Dacă considerăm justificat să dedicăm un anumit spaţiu chestiunilor italiene, care au fost obiectul dezbaterii în Internaţionala Comunistă în primii ani de după război, nu o facem cu siguranţă pentru că problemele partidului italian şi modul în care Internaţionala a decis în privinţa lor s-ar fi aflat în centrul divergenţei care, după Lenin şi după 1920, a continuat să se adâncească tot mai mult. Punctul cel mai important, atunci ca şi astăzi, era cel al tacticii internaţionale comuniste şi, pe un fundal istoric mai larg, cel al strategiei revoluţiei europene şi extraeuropene; şi tocmai acesta este punctul asupra căruia, după patruzeci de ani, se pot şi trebuie trase concluziile. Falimentul revoluţionar total din ţările capitaliste occidentale dovedeşte cum folosirea directivei lui Lenin privind „flexibilitatea“ a degenerat într-un abuz similar celui pe care Lenin îl imputa atunci trădătorilor precum Kautsky şi asociaţii săi. Am justificat motivele istorice pentru care lui Lenin i s-a părut urgent, în acea cotitură, să lovească mai mult în pericolul rigidismului decât în cel al unui exces de flexibilism. Noi, care ne-am permis să supraevaluăm pericolul acestuia din urmă şi al prea multor concesii făcute lui, optam pentru salvarea partidului; Lenin simţea că salvarea revoluţiei europene este esenţială, fără de care ştia că cea rusă era pierdută. Noi putem spune că viziunea lui era măreaţă, dar nu au căderea să o facă cei care trăncănesc astăzi despre o Rusie revoluţionară.
Ar fi un lucru mizerabil să ne facem un merit din situaţia istorică dezastruoasă prin care au fost sacrificate revoluţia din Europa şi cea din Rusia, iar odată cu ele a fost distrus partidul comunist mondial. Pentru o asemenea salvare, Casandrele [1] nu erau de ajuns.
Studiul nostru asupra lui Lenin tinde să stabilească dificila trecere de la flexibilitatea pe care o propunea el — şi pe care nu ezităm să o definim ca prea largă pentru ţările prostituatei democraţii moderne — la flexibilitatea dezgustătoare a trădătorilor din 1920, depăşită doar de cea a actualului val de lepădături, pe care el a avut norocul de a nu-l cunoaşte.
Iată, într-adevăr, o altă citare din text:
„Un singur lucru ne lipseşte pentru a păşi cu mai multă siguranţă şi fermitate spre victorie (iată magnificul optimism al lui Lenin care ne speria!), şi anume: comuniştii din toate ţările să fie pretutindeni adânc pătrunşi de conştiinţa necesităţii unui maximum de elasticitate în tactica lor... O lecţie folositoare ar putea fi (şi ar trebui să fie) ceea ce s-a întâmplat cu nişte marxişti atât de erudiţi şi de devotaţi socialismului cum au fost conducătorii Internaţionalei a II-a, Kautsky, Otto Bauer şi alţii. Ei erau pe deplin conştienţi de necesitatea unei tactici elastice (elastică, dar cuvântul italian este mai rău), studiau şi învăţau şi pe alţii dialectica marxistă..., dar în aplicarea acestei dialectici au făcut o asemenea greşeală ori s-au arătat atât de nedialecticieni în practică, atât de incapabili de a ţine seama de schimbarea rapidă a formelor şi de faptul că formele vechi căpătau foarte repede un conţinut nou, încât soarta pe care au avut-o nu e cu mult mai de invidiat decât soarta lui Hyndman, Guesde şi Plehanov“.
Soarta ultimilor trei a fost trecerea la apărarea patriei, pentru Lenin piatra de încercare a ultimei infamii. Soarta primilor, a centriştilor, nu a fost mai puţin dezgustătoare: cititorul poate reciti paginile care preced şi urmează; ea a fost aceea de a aplauda, în numele unei pretinse ortodoxii socialiste, nu doar injuriile, ci şi expediţiile punitive burgheze din acea vreme împotriva Sovietelor ruse.
Este oare o soartă mai bună cea a autorilor recentului manifest de la Moscova? Şi ei au infinita neruşinare de a porni de la flexibilitatea lui Lenin şi de la dialectica lui Marx. Unde au ajuns?
În timp ce Lenin a vrut să arate că pot fi utile evoluţii tactice îndrăzneţe, acolo unde o dialectică fermă nu ar fi dus la uitarea pilonilor de bază, în afara cărora numele său îşi pierde orice semnificaţie (iar aceştia, ca în toate paginile textului examinat, sunt, pentru toate ţările, dictatura proletară, sistemul Sovietelor şi distrugerea Parlamentului), iată că astăzi o adunătură de optzeci şi şapte de porci scrie, invocându-L pe El:
„Clasa muncitoare are posibilitatea de a transforma parlamentul, din instrument al intereselor de clasă ale burgheziei, în instrument în slujba poporului muncitor“.
Flexibilitate a „noului conţinut ce intră în vechile forme“? Aşadar, flexibilitate în stilul lui Lenin?! Sau un conţinut triplu putrescent ce intră în noua ticăloşie?
Iată termenii, nu doctrinari, ci istorici, ai problemei tactice, aşa cum îi punem noi, comunişti fără patrie.
Iar dacă facem o referire la Italia, motivul este secundar. În primul rând pentru că Lenin vorbeşte despre ea; iar apoi pentru că ne interesează să dovedim că, înainte de a-i cunoaşte opera, şi poate chiar orice operă a sa, linia directoare a comuniştilor din stânga italiană era deja aceea conform căreia el a condamnat doctrinarismul de dreapta şi pe cel de stânga, adică ticăloşia din toate timpurile şi imediatismul bâlbâit mic-burghez, pe care, în micul cerc naţional, îi zdrobisem de mult.
