Un Lenin care, după lupte atât de formidabile împotriva unor duşmani feroci ai ţării sale şi ai celorlalte, poartă dubla responsabilitate a statului rus şi a mişcării mondiale, şi care este sigur că, dacă se vor comite greşeli — ceea ce este inevitabil —, nu va fi vorba niciodată despre renegarea sistemului sovietic şi a dictaturii proletariatului sau despre recăderea în rău-famata apărare a patriei (care îi caracterizează pe complicii pe faţă ai burgheziei), are dreptate şi trebuia admirat atunci când nu considera oportun să ne închidem toate căile în faţa dificultăţilor pe care viitorul le-ar fi putut rezerva, şi nu voia ca noi să renunţăm la anumite soluţii doar pentru că formulele exterioare nu erau pure, frumoase, elegante şi strălucitoare. Numai proştii nu înţeleg că, pentru cauza partidului, militantul revoluţionar este gata să înghită orice murdărie. A alege metodele din motive etice, estetice şi, prin urmare, subiective — de formă şi nu de conţinut, aşa cum spune el şi cum spunem noi întotdeauna — este un lucru prostesc.
Dar nu este prostesc să te foloseşti de experienţa istorică a mişcării pentru a stabili dacă anumite mijloace tactice, tocmai în pofida voinţei juste şi sănătoase a celui care le adoptă, nu pot duce la dezastru. Acest lucru noi l-am făcut întotdeauna şi nu am minimalizat importanţa experienţei din Rusia, deşi am reamintit mereu ceea ce Lenin recunoaşte aici, că efectele nefaste ale mediului liberal-democrat din Occident nu aveau precedent în Rusia, unde însăşi opresiunea ţaristă — şi Lenin este cel care o ilustrează aici — fusese o condiţie favorabilă.
Cei care cunosc prost opera lui Lenin şi a căror privire nu este de ajuns pentru a măsura înălţimea construcţiei sale cred în mod naiv că, după Lenin, experienţa luptelor din Rusia a dezvăluit pentru prima oară calea revoluţiei şi că nu mai rămâne decât să păşim pe acele urme. Dar chiar şi de la acest leninism falsificat, falşii săi adepţi dau înapoi astăzi, pentru că le promit (prietenilor lor capitalişti pe care îi emulează) să nu mai calce pe urmele lui Octombrie.
Construcţia lui Lenin este mult mai înaltă, şi am demonstrat-o prin analiza precedentă.
Victoria bolşevicilor s-a datorat faptului că, în experienţa luptei, masele ruse au recunoscut că se află pe calea pe care acel glorios partid o trasase. Forţa partidului rus nu a constat, aşadar, deloc în a se fi adaptat la calea pe care o luaseră evenimentele în pretinsa lor spontaneitate şi imprevizibilitate. Nu a fost nici (aşa cum în mod naiv şi imediatist gândea Gramsci în 1917, frecându-şi încă ochii după ce abia ieşise din bezna apărării patriei democratice) pentru că, având oameni şi conducători excepţionali şi eroici, au ştiut să forţeze istoria şi să îndoaie evenimentele. Forţa lor nu a fost nici într-o utilizare întârziată, nici într-o deformare voluntaristă a întorsăturii potrivnice a vremurilor, ci în cel mai măreţ exemplu de anticipare a istoriei reale cu care se mândreşte până în prezent mişcarea noastră seculară.
Într-adevăr, în momentul în care aminteşte toate celelalte condiţii favorabile, Lenin pune în prima linie, aşa cum am văzut, alegerea la timp a teoriei revoluţionare juste, marxismul. Când este o teorie istorică justă? Atunci când trasează, cu mult, cu foarte mult timp înainte, liniile esenţiale ale viitorului.
Prin urmare, Lenin nu a spus, nu a scris şi nu a visat niciodată că, odată descoperită sau inventată în Rusia o reţetă pentru a face revoluţia, ar fi vorba de a o preda altora.
Teoria, bolşevicii ruşi o găsiseră chiar în Occident, ba chiar — am citat pasajele — o găsiseră acolo după o jumătate de secol de căutări, iar evenimentele s-au desfăşurat în aşa fel încât celelalte teorii opuse, fie împrumutate tot din Occident, fie formate prin diverse frământări în însăşi Rusia, au dat faliment.
