Fundamentele doctrinare ale partidului comunist sunt cele ale marxismului, pe ale cărui baze, reconstituite împotriva devierilor oportuniste, se întemeiază Internaţionala a III-a. Aceste fundamente constau în: materialismul dialectic ca sistem de concepţie despre lume şi despre istoria omenirii; doctrinele economice fundamentale conţinute în Capitalul lui Marx ca metodă de interpretare a economiei capitaliste contemporane; formulările programatice din Manifestul Comunist ca linie directoare istorică şi politică a emancipării clasei muncitoare mondiale. Grandioasa şi victorioasa experienţă a revoluţiei ruse şi opera lui Lenin, conducătorul său şi maestrul comunismului internaţional, sunt confirmarea, restaurarea şi dezvoltarea consecventă a acelui sistem de principii şi metode. Nu este comunist şi nu poate milita în rândurile Internaţionalei cel care respinge fie şi o singură parte a acestuia.
Prin urmare, partidul comunist respinge şi condamnă doctrinele clasei dominante, de la cele spiritualiste şi religioase, idealiste în filozofie şi reacţionare în politică, până la cele pozitiviste, voltaireene şi liber-cugetătoare, iar în plan politic pe cele masonice, anticlericale şi democratice.
De asemenea, acesta condamnă şcolile politice care se bucură de o anumită aderenţă în rândul clasei muncitoare, cum ar fi: reformismul social-democrat, care concepe o evoluţie paşnică şi fără lupte armate de la puterea capitalistă la cea muncitorească şi invocă colaborarea de clasă; sindicalismul, care minimalizează acţiunea politică a clasei muncitoare şi necesitatea partidului ca organ revoluţionar suprem; anarhismul, care neagă necesitatea istorică a statului şi a dictaturii proletare ca mijloace de transformare a orânduirii sociale şi de desfiinţare a împărţirii în clase. În mod similar, partidul comunist combate multiplele manifestări ale pseudo-revoluţionarismului, menite să menţină în viaţă aceste tendinţe eronate printr-o întrepătrundere a lor cu teze aparent comuniste, pericol desemnat prin termenul de acum bine cunoscut de „centrism“.
Procesul istoric al emancipării proletariatului şi al întemeierii unei noi orânduiri sociale derivă din realitatea luptei de clasă. Orice luptă de clasă este o luptă politică, adică tinde să culmineze cu o luptă pentru cucerirea puterii politice şi conducerea unui nou organism statal. Prin urmare, organul care conduce lupta de clasă spre victoria sa finală este partidul politic de clasă, singurul instrument posibil mai întâi al insurecţiei revoluţionare, iar apoi al guvernării. Din aceste afirmaţii elementare şi geniale ale lui Marx, aduse din nou în prim-plan de către Lenin, izvorăşte definiţia partidului ca organizaţie a tuturor celor care sunt conştienţi de sistemul de opinii în care se rezumă sarcina istorică a clasei revoluţionare şi sunt hotărâţi să acţioneze pentru victoria acesteia. Datorită partidului, clasa muncitoare dobândeşte cunoaşterea drumului său şi voinţa de a-l parcurge, şi, prin urmare, în fazele succesive ale luptei, partidul reprezintă istoric clasa, deşi nu cuprinde în rândurile sale decât o parte mai mult sau mai puţin mare a acesteia. Aceasta este semnificaţia definiţiei partidului date de Lenin la al II-lea Congres Mondial.
Acest concept al lui Marx şi al lui Lenin se opune celui esenţialmente oportunist al partidului laburist sau muncitorist, la care participă de drept toţi acei indivizi care sunt, prin condiţia lor socială, proletari. Fiind clar că într-un asemenea partid, chiar dacă mai numeros doar în aparenţă, pot — iar în anumite situaţii chiar trebuie — să prevaleze influenţele contrarevoluţionare directe ale clasei dominante (reprezentată prin dictatura organizatorilor şi a liderilor, indiferent dacă aceştia, ca indivizi, provin din proletariat sau din alte clase), Marx şi Lenin nu doar că au combătut această eroare teoretică fatală, ci nu au ezitat să sfărâme în practică falsa unitate proletară pentru a asigura, chiar şi în momentele de eclipsare a activităţii sociale a proletariatului şi chiar prin intermediul unor mici grupuri politice de adepţi ai programului revoluţionar, continuitatea funcţiei politice a partidului în pregătirea sarcinilor viitoare ale proletariatului. Aceasta se dovedeşte a fi singura cale posibilă pentru a realiza în viitor concentrarea celei mai mari părţi posibile a muncitorilor în jurul conducerii şi sub steagurile unui partid comunist capabil de luptă şi de victorie.
