Istoria mişcării proletare revoluţionare demonstrează că, în cursul perioadei capitaliste, există faze de mare presiune şi înaintare; faze de repliere bruscă sau lentă, prin înfrângere ori prin degenerare; şi faze de lungă aşteptare înainte de redresare.
În accepţiunea corectă a determinismului istoric, se consideră că, în timp ce dezvoltarea tipului capitalist de producţie în fiecare ţară şi răspândirea sa pe întregul pământ continuă aproape fără întrerupere sub aspect tehnic, economic şi social, alternativele forţelor de clasă aflate în conflict se leagă, în schimb, de desfăşurările luptei istorice generale, de bătăliile câştigate şi pierdute şi de erorile de metodă strategică.
Partidul realizează analize, comparaţii şi comentarii ale faptelor recente şi contemporane cu scopul de a confirma această teză; exclude orice activitate doctrinară care ar tinde să fundamenteze noi teorii şi care ar porni de la premisa că faptele nu se lasă explicate de cea fundamentală.
1. — Istoria capitalismului, încă de la apariţia sa, prezintă o dezvoltare neregulată, cu un ritm periodic de crize, pe care Marx le stabilea ca fiind de aproximativ zece ani şi precedate de perioade de dezvoltare continuă intensă.
Crizele sunt inseparabile de capitalism care, cu toate acestea, nu încetează să crească, să se extindă şi să se umfle, până când forţele mature ale revoluţiei nu-i vor aplica lovitura finală. În paralel, istoria mişcării proletare demonstrează că, în cursul perioadei capitaliste, există faze de mare presiune şi înaintare, faze de repliere bruscă sau lentă, din cauza înfrângerii şi a degenerării, şi faze de lungă aşteptare înainte de redresare. Comunei din Paris i-a succedat, după o înfrângere violentă, o perioadă de dezvoltare paşnică relativă a capitalismului, în timpul căreia s-au generat tocmai teoriile revizioniste şi oportuniste, ca dovadă a replierii revoluţiei.
Revoluţia din Octombrie a fost înfrântă printr-o lentă involuţie, culminând cu suprimarea violentă a făuritorilor săi supravieţuitori. Din 1917, revoluţia este marea absentă, iar redresarea forţelor revoluţionare nu pare iminentă nici astăzi.
2. — În ciuda acestor reculuri, tipul capitalist de producţie se extinde şi se afirmă în toate ţările, aproape fără întrerupere sub aspect tehnic şi social. În schimb, alternativele forţelor de clasă aflate în conflict se leagă de desfăşurările luptei istorice generale, de contrastul deja potenţial în zorii dominaţiei burgheze asupra claselor feudale şi precapitaliste, precum şi de procesul politic evolutiv al celor două clase istorice rivale, burghezia şi proletariatul — proces marcat de victorii şi înfrângeri, de erori de metodă tactică şi strategică. Primele ciocniri datează încă din 1789, ajungând până în zilele noastre prin anii 1848, 1871, 1905, 1917, perioadă în care burghezia şi-a perfecţionat armele de luptă împotriva proletariatului, în aceeaşi măsură crescătoare cu dezvoltarea sa economică.
Ca reflex, în faţa extinderii şi a dezvoltării gigantice a capitalismului, proletariatul nu a ştiut întotdeauna să-şi aplice cu succes energiile de clasă, recăzând după fiecare înfrângere în mrejele oportunismului şi ale trădării şi rămânând departe de revoluţie pentru o perioadă de timp tot mai lungă.
3. — Ciclul luptelor victorioase şi al înfrângerilor chiar şi mai dezastruoase, precum şi al valurilor oportuniste în care mişcarea revoluţionară este supusă influenţei clasei inamice, reprezintă un domeniu vast de experienţe pozitive, prin care se dezvoltă maturitatea revoluţiei.
Redresările de după înfrângeri sunt lungi şi dificile; în cadrul acestora, deşi nu apare la suprafaţa evenimentelor politice, mişcarea nu-şi întrerupe firul, ci continuă, cristalizată într-o avangardă restrânsă, exigenţa revoluţionară de clasă.