La acest punct intervine cunoscutul joc pe seama obişnuitelor fraze. Teoria nu este o dogmă. Teoria, pentru Marx şi Engels, nu este o dogmă, ci o călăuză în acţiune. Aceste accepţiuni neîndoielnice prezintă poziţia marxistă conform căreia teoria este mult mai mult decât un răspuns scris la „de ce-ul“ sau „cum-ul“ faptelor, o explicaţie a problemelor şi a misterelor realităţii: teoria istorică este descoperirea unei căi de acţiune umane prin care lumea socială reală este schimbată, este răsturnată. Dar acest lucru nu se întâmplă pentru că o minte strălucită l-ar fi voit sau l-ar fi propus, ci pentru că, la o cotitură dată, cheia evenimentelor istorice a fost găsită, descoperită, teoretizată. Desigur, prin aceasta nu vor fi fost profeţite detaliile episoadelor şi ale conjuncturilor particulare, ci vor fi fost stabilite unele linii directoare, unele principii care, care la Lenin, declarate de o mie de ori, sunt insurecţia de clasă, distrugerea statului, noul stat al dictaturii proletare.
Dar oare nu mişcarea maselor este cea care dă viaţă teoriei, care fără ea ar fi moartă? Ce vrea să spună Lenin prin aceasta? Că teoria este o foaie albă pe care, în viitor, masele vor scrie ceea ce astăzi este necunoscut? Dacă Lenin — şi odată cu el şi noi — ar fi gândit astfel, ar fi închis prăvălia, ca să o spunem pe şleau. Pentru că cel care gândeşte astfel nu poate deschide decât o singură prăvălie: cea a succesului personal şi a propriilor afaceri. A-i atribui una ca asta lui Lenin şi marilor bolşevici înseamnă a admite că ei apără partidul, cucerirea puterii, gestionarea dictaturii şi a terorii din acelaşi motiv pe care lichelele din ambele tabere îl pun înainte: foamea, chiar şi sângeroasă, de privilegii. Dar Lenin biciuieşte fără milă o asemenea tagmă, foloseşte fraze pline de pasiune, cum este cea despre conducătorii deziluzionaţi, care nu sunt cinstiţi cu ei înşişi.
Nu avem nevoie să expunem această chestiune pe un ton, într-adevăr, doctrinar. Lenin este cel care ne-o oferă gata rezolvată în această cărticică de aur. Lecţia mişcării maselor, cea care a stat la baza teoriei — singura justă, singura care se naşte în Franţa sau în Germania şi învinge în Rusia — este lecţia „întregului secol al XIX-lea“, a maselor care încă din 1789 se năpusteau asupra Bastiliei. Lenin citeşte această teorie în paginile Manifestului şi o regăseşte, dispersând generaţiile de falsificatori, în mijlocul mulţimilor răzvrătite din 1905 şi 1917. Iată relaţia dintre teorie şi acţiunea maselor, în gândirea lui Lenin, în acţiunea lui Lenin, în forţa istoriei umane. Teoria are pentru Lenin o dată de naştere în care pilonii săi devin definitivi: cea a revoluţiei franceze. Dar nu este vorba de teoria burgheză a revoluţiei liberale, ci de acea teorie diferită şi originală, instituită de noua clasă proletară, pe care Lenin o revendică ca fiind formulată în caractere incandescente de către Karl Marx.
Este evident că traiectoria revoluţiei ruse se conturează de când a fost cunoscută traiectoria revoluţiei franceze, înţeleasă ca tip sau model al revoluţiilor burgheze — printre care prima a fost cea engleză —, fără ca din acest motiv să fie identice în mod mecanic. Dar această teză trebuie înţeleasă cu o dialectică nu doctrinară, ci vie şi simplă, în aşa măsură încât pe ea se fundamentează A-B-C-ul nostru de mai bine de un secol. Nu este vorba despre acea traiectorie din perspectiva burghezilor, adică din perspectiva amăgitoarei „conştiinţe pe care o revoluţie o are despre ea însăşi“ (Marx, Contribuţii la critica economiei politice), ci de traiectoria pe care doctrina noastră a descoperit-o.