Partid de clasă, centralizare, disciplină — aceştia sunt pilonii de rezistenţă ai victoriei ruse pe care Lenin îi stabileşte ca temă tuturor ţărilor lumii. Aceasta înseamnă luptă fără cruţare împotriva bolilor (fie că se manifestă în mod banal de la dreapta sau de la stânga) economismului, laburismului, muncitorismului, sindicalismului, apolitismului, localismului, autonomismului, individualismului şi libertarianismului. A fost uşor să se spună că cei din stânga italiană, apărând abţinerismul electoral în 1919, s-au abătut de la o asemenea linie marxistă: adevărul este contrariul; iar demonstraţia este oferită nu doar în teorie, ci în faptele practice nemăsluite.
Istoriile mişcării proletare italiene nu lipsesc, deşi consultarea lor este făcută nesigură de poziţia ideologică a diverşilor autori, iar textele bazate exclusiv pe documente sunt prea voluminoase. Însemnările noastre de faţă nu sunt decât note pentru a ajunge rapid la anul 1920.
Anarhiştilor, numiţi pe atunci comunişti libertari şi uniţi cu marxiştii în Prima Internaţională până în 1871, nu li se poate nega meritul de a fi adoptat primii poziţia istorică conform căreia, odată încheiate luptele pentru independenţa naţională, nicio euforie nu trebuia să se răspândească printre muncitori pentru victoria burgheziei naţionale liberale, adevăratul lor duşman social şi aliatul de ieri. Este clar că aceasta este o poziţie istorică marxistă; şi că nu mai puţin marxiste erau tezele conform cărora noua ciocnire socială trebuia să fie nu defensivă, ci ofensivă, şi să aibă forme de luptă insurecţională şi război civil: s-ar putea spune că era vorba despre o încercare, insuficientă atât în teorie, cât şi în organizare, de a trece imediat de la victoria burgheziei aliate ieri la lupta împotriva ei pentru putere, aşa cum a încercat Marx în 1848 şi cum a înfăptuit Lenin în 1917.
Luptele au fost locale, regionale, conduse de bande care nu şi-au atins intenţia generoasă de a ataca sediile de poliţie din marile centre şi au fost contracarate în zonele rurale de represiunea nemiloasă a statului burghez de clasă. Tradiţia marxiştilor de stânga nu se poate conecta cu acest extremism de tip conspirativ şi, într-un anumit sens, „blanquist“. Poziţia corectă datează de la scrisoarea lui Engels adresată publicaţiei La Plebe din Pavia. Revoluţia nu are nevoie doar de oameni îndrăzneţi şi de arme, ci de o organizaţie de partid centralizată la nivel naţional, care să tindă să acţioneze ca o armată disciplinată a războiului civil, pentru a întemeia un stat proletar după înfrângerea celui burghez. Noi suntem, la origini, în 1870, definiţi corect ca comunişti autoritari. A fost o eroare teoretică (şi iată că nu doctrinarismul, ci corectitudinea inclusiv terminologică şi a formulelor sunt, întotdeauna, oxigen vital pentru mişcare) trecerea de la expresia de autoritari la cea de legalişti. Cea de-a doua, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, a alunecat spre practica partidelor socialiste care vedeau ceea ce văd astăzi porcii menţionaţi mai devreme: alegerile şi parlamentul ca mijloace de clasă pentru cucerirea puterii.
În 1892, socialiştii se despart de anarhişti la congresul de la Genova: formula acelui program este „cucerirea puterilor publice“. Când, în 1919, la congresul de la Bologna, am susţinut că, pentru a adera la Internaţionala a III-a de la Moscova, aceasta trebuia schimbată, bătrânul Lazzari a încercat să dovedească faptul că ea nu excludea cucerirea insurecţională a puterii: Verdaro, decedat de doar câteva zile, i-a răspuns că el ţine la acel program al cărui redactor fusese. Lazzari luptase îndelung în viaţa sa împotriva reformiştilor; în timpul războiului, începând cu 1917 şi chiar înainte, l-am atacat acuzându-l de centrism, un centrism de felul celui pe care Lenin i-l imputa lui Kautsky; totuşi, un Lazzari era mai „de stânga“ decât kremliniştii de astăzi!
La trecerea dintre cele două secole, în timp ce anarhiştii se reduc la şcoala individualistă şi la metoda atentatului, socialiştii, ca în întreaga Europă, se împart tot mai mult în cele două aripi: a reformiştilor şi a revoluţionarilor. Nu este nevoie să repetăm că primii sunt evoluţionişti şi neagă doctrina revoluţiei sociale ca singură cale spre socialism; cei de-ai doilea nu afirmă clar lozinca dictaturii, ci văd în activitatea parlamentară doar un teren de agitaţie pe baza luptei de clasă, excluzând nu doar posibilitatea de a intra în guvernele parlamentare, ci şi pe cea de a face bloc cu opoziţiile parlamentare de stânga.
Problema intransigenţei electorale era o modestă piatră de încercare în vremuri care, în acea epocă idilică, nu lăsau să se bănuiască teribila explozie viitoare a Primului Război Mondial. Cu toate acestea, în Italia, până în 1914, s-a înregistrat un progres al stângii marxiste. Aceasta s-a afirmat mai puternic în lupta împotriva participării la masonerie şi în lichidarea banalului anticlericalism mic-burghez al epocii. Însă cea mai bună confirmare a justeţei teoriei urmate, în sensul pe care Lenin însuşi îl dă acestui concept, a fost obţinută în poziţia adoptată faţă de sindicalismul revoluţionar, pătruns în Italia din şcoala franceză a lui Sorel şi pe al cărui teren se situaseră tendinţele anarhice.