O organizaţie nemijlocită a tuturor muncitorilor, în măsura în care aceştia sunt definiţi economic ca atare, nu se poate ridica la înălţimea sarcinilor politice, adică revoluţionare, deoarece diferitele grupuri profesionale şi locale nu vor resimţi decât impulsuri limitate pentru satisfacerea unor cerinţe parţiale, determinate de consecinţele directe ale exploatării capitaliste. Numai aşezând în fruntea clasei muncitoare un partid politic, definit prin aderarea politică a membrilor săi, se realizează sintetizarea treptată a acelor impulsuri particulare într-o viziune şi acţiune comună, în care indivizii şi grupurile reuşesc să depăşească orice particularism, acceptând dificultăţi şi sacrificii pentru triumful general şi final al cauzei clasei muncitoare. Definirea partidului ca partid al clasei muncitoare are la Marx şi Lenin o valoare istorică şi teleologică, nu una vulgar statistică şi constituţională.
Orice concepţie asupra problemelor de organizare internă a partidului, care reconduce la eroarea concepţiei laburiste despre partid, revelă o deviere teoretică gravă, întrucât înlocuieşte o viziune revoluţionară cu una democratică şi acordă o importanţă mai mare schemelor utopice de organisme proiectate decât realităţii dialectice a ciocnirii forţelor celor două clase opuse; aceasta reprezintă un pericol de recădere în oportunism. În ceea ce priveşte pericolele de degenerare a mişcării revoluţionare şi mijloacele pentru a asigura acea continuitate a orientării politice necesară în rândul liderilor şi al membrilor de rând, nu este posibil ca acestea să fie eliminate printr-o formulă de organizare. Cu atât mai puţin le elimină formula conform căreia doar muncitorul autentic poate fi comunist, contrazisă de imensa majoritate a exemplelor referitoare la indivizi şi la partide pe care ni le-a oferit propria experienţă. Garanţia despre care este vorba trebuie căutată în altă parte, dacă nu se doreşte contrazicerea postulatului marxist fundamental: „Revoluţia nu este o chestiune de formă de organizare“, postulat în care se rezumă întreaga cucerire realizată de socialismul ştiinţific faţă de elucubraţiile timpurii ale utopismului.
Pornind de la aceste concepţii despre natura partidului de clasă, trebuie dat un răspuns problemelor contingente actuale de organizare internă a Internaţionalei şi a partidului.
Problema modului în care partidul acţionează asupra situaţiilor şi asupra celorlalte grupări, organe şi instituţii ale societăţii în care îşi desfăşoară activitatea reprezintă problema generală a tacticii, ale cărei elemente generale trebuie stabilite în raport cu ansamblul principiilor noastre, urmând ca, într-o a doua etapă, să fie precizate normele de acţiune concretă în raport cu fiecare grup de probleme practice şi cu fazele succesive ale desfăşurării istorice.
