Tactica şi acţiunea partidului.
1. — Abordarea istorică, iar nu abstractă, a chestiunilor privind activitatea partidului şi alianţele sale.
O poziţie de intransigenţă, adică de refuz de principiu al oricărei alianţe, front unic sau compromis, nu poate fi propusă ca fiind potrivită pentru întregul curs istoric proletar ulterior fără a cădea într-un idealism ce s-ar justifica prin considerente mistice, etice şi estetice, străine de viziunea marxistă. Chestiunile de strategie, de manevră, de tactică şi de practică ale clasei şi ale partidului se pun şi se rezolvă doar pe plan istoric. Aceasta înseamnă că pentru ele este valabilă marea înaintare mondială a proletariatului între revoluţia burgheză şi cea muncitorească, şi nu cazuistica măruntă, de la loc la loc şi de la un moment la altul, lăsată la bunul plac al unor grupuri şi comitete de conducere.
2. — Necesitatea dialectică de a lupta pentru victoria revoluţiilor burgheze asupra regimului feudal, pentru a favoriza apariţia producţiei capitaliste.
Proletariatul este el însuşi, înainte de toate, un produs al economiei industrializării capitaliste şi, prin urmare, aşa cum comunismul nu se poate naşte din inspiraţii ale unor oameni, din cenacluri sau confrerii, ci doar din lupta proletarilor înşişi, tot aşa o condiţie a comunismului este victoria irevocabilă a capitalismului asupra formelor care îl preced istoric, adică a burgheziei asupra aristocraţiilor feudale funciare şi a altor clase ale vechiului regim european, asiatic şi din orice ţară.
Pe vremea Manifestului Comunist, când industria modernă se afla abia în fază incipientă şi în foarte puţine ţări, pentru a grăbi izbucnirea luptei de clasă moderne, proletariatul trebuia îndemnat să lupte alături de burghezii revoluţionari în insurrecţiile antifeudale şi pentru libertate naţională, luptă care în acea epocă nu se desfăşura decât sub formă armată. Astfel, face parte din marele curs istoric al luptei proletare participarea muncitorilor la Marea Revoluţie Franceză şi la apărarea acesteia împotriva coaliţiilor europene, chiar şi în faza napoleoniană, în ciuda faptului că încă de atunci dictatura burgheză reprima cu ferocitate primele manifestări sociale comuniste.
Pentru marxişti, după înfrângerile revoluţionare pe care le suferă proletarii şi burghezii, chiar şi aliaţi, în mişcările din 1848, această perioadă de strategie antifeudală se prelungeşte până în 1871, deoarece în Europa persistau regimuri feudale istorice în Rusia, Austria şi Germania, dezvoltarea industrială europeană având drept condiţie realizarea unităţii naţionale în Italia, Germania şi în estul european.
3. — Încheierea în Occident a perioadei de alianţe revoluţionare cu burghezia şi a războaielor de formare naţională, în 1871: Comuna din Paris.
Anul 1871 reprezintă un punct de cotitură evident, deoarece lupta împotriva lui Napoleon al III-lea şi a dictaturii sale este clar deja o luptă împotriva unei forme nu feudale, ci capitaliste, produs şi dovadă ale concentrării antagoniste a forţelor de clasă şi, deşi Napoleon era văzut ca un obstacol militarist în calea dezvoltării istorice burgheze şi moderne a Germaniei, marxismul revoluţionar se plasează imediat pe frontul luptei exclusiv proletare împotriva burgheziei franceze din toate partidele Comunei, prima dictatură a muncitorilor.
Odată cu această epocă se închide, în cadrul european, posibilitatea de a alege între două grupuri istorice în luptă şi între două armate statale, şi se închide deoarece orice „revenire“ la forme preburgheze a devenit imposibilă din punct de vedere social în două mari zone: Anglia şi America-Europa până la graniţa cu imperiile otoman şi ţarist.
4. — Refuzul „revizuirii“ social-democrate şi legaliste apărute în perioada liniştită a capitalismului (1871—1914). Refuzul blocurilor electorale şi al participării la guverne.
Un prim val al oportunismului în rândurile mişcării proletare marxiste (considerând ca mişcări din afara marxismului poziţia bakunistă în Internaţionala I şi cea soreliană în a II-a; 1867—1871 şi 1907—1914) este cel revizionist social-democrat: odată asigurată pretutindeni victoria burgheză, se deschide o perioadă fără insurrecţii şi războaie; pe baza răspândirii industriei, a creşterii numărului de muncitori şi a dreptului de vot universal, se afirmă că socialismul este posibil pe cale treptată şi nesângeroasă, şi se încearcă (Bernstein) golirea marxismului de conţinutul său revoluţionar: acesta nu ar fi propriu clasei muncitoare, ci un reflex nelegitim al perioadei insurecţionale burgheze. În această perioadă, problema tactică a alianţelor dintre partidele burgheze avansate sau de stânga şi partidele proletare capătă un alt aspect: nu pentru a da naştere capitalismului, ci pentru a porni de la acesta spre socialism prin legi şi reforme, nu pentru a lupta în oraşe şi în sate, ci pentru a vota împreună în adunările parlamentare; o astfel de propunere de alianţe şi blocuri care ajung până la acceptarea de posturi de miniştri de către liderii proletari capătă caracterul istoric de dezertare de la calea revoluţionară şi, prin urmare, marxiştii radicali condamnă orice bloc electoral.
5. — Refuzul politicii de uniune naţională de război, a evaluării războiului ca antifeudal sau de apărare, în favoarea celei de război imperialist din 1914 (Lenin: Imperialismul). Nu numai refuzul uniunii sacre, ci şi defetismul faţă de orice război naţional pentru a-l transforma în război civil (Lenin: Tezele din 1915 despre război).
La izbucnirea războiului din 1914, peste mişcarea proletară se abate al doilea val teribil al oportunismului. Numeroşi lideri parlamentari şi sindicali, şi grupuri puternice de militanţi cu partide întregi, înfăţişează conflictul dintre state ca pe o luptă care ar putea duce la întoarcerea feudalismului absolutist şi la distrugerea cuceririlor civile ale burgheziei şi a structurii productive moderne; prin urmare, ei propovăduiesc solidaritatea cu statul naţional aflat în luptă. Acest lucru se întâmplă de ambele părţi ale frontului, deoarece aliată cu burgheziile avansate ale Angliei şi Franţei este Rusia ţarului.
Majoritatea Internaţionalei a II-a cade în oportunismul de război; puţine partide, printre care şi cel italian, scapă de acesta, însă doar grupuri şi fracţiuni avansate se plasează pe terenul lui Lenin, care, definind războiul ca produs al capitalismului şi nu al luptei dintre capitalism şi forme vechi, deduce din aceasta nu numai condamnarea uniunii sacre şi a alianţei naţionale, ci şi revendicarea luptei defetiste interne a partidului proletar împotriva oricărui stat şi a oricărei armate aflate în război.