Reacţie „infantilă de stânga“ la degenerările parlamentare şi colaboraţioniste ale partidelor socialiste de atunci, sorelienii negau partidul şi alegerile. Ei revendicau violenţa de clasă şi insurecţia, dar vedeau în aceasta sfârşitul Statului. Pentru ei, acţiunea directă însemna ciocnirea dintre proletariatul organizat în sindicate şi înarmat cu greva generală, pe de o parte, şi Statul burghez, pe de altă parte, care în urma luptei trebuia să dispară, conform ideii anarhiste, fără a lăsa locul unui stat muncitoresc definit ca atare.
Critica acestor erori imediatiste din partea stângii partidului socialist a fost deplină în primul deceniu al acestui secol, în care sindicaliştii au ieşit atât din partid, cât şi din confederaţia muncii. Forma potrivită pentru a se umple, în sensul lui Lenin, cu conţinutul revoluţionar este partidul politic, şi nu sindicatul. În acesta se dezvoltă spiritul de breaslă (şi, mai rău, în sindicalismul consiliilor de fabrică, apărut ulterior, spiritul şi mai îngust de întreprindere): numai în partid se ajunge la unitatea luptei nu doar naţionale, ci şi mondiale. Este un „infantilism“ să tragi din degenerarea partidului şi a parlamentarilor săi concluzia apolitică şi apartinică, concluzie care, mai mult chiar decât cea „aelecţionistă“, duce la abandonarea dinamicii revoluţionare, care este politică, deoarece fapt politic prin excelenţă este războiul armat dintre clase. Şi sindicatele degeneraseră în cel mai rău minimalism al micilor cuceriri şi provocaseră degenerarea parlamentaristă, dar aceasta nu justifica sciziunea sindicală. Aceste poziţii, asumate după război în Internaţionala a III-a, ne erau deja clare în Italia încă dinainte.
Problema partidului era pusă în mod deplin, ca şi cea a Statului. Am putea aduce dovezi în acest sens cu texte de la congresele din 1912 şi 1914. Sindicaliştii se lăudau că sunt antistatali; de mai multe ori li s-a răspuns în ziarele mişcării de tineret că şi noi, socialiştii revoluţionari, eram împotriva statului, în sensul răsturnării puterii actuale şi al realizării pieirii statului, după ce, într-o nouă formă, acesta i-ar fi servit istoric proletariatului în perioada de transformare socială. De exemplu, s-ar putea găsi un discurs al lui Franco Ciarlantini [2] la congresul de la Ancona, care a tratat această temă, chiar dacă ea nu se prezenta atunci ca fiind actuală.
Istoria le este bine cunoscută chiar şi celor mai tineri. Comportamentul partidului socialist din Italia a fost cu totul diferit de cel dezastruos din Franţa, Germania, Austria, Anglia. Aceasta s-a datorat faptului că Italia nu a fost implicată decât cu o întârziere de nouă luni, dar se poate spune pe bună dreptate că, la fel ca în cazul partidului bolşevic rus, a avut un efect util lupta istorică anterioară a aripii stângi a marxiştilor împotriva erorilor doctrinare de dreapta şi de stânga (reformişti şi anarhizanţi, pe care i-am definit întotdeauna ca două aspecte ale erorii mic-burgheze). Un articol al unuia dintre ai noştri în „Avanti!“ din 13 iulie 1918 combătea, pornind de la această abordare, pe abstenţioniştii de la alegerile parlamentare de atunci iminente, purtând chiar titlul „Împotriva abstenţionismului“.
Apariţia în sânul aceluiaşi partid, care în enorma sa majoritate a fost împotriva războiului, a unei tendinţe periculoase şi centriste a fost imediat sesizată; stau mărturie în acest sens articolele din Avanti!, deşi supuse cenzurii, şi divergenţele de la întrunirile din Roma 1916, Florenţa 1917 etc., în care aripa extremă s-a diferenţiat net. Dacă s-ar putea reda încă de pe acum textul şi o analiză a acelor articole, s-ar vedea cum, chiar înainte de publicarea tezelor lui Lenin-Zinoviev şi de întrunirile internaţionale de la Zimmerwald, erau conturate tezele sciziunii internaţionale de după război, chiar şi în sânul „netrădătorului“ partid italian.
Nu doar că a fost condamnată formula celor de dreapta de a se resemna, după mai 1915, în faţa faptului împlinit al intervenţiei în război pentru a se dedica unei activităţi de „cruce roşie civilă“, şi au fost dur atacaţi cei de dreapta pentru atitudinile lor defensiste de după invazia austriacă de la Caporetto, ci a fost dezavuată conducerea în formula sa dubioasă „nici a adera, nici a sabota“, prin susţinerea defetismului revoluţionar faţă de războaie înainte ca însuşi Lenin să lanseze lozinca.
Încă dintr-un articol din noiembrie 1914 vorbeam despre o „nouă Internaţională cu programul maxim comunist“. În mai 1917, stânga se ridica împotriva unui vot al conducerii care considera situaţia ca fiind schimbată (obişnuita boală a cotiturilor!) din cauza mesajului de război al lui Wilson, urmat imediat de cel de pace, şi a căderii ţarului în Rusia, care curăţa conţinutul „democratic“ al taberei imperialiste occidentale. Serrati [3] îşi făcea griji încă de atunci că am fi vrut „sciziunea“ împotriva căreia a luptat el în 1919 şi 1921, adică în momentul crucial.