Perioade de depresiuni politice: de la 1848 la 1867, de la a doua revoluţie pariziană până în pragul Războiului Franco-Prusian, în care mişcarea revoluţionară se încarnează aproape exclusiv în Engels şi Marx şi într-un cerc restrâns de tovarăşi. De la 1872 la 1889: de la înfrângerea Comunei din Paris până la începutul războaielor coloniale şi la redeschiderea crizei capitaliste care va duce la Războiul Ruso-Japonez şi apoi la Primul Război Mondial; în timpul acestei perioade de reflux a mişcării, nucleul gânditor al Revoluţiei este reprezentat de Marx şi Engels. De la 1914 la 1918, perioada Primului Război Mondial, în timpul căreia se prăbuşeşte Internaţionala a II-a, Lenin, alături de alţi tovarăşi din câteva ţări, duce mai departe mişcarea.
Odată cu anul 1926, a început o altă perioadă nefavorabilă a revoluţiei, în timpul căreia a fost lichidată victoria din Octombrie. Doar Stânga italiană a menţinut intactă teoria marxismului revoluţionar şi numai în ea s-a cristalizat premisa redresării de clasă. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, condiţiile mişcării s-au înrăutăţit şi mai mult, antrenând în război întregul proletariat în slujba imperialismului şi a oportunismului stalinist.
Astăzi ne aflăm în plină depresiune şi nu este de conceput o redresare a mişcării revoluţionare decât în decursul multor ani. Lungimea acestei perioade este în raport cu gravitatea valului degenerativ, precum şi cu concentrarea tot mai mare a forţelor capitaliste adverse. Stalinismul însumează caracteristicile cele mai nocive ale celor două valuri precedente ale oportunismului, în paralel cu faptul că procesul de concentrare capitalistă este astăzi cu mult superior celui din perioada imediat următoare Primului Război Mondial.
4. — Astăzi, în plină depresiune, deşi posibilităţile de acţiune se restrâng foarte mult, totuşi partidul, urmând tradiţia revoluţionară, nu intenţionează să rupă linia istorică a pregătirii unei viitoare redresări de proporţii a mişcării de clasă, care să-şi însuşească toate rezultatele experienţelor trecute. Restrângerea activităţii practice nu este urmată de renunţarea la premisele revoluţionare. Partidul recunoaşte că restrângerea anumitor sectoare este accentuată cantitativ, dar nu din acest motiv este modificat ansamblul aspectelor activităţii sale şi nici nu renunţă la el în mod expres.
5. — Activitatea principală, astăzi, este restabilirea teoriei comunismului marxist. Suntem încă la arma criticii. Din acest motiv, partidul nu va lansa nicio doctrină nouă, reafirmând deplina valabilitate a tezelor fundamentale ale marxismului revoluţionar, pe deplin confirmate de fapte şi de atâtea ori călcate în picioare şi trădate de oportunism pentru a-şi acoperi retragerea şi înfrângerea.
Aşa cum a combătut întotdeauna toţi revizioniştii şi oportuniştii, Stânga italiană îi denunţă şi îi combate astăzi ca atare pe stalinişti.
Partidul îşi bazează acţiunea pe poziţii antirevizioniste. Lenin, încă de la apariţia sa pe scena politică, a combătut revizionismul lui Bernstein şi a restaurat linia de principiu, demolând tezele celor două revizuiri, social-democrată şi social-patriotică.
Stânga italiană a denunţat, încă de la apariţia lor, primele abateri tactice din sânul Internaţionalei a III-a ca prime simptome ale unei a treia revizuiri, care astăzi s-a conturat pe deplin şi care cuprinde în sine erorile ambelor revizuiri precedente.
Tocmai pentru că proletariatul este ultima clasă care va fi exploatată şi care, prin urmare, nu va succeda niciuneia în exploatarea altor clase, doctrina a fost edificată la naşterea clasei şi nu poate fi nici modificată, nici reformată.
Dezvoltarea capitalismului de la naşterea sa până astăzi a confirmat şi confirmă teoremele marxismului, aşa cum sunt enunţate în texte, iar orice pretinsă „inovaţie“ sau „învăţătură“ din ultimii treizeci de ani confirmă doar că capitalismul mai trăieşte şi că trebuie să fie răsturnat.
