capitalismului rus, să se obţină prăbuşirea puterii burgheze în cel puţin unele dintre ţările fundamentale ale Europei.
Cele două valuri de calomnii se bazau amândouă pe aceleaşi elucubraţii antimarxiste: burghezilor puri le era convenabil să creadă, iar mic-burghezilor şi chiar semiproletarilor (împotriva slăbiciunii istorice a acestor clase, „Stângismul“ este cel mai copleşitor rechizitoriu scris vreodată) le era fatal să creadă cu adevărat în acelaşi clişeu. Bolşevicii lui Lenin făcuseră cu de la sine putere o revoluţie care nu trebuia făcută. Pentru lichelele de dreapta, pentru social-şoviniştii din 1914, nu trebuia tulburat războiul ţarului alături de democraţiile imperialiste, sau cel puţin trebuia dat ţarul la o parte doar pentru a înjuga mai bine populaţia rusă la măcelul mondial. În plus, castratorii marxismului susţineau că Rusia avea dreptul să facă o revoluţie liberală, dar nu pe cea proletară şi socialistă, deoarece dezvoltarea economică nu ajunsese la punctul potrivit de... coacere şi era de rigoare să se aştepte ca mai întâi să se mişte Europa avansată. Argument social-patriot şi argument social-reformist.
A trece peste aceste două raţiuni istorice fusese, chipurile, o lovitură de forţă împotriva democraţiei şi chiar împotriva materialismului marxist, pe care atunci, ca şi astăzi, se vrea a-l reduce la o cârpă murdară de picioare a celei dintâi!
Pe de altă parte, tabără care într-un eseu popular era corect să fie numită de stânga (cine i-a supravieţuit lui Vladimir timp de patruzeci de ani nu are dreptul să-l întrebe dacă a fost inspirat în alegerea vocabularului: vremurile de atunci nu puţeau, ci presau în mod glorios; mai mult, în primăvara anului 1920, astrul revoluţiei era pe cale să apună şi se jucau, ca să o spunem pe şleau, ultimele cărţi ale acestui joc teribil: un om ca Lenin ştia că apusul peste Europa ar fi însemnat apusul şi peste Rusia: a pierde ultimele lumini ale zilei era totuna, fie că pricina era eroarea corupătorilor de rea-credinţă, fie cea a naivilor de bună-credinţă; trebuia vorbit răspicat şi repede, fără a mai despica firul în patru); de pe latura numită, aşadar, din motive de urgenţă, de stânga, a început să li se facă un nefast ecou burghezilor, spunându-se că partidul bolşevic forţase istoria şi calea liberă a maselor pentru a-şi impune dominaţia, puterea, interesul unui grup conducător care ar fi început să oprime, pe o altă cale, proletariatul proclamat învingător mult prea devreme.
Această blasfemie este mai rea decât cealaltă: în ea se află întreaga mizerie a mic-burghezului libertar: partidul înseamnă foame de putere, mobilul acesteia este foamea de exploatare a „poporului“, mijlocul ei este statul, guvernul format pentru a conduce revoluţia: orice guvernant este un opresor. Noi afirmăm că nicio mişcare nu s-a strâns în jurul lui Lenin, în lupta împotriva acestor pălăvrăgeli inconştiente, la fel de mult ca cea a marxiştilor italieni de stânga: în 1960 nu le condamnăm cu mai puţină convingere decât în 1920. Condamnarea noastră a stalinismului şi a hruşciovismului — trădător şi mai ticălos — nu se bazează pe lamentaţia de-a dreptul infantilă: fac totul pentru că sunt lipiţi ca stridiile de scaunul puterii!
Însă în 1920, în aproape toate partidele de stânga din Europa şi America, această boală făcea ravagii: este corect să spunem că un doctrinarism de stânga cu un asemenea bagaj este mai sabotor decât doctrinarismul de dreapta, iar Lenin a făcut bine, în acel moment suprem, să lovească fără milă, chiar dacă distincţia dintre cele două pericole se întrevede pe toate paginile.
L-am auzit afirmând că, atât după, cât şi înainte de cucerirea puterii, este mai dificil de stârpit spiritul mic-burghez decât puterea marii burghezii. Măreţia sa vizionară este confirmată de dura experienţă a vremurilor. Acest spirit a fost cel dintâi care a ucis revoluţia şi a cufundat proletariatul în letargie. Burghezia nu a învins prin dreapta (fascismul), ci prin stânga (coruperea democratică şi libertară a clasei muncitoare).