6. — Revendicarea platformei constitutive a Internaţionalei a III-a din 1919. Nu doar nicio alianţă parlamentară, ci şi refuzul cuceririi legale a puterii; distrugerea prin forţă a statului burghez; dictatura proletară (Lenin: Statul şi revoluţia).
Internaţionala a III-a apare pe baza dublei realităţi istorice antisocial-democrate şi antisocial-patriotice. Nu numai că în întreaga Internaţională proletară nu se fac alianţe cu alte partide pentru exercitarea puterii parlamentare, mai mult: se neagă faptul că puterea ar putea fi cucerită, fie şi în mod „intransigent“, de către partidul proletar singur pe căi legale şi se reafirmă, pe ruinele perioadei paşnice capitaliste, necesitatea violenţei armate şi a dictaturii.
Nu numai că nu se fac alianţe cu guvernele aflate în război, nici măcar „de apărare“, şi se rămâne, chiar şi în timp de război, într-o opoziţie de clasă; mai mult, se încearcă în fiecare ţară acţiunea defetistă în spatele frontului, pentru a transforma războiul imperialist al statelor în război civil al claselor.
7. — Eficacitatea tardivă a poziţiilor tactice corecte ale marxiştilor radicali în perioada 1871—1919 (nicio alianţă cu partidele burgheze pentru reforme legale; nicio alianţă pentru războaie de apărare) în reacţia la valurile oportuniste şi la trădare, drept cauză a neproducerii revoluţiei proletare europene după Primul Război Mondial.
La primul val de oportunism reacţiona formula: nicio alianţă electorală, parlamentară şi guvernamentală pentru a obţine reforme.
La al doilea val reacţiona cealaltă formulă tactică: nicio alianţă de război (din 1871) cu statul şi burghezia.
Eficacitatea întârziată a reacţiilor a împiedicat ca punctul de cotitură şi prăbuşirea din 1914—1918 să fie folosite pentru a angaja pretutindeni şi a câştiga lupta pentru defetismul de război şi distrugerea statului burghez.
8. — Excepţia victoriei ruse, soluţie pozitivă a clasicei probleme istorice a sudurii a două revoluţii (antifeudală şi antiburgheză) — în legătură cu soliditatea doctrinară şi organizatorică a micului partid bolşevic —, pe lângă înfrângerile militare ale ţarismului.
Singura excepţie istorică grandioasă este victoria din Rusia din Octombrie 1917. Rusia era singurul mare stat european condus încă de o putere feudală şi cu o slabă pătrundere a formelor capitaliste de producţie. În Rusia exista un partid nu foarte numeros, dar ferm prin tradiţie pe linia corectă a doctrinei marxiste, opus în cadrul Internaţionalei celor două valuri oportuniste şi, în acelaşi timp, capabil să pună, încă de la grandioasele probe din 1905, problemele grefării a două revoluţii: burgheză şi proletară.
Acest partid luptă în februarie 1917 alături de ceilalţi împotriva ţarismului şi, imediat după aceea, nu doar împotriva partidelor burgheze liberale, ci şi împotriva partidelor oportuniste proletare, reuşind să le înfrângă pe toate. El se află, în plus, în centrul reconstituirii Internaţionalei revoluţionare.
9. — Lupta pentru a zdrobi contrarevoluţiile şi pentru a împinge economia rusă dincolo de feudalism şi capitalism, condiţionată de mobilizarea clasei muncitoare mondiale şi a popoarelor coloniale împotriva imperialismului alb şi a stăpânirilor asiatice.
Semnificaţia acestui eveniment formidabil se sintetizează în rezultate istorice irevocabile. În ultima ţară cea mai apropiată de spaţiul european occidental, o luptă permanentă a adus la putere exclusiv proletariatul, deşi socialmente nu era pe deplin dezvoltat. Dictatura proletară, odată măturate formele recent stabilite liberal-democratice de tip occidental, abordează sarcina uriaşă de a împinge înainte evoluţia economică cu o dublă povară: depăşirea formelor feudale şi depăşirea celor capitaliste de dată recentă. Aceasta cere, înainte de toate, o rezistenţă victorioasă în faţa atacurilor bandelor contrarevoluţionare şi ale forţelor capitaliste; apoi, mobilizarea întregului proletariat mondial alături de puterea sovietică şi în asaltul împotriva puterilor burgheze din Occident; apoi, odată ce problema revoluţionară a fost transferată la graniţele continentelor locuite de rasele de culoare, mobilizarea tuturor forţelor pregătite să se ridice cu armele în mână împotriva imperialismelor metropolitane albe.
10. — Alternativa istorică inevitabilă pe vremea lui Lenin: fie căderea marilor centre statale capitaliste, fie căderea revoluţiei ruse, dacă nu prin luptă armată, prin replierea sarcinii sociale la cea de extindere a capitalismului spre şi dincolo de Urali.
Odată închisă în spaţiul european orice strategie de bloc antifeudal cu mişcările burgheze de stânga, în vederea pregătirii depline a atacului proletar armat asupra puterii, în ţările înapoiate, pe terenul luptei, partidele proletare comuniste în curs de naştere nu vor refuza să participe la insurecţiile chiar şi ale altor elemente sociale antifeudale, atât împotriva stăpânirilor despotice locale, cât şi împotriva colonizatorului alb.
Alternativa pe vremea lui Lenin s-a pus istoric astfel: fie succesul unei asemenea lupte mondiale, prin căderea puterii capitaliste cel puţin în mare parte din Europa dezvoltată, şi un ritm accelerat de transformare a economiei în Rusia, sărind peste stadiul capitalist şi aliniindu-se cu industria occidentală matură pentru socialism, fie persistenţa marilor centre ale imperialismului burghez şi, în acelaşi timp, replierea puterii revoluţionare ruse la sarcinile uneia singure dintre cele două revoluţii sociale: cea burgheză, cu un efort imens de construcţie productivă, dar de tip capitalist şi nu socialist.
11. — Problema tactică a luptei comunismului în Occident după primele înfrângeri şi consolidarea burgheziei în prima perioadă postbelică, şi pentru a-i sustrage pe muncitori de sub influenţa social-oportunistă persistentă: eroarea artificiilor de manevră.
Însăşi evidenţa necesităţii imperioase de a accelera cucerirea puterii în Europa, pentru a evita în decurs de câţiva ani fie căderea violentă a statului sovietic, fie degenerarea sa în stat capitalist — de îndată ce a devenit clar că societatea burgheză se consolida după zguduirea gravă a Primului Război Mondial şi că partidele comuniste nu reuşeau, cu excepţia unor tentative reprimate rapid, să-şi câştige bătălia —, a dus la întrebarea ce manevră trebuie urmată pentru a preîntâmpina faptul că pături importante ale proletariatului urmau încă influenţele social-democrate şi oportuniste.