Prin urmare, centrul actualei poziţii doctrinare a mişcării este acesta: nicio revizuire a principiilor originare ale revoluţiei proletare.
6. — Partidul realizează astăzi o activitate de înregistrare ştiinţifică a fenomenelor sociale, cu scopul de a confirma tezele fundamentale ale marxismului. Analizează, compară şi comentează faptele recente şi contemporane. Respinge elaborarea doctrinară care tinde să fundamenteze teorii noi sau să demonstreze insuficienţa doctrinei în explicarea fenomenelor.
Întreaga această activitate de demolare (Lenin: Ce-i de făcut?) a oportunismului şi a deviaţionismului stă astăzi la baza activităţii partidului care, şi în această privinţă, urmează tradiţia şi experienţele revoluţionare din perioadele de reflux revoluţionar şi de înflorire a teoriilor oportuniste — perioade în care i-au avut ca adversari violenţi şi neînduplecaţi pe Marx, Engels, Lenin şi Stânga italiană.
7. — Cu această corectă evaluare revoluţionară a sarcinilor de astăzi, partidul — deşi puţin numeros şi slab legat de masa proletariatului şi deşi veghează mereu ca sarcina teoretică să rămână o sarcină de prim-plan — refuză cu desăvârşire să fie considerat o grupare de gânditori sau de simpli studioşi aflaţi în căutarea unor noi adevăruri ori care au pierdut adevărul de ieri, considerându-l insuficient.
Nicio mişcare nu poate triumfa în istorie fără continuitatea teoretică, reprezentată de experienţa luptelor trecute. Rezultă de aici că partidul interzice libertatea personală de elaborare şi de elucubrare a unor noi scheme şi explicaţii ale lumii sociale contemporane: interzice libertatea individuală de analiză, de critică şi de perspectivă chiar şi pentru cel mai pregătit intelectual dintre membri şi apără soliditatea unei teorii care nu este efectul unei credinţe oarbe, ci reprezintă conţinutul ştiinţei de clasă proletare, construit cu materialul adunat de secole, nu prin gândirea oamenilor, ci prin forţa faptelor materiale, reflectate în conştiinţa istorică a unei clase revoluţionare şi cristalizate în partidul său. Faptele materiale nu au făcut decât să confirme doctrina marxismului revoluţionar.
8. — În ciuda numărului restrâns al membrilor săi, determinat de condiţiile net contrarevoluţionare, partidul nu încetează prozelitismul şi propaganda principiilor sale în toate formele orale şi scrise, chiar dacă la întrunirile sale participă puţine persoane, iar presa are o difuzare limitată. Partidul consideră presa în faza actuală drept principala sa activitate, fiind unul dintre mijloacele cele mai eficiente permise de situaţia reală pentru a indica maselor linia politică de urmat, în vederea unei difuzări organice şi mai extinse a principiilor mişcării revoluţionare.
9. — Evenimentele, nu voinţa sau decizia oamenilor, determină astfel şi sectorul de pătrundere în rândul marilor mase, limitându-l la un mic colţ din activitatea generală. Cu toate acestea, partidul nu pierde nicio ocazie de a pătrunde în orice fisură, în orice breşă, ştiind bine că redresarea nu va avea loc decât după ce acest sector se va fi extins considerabil şi va fi devenit dominant.
10. — Accelerarea procesului derivă, pe lângă cauzele sociale profunde ale crizelor istorice, din activitatea de prozelitism şi propagandă desfăşurată cu mijloacele reduse aflate la dispoziţie. Partidul exclude în mod absolut posibilitatea de a stimula procesul prin mijloace, manevre şi expediente care să facă apel la acele grupuri, cadre şi ierarhii care uzurpă numele de proletari, socialişti şi comunişti. Aceste mijloace, care au ghidat tactica Internaţionalei a III-a imediat după dispariţia lui Lenin din viaţa politică, nu au avut alt efect decât dezintegrarea Cominternului ca teorie organizatorică şi forţă activă a mişcării, lăsând întotdeauna câte o frântură de partid pe calea „expedientului tactic“. Aceste metode sunt readuse în discuţie şi revalorizate de mişcarea troţkistă şi de Internaţionala a IV-a, fiind considerate pe nedrept metode comuniste.