Această defăimare a lui Octombrie era încoronată de ticăloasa teză: înapoierea socială, absenţa tradiţiei democratice, profunda ignoranţă a populaţiei ruse, barbare, asiatice, primitive, erau trăsăturile „naţionale“ care permiseseră acea „cale“ spre revoluţie pe care noi, leniniştii, am articulat-o în etapele esenţiale: violenţă, insurecţie, distrugerea vechiului stat, dictatura partidului proletar, teroare revoluţionară, exterminarea partidelor adverse; pe care am prevăzut-o — şi o prevedem — pentru toate ţările.
După reformişti şi chiar după anarhişti (admiratori până în măduva oaselor ai civilizaţiei burgheze), să-l ascultăm pe Lenin:
„Micul burghez ajuns «la turbare» din cauza ororilor capitalismului este, ca şi anarhismul, un fenomen social propriu tuturor ţărilor capitaliste. Lipsa de fermitate a acestui revoluţionarism, sterilitatea lui şi proprietatea lui de a se transforma repede în supunere, apatie, fantezie şi chiar într-o pasiune «turbată» pentru unul sau altul dintre curentele burgheze «la modă» — şi aici o notă de-a noastră: cum este astăzi ştiinţifico-fantasticul, tehnicismul, fetişul cuceririlor ştiinţifice... — toate acestea sunt unanim cunoscute“;
prin urmare, potrivit ambelor aripi ale defăimării antiruse, în ţările mai civilizate şi printre oameni mai instruiţi (ceea ce înseamnă mai mult idiotizaţi în şcoala clasei conducătoare şi în superstiţia culturii, care ar fi — iar astăzi este — aceeaşi peste tot) nu vor fi necesare acele etape cumplite, iar persuasiunea, calea democratică, calea paşnică vor permite evitarea acelor orori din Octombrie. Cine s-a plasat, în acelaşi timp, pe urmele doctrinarilor de dreapta şi de stânga care l-au insultat pe Lenin, cine, dacă nu mişcarea extrem de coruptă care a pontificat de curând de la Moscova, în urma unui conclav misterios?
Şi cine este vrednic, precum aceia din 1920, de replica sa înflăcărată, dacă nu aceşti popi smeriţi de astăzi ai sacristiei kremlinene?
Dacă, prin urmare, „Stângismul“ lui Lenin este corect să fie folosit nu împotriva noastră, susţinătorii marxismului revoluţionar integral, ci împotriva purtătorilor de trenă externi şi interni ai clicii hruşcioviste, credem că am arătat cu suficiente detalii că abordarea „eseului“ nimiceşte blasfemia stalinistă a „socialismului doar în Rusia“.
Am văzut că punctul de plecare al acestei apărări istorice a imensei cuceriri a lui Octombrie rus — apărare ce trebuie afirmată spre ruşinea tuturor defăimătorilor, conform paragrafului precedent — constă în a stabili care este însemnătatea internaţională a experienţei din Octombrie. Noi nu avem nimic de obiectat la concluzia lui Lenin că trebuie să ne ferim de doctrinarismul de dreapta, care duce la căderea în liberalismul burghez pur şi la complicitatea cu regimul capitalului, atât în război, cât şi în pace, şi de doctrinarismul de „stânga“, adică mic-burghez, care cade într-o regulă stupidă a purităţii individualiste, a unei prezervări morale mulţumite cu negaţii deşarte, care eliberează persoana rebelă, dezinteresându-se de societatea aservită. Aceasta este o necesitate pentru toate ţările, deoarece este un pericol viu în toate ţările, iar ruşii care au învins arată, prin istoria partidului lor, că au ştiut să se apere de el la timp.
Dar înainte de a ajunge la acest punct, cel al „tacticii“, care a dat startul multor discuţii istorice, textul stabileşte o bornă fermă care indică ce paşi şi etape ale revoluţiei bolşevice sunt internaţionale „în sens restrâns“. Am prezentat deja aceste pasaje; să-l reamintim pe cel din Capitolul al III-lea.
„Experienţa a dovedit că în unele probleme absolut esenţiale ale revoluţiei proletare, în mod inevitabil toate ţările vor trebui să facă ceea ce a făcut Rusia“ (vechea traducere franceză: vor trece inevitabil pe unde a trecut Rusia).
Afirmaţia că este vorba despre a ajunge la dictatura proletariatului în Europa Occidentală — primul punct al întregii demonstraţii — şi aceea că „calea“ nu poate fi decât aceea, având ca etape pe cele repetate de atâtea ori, este de ajuns ea singură pentru a desfiinţa teoria lui Stalin privind „construirea economiei socialiste doar în Rusia“, pe cea a Congresului al XX-lea, care a părut să condamne umbra lui Stalin („fiecare ţară are propria cale naţională spre socialism“), şi pe cea susţinută astăzi de Moscova: „de acum înainte, întreaga lume merge spre socialism pe cale paşnică“.