S-au confruntat două metode: aceea de a considera partidele Internaţionalei a II-a — care duceau pe faţă o campanie nemiloasă atât împotriva programului comunist, cât şi împotriva Rusiei revoluţionare — ca inamici declaraţi, luptând împotriva lor ca parte a frontului de clasă burghez şi ca partea cea mai periculoasă a acestuia; şi aceea de a recurge la artificii capabile să mute în avantajul partidului comunist influenţa partidelor social-democrate asupra maselor, prin „manevre“ strategico-tactice.
12. — Paralela greşită între lichidarea bolşevică a tuturor partidelor burgheze, mic-burgheze şi pseudo-proletare în Rusia şi confruntarea dintre social-democraţi şi comuniştii revoluţionari în ordinea capitalistă stabilă din Occident.
Pentru a susţine această metodă, s-au folosit pe nedrept experienţele politicii bolşevice din Rusia, ieşindu-se din linia istorică corectă. Propunerile de alianţe cu alte partide, mic-burgheze şi chiar burgheze, se bazau pe situaţia în care puterea ţaristă scotea în afara legii toate acele mişcări şi le obliga să lupte prin insurrecţie. În Europa nu se puteau propune acţiuni comune, fie şi în scop de manevră, decât pe plan legal, fie el parlamentar sau sindical. În Rusia, experienţa unui parlamentarism liberal şi cea a unui sindicalism admis de lege fusese extrem de scurtă în 1905 şi în cele câteva luni din 1917; în restul Europei, o jumătate de secol de degenerare transformase aceste domenii în terenul favorabil pentru adormirea oricărei energii revoluţionare şi pentru capturarea liderilor proletari în serviciul burgheziei. Garanţia constând în fermitatea organizării şi a principiilor partidului bolşevic era diferită de o garanţie oferită de existenţa puterii de stat în Rusia, care, tocmai din cauza condiţiilor sociale şi a relaţiilor internaţionale, era cea mai expusă — aşa cum a demonstrat istoria — riscului de a fi împinsă în renunţarea la principiile şi directivele revoluţionare.
13. — Tactica greşită a alianţei comuniştilor cu socialiştii în luptele proletare (Frontul unic) şi, mai rău, în domeniul parlamentar pentru cucerirea comună şi legală a puterii (Guvernul muncitoresc).
În consecinţă, stânga Internaţionalei — căreia i-a aparţinut majoritatea covârşitoare a Partidului Comunist din Italia până când reacţiunea l-a distrus practic (favorizată mai ales de eroarea de strategie istorică) — a susţinut că în Occident trebuiau înlăturate cu totul alianţele şi propunerile de alianţă adresate partidelor politice socialiste şi mic-burgheze (tactica frontului unic politic). Ea a admis că trebuia să se tindă spre lărgirea influenţei asupra maselor prin prezenţa în toate luptele economice şi locale şi prin invitarea muncitorilor din toate organizaţiile şi de toate convingerile să le dea acestora o mai mare amploare, dar a negat cu desăvârşire că acţiunea partidului ar putea fi vreodată angajată (fie şi în declaraţii publice, nu însă în intenţiile şi instrucţiunile destinate aparatului intern) să se subordoneze celei a unor comitete politice de front, de bloc sau de alianţă între mai multe partide. Şi mai energic a respins aşa-numita tactică „bolşevică“ atunci când a luat forma „guvernului muncitoresc“, adică a lansării lozincii de agitaţie (devenită uneori un experiment practic cu rezultate dezastruoase) pentru cucerirea parlamentară a puterii cu majorităţi mixte de comunişti şi socialişti de diferite nuanţe. Dacă partidul bolşevic putuse proiecta fără pericol planul unor guverne provizorii formate din mai multe partide în faza revoluţionară, iar acest lucru i-a permis să treacă imediat la cea mai tranşantă autonomie de acţiune şi chiar la scoaterea în afara legii a aliaţilor de o clipă, acest lucru a fost posibil doar datorită diferenţei de situaţie a forţelor istorice: urgenţa a două revoluţii şi caracterul distructiv, din partea statului existent, al oricărei preluări a puterii pe cale parlamentară. Este absurd să se transpună această strategie în situaţia în care statul burghez are în spate o tradiţie democratică de o jumătate de secol, având de-a face cu partide care îi acceptă constituţionalismul.
14. — Bilanţul negativ al tacticii Internaţionalei a III-a în anii 1921—1926: condiţiile obiective ale luptei şi raportul forţelor de clasă nu au fost modificate prin manevră, ci s-a produs o înrăutăţire decisivă a indispensabilei continuităţi de principiu şi de organizare a mişcării comuniste, precum şi a capacităţii sale de luptă.
Experienţa metodei tactice urmate de Internaţională din 1921 până în 1926 a fost negativă, în ciuda faptului că la fiecare congres (al III-lea, al IV-lea, al V-lea şi Executivul Lărgit din 1926) s-au dat versiuni tot mai oportuniste ale acesteia. La baza acestei metode stătea regula: schimbarea tacticii în funcţie de analiza situaţiilor. Prin pretinse analize se descopereau la fiecare şase luni noi stadii ale dezvoltării capitalismului şi se pretindea contracararea lor prin noi resurse de manevră. În fond, în aceasta constă revizionismul, care a fost întotdeauna „voluntarist“; adică, atunci când a constatat că previziunile privind apariţia socialismului nu se adeveriseră încă, s-a gândit să forţeze istoria printr-o practică nouă, dar prin aceasta a şi încetat să mai lupte pentru însuşi scopul proletar şi socialist al programului nostru maxim. „Situaţia exclude de acum posibilitatea insurecţională“, au spus reformiştii în 1900. „Este un nonsens să aşteptăm imposibilul: să lucrăm pentru posibilităţi concrete, alegeri şi reforme legale, cuceriri sindicale“. Când această metodă a eşuat, voluntarismul sindicaliştilor a reacţionat dând vina pe metoda politică şi pe partidul politic, şi a preconizat efortul unor minorităţi îndrăzneţe în greva generală condusă exclusiv de sindicate pentru a obţine un punct de cotitură. Nu diferit, atunci când s-a văzut că proletariatul occidental nu pornea la luptă pentru dictatură, s-a vrut să se recurgă la surogate pentru a depăşi impasul. Rezultatul a fost că, odată trecută perioada de dezechilibru a forţelor capitaliste, situaţia obiectivă şi raportul de forţe nu s-au schimbat, în timp ce mişcarea a slăbit treptat şi apoi s-a corupt; exact aşa cum se întâmplase cu revizioniştii grăbiţi de dreapta şi de stânga ai marxismului revoluţionar, care sfârşiseră în serviciul burgheziei în uniunile naţionale de război. Pregătirea teoretică şi restaurarea principiilor au fost sabotate atunci când s-a indus confuzia între programul cuceririi puterii totale de către proletariat şi apariţia unor guverne „apropiate“ prin sprijin şi participare parlamentară şi guvernamentală a comuniştilor: în Turingia şi Saxonia această experienţă s-a terminat într-o farsă, fiind suficienţi doi poliţişti pentru a-l da jos din scaun pe liderul comunist al guvernului. [1]
15. — Efectul dăunător al metodelor organizatorice de „fuziuni“ în bloc cu aripi desprinse din partidele social-democrate, al alimentării în rândurile acestora a unor „fracţiuni“ aşa-numite simpatizante cu comuniştii, diluând organizaţia internaţională şi vigoarea acesteia.