Revoluţia din Franţa se opreşte la dictatura burgheziei şi pretinde în mod fals că s-ar fi oprit la democraţie, ca fiind o cucerire umană a tuturor claselor. Marxismul descoperă că democraţia este cucerirea unei singure clase, a celei capitaliste, şi anunţă noua revoluţie de clasă şi dictatura proletariatului, singurele baze ale desfiinţării claselor. Sub acest steag luptă clasa muncitoare pe tot parcursul secolului al XIX-lea în ţările Europei, înainte şi după victoria revoluţiei liberale.
Înfrângerile istorice nu exclud identificarea deplină a teoriei cu acţiunea maselor. Înainte ca masele ruse să dea bătălia victorioasă şi datorită, de asemenea, experienţei lor de luptă, mai ales din 1905 (aici este pivotul operei lui Lenin), un partid, cel bolşevic, este situat pe poziţia teoriei juste: masele nu se opresc la democraţia care echivalează cu dictatura capitalului, ci împing spre dictatura proletară. Lenin stabileşte, ca maestrul nostru, că între cele două soluţii nu este o diferenţă de etapă, ci un abis care împarte lumea modernă în două tabere de luptă necruţătoare.
Cine citeşte cu inteligenţă Stângismul nu deduce de aici teza continuei elaborări modificatoare a teoriei, proprie renegaţilor de la Moscova, ci propria noastră teză, conform căreia teoria revoluţionară se naşte la o cotitură a istoriei. Lenin gândeşte ca şi noi că această cotitură nu a fost Octombrie 1917, ci anul 1847, în care clasa proletară condensează în programul său istoric, în Manifestul său, experienţa înşelăciunii revoluţiei burgheze, distrugerea minciunii democraţiei ca fiind o cucerire umană şi eternă.
Smulsă prin înşelăciune, în pofida lui Lenin, permisiunea de a „adapta“ teoria pentru a o „îmbogăţi“ cu datele noilor timpuri (timpuri de căcat!): iată infamul punct de sosire, democraţia în general, care nu este altceva decât democraţia burgheză, ridicată din nou la rangul de idol al omenirii şi, ceea ce este şi mai oribil, al proletariatului!
Unde se vede bine cum a înfrânge infantilismul mic-burghez era o sarcină vitală este în apărarea făcută de Lenin (în capitolul despre Germania) împotriva atentatului la adresa formei-partid cardinale.
Acest atentat îl comiseseră deja, în acelaşi mod, oportuniştii de dreapta, revizioniştii. În Germania, în Italia, în Rusia şi pretutindeni, ei raţionau în acelaşi mod insidios. Masele erau puse înaintea clasei, clasa înaintea partidului. Poziţia lui Lenin şi a noastră este cea contrară.
Putem admite că Lenin considera excesiv modul nostru de a o afirma în faţa tuturor şi a toate. Să admitem că, în ajunul bătăliei decisive, este grav să rişti să pierzi câteva batalioane, câteva divizii, respingându-i prea brutal pe cei neîncrezători în partid; că acest lucru poate fi un exces de doctrinarism. Ar fi fost, oricum, un exces de brutalitate îndreptat tocmai împotriva infantilismului imediatist, care vede clasa acţionând fără intermediarul vital, partidul, şi care — însă nu în sensul genial al lui Lenin — va sfârşi, în vana sa puritate, prin a dilua clasa în mase şi, în cele din urmă, masele în popor. Alunecarea fatală a tuturor oportunismelor este aceasta: de la partidul proletar, la un amestec de straturi mic-burgheze, în cele din urmă la democraţia populară, în întregime burgheză.
De ce şi oportuniştii vechii drepte se aflau pe aceeaşi cale? Pretutindeni devalorizaseră forma-partid. Confederaţiile sindicale galbene, având efective mai numeroase, aveau pentru ei, cu birocraţia lor anchilozată, mai multă greutate decât organizaţia partidului şi structura sa politică. Parlamentarii aveau mai multă greutate decât secţiile şi militanţii, deoarece reprezentau o masă cu o bază mai largă, adică cea a alegătorilor, în imensa lor majoritate neînscrişi în partid. Prin intermediul deputaţilor partidului, birocraţiile sindicale negociau cu patronatul şi cu ministerele burgheze, se aliau cu partidele reprezentative ale straturilor mic-burgheze, iar acest lanţ se sfârşea prin supunerea faţă de interesul popular, naţional, interclasist, aşa cum vedem astăzi că fac cei care nu se hotărăsc să renege numele de comunişti şi... leninişti.