Aici nu este vorba de a ne etala meritele, ci de a arăta cum s-a desfăşurat de fapt situaţia istorică italiană.
Materiale extrem de interesante ca dovadă a celor ce vom spune se găsesc în darea de seamă a congresului P.S.I. de la Bologna din octombrie 1919, volum devenit acum deosebit de rar. În toate discursurile fracţiunii comuniste abstenţioniste — care a întrunit o minoritate în faţa celei maximaliste, de departe predominantă, şi a celei reformiste, care adopta obişnuitele denumiri de unitate sau de concentrare — două puncte sunt tratate în profunzime: cel al unităţii partidului, devenită o ghiulea legată de piciorul proletariatului nerăbdător de luptă, şi cel al iminentelor alegeri generale, care, aşa cum am avertizat noi dinainte, au deviat în canalul legalist toate energiile clasei, pe care un partid nehibrid le-ar fi putut conduce spre succese imense.
Dacă problema sciziunii a fost respinsă de maximaliştii electoralişti, a fost tocmai pentru a nu strica succesul campaniei electorale. Este momentul să facem public un fapt extrem de important. În şedinţa publică, noi am luat act că moţiunea fracţiunii maximaliste (serratiste, la care aderau atunci Bombacci, Gennari, Graziadei, Gramsci şi toţi ceilalţi care apoi, la Livorno în 1921, au venit cu noi) fusese, în partea ei programatică şi teoretică, foarte apropiată de a noastră, care revendica pe deplin platforma Internaţionalei a III-a, rămânând doar divergenţa privind participarea la alegeri şi excluderea din partid a celor care refuzau noul program. Fără a ne referi acum la deciziile congresului din 1920 care au sancţionat această sciziune, deşi acesta se pronunţa, după cum se ştie, pentru participarea în parlamente, există un fapt care în darea de seamă publică, în mod natural, nu figurează. Înainte de vot, conducătorii fracţiunii abstenţioniste au făcut un pas spre maximalişti, oferindu-se să voteze cu toţii uniţi, cu condiţia să se decidă sciziunea de dreapta turatiană. Cu această condiţie, noi am fi renunţat la condiţia prealabilă abstenţionistă chiar şi înainte de congresul internaţional. Ei bine, acest pas s-a lovit de un refuz imediat: nu numai că se voia participarea la alegeri, dar se voia ca acestea să fie făcute cu o victorie maximă şi, prin urmare, în uniune cu forţele electorale ale lui Turati şi Co. Era evident că serratismul nu vedea acţiunea parlamentară ca Lenin în 1920, cu scop dărâmător, ci în stil social-democrat, visând, după război şi după indignarea proletară, la o victorie majoritară la Montecitorio. O, sărmană umbră a bunului Serrati! Câte ai mai auzit, mai întâi de la noi, atunci, şi apoi de la Gramsci şi de la ai săi, până când ţi-ai turnat cenuşă în cap la Moscova-Canossa. Cine ar fi spus că în Internaţionala porcilor din 1960 va triumfa... serratismul!
Problema sciziunii între cei care urmau programul comunist şi cei care îl urmau pe cel social-democrat era mai importantă decât cea a alegerilor italiene şi a parlamentarismului, deşi aceasta din urmă a marcat înfrângerea forţelor proletare în Italia şi, prin urmare, a asigurat în esenţă victoria fascistă a burgheziei.
Noi am pus problema sciziunii invocând exemplele tragice ale revoluţiilor din Germania, Bavaria, Ungaria. Textele discursurilor lui Verdaro, Boero şi ale tuturor oratorilor noştri stau mărturie că noi am spus cum în acele lupte — şi, de altfel, şi în cea victorioasă din Rusia — adversarii programului comunist al dictaturii proletariatului, în momentul ciocnirii pe care toată lumea o vedea apropiindu-se în Italia, trecuseră de partea burgheziei. Am reamintit telegrama lui Lenin prin care se cerea excluderea social-democraţilor din guvernul comunist maghiar al lui Béla Kun, telegramă pe care presa burgheză o răspândise înainte de prăbuşirea fatală a Sovietelor din Budapesta. Nu citisem atunci textul din 1920 al Stângismului, care dezvoltă acelaşi exemplu tragic şi aceeaşi diagnoză a cauzelor. Dar consonanţa noastră cu el era totală.
Noi, după votul de la Bologna, nu am ieşit din partid şi am participat la alegeri cu disciplină, aşa cum de altfel am făcut-o şi după congresul din 1920 şi constituirea pe acea bază a Partidului Comunist din Italia la Livorno, în 1921. Toate acestea demonstrează că atitudinea noastră, departe de a fi afectată de rigiditate doctrinară, a fost într-adevăr foarte „elastică“. Dar tocmai pentru a nu fi doctrinari, ne putem întreba astăzi pe bună dreptate care au fost rezultatele finale ale manevrei partidului proletar. Ceea ce am susţinut noi la Bologna şi apoi la Moscova în 1920 a fost imposibilitatea unei participări parlamentare care să nu ne facă să recădem în concepţia social-democrată a cuceririi parlamentare a puterii, opusă celei revoluţionare. Faptele reale nu ne oferă astăzi dovada că această previziune a fost exactă?