Ceea ce pentru Lenin era obligatoriu devine mai întâi facultativ, apoi devine de-a dreptul interzis. Şi toate acestea se botează „marxism-leninism“!
Să cităm două sau trei pasaje din Capitolul X şi ultimul: Câteva concluzii. Acesta tinde, în modul cel mai impetuos şi hotărât, să vindece „boala copilăriei“ şi îi dramatizează simptomele, deşi formulează o prognoză optimistă. Noi, nişte novici, am preferat să încercăm să stârpim boala bătrâneţii, a cărei prognoză era sinistră. Ne este uşor, după patruzeci de ani, să fi avut dreptate. De n-ar fi fost aşa!
Oricum, în această tiradă pasionată (să nu pară lipsit de respect, din moment ce însuşi autorul scrie: nu am câtuşi de puţin pretenţia ca broşura mea să reprezinte altceva decât însemnările fugitive ale unui publicist), puternicul autor pare să fi aşternut însemnări rapide despre ruşinile infecte din 1928, 1956 şi 1960.
„După mai puţin de doi ani a ieşit la iveală caracterul internaţional al Sovietelor, extinderea acestei forme de luptă şi de organizare asupra mişcării muncitoreşti mondiale, menirea istorică a Sovietelor de a fi groparul, moştenitorul, urmaşul parlamentarismului burghez, al democraţiei burgheze în general“.
Lenin pare să-şi pună întrebarea de la Congresul al XX-lea: mai există în lume diferenţe naţionale? Şi răspunde: este adevărat, trebuie să urmărim particularităţile pe care fiecare ţară le are în abordarea
„pentru rezolvarea sarcinii internaţionale unice (el subliniază) în vederea obţinerii victoriei asupra oportunismului (de dreapta) şi doctrinarismului de stânga din rândurile mişcării muncitoreşti, în vederea răsturnării burgheziei şi instaurării republicii sovietice şi a dictaturii proletare — aceasta este principala sarcină a momentului istoric prin care trec toate ţările înaintate (şi nu numai cele înaintate)“.
Şi încă:
„Principalul — nu totul, desigur, departe de aceasta, dar principalul în ceea ce priveşte atragerea avangărzii clasei muncitoare, trecerea acesteia de partea Puterii sovietice împotriva parlamentarismului (majusculele noastre), de partea dictaturii proletariatului împotriva democraţiei burgheze — a şi fost făcut“.
Ar trebui să transcriem totul, dar este clar că tot ceea ce Lenin considera deja realizat a fost năruit de aceşti pârliţi care îi invită pe proletari să lupte pentru pace, democraţie, libertate naţională, iar la sfârşit lasă să le scape cu jumătate de gură... socialismul. Se înţelege: emulat, niciodată dictat şi, mai ales, niciodată câştigat cu arma în mână!
Să mergem la sfârşitul capitolului (şi al citatelor).
„Comuniştii trebuie să depună toate eforturile pentru a îndruma mişcarea muncitorească şi dezvoltarea socială în general pe drumul cel mai drept şi mai rapid spre victoria mondială a Puterii sovietice şi spre dictatura proletariatului... Revoluţia mondială, căreia ororile, mârşăviile şi ticăloşiile războiului imperialist mondial şi situaţia fără ieşire creată de acesta i-au dat un impuls atât de puternic şi i-au imprimat un ritm atât de rapid, — această revoluţie se dezvoltă în lărgime şi în adâncime cu o repeziciune atât de uimitoare, cu o atât de minunată bogăţie de forme care se succed, şi dezminte în practică în mod atât de instructiv orice doctrinarism, încât suntem pe deplin îndreptăţiţi să sperăm într-o vindecare rapidă şi completă a mişcării comuniste internaţionale de comunismul «de stânga», această boală a copilăriei de care suferă comunismul“.
În textele din ’20, „de stânga“ este întotdeauna între ghilimele.
Lenin, în elanul său optimist (orice revoluţionar are datoria optimismului), vede venirea revoluţiei în afara Rusiei, şi doar la ea se gândeşte. Când îi atribuia o complexă bogăţie de fenomene, nu voia deloc să spună prin aceasta că, pentru a ne salva de doctrinarism, s-ar putea accepta să facem troc cu singurele şi unicele caractere internaţionale, date de dictatura proletariatului şi de distrugerea democraţiei. Când a întrezărit un asemenea pericol, nu a vorbit despre boală, ci despre moarte.
Cei care se laudă că au înfrânt infantilismul din noi nu au vindecat, nici în ei înşişi, nici în alţii, boala de stânga. Ei au murit de cea de dreapta, l-au blasfemat pe Lenin, iar cadavrul lor prezintă bubonul violaceu şi respingător al pestei oportuniste.