Atribuind partidului revoluţionar locul şi sarcina sa în regenerarea societăţii, doctrina marxistă oferă cea mai strălucită rezolvare a problemei libertăţii şi a determinismului în activitatea omului. Raportată la abstractul „individ“, această problemă va mai furniza încă multă vreme material pentru elucubraţiile metafizice ale filozofilor clasei dominante şi decadente. Marxismul o aşează în lumina corectă a unei concepţii ştiinţifice şi obiective despre societate şi istorie. Aşa cum concepţia noastră este extrem de îndepărtată de opinia conform căreia individul este un atom ce acţionează asupra mediului extern, deformându-l şi modelându-l după bunul său plac printr-o forţă de iniţiativă transmisă de o virtute de tip divin, tot aşa este condamnabilă pentru noi concepţia voluntaristă despre partid, potrivit căreia un grup restrâns de oameni, după ce şi-a făurit un crez politic, îl răspândeşte şi îl impune lumii printr-un efort gigantic de voinţă, de activitate şi de eroism. Pe de altă parte, ar fi o concepţie aberantă şi stupidă despre marxism aceea conform căreia, procesul istoriei şi al revoluţiei desfăşurându-se după legi fixe, nu ne rămâne altceva de făcut decât să cercetăm în mod obiectiv care sunt aceste legi şi să încercăm să formulăm previziuni despre viitor, fără a încerca nimic în domeniul acţiunii — o concepţie fatalistă care echivalează cu anularea necesităţii existenţei şi funcţiei partidului. Determinismul marxist nu se află la mijloc, ci este în mod egal superior acestor două concepţii în puternica sa originalitate. Soluţia dată problemei este dialectică şi istorică, tocmai pentru că nu este apriorică şi este lipsită de pretenţia că un singur răspuns abstract ar fi valabil pentru toate epocile şi toate colectivităţile. Dacă dezvoltarea actuală a ştiinţelor nu permite o investigaţie completă asupra cauzelor care determină individul să acţioneze, pornind de la faptele fizice şi biologice pentru a ajunge la o ştiinţă a activităţilor psihologice, problema se rezolvă totuşi în domeniul sociologiei, aplicând acesteia, aşa cum a făcut Marx, metodele de investigaţie proprii ştiinţei moderne, pozitive şi experimentale, pe care socialismul o moşteneşte pe deplin şi care este cu totul altceva decât filozofia aşa-zis materialistă şi pozitivistă adoptată în ascensiunea sa istorică de către clasa burgheză. Se ajunge astfel, într-un anumit sens, la eliminarea nedeterminării procesului ce se desfăşoară în interiorul fiecărui individ, ţinând cont în mod raţional de influenţele reciproce dintre indivizi prin studiul critic al economiei şi al istoriei, după ce s-a curăţat terenul de orice prejudecată a ideologiilor tradiţionale. Pornind de la acest punct de plecare, marxismul ajunge să stabilească un sistem de noţiuni care nu este o dogmă imuabilă şi fixă, ci un instrument viu pentru a urmări şi recunoaşte legile procesului istoric. Fundamentul acestui sistem constă în descoperirile lui Marx privind determinismul economic, datorită cărora studiul formelor şi relaţiilor economice şi al dezvoltării mijloacelor tehnice de producţie ne oferă platforma obiectivă pe care se poate sprijini solid enunţarea legilor vieţii sociale şi, într-o anumită măsură, previziunea evoluţiei ulterioare a acesteia. Amintind toate acestea, trebuie subliniat că soluţia finală nu este o formulă imanentă conform căreia, odată găsită această cheie universală, s-ar putea spune că, lăsând fenomenele economice să evolueze, se va determina de la sine o serie prevăzută şi stabilită de fapte politice.
Deoarece, dacă critica noastră echivalează cu o depreciere completă şi definitivă a ceea ce reprezintă pentru indivizi — chiar şi atunci când sunt prezentaţi ca protagonişti ai faptelor istorice — nu atât acţiunea lor, cât intenţiile şi perspectivele cu care s-au amăgit că o coordonează, aceasta nu echivalează cu a nega faptul că un organism colectiv, cum este partidul de clasă, are şi trebuie să aibă iniţiativă şi voinţă proprie. Soluţia la care se ajunge este formulată în mod repetat în textele noastre fundamentale.
Omenirea şi chiar cele mai puternice colectivităţi ale sale, precum clasele, partidele şi statele, s-au mişcat aproape ca nişte simple jucării în mâinile legilor economice, până acum în mare parte necunoscute lor. Aceste colectivităţi erau lipsite, în acelaşi timp, de conştiinţa teoretică a procesului economic şi de posibilitatea de a-l dirija şi guverna. Însă pentru clasa care apare în epoca istorică prezentă, proletariatul, şi pentru colectivităţile politice — partidul şi statul — care trebuie să emane din ea, problema se modifică. Această clasă este prima care nu este împinsă să îşi bazeze ascensiunea pe consolidarea unor privilegii sociale şi pe o împărţire în clase, pentru a supune şi exploata o nouă clasă. Şi, în acelaşi timp, este prima care reuşeşte să îşi făurească o doctrină a desfăşurării economice, istorice şi sociale, tocmai în comunismul marxist.