Este momentul să revenim acum la textul lui Lenin. Concepţia sa despre tactică ne arată un partid care ştie să fie ne-rigid în două sensuri: când este vorba de a recurge pentru un moment la o manevră a cărei „formă“ să fie cea a unui compromis aparent cu forţe mai mult sau mai puţin îndepărtate de noi, şi când este vorba de a executa mişcarea strategică opusă, revenind cu o hotărâre şi mai mare la poziţia de atac direct împotriva tuturor duşmanilor. Cel care ar fi condus cu succes cele două manevre s-ar putea lăuda că a înţeles şi a pus în aplicare în mod dialectic consemnul leninist. Dar la ce asistăm astăzi? Nimeni nu a făcut o scurtă incursiune în metoda acţiunii parlamentare pentru ca apoi să revină cu o vigoare îndoită la metoda asaltului revoluţionar. În schimb, mişcarea s-a cufundat până la gât, împotmolită cu totul, în idolatria democratică şi în practica parlamentară. Pe de altă parte, Lenin explica atunci că forţa bolşevicilor stătea în faptul de a fi ştiut să aplice cu o vigoare egală tactica prezenţei în Dumă şi pe cea a boicotării ei. Încă de la Bologna, Verdaro a atins această obiecţie spunând că tocmai în Duma reacţionară, ai cărei deputaţi erau trimişi în Siberia, participarea a fost logică. În orice caz, iată situaţia în care Lenin justifică „boicotul“.
Când, în august 1905, ţarul a proclamat convocarea unui parlament consultativ, bolşevicii, în opoziţie cu toate partidele de opoziţie şi cu menşevicii, au proclamat boicotarea acestui parlament, iar revoluţia din octombrie 1905 l-a măturat într-adevăr. În acea epocă, boicotul a fost just, nu pentru că în general este just să nu se participe la parlamentele reacţionare (noi nu am susţinut niciodată acest lucru, deoarece parlamentele democratice sunt cele care ne oripilează — şi, de exemplu, când deputaţii comunişti, în urma cazului Matteotti, s-au retras pe „Aventin“, participând la boicotarea parlamentului fascist, noi, cei de stânga, am fost cei care am cerut conducerii partidului comunist, trecută deja din mâinile noastre în cele ale lui Gramsci-Togliatti, să repare această mare greşeală, făcând ca deputaţii comunişti să revină în Cameră, de unde fasciştii i-au defenestrat fizic!). Ci pentru că se apreciase exact situaţia obiectivă, care era de aşa natură încât să transforme rapid valul de greve de breaslă în grevă politică generală, apoi în grevă revoluţionară şi, în cele din urmă, în insurecţie.
Pe baza acestor cuvinte ale lui Lenin, care defineşte apoi ca eroare boicotul din 1906 şi 1907 deoarece situaţia se răcise, ne simţim îndreptăţiţi să facem o comparaţie precisă cu situaţia italiană din perioada postbelică a anului 1919. Prin urmare, nu doctrinarism, ci tocmai analiza situaţiilor, pe care alţii ne-au acuzat întotdeauna că nu ştim şi nu vrem să o facem; în timp ce teza noastră este că situaţiile se evaluează corect doar atunci când se urmează o teorie neschimbătoare.
Războiul încheiat în 1918 fusese extrem de dur pentru proletariat, mult mai dur decât cel din 1940—1945, deşi se sfârşise cu o victorie naţională, şi nu cu o înfrângere. După ce lăsaseră pe Carso şase sute de mii de cadavre în douăsprezece bătălii nebuneşti, soldaţii italieni făcuseră greva militară de la Caporetto, şi doar evenimente externe, aşa cum este tradiţia pentru gloriile burgheziei italiene avare şi laşe, inversaseră soarta finală a războiului. Partidul socialist, care se opusese cu dârzenie, se bucura în rândul maselor de o popularitate imensă, care fusese printre altele salvată atunci când noi, cei de stânga, i-am împiedicat pe parlamentari să se cufunde în social-patriotismul spre care tindeau în 1917.
Din punct de vedere electoral, era sigur că scrutinul va fi o înfrângere pentru grupările fasciste intervenţioniste, o adunătură murdară de naţionalişti foşti filoaustrieci, masoni, republicani, mussolinişti şi alte lepădături ale mişcării socialiste. Nu doar că ura muncitorilor apăsa asupra acestora, dar însăşi burghezia, care se temea de mânia de clasă, tindea să se elibereze de responsabilitatea războiului şi se lăuda cu opoziţia faţă de acesta manifestată de Giolitti, de Nitti (marele regizor al alegerilor convocate pentru toamna anului 1919) şi de popularii catolici, astăzi creştin-democraţi. Aceasta a pus bazele ripostei fasciste burgheze, care a fost determinată să îşi creeze un program de luptă extraparlamentară. Ceea ce am spus la Bologna arată cum a fost prezentată această zugrăvire a situaţiei italiene: fascismul a avut o sarcină uşoară şi a câştigat partida deoarece noi, proletarii, am trecut cu toate forţele pe terenul legalist, în timp ce pe cel al străzii eram atunci cei mai puternici. Nitti, Giolitti, Bonomi au făcut restul, după cum spune istoria.
Eram cei mai puternici nu numai pentru că începuse în mod magnific valul de greve revendicative de breaslă, ci şi pentru că masele muncitoreşti simţeau că rezultatele vor fi slabe şi precare dacă nu se cobora pe terenul politic (seria lui Lenin: grevă politică generală, grevă revoluţionară, insurecţie pentru luarea puterii). Am vorbit la Bologna deja despre fascismul născând pentru a pune dilema leninistă: dictatura proletariatului sau dictatura burgheziei! — care era cea a întregii Europe. Dar am strigat că era nevoie de partidul revoluţionar.
