Baza teoretică: materialismul istoric marxist.
La baza doctrinei stau principiile materialismului istoric şi ale comunismului critic al lui Marx şi Engels, enunţate în Manifestul Comunist, în Capitalul şi în celelalte opere fundamentale ale lor, bază a constituirii Internaţionalei Comuniste în 1919 şi a Partidului Comunist din Italia în 1921, şi conţinute în punctele programului Partidului, publicat în „Battaglia Comunista“, nr. 1 din 1951, şi republicat de mai multe ori în „Il Programma Comunista“.
Se reproduce aici textul programului:
Partidul Comunist Internaţional este constituit pe baza următoarelor principii stabilite la Livorno în 1921, la fondarea Partidului Comunist din Italia (Secţie a Internaţionalei Comuniste).
1. — În actualul regim social capitalist se dezvoltă o contradicţie tot mai mare între forţele de producţie şi relaţiile de producţie, dând naştere antitezei de interese şi luptei de clasă dintre proletariat şi burghezia dominantă.
2. — Relaţiile de producţie actuale sunt protejate de puterea statului burghez care, oricare ar fi forma sistemului reprezentativ şi utilizarea democraţiei elective, constituie organul de apărare a intereselor clasei capitaliste.
3. — Proletariatul nu poate sfărâma şi nici modifica sistemul relaţiilor capitaliste de producţie din care derivă exploatarea sa fără răsturnarea violentă a puterii burgheze.
4. — Organul indispensabil al luptei revoluţionare a proletariatului este partidul de clasă. Partidul comunist, reunind în sine partea cea mai avansată şi mai hotărâtă a proletariatului, unifică eforturile maselor muncitoare, orientându-le de la luptele pentru interese de grup şi pentru rezultate contingente spre lupta generală pentru emanciparea revoluţionară a proletariatului.
Partidul are sarcina de a difuza în rândul maselor teoria revoluţionară, de a organiza mijloacele materiale de acţiune, de a conduce clasa muncitoare în desfăşurarea luptei, asigurând continuitatea istorică şi unitatea internaţională a mişcării.
5. — După răsturnarea puterii capitaliste, proletariatul nu se va putea organiza drept clasă dominantă decât prin distrugerea vechiului aparat de stat şi prin instaurarea propriei dictaturi, adică excluzând de la orice drept şi funcţie politică clasa burgheză şi membrii acesteia atât timp cât mai supravieţuiesc din punct de vedere social, şi întemeind organele noului regim exclusiv pe clasa producătoare. Partidul comunist, a cărui caracteristică programatică constă în această realizare fundamentală, reprezintă, organizează şi conduce în mod unitar dictatura proletară. Apărarea necesară a statului proletar împotriva tuturor încercărilor contrarevoluţionare nu poate fi asigurată decât prin privarea burgheziei şi a partidelor adverse dictaturii proletare de orice mijloc de agitaţie şi propagandă politică şi prin organizarea înarmată a proletariatului pentru a respinge atacurile interne şi externe.
6. — Numai forţa statului proletar va putea aplica în mod sistematic toate măsurile succesive de intervenţie în relaţiile economiei sociale, prin care se va realiza înlocuirea sistemului capitalist cu gestiunea colectivă a producţiei şi a distribuţiei.
7. — Ca urmare a acestei transformări economice şi a transformărilor consecutive ale tuturor activităţilor vieţii sociale, se va elimina treptat necesitatea statului politic, al cărui angrenaj se va reduce progresiv la cel al administrării raţionale a activităţilor umane.
Poziţia partidului în faţa situaţiei lumii capitaliste şi a mişcării muncitoreşti după al Doilea Război Mondial se întemeiază pe următoarele puncte:
8. — În cursul primei jumătăţi a secolului al XX-lea, sistemul social capitalist s-a dezvoltat în domeniul economic prin introducerea asociaţiilor patronale în rândul angajatorilor în scop monopolist şi prin încercările de a controla şi de a dirija producţia şi schimburile conform unor planuri centrale, până la administrarea statală a unor sectoare întregi ale producţiei; în domeniul politic, prin creşterea potenţialului poliţienesc şi militar al statului şi prin totalitarismul guvernamental. Toate acestea nu sunt tipuri noi de organizare socială cu caracter de tranziţie între capitalism şi socialism, şi cu atât mai puţin reveniri la regimuri politice preburgheze, ci sunt forme precise de administrare şi mai directă şi mai exclusivă a puterii şi a statului de către forţele cele mai dezvoltate ale capitalului.
Acest proces exclude interpretările paşnice, evoluţioniste şi progresiste ale devenirii regimului burghez şi confirmă previziunea concentrării şi a dispunerii antagoniste a forţelor de clasă. Pentru ca energiile revoluţionare ale proletariatului să se poată întări şi concentra cu un potenţial corespunzător, acesta trebuie să respingă, ca revendicare şi mijloc de agitaţie, întoarcerea iluzorie la liberalismul democratic şi cererea de garanţii legaliste, şi trebuie să lichideze istoric metoda alianţelor partidului revoluţionar de clasă în scopuri tranzitorii, atât cu partidele burgheze şi de clasă mijlocie, cât şi cu partidele pseudo-muncitoreşti cu program reformist.
9. — Războaiele imperialiste mondiale demonstrează că este inevitabilă criza de dezintegrare a capitalismului din cauza deschiderii decisive a perioadei în care expansiunea sa nu mai impulsionează creşterea forţelor de producţie, ci îi condiţionează acumularea de o distrugere periodică şi tot mai mare. Aceste războaie au provocat crize profunde şi repetate în organizaţia mondială a muncitorilor, clasele dominante reuşind să le impună solidaritatea naţională şi militară cu una sau alta dintre taberele de război. Singura alternativă istorică ce trebuie opusă acestei situaţii este reizbucnirea luptei de clasă interne, până la războiul civil al maselor muncitoare pentru răsturnarea puterii tuturor statelor burgheze şi a coaliţiilor mondiale, odată cu reconstituirea partidului comunist internaţional ca forţă autonomă faţă de toate puterile politice şi militare organizate.
10. — Statul proletar, întrucât aparatul său este un mijloc şi o armă de luptă într-o perioadă istorică de tranziţie, nu îşi trage forţa organizatorică din norme constituţionale şi din scheme reprezentative. Maxima manifestare istorică a organizării sale a fost până în prezent cea a Consiliilor muncitoreşti, care a apărut în revoluţia rusă din Octombrie 1917, în perioada organizării înarmate a clasei muncitoare sub conducerea exclusivă a partidului bolşevic, a cuceririi totalitare a puterii, a dizolvării Adunării constituante, a luptei pentru a respinge atacurile externe ale guvernelor burgheze şi pentru a zdrobi în interior rebeliunea claselor răsturnate, a păturilor mijlocii şi mic-burgheze şi a partidelor oportuniste, aliaţi nelipsiţi ai contrarevoluţiei în fazele decisive.
11. — Apărarea regimului proletar împotriva pericolelor de degenerare inerente posibilelor eşecuri şi replieri ale operei de transformare economică şi socială, a cărei realizare integrală nu este de conceput în interiorul graniţelor unei singure ţări, nu poate fi asigurată decât printr-o coordonare continuă a politicii statului muncitoresc cu lupta unitară internaţională a proletariatului din fiecare ţară împotriva propriei burghezii şi a aparatului său statal şi militar, luptă neîncetată în orice situaţie de pace sau de război, şi prin controlul politic şi programatic al partidului comunist mondial asupra aparatelor statului în care clasa muncitoare a ajuns la putere.