1. - Necesitatea partidului politic de clasă. Emanciparea clasei muncitoare de sub exploatarea capitalismului nu se poate realiza decât printr-o luptă politică şi printr-un organ politic al clasei revoluţionare: partidul comunist.
2. — Insurrecţia: forma principală de luptă politică. Aspectul cel mai important al luptei politice în sens marxist îl reprezintă războiul civil şi insurrecţia armată prin care o clasă răstoarnă puterea clasei dominante adverse şi o instaurează pe a sa. O astfel de luptă nu poate avea succes fără a fi condusă de organizaţia de partid.
3. — Dictatura proletară este exercitată de partid. Aşa cum lupta împotriva puterii clasei exploatatoare nu se poate desfăşura fără partidul politic revoluţionar, tot aşa nu se poate realiza nici opera ulterioară de smulgere din rădăcini a instituţiilor economice anterioare: dictatura proletariatului, necesară în perioada istorică a acestei tranziţii deloc scurte, este exercitată în mod deschis de partid.
4. — Sarcinile partidului: continuitatea teoriei, continuitatea organizării. Participarea la orice luptă economică proletară. Sarcini la fel de necesare ale partidului înainte, în timpul şi după lupta armată pentru putere sunt apărarea şi difuzarea teoriei mişcării, apărarea şi întărirea organizaţiei interne prin atragerea de noi membri, propaganda teoriei şi a programului comunist, precum şi activitatea constantă în rândurile proletariatului, oriunde acesta este împins de necesităţile şi determinările economice la lupta pentru interesele sale.
5. — Minoritatea clasei organizată în partid. Conştiinţa nu a militantului sau a liderului, ci a ansamblului organic al partidului. Partidul nu numai că nu cuprinde în rândurile sale toţi indivizii care alcătuiesc clasa proletară, dar nici măcar majoritatea, ci acea minoritate care dobândeşte pregătirea şi maturitatea colectivă teoretică şi de acţiune corespunzătoare viziunii generale şi finale a mişcării istorice, în întreaga lume şi pe tot parcursul istoric ce se întinde de la formarea proletariatului până la victoria sa revoluţionară.
Problema conştiinţei individuale nu constituie baza formării partidului: nu numai că fiecare proletar nu poate fi conştient şi cu atât mai puţin să stăpânească la nivel cultural doctrina de clasă, dar nici măcar fiecare militant luat în parte, iar o astfel de garanţie nu este oferită nici de lideri. Aceasta constă exclusiv în unitatea organică a partidului.
Prin urmare, aşa cum este respinsă orice concepţie de acţiune individuală sau de acţiune a unei mase nelegate printr-un ţesut organizatoric precis, tot aşa este respinsă şi cea a partidului ca grupare de înţelepţi, de iluminaţi sau de conştienţi, fiind înlocuită cu aceea a unui ţesut şi a unui sistem care, în sânul clasei proletare, are în mod organic funcţia de a-i îndeplini sarcina revoluţionară în toate aspectele sale şi în toate fazele sale complexe.
6. — Necesitatea, pentru înaintarea revoluţionară, ca între partid şi clasă să existe un strat intermediar format din asociaţii economice, pătrunse de partid. Marxismul a respins cu vigoare, de fiecare dată când a apărut, teoria sindicalistă, care oferă clasei organe economice sub forma asociaţiilor pe meserii, pe ramuri de industrie sau pe întreprinderi, considerându-le capabile să dezvolte lupta şi transformarea socială.
În timp ce consideră sindicatul ca fiind un organ insuficient de unul singur pentru revoluţie, îl consideră totuşi un organ indispensabil pentru mobilizarea clasei pe plan politic şi revoluţionar, realizată prin prezenţa şi pătrunderea partidului comunist în organizaţiile economice de clasă.
În fazele dificile pe care le prezintă formarea asociaţiilor economice, sunt considerate ca fiind propice activităţii partidului acele asociaţii care cuprind exclusiv proletari şi la care aceştia aderă spontan, dar fără obligaţia de a profesa anumite opinii politice, religioase sau sociale. Acest caracter se pierde în organizaţiile confesionale şi obligatorii sau în cele devenite parte integrantă a aparatului de stat.