Situaţia de atunci era următoarea: pe străzi, fasciştii, foştii intervenţionişti, fugeau şi reacţionau prin propagandă spunând că ai noştri, roşii, îi fluierau pe combatanţi şi le smulgeau panglicile de pe pieptul mutilaţilor de război. Aceasta era măsura sfintei indignări proletare împotriva războiului: astăzi sunt ridicaţi pe altare cei decoraţi în orice război, fie din primul, fie din al doilea (fascist), fie din cel de partizani, cu aceeaşi afectare ipocrită. La aţâţările şi primele provocări fasciste, industriaşii şi agrarii, arşi de focul valului de revendicări sindicale, le ţineau isonul, şi chiar dacă poliţia îi dădea ascultare lui Nitti — pe care d’Annunzio îl apostrofa de la Fiume drept Cagoia —, se pregătea evoluţia facilă prin care copoimea şi armata, până la sfârşitul lunii august 1922, au dat partida câştigată bandelor fasciste, în ciuda democraţiei stăpâne pe imbecilul ei parlament.
Atunci trebuia luată decizia; când marile valuri ale mişcărilor de clasă la scară naţională, cum a fost ocuparea fabricilor în 1920, trebuiau încă să vină. Imediat după sfârşitul războiului trebuia epurat partidul şi trebuia terminat cu convocările comune, în momentele de cotitură decisive, ale conducerii, grupului parlamentar şi Confederaţiei Muncii, prin care grevele erau emasculate de zece ori.
Dorinţa de a avea marile saturnale electorale în 1919 a însemnat înlăturarea obstacolelor din calea fascismului, care, în aşteptarea încremenită a maselor faţă de marea probă parlamentară, şi-a ars etapele şi s-a pregătit să le plătească cu aceeaşi monedă celor care, pe străzile Italiei, îi huiduiseră pe pretinşii eroi ai războiului burghez.
Victoria celor 150 de deputaţi socialişti a fost plătită cu refluxul mişcării insurecţionale, a grevei politice generale şi a înseşi cuceririlor revendicative, iar întreaga clasă burgheză — inclusiv mijlocia şi mica burghezie, care este adevăratul cuib de viermi al fascismului, ieri şi astăzi, în Italia şi pretutindeni — a câştigat partida împotriva noastră. La Livorno era prea târziu pentru sciziune, şi chiar mai târziu a fost, după marşul asupra Romei, speranţa de a recupera, împreună cu Serrati, partidul socialist, Avanti! etc. — dar toate acestea depăşesc tema de faţă.
Într-un articolaş recent din L’Unità, conţinând o istorie ad usum delphini a Partidului Comunist din Italia, se aminteşte că la un moment dat (după Bologna, dar înainte de Livorno) şi în faţa uneia dintre atâtea înăbuşiri ale unei mişcări de mare avânt a proletariatului torinez, la care întreaga Italie ar fi trebuit să răspundă, secţia din Torino a fracţiunii abstenţioniste (majoritară pe plan local) s-a adresat comitetului central al fracţiunii pentru a se decide sciziunea imediată şi fondarea Partidului Comunist. Grupul Ordine Nuovo începea poate să înţeleagă eroarea uriaşă de a fi votat la Bologna unitatea de dragul alegerilor.
De mai multe ori am fost întrebaţi de ce nu am făcut sciziunea încă de la Bologna.
Am menţionat că însuşi Lenin nu ar fi fost uimit de o asemenea sciziune. În scrierea sa despre Stângism, de două ori, într-o notă şi în anexă, vorbeşte despre abstenţioniştii italieni şi spune că aceştia greşesc nevrând să meargă în parlament, dar că sunt singurii care au dreptate atunci când cer separarea de reformişti, de kautskyiştii din Italia, şi o reafirmă cu o vigoare imensă. Dacă spunem că el ar fi agreat o sciziune anticipată din partea noastră, o facem pe baza unui pasaj care se află chiar la începutul Anexei, sub titlul „Sciziunea socialiştilor germani“. Iată pasajul, cu scurte observaţii din partea noastră.
„Sciziunea comuniştilor din Germania a devenit un fapt împlinit. Cei «de stânga», sau «opoziţia principială», au format un «Partid muncitoresc comunist» aparte, deosebit de «Partidul comunist». Şi în Italia, lucrurile merg, pare-se, spre o sciziune; spun pare-se deoarece nu am decât numerele suplimentare (nr. 7 şi 8) ale ziarului de stânga «Sovietul» («Il Soviet»), în care se discută deschis posibilitatea şi necesitatea unei sciziuni, vorbindu-se, totodată, şi de un congres al fracţiunii «abstenţioniştilor» (sau a boicotiştilor, adică a adversarilor participării la activitatea parlamentară), fracţiune care până în momentul de faţă e parte din Partidul socialist italian“.
Data acestei note a lui Lenin este 12 mai 1920, iar numerele menţionate ale ziarului Sovietul sunt din martie. Conferinţa pe care Lenin o numeşte congres a avut loc la Florenţa, primăvara, dar nu a decis ieşirea din partid, în aşteptarea deciziilor Internaţionalei. Că a fost bine sau rău, nu are nicio importanţă; faptele au fost acestea.
„Este de temut ca sciziunea cu cei «de stânga», cu antiparlamentariştii (în parte şi antipolitici, adversari ai partidului politic şi ai activităţii în sindicate) — Lenin a aflat ulterior că noi, cei de stânga din Italia, nu eram deloc împotriva acţiunii politice şi sindicale — să devină un fenomen internaţional, ca şi sciziunea cu «centriştii» (sau kautskiştii, longuetiştii, «independenţii» etc.). Fie şi aşa. Sciziunea e totuşi mai bună decât confuzia, care împiedică creşterea, maturizarea ideologică, teoretică şi revoluţionară a partidului şi, în acelaşi timp, împiedică partidul să ducă o muncă practică energică, într-adevăr organizată şi care să pregătească într-adevăr dictatura proletariatului“.