Schema acestor oameni se potriveşte cu legenda „zilelor de iulie“. Marele partid este astăzi în Italia corupt până la drojdie, a ruinat pregătirea maselor şi le-a golit de orice energie de clasă. Masa electorală pe care se sprijină este interclasistă, incluzând, cu o prevalenţă asupra adevăraţilor proletari, straturile mic-burgheze, iar tendinţa birocraţiei de partid este de a ajunge la păturile burgheziei mijlocii şi de a izola de popor doar o minoritate de înalţi prelaţi şi de presupuşi căpitani ai monopolului. Cum se va putea urca înapoi din acest abis: masele, nedefinite mai îndeaproape, şi conform unei alte formule goale la modă, tinerele mase, dau o lecţie partidului, iar acesta, care se pretinde gata la orice foşnet de frunză să-şi înnoiască teoria, face o revizuire la stânga şi adoptă posturi revoluţionare!
Această cale nu reprezintă decât iluzii în faţa unui partid ticăloşit şi contrarevoluţionar. Dar un infantilism din 1960, mai rău decât cel pe care totuşi Lenin îl scuza din cauza groazei faţă de enormităţile celor de dreapta de atunci (mai puţin grave decât cele de astăzi), ar fi acela de a spune: masele trebuie să acţioneze fără spirit de clasă, fără preeminenţa lucrătorilor salariaţi — sau cu subordonarea acestora faţă de studenţi intelectuali şi alţii asemenea — şi desfiinţând orice organizaţie de partid. Acţiunea este totul!
Prin urmare, [iată] pasajele pe care le-am citat pe larg din Lenin: primul factor revoluţionar este partidul politic; singura clasă revoluţionară este cea salariată, de la oraş şi de la sat; strat subordonat clasei este masa de lucrători semiproletari, a căror mişcare fizică poate fi utilă într-o situaţie mai mult decât matură, cu condiţia ca partidul proletar să fie neclintit în teorie şi strategie. Lenin ne-a indicat condiţiile fundamentale: disciplina şi centralizarea, atât în partid, cât şi în clasă. Partid, centralizare, disciplină organizatorică şi de clasă, toate acestea fiind puncte pentru care stânga italiană milita încă dinainte de război, iar ezitarea în faţa acestora fiind definiţia imediatismului infantilist. Nu credem că este nevoie să insistăm mai mult asupra acestui aspect.
Întreaga lume contemporană şi literatura ei extrem de retrogradă trăiesc din clişee răsuflate, ceea ce caracterizează epocile de decadenţă. O idee fixă este aceea că cel care se opune incredibilelor renegări de astăzi ar fi cineva care nu a învăţat de la Lenin că tactica trebuie să fie flexibilă. Nu negăm că Lenin a folosit acest termen. Dar Lenin era rigid când arăta cum trebuie să fim flexibili. El voia ca partidul să fie flexibil ca o lamă de oţel, care este materialul cel mai rezistent la rupere. Dar această adunătură care îndrăzneşte să vorbească despre el este flexibilă ca urda, ca să nu numim materia care o simbolizează cel mai bine, adică se deformează nu pentru a relua direcţia necruţătoare a sabiei ce ţinteşte inima duşmanului, ci în felul unui căcat călcat în picioare.
Lenin nu vrea să facă doctrinarism şi ne scuteşte de utilizarea forţei sale doctrinale: nu e bine să rişti să-l orbeşti pe cel pe care vrei să-l luminezi. El, spre marea bucurie a intelectualilor mic-burghezi crescuţi, ca la Torino, la şcoala idealistă, vrea să fie concret şi dă exemple practice, iar noi ne vom ţine de ele. Vai de capul imbecilului care ar vrea să fie abstract. El nu reuşeşte nici măcar să fie concret, nici după ani de uscare. Americanii numesc concrete betonul de ciment — se înţelege, după ce a făcut priză. Concreţii italieni, în atâţia ani, nu au făcut priză, iar cu timpul depăşesc orice limită a moliciunii.