Pentru a accelera redresarea de clasă nu există reţete de-a gata. Pentru a-i face pe proletari să asculte vocea de clasă nu există manevre şi expediente care, ca atare, nu ar face partidul să apară aşa cum este cu adevărat, ci ar reprezenta o denaturare a funcţiei sale, în detrimentul şi spre prejudiciul redresării efective a mişcării revoluţionare, care se bazează pe maturitatea reală a faptelor şi pe adecvarea corespunzătoare a partidului, abilitat pentru aceasta doar de inflexibilitatea sa doctrinară şi politică.
Stânga italiană a combătut întotdeauna expedientismul pentru a rămâne mereu la suprafaţă, denunţându-l ca o abatere de principiu şi deloc conform determinismului marxist.
Pe linia experienţelor trecute, partidul se abţine, prin urmare, de la a lansa şi a accepta invitaţii, scrisori deschise şi lozinci de agitaţie pentru comitete, fronturi şi acorduri mixte cu orice altă mişcare şi organizaţie politică.
11. — Partidul nu ascunde faptul că, în fazele de redresare, nu se va întări în mod autonom dacă nu va apărea o formă de asociere economică şi sindicală a maselor.
Sindicatul — deşi nu a fost niciodată ferit de influenţele claselor inamice şi a funcţionat ca vehicul pentru abateri şi deformări continue şi profunde, şi deşi nu este un instrument specific revoluţionar — rămâne totuşi de interes pentru partid, care nu renunţă de bunăvoie la activitatea în interiorul acestuia, deosebindu-se net de toate celelalte grupări politice. Partidul recunoaşte că astăzi nu poate desfăşura decât în mod sporadic o activitate sindicală; însă, de îndată ce raportul numeric concret dintre membrii săi, simpatizanţi şi cei organizaţi într-un anumit organism sindical se dovedeşte a fi semnificativ, iar respectivul organism este de aşa natură încât nu este exclusă ultima posibilitate de activitate virtuală şi statutară autonomă de clasă, partidul va realiza pătrunderea în cadrul său şi va încerca să-i cucerească conducerea.
12. — Partidul nu este o filiaţie a Fracţiunii abstenţioniste, deşi aceasta a avut un rol important în mişcare până la crearea definitivă a Partidului Comunist din Italia la Livorno, în 1921. Opoziţia din cadrul Partidului Comunist din Italia şi al Internaţionalei Comuniste nu s-a bazat pe tezele abstenţionismului, ci pe alte chestiuni de fond. Parlamentarismul, urmând dezvoltarea statului capitalist care va asuma pe faţă forma de dictatură, pe care marxismul i-a descoperit-o încă de la început, îşi pierde treptat din importanţă. Până şi aparentele supravieţuiri ale instituţiilor elective parlamentare ale burgheziilor tradiţionale se epuizează tot mai mult, rămânând doar o simplă frazeologie şi evidenţiind în momentele de criză socială forma dictatorială a statului, ca ultimă instanţă a capitalismului, împotriva căreia trebuie să se exercite violenţa proletariatului revoluţionar. Prin urmare, atâta timp cât persistă această stare de lucruri şi actualele raporturi de forţe, partidul nu se interesează de alegerile democratice de orice fel şi nu-şi desfăşoară activitatea în acest domeniu.
13. — Sprijinindu-se pe un dat al experienţei revoluţionare, şi anume că generaţiile revoluţionare se succed rapid şi că cultul personalităţii este un aspect periculos al oportunismului — dat fiind că trecerea liderilor mai vechi la inamic şi la tendinţele conformiste, din cauza uzurii, este un fapt natural confirmat de rare excepţii —, partidul acordă o atenţie maximă tinerilor şi face cel mai mare efort pentru a-i recruta şi a-i pregăti pentru activitatea politică, o activitate complet străină de arivism şi de apologia persoanelor.
În mediul istoric actual, cu un ridicat potenţial contrarevoluţionar, se impune formarea unor tinere elemente de conducere care să garanteze continuitatea Revoluţiei. Aportul unei noi generaţii revoluţionare este o condiţie necesară pentru redresarea mişcării.