Aceasta a adus o confuzie la fel de mare în organizaţia internă şi a compromis rezultatul dificilei munci de triere a elementelor revoluţionare de cele oportuniste în diferitele partide şi ţări. S-a crezut că se pot obţine noi efective uşor de manevrat de la centru prin smulgerea în bloc a aripilor stângi din partidele social-democrate. În schimb, odată trecută prima perioadă de formare a noii Internaţionale, aceasta trebuia să funcţioneze stabil ca partid mondial, iar la secţiunile sale naţionale noii recruţi trebuiau să adere individual. S-a dorit câştigarea unor grupuri puternice de muncitori, dar în schimb s-a negociat cu liderii, dezorganizând toate cadrele mişcării, descompunându-le şi recompunându-le prin combinaţii de persoane în perioade de luptă activă. S-au recunoscut ca fiind comuniste fracţiuni şi celule din cadrul partidelor socialiste şi oportuniste şi s-au practicat fuziuni organizatorice; în loc să devină capabile de luptă, aproape toate partidele au fost ţinute astfel într-o criză permanentă, au acţionat fără continuitate şi fără delimitări clare între prieteni şi duşmani, înregistrând eşecuri continue în diferite naţiuni. Stânga revendică unicitatea şi continuitatea organizatorică.
Un alt punct de dezacord a fost organizarea ce se dorea a fi impusă partidelor comuniste pe baza locului de muncă, în loc de secţii teritoriale. Aceasta restrângea orizontul organizaţiilor de bază, care ajungeau să fie compuse din elemente având toate aceeaşi meserie şi interese economice similare. Sinteza firească a diferitelor „impulsuri“ sociale în partid şi în finalitatea sa unitară a dispărut, fiind exprimată doar de lozincile aduse de reprezentanţii centrelor superioare, deveniţi în cea mai mare parte funcţionari care începeau să aibă toate caracteristicile incriminate în funcţionărismul politic şi sindical al vechii mişcări. Această critică nu trebuie confundată cu o revendicare a „democraţiei interne“ şi cu plângerea că nu se pot organiza „alegeri libere“ pentru cadrele partidului. Este vorba, dimpotrivă, de o profundă divergenţă de concepţii privind organicitatea deterministă a partidului drept corp istoric viu în realitatea luptei de clasă; este vorba de o profundă abatere de principiu, care a făcut partidele incapabile să prevadă şi să înfrunte pericolul oportunist.
16. — Raportul greşit dintre stat şi partidul proletar în Rusia, bazând disciplina nu pe organicitatea de principiu şi metodă, ci pe sancţiuni coercitive împotriva militanţilor sau a celor excluşi, încurajând oportunismul aderării la partidul aflat la putere. Raportul greşit dintre partidele Internaţionalei.
Abateri similare s-au produs în interiorul Rusiei, unde se punea, pentru prima dată în istorie, dificila problemă a organizării şi disciplinei în sânul partidului comunist ajuns pe deplin la putere, care, în mod firesc, şi-a văzut efectivele crescând enorm. Înseşi dificultăţile relaţiilor dintre lupta socială internă pentru o nouă economie şi lupta politică revoluţionară din exterior provocau curente de opinie divergente între bolşevicii din vechea gardă şi noii membri. S-a întâmplat ca grupul de conducere al partidului, având în mâini, pe lângă aparatul acestuia, şi controlul întregului aparat de stat, în impunerea propriilor opinii sau a celor ale majorităţilor care se formau în conducere, să nu se limiteze la a se servi de elemente desprinse din doctrina partidului, din tradiţia sa de luptă şi din unitatea şi organicitatea mişcării revoluţionare internaţionale, ci a început să reprime opoziţiile şi protestele venite din partea membrilor de partid, lovindu-i pe aceştia prin măsuri executate de aparatul de stat. S-a susţinut că este o necesitate revoluţionară ca nesupunerea faţă de conducerea centrală a partidului să fie reprimată nu doar prin măsuri din interiorul organizaţiei, mergând până la excluderea din partidul însuşi, ci considerând-o totodată drept o acţiune vătămătoare la adresa ordinii statului revoluţionar. Un asemenea raport fals între cele două organe, partidul şi statul, pune în mod evident grupul care le controlează pe amândouă în posibilitatea de a impune orice abandonare a directivelor de principiu şi a liniilor istorice proprii partidului încă din perioada prerivoluţionară şi proprii întregii mişcări proletare mondiale revoluţionare. Partidul trebuie considerat un organism unitar în doctrina şi acţiunea sa, a cărui apartenenţă impone obligaţii stricte atât liderilor, cât şi membrilor de rând, dar în care actul de aderare (sau de retragere) se produce fără intervenţia vreunei constrângeri fizice, iar acest lucru trebuie să se petreacă în acelaşi mod înainte, în timpul şi după cucerirea puterii. Partidul, aşa cum a condus singur şi în mod autonom lupta clasei exploatate pentru a doborî statul capitalist, la fel de singur şi în mod autonom conduce statul proletariatului revoluţionar; dar statul (tocmai în calitate de organ revoluţionar istoric tranzitoriu) nu poate, fără ca acest lucru să fie indiciul unei crize grave, să exercite intervenţii legale şi poliţieneşti împotriva membrilor sau grupurilor din partid. De când s-a încetăţenit o asemenea măsură, s-a înregistrat afluxul oportunist în partid al unor elemente care nu aveau alt scop decât acela de a obţine avantaje sau de a-şi vedea interesele tolerate de aparatul de stat, iar aceste aderări de calitate inferioară au fost acceptate fără nicio reţinere. În timp ce statul nu dădea semne de dispariţie treptată, s-a produs o „umflare“ dăunătoare a partidului aflat la putere.
Această răsturnare mecanică a influenţelor a făcut posibil ca în conducerea atât a partidului, cât şi a statului sovietelor, cei eterodocşi să reuşească să-i înlăture pe cei ortodocşi, iar trădătorii principiilor revoluţionare să-i imobilizeze şi, în cele din urmă, să-i judece şi să-i execute pe apărătorii lor consecvenţi, chiar şi pe cei care sesizaseră prea târziu alunecarea ireparabilă.