Noi, bolşevicii, spune Lenin, în anii de dinaintea revoluţiei nu am fost intransigenţi, am făcut acorduri, alianţe, compromisuri cu partidele burgheze şi mic-burgheze. Dar asta nu le dă aliaţilor englezi, francezi etc. ai burgheziei aflate la putere dreptul de a se justifica. Unde este, aşadar, deosebirea dintre flexibilitatea revoluţionară şi mânjirea cu căcat burgheză? Problema nu este deloc banală.
Mai întâi de toate, i-am răspuns lui Lenin că, potrivit vechii norme marxiste, tactica dinaintea căderii regimului feudal despotic nu exclude deloc blocul partidului muncitoresc cu partidele democratice mic-burgheze şi burgheze. Marx şi Engels, aşa cum ne învaţă Lenin şi Troţki, o spuseseră încă din 1848. Într-o asemenea situaţie, ca în acest secol în China şi în colonii, acele partide au un program şi o sarcină insurecţională. Soluţia pe care o căutăm nu este o lecţie a istoriei recente sau a secolului al XX-lea: Lenin ne-o arată deja completă la Marx; dacă a proceda astfel este doctrinarism, înseamnă că el era doctrinarul. Este vorba de a încheia compromisuri cu acele mişcări, dar, în sânul mişcării noastre, de a nu pierde niciodată din vedere că, într-o etapă imediat următoare, ele vor trece în rândul duşmanilor, iar manevra noastră — chiar şi datorită înşelăciunii, dar o înşelăciune la adresa lor, nu a noastră înşine — se va îndrepta cu agilitate spre înfrângerea şi distrugerea lor. Manevră flexibilă, aşadar, dar care, dacă se omite pregătirea rândurilor partidului nostru — condiţionată de demascarea neîncetată a ideologiei aliaţilor temporari —, se transformă în ruina şi înfrângerea noastră.
Se poate spune că este vorba despre o „schemă“, un alt cuvânt pe care este la modă să-l iei în derâdere, dar care tocmai la Marx este o schemă teoretică, deoarece nu a ajuns încă la deplina sa dezvoltare, în timp ce la Lenin este o practică istorică, iar în Octombrie 1917 este acţiune reală. Acest lucru este clar, dar la fel de clar este că doctrina a precedat acţiunea, iar victoria a răsplătit doctrina justă. Lenin se temea ca noi, tinerii, să nu tragem concluzia: am găsit doctrina justă, aşa că ne putem opri cu mâinile în buzunar. Am făcut tot ce am putut mai bine pentru a nu merita o asemenea acuzaţie nedemnă, însă o acuzaţie şi mai rea, de o mie de ori mai rea, este cea adusă celui care s-a plecat, cu o elasticitate imensă, dar s-a plecat în faţa defetismului adversarului.
Exemplele lui Lenin ar trebui să se refere la situaţii de deplin regim burghez şi să vorbească despre aliaţi şi despre „compromisuri“ doar în sfera partidelor „muncitoreşti“, care în acea perioadă erau de trei nuanţe: Internaţionalele a II-a, a II½ şi a III-a. Aceasta a fost mai ales discuţia care a urmat după Lenin. Susţinătorii frontului unic s-au prevalat, ce-i drept, de autoritatea lui, dar nu se gândeau că teoria compromisului se va extinde într-o zi (noi am văzut-o şi am combătut-o) până la partidele şi statele burgheze şi capitaliste, abia pudrate cu eterna „democraţie“ — adică exact aceeaşi justificare pe care canaliile din 1914 o aduceau pentru a trece la apărarea patriei în războiul imperialist.
Să servească, aşadar, exemplele lui Lenin pentru tactica bolşevică sub ţar. Ele sunt de ajuns pentru a stabili cine îl înţelege pe Lenin şi cine îl renegă.
Lenin aminteşte că în 1901—1902 bolşevicii (social-democraţii de atunci) au făcut o scurtă, dar formală alianţă cu Struve, şeful liberalismului burghez (din rândul faimoşilor marxişti legali). Dar în ce mod, în ce condiţii? Iată continuarea din text:
„... ştiind, totodată, să ducă fără încetare lupta ideologică şi politică cea mai necruţătoare împotriva liberalismului burghez şi împotriva tuturor manifestărilor — oricât de slabe ar fi ele — ale influenţei acestuia în rândurile mişcării muncitoreşti“.