7. — Refuzul formării de sindicate secesioniste afiliate partidului. Partidul nu adoptă niciodată metoda de a forma organizaţii economice parţiale care să cuprindă doar muncitorii care acceptă principiile şi conducerea partidului comunist. Însă partidul recunoaşte fără rezerve că nu doar situaţia care precede lupta insurecţională, ci şi orice fază de creştere decisivă a influenţei partidului în rândul maselor nu se poate contura fără ca între partid şi clasă să se întindă un strat de organizaţii cu scop economic imediat şi cu o largă participare numerică, în sânul cărora să existe o reţea emanată din partid (nuclee, grupuri şi fracţiunea comunistă sindicală). Sarcina partidului în perioadele nefavorabile şi de pasivitate a clasei proletare este de a prevedea formele şi de a încuraja apariţia organizaţiilor cu scop economic pentru lupta imediată, care în viitor vor putea îmbrăca şi aspecte cu totul noi, după tipurile bine cunoscute de ligă de meserie, sindicat de ramură, consiliu de fabrică şi aşa mai departe. Partidul încurajează întotdeauna formele de organizare care înlesnesc contactul şi acţiunea comună între muncitorii din diferite localităţi şi de diverse specialităţi profesionale, respingând formele închise.
8. — Refuzul concepţiilor utopice, anarhice, sindicaliste, precum şi al celei a partidului sectar care îşi formează propriile dubluri sindicale sau refuză munca sindicală. În succesiunea situaţiilor istorice, partidul se ţine, prin urmare, departe de viziunea idealistă şi utopică ce încredinţează îmbunătăţirea socială unei uniuni de aleşi, de conştienţi, de apostoli sau de eroi; de viziunea libertară care o încredinţează revoltei unor indivizi sau a unei mulţimi fără organizaţie; de viziunea sindicalistă sau economistă care o încredinţează acţiunii unor organisme economice şi apolitice, însoţită sau nu de predicarea utilizării violenţei; de viziunea voluntaristă şi sectară care — făcând abstracţie de procesul determinist real prin care rebeliunea de clasă izvorăşte din reacţii şi acte ce preced cu mult conştiinţa teoretică şi însăşi voinţa clară — vrea un partid mic de „elită“ sau se înconjoară de sindicate extremiste care sunt dublurile sale, ori cade în eroarea de a se izola de reţeaua asociativă economico-sindicală a proletariatului. Această din urmă eroare a „kapdiştilor“ germani şi a tribuniştilor olandezi [1] a fost întotdeauna combătută în cadrul Internaţionalei a III-a de către Stânga italiană.
Aceasta s-a delimitat prin chestiuni de strategie şi tactică ale luptei proletare, care nu pot fi tratate decât în raport cu timpul şi cu succesiunea fazelor istorice.
[1]. KAPD (Kommunistische Arbeiter-Partei Deutschlands / Partidul Comunist Muncitoresc din Germania) a fost fondat în aprilie 1920, în urma unei sciziuni de stânga din Partidul Comunist German (KPD). KAPD respingea parlamentarismul şi activitatea în sindicatele reformiste tradiţionale, militând pentru acţiune directă şi organizarea muncitorilor în uniuni de fabrică (Unionen). A fost una dintre principalele ţinte ale criticii lui Lenin din broşura „«Stângismul» — boala copilăriei comunismului“. Gruparea olandeză din jurul publicaţiei De Tribune (fondată în 1907 de Anton Pannekoek, Herman Gorter şi Henriette Roland Holst) a reprezentat nucleul teoretic al „comunismului consiliilor“ (Councilism). Aceştia s-au desprins de social-democraţia oficială olandeză în 1909, formând Partidul Social-Democrat (SDP, devenit ulterior Partidul Comunist Olandez). Cunoscuţi drept „tribunişti“, ei au colaborat strâns cu stânga germană, teoretizând depăşirea formei-partid în favoarea autonomiei depline a Consiliilor muncitoreşti şi respingând orice compromis parlamentar sau sindical.