De fapt, guvernul politic — care avea şi resimţea toate relaţiile, fie şi de luptă şi conflict, atât cu forţele sociale inamice din interior, cât şi cu guvernele burgheze din exterior — a rezolvat problemele şi a dictat soluţiile centrului de organizare şi conducere al partidului rus; acesta, la rândul său, în cadrul organizaţiei şi al Congreselor internaţionale, a dominat cu uşurinţă şi a manipulat după bunul plac partidele din celelalte ţări şi directivele Cominternului, care purtau tot mai mult amprenta adaptării şi a eclectismului.
Stânga italiană a susţinut întotdeauna că, fără a contesta meritele istorice revoluţionare ale partidului rus care condusese la victorie prima revoluţie locală, rămâneau indispensabile contribuţiile celorlalte partide aflate încă în luptă deschisă cu regimul burghez. Prin urmare, era necesar ca ierarhia să fie următoarea în soluţionarea problemelor de acţiune internaţională şi rusă: Internaţionala partidelor comuniste din lume; secţiunile sale individuale, printre care cea rusă; pentru politica rusă, guvernul comunist ca executant al directivelor partidului. Cu o altă orientare, caracterul internaţionalist al mişcării şi eficienţa sa revoluţionară nu puteau decât să fie compromise.
Lenin însuşi admisese de atâtea ori că, pe măsură ce revoluţia europeană şi mondială se extindea, partidul din Rusia ar fi trecut nu pe al doilea, ci cel puţin pe al patrulea loc în conducerea generală politică şi socială a revoluţiei comuniste. Şi doar în această condiţie se putea evita eventualitatea unei divergenţe între interesele statului rus şi finalităţile revoluţiei mondiale.
17. — Apariţia clară a celui de-al treilea val oportunist şi a bolii degenerative a partidului proletar în faţa formelor totalitare şi de represiune burgheză: fascismul, nazismul, falangismul şi altele asemănătoare, cu o manevră nu de contraatac proletar, ci de apărare a poziţiilor burgheze liberale; renegarea principiilor şi a continuităţii istorice, destrămarea maturităţii comuniste a partidelor.
Nu este posibil să se localizeze exact în timp începutul celui de-al treilea val oportunist, al celei de-a treia boli degenerative a partidului proletar mondial, succedând celei care a paralizat Internaţionala lui Marx şi celeilalte care a dus la prăbuşirea ruşinoasă a Internaţionalei a II-a socialiste. De la abaterile şi erorile de politică, tactică şi organizare tratate aici la punctele 11, 12, 13, 14, 15 şi 16, se ajunge direct în plin oportunism prin atitudinea pe care Moscova a adoptat-o în faţa apariţiei formelor burgheze totalitare de guvernare şi de represiune a mişcării revoluţionare.
Acestea au succedat perioadei marilor atacuri proletare declanşate după Primul Război Mondial în Germania, Italia, Ungaria, Bavaria, ţările balcanice etc. şi, printr-o expresie dubioasă din punct de vedere marxist, au fost definite pe plan economic drept ofensive patronale menite să scadă nivelul de trai al claselor muncitoare, iar pe plan politic drept o iniţiativă ce tindea să suprime libertăţile liberale şi democratice, pretins mediu favorabil pentru o înaintare a proletariatului, în timp ce, în mod tradiţional, marxismul le proclamase pe acestea drept cea mai rea atmosferă de corupţie revoluţionară. Era vorba, dimpotrivă, de realizarea deplină a marii desfăşurări istorice cuprinse în viziunea marxistă şi doar în ea: concentrarea economică care, evidenţiind caracterul social şi mondial al producţiei capitaliste, o împingea pe aceasta să-şi unifice mecanismul, precum şi consecinţa politică şi de război social ce decurgea din aşteptata confruntare finală de clasă, şi corespundea acelei alternative în care presiunea proletară rămânea totuşi sub potenţialul de apărare al statului capitalist de clasă.
În schimb, din cauza unei confuzii istorice grosolane cu perioada kerenskistă din Rusia, liderii Internaţionalei au căzut nu doar într-o gravă eroare de interpretare teoretică, ci şi într-o răsturnare consecventă şi inevitabilă a tacticii. S-a conturat pentru proletariat şi partidele comuniste o strategie defensivă şi conservatoare şi li s-a recomandat să formeze un front comun cu toate grupurile burgheze mai puţin combative şi luminate (şi tocmai de aceea mai puţin convingătoare ca aliaţi) care susţineau că trebuie garantate avantaje imediate pentru muncitori şi că nu trebuie suspendate drepturile de asociere, de vot etc. pentru clasele populare. Nu s-a înţeles prin aceasta, pe de o parte, că fascismul sau naţional-socialismul nu aveau nimic de-a face cu vreo încercare de întoarcere la forme de guvernare despotice şi feudale şi nici cu o dominaţie a unor pretinse pături burgheze de dreapta opuse celei mai avansate clase capitaliste a marii industrii sau cu o încercare de guvernare autonomă a unor clase intermediare între patronat şi proletariat; pe de altă parte, că în timp ce fascismul se elibera de murdara mască parlamentară, el moştenea pe deplin reformismul social pseudo-marxist şi, printr-o serie de măsuri şi intervenţii ale statului de clasă, în interesul conservării capitalismului, asigura nu doar niveluri minime, ci o serie de progrese sociale şi de asistenţă pentru muncitori şi alte clase mai puţin avute. Prin urmare, s-a dat lozinca luptei pentru libertate şi acest lucru i-a fost impus încă din 1926 de către preşedintele Internaţionalei partidului italian, în ale cărui rânduri aproape totalitatea militanţilor dorea să ducă împotriva fascismului — aflat la putere de patru ani — o politică autonomă de clasă, şi nu cea a blocului cu toate partidele democratice şi chiar monarhice şi catolice, pentru a revendica împreună cu acestea restabilirea garanţiilor constituţionale şi parlamentare. Comuniştii italieni ar fi vrut încă de atunci să discrediteze conţinutul opoziţiei faţă de fascism a tuturor partidelor burgheze de mijloc, mic-burgheze şi pseudo-proletare; prin urmare, ei au prevăzut în zadar, încă de atunci, că orice energie revoluţionară va naufragia prin intrarea pe acea cale degenerativă care a condus, în cele din urmă, la Comitetele de Eliberare Naţională. [2]
Politica partidului comunist este, prin natura sa, o politică de ofensivă şi în niciun caz nu trebuie să lupte pentru conservarea iluzorie a condiţiilor proprii instituţiilor capitaliste. Dacă în perioada anterioară anului 1871 proletariatul trebuia să lupte alături de forţele burgheze, acest lucru nu s-a întâmplat pentru ca acestea să poată conserva anumite poziţii sau să evite căderea unor forme istorice dobândite, ci dimpotrivă, pentru ca ele să poată sfărâma şi depăşi formele istorice precedente. Atât în economia de detaliu, cât şi în politica generală şi mondială, clasa proletară, aşa cum nu are nimic de pierdut, nu are nimic de apărat, iar sarcina sa este doar atacul şi cucerirea. Prin urmare, la apariţia manifestărilor de concentrare, unitate şi totalitarism capitalist, partidul revoluţionar trebuie înainte de toate să recunoască faptul că în aceasta constă victoria sa ideologică integrală şi trebuie, prin urmare, doar să se preocupe de raportul efectiv de forţe pentru dispunerea în războiul civil revoluţionar — raport pe care l-au făcut nefavorabil, tocmai şi exclusiv, valurile de degenerare oportunistă şi intermediară —; el trebuie să facă tot posibilul pentru a declanşa atacul final, iar acolo unde nu o poate face, trebuie să facă faţă înfrângerii, dar niciodată să nu pronunţe un laş şi defetist „vade retro Satana“ care să echivaleze cu a cerşi în mod stupid toleranţă sau iertare de la inamicul de clasă.