Se poate spune ceva chiar şi de departe asemănător despre atitudinea comuniştilor francezi sau italieni în fronturile de rezistenţă partizană? Lăsând la o parte distanţa astronomică dintre fascismul capitalist şi ţarismul feudal, nu s-a făcut nimic în lupta ideologică împotriva radicalilor burghezi sau a democraţilor creştini şi s-a permis ca influenţa lor să se reverse în rândurile proletariatului, care era deja foarte avansat pe poziţiile antimasonice şi anticatolice...
Lenin citează acordurile încheiate de bolşevici cu menşevicii şi cu populiştii în perioada de dinaintea revoluţiei şi le justifică prin exemplul înfrângerii finale şi al dispersării acestor partide. În sfârşit, el se mândreşte, cu o adevărată „cochetărie“ de polemist, cu cel mai celebru compromis — cel de după revoluţie — cu socialiştii-revoluţionari de stânga, partid ţărănesc şi mic-burghez. Noi am acceptat, spune el, în întregime programul lor agrar. Acest „bloc“, realizat nu într-o perioadă burgheză, ci chiar după cucerirea puterii, a asigurat majoritatea în Soviete şi a permis dizolvarea Constituantei.
Acest ultim bloc a fost rupt, însă chiar de către socialiştii-revoluţionari, din cauza divergenţelor privind acceptarea tratatului de la Brest-Litovsk. Aliaţii au rupt blocul din „intransigenţă“ şi din „ură faţă de compromis“. Partidul bolşevic s-a aflat în pragul sciziunii. „Eserii“ au încercat o insurecţie şi a trebuit să fie reprimaţi. În întreaga această serie de cotituri, Lenin a fost mereu de partea liniei marxismului revoluţionar; cei infantili nu l-au înţeles, dar din Italia noi am fost alături de el, chiar şi atunci când nu aveam legături directe.
A fost vorba, spune chiar Lenin aici, despre un compromis cu o întreagă clasă neproletară, cea a micilor ţărani. Însă dacă acest lucru a fost posibil şi dacă ţăranii şi-au menţinut angajamentul revoluţionar în lupta titanică împotriva albilor din toate bandele, care sperau să-i vadă despărţiţi de muncitorii de la oraşe, măreţia lui Lenin a fost de a nu fi compromis în plan doctrinar teoria agrară marxistă şi de a fi executat toate manevrele dificile având mereu ochii aţintiţi asupra obiectivului final. Sub Stalin a fost inversată şi trădată această directivă puternică, fiind anihilată tot mai mult (până la ruşinea de astăzi) hegemonia proletariatului asupra ţărănimii, pentru a da viaţă formei colhoznice mic-burgheze. Flexibilităţii manevrei revoluţionare i-a fost substituită ruşinea renunţărilor care au făcut din Rusia o ţară neproletară, ci una guvernată de acei slujitori ai capitalului mondial care sunt mic-burghezii; iar pseudo-doctrina coexistenţei nu exprimă altceva decât acest tip de compromis, la fel ca cele pe care analiza istorică a lui Lenin le include în rândul celor ale trădătorilor.
Nemărginită este neruşinarea sinedriului de la Moscova şi a sateliţilor săi în a trasa, tot în numele marxismului şi leninismului, o cale spre victoria socialismului în care acesta ar atrage de partea sa statele blocului de Vest printr-o pătrundere paşnică şi bazată pe model, imitativă, egală cu cea pe care Lenin o condamnase încă din primele pagini citate aici pentru Rusia anului 1920. Iar astăzi, prin noi compromisuri pe cât de laborioase, pe atât de mascate, această teorie absurdă reapare, la patruzeci de ani distanţă, în cea nesăbuită a statului-ghid, în faţa căruia toate celelalte optzeci de partide aduc un mistic şi laş omagiu.
Modelul de astăzi, deşi a avut o lungă dezvoltare în sens industrial şi capitalist, străluceşte mai ales în însuşi domeniul producţiei industriale prin descentralizare, mercantilism şi pătrunderea tot mai neruşinată în spelunca monetară mondială.