Textul continuă profeţind că o asemenea sciziune ar fi urmată de o fuziune — spre deosebire de sciziunea spre dreapta — într-un partid unic (formula este repetată de două ori în aceiaşi termeni la sfârşitul paragrafului) a tuturor participanţilor la mişcarea muncitorească partizani ai puterii sovietelor şi ai dictaturii proletariatului.
Ce cred astăzi despre „sciziune“ delegaţii porci de la Moscova, care se laudă că au urmat cu fidelitate calea leninismului?
„Obstacolul cel mai mare care se opune luptei clasei muncitoare pentru atingerea propriilor obiective (printre care dictatura nu mai figurează, violenţa este înlocuită cu calea paşnică sau fără război civil, iar Sovietele cu cucerirea parlamentelor) continuă să fie sciziunea din propriile sale rânduri“. (L’Unità, 6 decembrie 1960, pag. 8).
Urmează un apel extrem de călduros la alianţă, nu cu centriştii, ci cu făţişii social-democraţi de dreapta. Aceasta în planul partidelor; în ceea ce priveşte clasele, de acum apelul, chiar şi cel internaţional, se extinde până la burghezia mijlocie.
Iată utilizarea în 1961 a clasicului Stângism al lui Lenin!
Acel pericol pe care Lenin a trebuit să-l descrie în 1920 prin expresiile, devenite ulterior clasice, de infantilism şi doctrinarism de stânga, culminează cu nerecunoaşterea faptului că acest conţinut revoluţionar trebuie să umple cu sine două forme eminamente politice şi centrale: partidul de clasă şi statul de clasă. Este tocmai o mitologie infantilă şi antistorică acea poziţie care, pornind de la faptul că partidele politice, nu doar cele burgheze, ci şi cele muncitoreşti, îşi însuşiseră în 1914 un conţinut practic antirevoluţionar, ajunge la concluzia renunţării la partid; la fel ca stângiştii din Germania. O eroare similară ar fi aceea de a deduce din funcţia antirevoluţionară a statului burghez decizia de a renunţa la forma-stat (eroare tradiţională a libertarilor). Ar comite aceeaşi eroare cel care, din degenerarea dovedită a statului rus, ar deduce că Lenin (şi Marx) au greşit apărând forma autoritară a revoluţiei.
Ceea ce s-a numit întotdeauna unitatea adevărată (calitativă înainte de a fi cantitativă) a luptei proletare „în spaţiu şi în timp“ nu poate fi realizată decât de un partid — ceea ce nu înseamnă un partid oarecare.
Numai pe bază politică se poate trece dincolo de diferenţele de situaţie şi de interese ale grupurilor de întreprindere, de categorie profesională şi de ramură industrială, ale grupurilor locale, regionale şi naţionale, chiar dacă suma lor statistică, într-o rece înregistrare, constituie clasa. Numai pe bază politică şi de partid interesul momentan şi trecător al grupurilor proletare şi chiar al ansamblului lor naţional şi internaţional poate fi subordonat mersului istoric general al mişcării, ca în clasica definiţie a lui Engels.
Grupul numit Ordine Nuovo, avându-şi originea în perioada primului război mondial, pe care o propagandă organizată vrea să-l descrie ca pe un curent autentic pe linia marxismului şi leninismului, s-a născut tocmai din aceste erori fundamentale.
Detaliul acestei cronici politice explică de ce, încă din 1920, Internaţionala Comunistă a considerat ortodox un asemenea grup. Dată fiind polemica privind acţiunea parlamentară, la Congresul al II-lea a trebuit pusă întrebarea dacă exista în Italia o orientare care să împărtăşească poziţia Internaţionalei şi care să fi acceptat lozinca sciziunii. Grupul din Torino (nu avea pe atunci o bază naţională) nu era prezent la Moscova; despre el a raportat în mod obiectiv chiar reprezentantul abstenţioniştilor, care a explicat ce era mişcarea Consiliilor de fabrică şi revista Ordine Nuovo. Tezele pe care aceasta le publicase şi care i-au purtat ulterior numele fuseseră susţinute prin acordul, realizat la Torino, dintre majoritatea muncitorească abstenţionistă şi grupul de tineri studenţi intelectuali ai revistei. Problemele referitoare la defectele partidului italian şi la necesitatea divizării sale au fost aportul abstenţioniştilor, care le susţinuseră încă din 1919.
Dar nu acesta este momentul cronicii. Evoluţia de atunci şi tot ce a urmat ne permit să vedem că schema, pe care o vom numi a lui Gramsci, avea natura imediatistă a unei poziţii mic-burgheze de stânga, şi nu marxistă.
Perspectiva ziarului Ordine Nuovo se naşte dintr-o orientare a unor tineri intelectuali, până atunci străini de partid ca şi de proletariat, care priveşte strălucitoarele uzine torineze din afară şi, departe de a şti să vadă în ele închisoarea pe care acestea o reprezintă pentru Marx, zăreşte acolo un model la care poate fi raportată întreaga Italie „înapoiată“ a vremii. Este muncitorism şi cel al salariatului pur care vede uzina din interior, dar crede că cucerirea şi gestionarea ei reprezintă scopul său de clasă, fără a fi capabil să zărească împletirea conexiunilor cu întreaga lume exterioară şi să o reducă la lupta finală dintre dictatura mondială a capitalului şi cea a proletariatului. Cel al acelor tineri inteligenţi şi studioşi era un muncitorism „extrovertit“ şi cu adevărat imediatist. Ei priveau muncitorul ca pe o specie socială geologică, gravidă de metamorfoze particulare; încă nu se gândeau că în partidul de clasă — oricare ar fi fost devierile sale — tovarăşul, militantul, are aceeaşi greutate, fără a i se căuta originea socială: şi numai un asemenea partid prevestit de Marx reprezintă clasa, face din ea o clasă şi o conduce la guvernare, pentru a distruge clasele şi pe sine însăşi.