18. — În faza modernă a capitalismului „ireversibil“, alianţa sub forme insurecţionale (Spania, rezistenţa, mişcarea de partizani) rămâne colaborare de clasă şi trădare.
În timp ce, în faţa celui de-al doilea dintre marile valuri istorice oportuniste, orientarea trădătoare se prezenta sub forme umanitare, filantropice şi pacifiste şi culmina cu defăimarea metodei insurecţionale şi a acţiunii armate (sfârşind în apologetica violenţei legale şi statale de război), un fapt nou în al treilea val degenerativ este cel că trădarea şi abaterea de la linia revoluţionară de clasă s-au prezentat şi sub formă de acţiuni de luptă şi de război civil. Critica adusă degenerării de la linia de clasă rămâne aceeaşi în această fază actuală, atât împotriva fronturilor comune, a blocurilor sau alianţelor cu scop pur propagandistic sau electoral şi parlamentar, cât şi atunci când este vorba de coluziuni hibride ale unor mişcări eterogene faţă de partidul comunist pentru a face să prevaleze un guvern asupra altuia în interiorul unei ţări, printr-o luptă de natură militară bazată pe cucerirea de teritoriu şi de poziţii de forţă. Prin urmare, întreaga politică de alianţe din războiul civil din Spania, desfăşurată în timp de pace între state, precum şi întreaga mişcare de partizani împotriva germanilor sau a fasciştilor şi aşa-numita Rezistenţă, puse în scenă în timpul stării de război dintre state în al Doilea Război Mondial, reprezintă în mod neechivoc, în ciuda recurgerii la mijloace sângeroase, o trădare a luptei de clasă şi o formă de colaborare cu forţele capitaliste. Cu atât mai mult, refuzul partidului comunist de a se subordona unor comitete interpartinice şi suprapartinice nu trebuie decât să devină mai inexorabil atunci când se trece de la domeniul agitaţiilor permise de lege la cel vital şi primordial al mişcărilor conspirative, al pregătirii armelor şi al organizării unităţilor de luptă, domenii în care este criminal să existe ceva în comun cu mişcările care nu sunt de clasă. Nu mai este nevoie să amintim cum toate aceste coluziuni s-au soldat, în caz de înfrângere, cu concentrarea răzbunării exclusiv asupra comuniştilor, iar în caz de succes aparent, cu dezarmarea completă a aripii revoluţionare şi cu denaturarea partidului său pentru a face loc unor noi situaţii legalizate şi consolidate ale ordinii burgheze.
19. — Renegarea principiilor şi politica contrarevoluţionară în al Doilea Război Mondial. Definirea războiului drept imperialist şi directiva defetismului în Anglia şi Franţa în timpul alianţei cu germanii. Definirea războiului pentru democraţie în Occident în timpul alianţei cu imperialismul anglo-american. Distrugerea oricărei tradiţii istorice revoluţionare europene şi ruse. Prăbuşirea pregătirii şi a maturităţii revoluţionare a partidelor comuniste.
Toate aceste manifestări de oportunism, în tactica impusă partidelor europene şi în practica de guvernare şi poliţienească din Rusia, au fost încoronate după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial de politica dusă de statul rus faţă de celelalte state beligerante şi de directivele transmise de Moscova partidelor comuniste. Nu numai că nu s-a întâmplat ca acestea să refuze în toate ţările capitaliste participarea la război şi chiar să profite de acesta pentru a iniţia acţiuni de clasă şi defetiste menite să doboare statul. Într-o primă fază, Rusia a încheiat un acord cu Germania şi, în consecinţă, în timp ce se stabilea ca secţiunea germană să nu încerce nimic împotriva puterii hitleriste, s-a îndrăznit să se dicteze o tactică aşa-zis marxistă comuniştilor francezi, pentru ca aceştia să declare imperialist şi de agresiune războiul burgheziei franceze şi engleze, invitând aceste partide să ducă acţiuni ilegale împotriva statului şi a armatei; dar de îndată ce statul rus s-a aflat în conflict militar cu cel german şi a avut, prin urmare, interesul ca toate forţele care îl atacau pe acesta să fie eficiente, nu doar partidele din Franţa, Anglia etc. au primit directiva politică opusă şi ordinul de a trece pe frontul apărării naţionale (exact aşa cum făcuseră socialiştii în 1914, descalificaţi de Lenin), ci s-a şi răsturnat orice poziţie teoretică şi istorică declarându-se că războiul occidentalilor împotriva Germaniei nu era un război imperialist, ci pentru libertate şi democraţie, şi aceasta dès le début, adică încă de când, în 1939, conflictul izbucnise şi întreaga presă şi propagandă pseudo-comunistă fuseseră lansate împotriva franco-englezilor! Este, prin urmare, clar că forţele Internaţionalei Comuniste — lichidată formal la un moment dat pentru a oferi o mai bună garanţie puterilor imperialiste că partidele comuniste din ţările lor erau complet în slujba respectivelor naţiuni şi patrii — nu au fost folosite în nicio împrejurare a lungului război pentru a provoca prăbuşirea vreunei puteri capitaliste şi condiţiile unei cuceriri a puterii de către clasele muncitoare; dimpotrivă, ele au fost întotdeauna folosite doar în colaborare deschisă cu un grup imperialist şi, în plus, s-a experimentat colaborarea când cu un grup, când cu celălalt, în funcţie de modul în care se schimbau interesele militare şi naţionale ale Rusiei. Faptul că nu mai era vorba de o simplă tactică oportunistă, fie ea şi enorm umflată, ci de o totală abandonare a poziţiilor istorice, rezultă din neruşinarea cu care a fost schimbată politic definirea puterilor burgheze. Franţa, Anglia, America, imperialiste şi plutocratice în 1939—1940, devin în schimb exponente ale progresului, libertăţii şi civilizaţiei în anii următori şi au în comun cu Rusia programul de reorganizare a lumii. Însă o transformare atât de uluitoare, care se pretinde a fi pusă în acord cu doctrinele şi textele marxiste şi leniniste, nu are nici măcar un caracter definitiv, deoarece sunt suficiente primele disensiuni din 1946 încoace şi primele conflicte locale din Europa şi Asia pentru a trimite aceleaşi state, însoţite de cele mai aprige expresii, în cel mai infam cerc al imperialismului!