Iar toată această marfă se acoperă cu un doctrinarism — acesta da, din metal fals —, în măsura în care îşi scuză derapajele printr-o condamnare de pur gust stalinist la adresa dogmatismului şi sectarismului, şi printr-o alta, încă şi mai depravată, la adresa revizionismului.
Ce este revizionismul? Este negarea a ceea ce corpusul intangibil al marxismului sculptase în granit, pe care germanii, ca depozitari ai săi, l-au ascuns timp de patruzeci de ani în sertarele lor, şi pe care Lenin l-a readus la soarele revoluţionar al triumfului, aşa cum este consacrat din nou pentru secole în aceste pagini.
Acea istorică şi fabuloasă tăinuire a tablelor doctrinei le-a permis socialiştilor blândelor apusuri să ia în râs revoluţionarismul infantil şi mic-burghez al anarhiştilor, care pretindeau ca într-o iluzorie zi de luptă să se prăbuşească forma statală şi eşafodajul social al exploatării, dar care, în acel intermezzo al secolului al XIX-lea, erau singurii ce înţelegeau că proletariatul va distruge Statul şi va întemeia o societate fără Stat.
Lenin redesenează soluţia lui Marx. Este extrem de simplă. Nu va fi de ajuns o singură zi de luptă, deoarece, în fapt, structura economică — dacă nu se doreşte moartea prin inaniţie a societăţii — evoluează într-un ritm care poate fi accelerat, dar nu transformat în ceva instantaneu. Dar această raţiune rece, „ştiinţifică“, nu înlătură faptul că noi, partidul revoluţionar, aşteptăm şi vrem catastrofa. Ziua confruntării hotărâtoare va avea loc, dar ea nu va marca, de a doua zi, sfârşitul economiei mercantile şi al Statului. În aceasta este fundamental deznodământul dictaturii; şi tocmai de aceea revizioniştii, care au revizuit profeţia catastrofei a lui Marx, au făcut prizonieră descoperirea dictaturii proletare, pentru care masele din Franţa, lipsite aproape complet de doctrină în sens şcolăresc, luptaseră deja de trei ori.
Economia va avea tot timpul pe care îl va dori (timp maxim în Rusia, a strigat Lenin: „nouă ne-a fost mai uşor să începem, vouă vă va fi mai uşor să continuaţi“ — cu totul altceva decât model şi ghid!), dar statul de clasă de astăzi îl vom arunca în aer din prima zi: de a doua zi, statul nostru de clasă dominantă; dictatura; evoluţia economică până la comunismul fără clase. Cât timp? Chiar şi cincizeci de ani în Rusia, au spus marii bolşevici, dar poate zece ani în Europa, dacă dictatura va învinge acolo. Între timp, Statul se va stinge.
Ce este, aşadar, revizionismul, ucigaşul marxismului pe care leninismul îl resuscitează? Este gradualitatea în economie şi în politică, viziunea unei desfăşurări în care violenţa şi teroarea de clasă au fost scoase din rândul personajelor tragediei istorice. Şi în care gradualitatea economică socialistă începe sub Statul capitalist.
Nu este, aşadar, revizionism infamul manifest de la Moscova din 1960? Nu este gradualism — care triumfă din nou asupra lui Marx şi a lui Lenin, zăvorându-i într-un mormânt istoric al uitării — perspectiva în care, fără a mai fi nevoie de alte războaie mondiale, precum cel de-al treilea pe care ochiul aprig ca de uliu al lui Iosif Stalin încă mai îndrăznea să-l privească în faţă, o specie de plebiscit paşnic al demografiei planetei, printr-o lentă permeare de exemple care să fie primite şi de modele care să fie copiate, va face ca pretinsul sistem socialist să se răspândească pas cu pas, fără zdruncinături, de cealaltă parte?
Aşa cum Marx şi Lenin au urât palinodia neputincioasă a pacifiştilor, tot aşa trebuie blestemată aceasta: cea mai abjectă dintre viziunile evolutive asupra vieţii omenirii. Dacă într-adevăr războiul o ameninţă ca o catastrofă, dialectica lui Marx şi a lui Lenin, pe care noi ne ştim a fi singurii care o urmăm, indică faptul că singura salvare este în teoria catastrofei: în care flacăra glorioasă a războiului civil mătură liga convieţuitoare şi emulativă a exploatatorilor şi a trădătorilor.