În sistemul lui Gramsci — la ale cărui origini de pornire nu stă deloc înfierarea războiului imperialist, aşa cum au formulat-o Lenin şi cei care s-au unit într-adevăr cu el, ci o poziţie care a avut aceleaşi caracteristici ca cea a lui Mussolini şi tindea spre aderarea la războiul democratic — calea pentru a elimina defectele confederaţiei sindicale şi ale partidului socialist nu era aceea de a-l selecta pe al doilea şi apoi de a lupta pentru cucerirea celei dintâi. Cele două structuri trebuiau golite de conţinut şi abandonate pentru a fi înlocuite cu una nouă, noua ordine, sistemul consiliilor de fabrică.
Ierarhia acestei elegante utopii este trasată în întregime: de la muncitor la secţie, la comisarul de secţie, la comitetul comisarilor de fabrică, la consiliul local al fabricilor şi tot aşa până la vârf. Această nouă structură preia, fabrică cu fabrică, mai întâi dreptul de control, apoi pe cel de gestionare; o specie de expropriere a capitalului prin celule de bază, o veche idee premarxistă care nu are nimic istoric şi revoluţionar.
Partidul nu contează, şi de aceea nu se dă importanţă evoluţiei, epurării sau rupturii sale traumatice naţionale şi internaţionale.
Nici statul nu contează, pentru că lipseşte viziunea realistă a luptei centrale pentru puterea unică, iar transformarea societăţii este imaginată ca fiind realizată bucată cu bucată; iar bucăţile sunt întreprinderile productive. Lipseşte cu totul viziunea trăsăturilor societăţii comuniste opuse celor ale capitalismului. Rămâne un palid „fabricism“.
Toate cerinţele pe care le-a prezentat cu o urgenţă de neînlăturat Stângismul, care a fost tema noastră aici, rămâneau de îndeplinit pentru mişcarea Ordine Nuovo. Aceasta a parcurs o bizară traiectorie istorică, din ziua în care, la reuniunea clandestină de la Florenţa din noiembrie 1917, Gramsci a sorbit dezbaterea fără a interveni în ea altfel decât prin expresia intensă a ochilor săi, până la următoarea involuţie a mişcării ruse şi internaţionale, care l-a surprins, poate, nu mai puţin în ultimii ani ai vieţii sale.
Acest ciclu, cu mult deasupra scării numelor şi a persoanelor, s-a încheiat aşa cum era uşor de prevăzut şi a fost prevăzut: falsul clasic muncitorist a eşuat în totalitate — şi, mai rău, în confluenţele dubioase din perioada celor două decenii de fascism şi a celui de-al doilea război mondial — în ideea de a fecunda, prin cultura unei intelectualităţi burghezoide, forţa proletară, originală şi de neamestecat cu reziduurile unui idealism filozofic eliberator de spirite; iar tristul parcurs a culminat cu o supunere funestă a grandioasei puteri de acţiune şi de doctrină — care acum patruzeci de ani îşi avea la Moscova avangarda şi stindardul său strălucitor — în faţa modelor impotente ale clasei mijlocii şi a celor mai râncede şi învechite fetişisme mic-burgheze.
Surogatele de astăzi ale marilor comandamente ale lui Marx şi Lenin nu sunt rezultatul unui marş înainte de patruzeci de ani, ci rumegarea mizerabilă a unor superstiţii vechi de două secole; şi chiar şi faţă de acelea, o repetare papagalicească stupidă, în raport cu adevărata lor măreţie din momentul istoric care le-a fost propriu.
Pace, democraţie, naţionalitate, un indefinibil demoeconomism! Noi să fi rămas încremeniţi timp de patruzeci de ani, în timp ce aceştia îmbogăţeau şi actualizau tablele lui Marx şi Lenin?! Nu, pe Dumnezeu, aceste lichele de astăzi sunt gunoierii trecutului, cei mai retrograzi şi mai codişti pe care i-a văzut vreodată istoria. Ei sunt simptomul cel mai evident al fazei de degenerare şi de regres pe care o traversează această infamă lume burgheză; ei sunt forţa principală care i-a prelungit în mod neruşinat amurgul.
[1]. În mitologia greacă, Casandra (fiica regelui Priam al Troiei) a primit de la zeul Apollo darul profeţiei. Totuşi, după ce i-a respins avansurile, Apollo a blestemat-o ca nimeni să nu creadă vreodată previziunile ei, deşi acestea erau întotdeauna adevărate (cum a fost avertismentul ei ignorat despre calul troian).
[2]. Franco Ciarlantini (1885—1940) — militant socialist în tinereţe care, după Primul Război Mondial, a devenit deputat, editor şi un important propagandist al regimului fascist.
[3]. Giacinto Menotti Serrati (1872—1926) — liderul fracţiunii maximaliste din Partidul Socialist Italian şi director al ziarului Avanti!, remarcându-se prin eforturile constante de a evita scindarea partidului cerută de Comintern în 1921. În 1924 s-a alăturat în cele din urmă Partidului Comunist, după ce a acceptat deciziile Internaţionalei la Moscova (episod la care Bordiga face referire ironică prin sintagma „Moscova-Canossa“).