Nu este de mirare, aşadar, că încercările la care au fost supuse partidele revoluţionare ce s-au grupat la Moscova în 1919—1920 — înaintând în ritm „progresiv“ de la contactele cu social-trădătorii şi social-patrioţii repudiaţi cu o zi înainte, la fronturile unice, la experimentele de guverne muncitoreşti comune care renunţau la dictatură, la blocurile cu alte partide ale micii burghezii şi ale democraţiei şi, în sfârşit, la aservirea totală faţă de politica de război a unor puteri capitaliste recunoscute astăzi deschis nu doar ca imperialiste, ci şi ca „fasciste“ într-un grad nu mai mic decât cel al Germaniei şi al Italiei de atunci — au distrus în decurs de treizeci de ani, în aceste partide, orice urmă de caracter de clasă revoluţionar.
20. — Sinteza, în cel de-al treilea val istoric al oportunismului, a caracterelor dezastruoase ale primelor două: participarea la guverne constituţionale de bloc, pe lângă directiva de a lupta legal, negând necesitatea căilor revoluţionare pentru cucerirea puterii de către muncitori; participarea la guverne de apărare naţională, precum şi renunţarea la orice perturbare a guvernelor — ieri ale Axei, astăzi ale Occidentului — angajate în război, până la lichidarea formală a Cominternului. Previziunea sigură a unui prejudiciu mai mare adus forţei de clasă a proletariatului mondial în comparaţie cu primele două valuri oportuniste.
Cel de-al treilea val istoric al oportunismului însumează caracteristicile cele mai nocive ale celor două precedente, în aceeaşi măsură în care capitalismul de astăzi cuprinde toate stadiile dezvoltării sale.
După încheierea celui de-al Doilea Război Imperialist, partidele oportuniste, aliate cu toate partidele declarat burgheze în cadrul Comitetelor de Eliberare Naţională, participă alături de acestea la guverne constituţionale. În Italia participă chiar la cabinete monarhice, amânând problema instituţională a formei statului pentru momente mai „oportune“. Prin urmare, ele neagă folosirea metodei revoluţionare pentru cucerirea puterii politice de către proletariat, consfinţind necesitatea luptei legale şi parlamentare, căreia trebuie să-i fie subordonate toate pornirile de clasă ale proletariatului, în vederea cuceririi pe cale paşnică şi majoritară a puterii politice. Ele postulează participarea la guverne de apărare naţională, împiedicând orice perturbare a guvernelor angajate în război, aşa cum în primul an al conflictului se fereau cu grijă de sabotarea guvernelor fasciste, ba chiar le alimentau potenţialul de război prin trimiterea de mărfuri de primă necesitate.
Oportunismul îşi urmează procesul fatal, sacrificând inamicului de clasă al proletariatului — imperialismul — chiar şi în mod formal Internaţionala a III-a pentru „consolidarea ulterioară a frontului unic al Aliaţilor şi al celorlalte naţiuni unite“. Se adeverea astfel previziunea istorică a Stângii italiene, anticipată încă din primii ani de viaţă ai Internaţionalei a III-a. Era inevitabil ca dezvoltarea gigantică a oportunismului în mişcarea muncitorească să conducă la lichidarea tuturor instanţelor revoluţionare.
Prin urmare, reconstituirea forţei de clasă a proletariatului mondial apare ca fiind puternic întârziată şi dificilă şi va necesita un efort mai mare.
21. — Consecinţa inevitabilă a influenţei asupra maselor exercitate, pe de o parte, de vechile partide socialiste, iar pe de altă parte, de partidele numite încă comuniste, dar care duc o politică defetistă faţă de orice principiu şi metodă revoluţionară, constă în imposibilitatea oricărui atac serios asupra puterilor burgheze după al Doilea Război Mondial, atât în ţările învingătoare şi aliate cu Rusia, cât şi în cele învinse, acestea din urmă fiind ocupate militar în scop contrarevoluţionar cu consimţământul şi participarea ei.
Influenţa contrarevoluţionară asupra proletariatului mondial, extinsă şi aprofundată prin participarea directă a partidelor oportuniste alături de statele învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial, a dus la ocuparea militară a ţărilor învinse pentru a împiedica revolta maselor exploatate. Ocupaţie acceptată şi girată în scop contrarevoluţionar de toate partidele aşa-zise socialiste şi comuniste în timpul conferinţelor de la Ialta şi Teheran. Se împiedica astfel orice posibilitate serioasă de atac revoluţionar asupra puterilor burgheze, atât în ţările învingătoare şi aliate, cât şi în cele învinse. Se dovedea astfel corectă poziţia Stângii italiene care, considerând al Doilea Război Mondial ca fiind imperialist şi ocuparea militară a ţărilor învinse ca fiind contrarevoluţionară, prevedea imposibilitatea absolută a unei reluări revoluţionare rapide.
22. — Falsa teorie a coexistenţei în lume a statelor capitaliste şi socialiste, mască a realităţii conţinutului capitalist al construcţiei sociale a puterii ruse. Un stat proletar (care nu există astăzi), dacă nu declară un război sfânt al naţiunilor socialiste împotriva naţiunilor capitaliste, declară şi menţine războiul de clasă în interiorul ţărilor burgheze, pregătindu-i pe proletari pentru insurecţie, aşa cum se prevede în programul partidelor comuniste.
În perfectă coerenţă cu un întreg trecut tot mai deschis contrarevoluţionar, Rusia şi partidele afiliate au modernizat teoria colaborării permanente între clase, postulând coexistenţa paşnică în lume între statele capitaliste şi cele socialiste. S-a înlocuit lupta dintre state cu emulaţia paşnică dintre state, îngropând încă o dată doctrina marxismului revoluţionar. Un stat socialist, dacă nu declară un război sfânt împotriva statelor capitaliste, declară şi menţine războiul de clasă în interiorul ţărilor burgheze, pregătindu-i pe proletari, în teorie şi acţiune, pentru insurecţie; fiind în aceasta în perfect acord cu programul partidelor comuniste care, fără a se sfii să-şi exprime deschis opiniile şi intenţiile (Manifestul Comunist, 1848), învaţă tocmai şi presupun distrugerea violentă a puterii burgheze.
Prin urmare, statele şi partidele care doar admit ca ipoteză „coexistenţa“ şi emulaţia între state, în loc să propage incompatibilitatea absolută dintre clasele inamice şi lupta armată pentru eliberarea proletariatului de sub jugul capitalismului, nu sunt în realitate nici state, nici partide revoluţionare, iar frazeologia lor maschează conţinutul capitalist al structurii lor.
Menţinerea acestei ideologii în rândul proletariatului reprezintă o frână tragică, fără a cărei depăşire nu va exista o redresare de clasă.
23. — Refuzul metodei pacifiste, prin care se încearcă acoperirea schimbării radicale şi scandaloase în evaluarea capitalismului imperialist american — invocat ieri drept salvator al proletariatului european, iar astăzi definit prin acele trăsături de exploatare şi agresiune evidente încă de la originea sa şi care au căpătat proporţii uriaşe odată cu intervenţia în Primul Război Mondial.
Oportunismul politic al celui de-al treilea val se dovedeşte a fi mai abject şi mai ruşinos decât cele precedente, alimentându-se din elementul cel mai repugnant: pacifismul.
Manevra pacifismului, pentru ca apoi să se revină la mişcarea de partizani, ascunde tripla schimbare radicală şi scandaloasă în evaluarea capitalismului imperialist anglo-american: imperialist în 1939, democratic şi „eliberator“ al proletariatului european în 1942, din nou imperialist astăzi.
În ceea ce priveşte caracterul reacţionar şi imperialist, capitalismul american a arătat, chiar dacă într-o măsură mai mică, faptul că poseda încă de pe vremea Primului Război Mondial imperialist o vitalitate formidabilă: aspecte evidenţiate de mai multe ori de Lenin şi de Internaţionala a III-a în perioada glorioasă a luptei revoluţionare.
Exploatând sugestia pe care pacifismul o trezeşte în rândul proletarilor, oportunismul exercită asupra acestora o influenţă pătrunzătoare incontestabilă, deşi este evidentă inseparabilitatea sa de pacifismul social.
Apărarea păcii şi a patriei, elemente propagandistice comune tuturor statelor şi partidelor care coexistă în cadrul ONU — nouă ediţie a Societăţii Naţiunilor, o societate de „tâlhari“ în definiţia leninistă —, constituie principiile oportunismului şi se bazează pe colaborarea de clasă.
Oportuniştii de astăzi dovedesc că sunt cu mult în afara procesului revoluţionar şi chiar sub nivelul utopiştilor Saint-Simon, Owen, Fourier şi al lui Proudhon însuşi.
Marxismul revoluţionar respinge pacifismul ca teorie şi ca mijloc de propagandă, subordonând pacea răsturnării violente a imperialismului mondial: nu va exista pace atât timp cât întregul proletariat din lume nu va fi eliberat de exploatarea burgheză. De asemenea, denunţă pacifismul drept o armă a inamicului de clasă pentru a-i dezarma pe proletari şi a-i sustrage de sub influenţa Revoluţiei.
24. — Refuzul teoriei făţişe de colaborare de clasă în organele de putere naţionale, condiţionată doar de evitarea războiului deschis dintre Occident şi Rusia şi de o orientare spre o democraţie vagă şi un reformism în cadrele constituţionale, ca echivalent al unei dezarmări a forţelor revoluţionare mai ruşinoase decât cea oferită burgheziilor de către social-patrioţii din 1914 şi de ministerialiştii de tipul Millerand, Bissolati, Vandervelde, MacDonald şi tovarăşii lor, înfrânţi de Lenin şi de Internaţionala a III-a.
Devenind deja o practică obişnuită întinderea de punţi către partidele imperialismului pentru a constitui alături de ele guverne de „unitate naţională“ între clase, oportunismul stalinist realizează această aspiraţie în cel mai înalt organism interstatal, în cadrul ONU, declarând o colaborare tot mai nelimitată între clase, cu condiţia să fie evitat războiul între cele două blocuri imperialiste rivale şi ca aparatele represive ale statelor să fie camuflate sub o democraţie vagă şi sub reformism.
Acolo unde stalinismul domină fără opoziţie, el a realizat această premisă prin inaugurarea unor structuri de putere naţionale în care figurează toate clasele sociale. Cu acestea se pretinde că se armonizează interesele respective opuse, aşa cum o demonstrează blocul celor patru clase în China, unde proletariatul, departe de a fi cucerit puterea politică, suferă presiunea neîncetată a tânărului capitalism industrial, suportând costurile „Reconstrucţiei Naţionale“, la fel ca proletarii din toate celelalte ţări ale lumii.
Dezarmarea forţelor revoluţionare oferită burgheziei de către social-patrioţii din 1914 şi de către ministerialiştii de tipul Millerand, Bissolati, Vandervelde, MacDonald & Co. — biciuiţi şi înfrânţi de Lenin şi de Internaţională —, păleşte în comparaţie cu colaboraţionismul ruşinos şi sfruntat al social-patrioţilor şi ministerialiştilor de astăzi. Aşa cum se opunea „guvernului muncitorilor şi ţăranilor“ — considerându-l fie o dublură a dictaturii proletariatului (şi deci ambiguu şi pleonastic), fie diferit de dictatura proletariatului (şi deci inacceptabil) —, Stânga italiană respinge cu atât mai mult teoria făţişă a colaborării de clasă, chiar dacă aceasta ar fi prezentată ca o condiţie tactică tranzitorie, revendicând pentru proletariat şi pentru partidul de clasă monopolul necondiţionat al statului şi al organelor sale, dictatura sa de clasă unitară şi indivizibilă.
[1]. Se referă la evenimentele din octombrie 1923 din Saxonia şi Turingia, unde Partidul Comunist German (KPD) a intrat în guverne de coaliţie („guverne muncitoreşti“) alături de aripa stângă a social-democraţilor (SPD), sub coordonarea lui Heinrich Brandler. Acest experiment tactic, menit să servească drept punct de pornire pentru o insurecţie armată generală („Octombrie german“), s-a prăbuşit lamentabil. Când guvernul central de la Berlin a decretat execuţia confederală (Reichsexekution) şi a trimis armata (Reichswehr), miniştrii comunişti au fost înlăturaţi din funcţie fără ca miliţiile muncitoreşti să opună vreo rezistenţă.
[2]. Comitetele de Eliberare Naţională (Comitati di Liberazione Nazionale — CLN) au fost organisme politice înfiinţate în Italia în septembrie 1943 pentru a coordona mişcarea de rezistenţă împotriva fascismului şi a ocupaţiei germane. CLN reunea un spectru ideologic extrem de larg, de la comunişti şi socialişti până la democraţi-creştini, liberali şi susţinători ai monarhiei. Stânga comunistă a criticat vehement participarea la CLN, considerând-o o capitulare istorică şi o formă gravă de colaborare de clasă, care a subordonat lupta revoluţionară a proletariatului intereselor reconstrucţiei statului democratic burghez.