Prin urmare, pentru prima dată, o clasă luptă pentru desfiinţarea claselor în general şi pentru desfiinţarea proprietăţii private asupra mijloacelor economice, în general, şi nu doar pentru o transformare a formelor sociale ale acestei proprietăţi.
Programul proletariatului este, alături de emanciparea sa de sub actuala clasă dominantă şi privilegiată, emanciparea colectivităţii umane de sub sclavia legilor economice pe care acesta le înţelege, pentru ca apoi să le domine într-o economie în sfârşit raţională şi ştiinţifică, ce va fi supusă intervenţiei directe a activităţii omului. De aceea şi în acest sens a scris Engels că revoluţia proletară marchează trecerea de la imperiul necesităţii la cel al libertăţii.
Aceasta nu înseamnă resuscitarea mitului iluzoriu al individualismului, care vrea să elibereze Eul uman de influenţele externe, în timp ce, dimpotrivă, împletirea acestora tinde să devină din ce în ce mai complexă, iar viaţa individului devine tot mai mult o parte inseparabilă a unei vieţi colective. La polul opus, problema este mutată în altă parte, iar libertatea şi voinţa sunt atribuite unei clase destinate să devină însăşi colectivitatea umană unitară, aflată într-o bună zi în luptă doar cu forţele potrivnice ale lumii fizice externe.
Dacă numai omenirea proletară — de care suntem încă departe — va fi liberă şi capabilă de o voinţă care să nu fie o iluzie sentimentală, ci capacitatea de a organiza şi de a stăpâni economia în cel mai larg sens al cuvântului; dacă astăzi clasa proletară rămâne totuşi, deşi mai puţin decât celelalte clase, determinată în limitele propriei sale acţiuni de influenţe exterioare ei, în schimb, organul în care se concentrează tocmai maximul de posibilitate de voinţă şi iniţiativă în întregul domeniu al acţiunii sale este partidul politic: desigur nu orice partid, ci partidul clasei proletare, partidul comunist, legat, ca să spunem aşa, printr-un fir neîntrerupt de scopurile ultime ale procesului viitor. O asemenea capacitate de voinţă a partidului, ca şi conştiinţa şi pregătirea sa teoretică, sunt funcţii esenţialmente colective ale partidului, iar explicaţia marxistă a sarcinii atribuite liderilor în cadrul partidului însuşi constă în a-i considera ca instrumente şi operatori prin intermediul cărora se manifestă cel mai bine capacitatea de a înţelege şi de a explica faptele, de a conduce şi de a determina acţiunile, aceste capacităţi păstrându-şi întotdeauna originea în existenţa şi în caracteristicile organului colectiv. Pe baza acestor considerente, conceptul marxist despre partid şi despre acţiunea sa se delimitează, aşa cum am arătat, atât de fatalism — spectator pasiv al unor fenomene asupra cărora nu consideră că poate influenţa în mod direct —, cât şi de orice concepţie voluntaristă în sens individual, potrivit căreia calităţile de pregătire teoretică, forţă de voinţă, spirit de sacrificiu, într-un cuvânt, un profil moral special şi o cerinţă de „puritate“, ar trebui cerute fără deosebire fiecărui militant în parte al partidului, reducând partidul la o elită distinctă şi superioară faţă de restul elementelor sociale care compun clasa muncitoare; în timp ce eroarea fatalistă şi pasivă ar conduce, dacă nu la negarea funcţiei şi a utilităţii partidului, cel puţin la aşezarea lui de la sine peste clasa proletară înţeleasă în sens economic şi statistic. Se reiterează concluziile schiţate în teza precedentă despre natura partidului, condamnând atât conceptul muncitorist, cât şi pe cel al elitei cu caracter intelectual şi moral, ambele abătându-se de la marxism şi fiind conduse să se întâlnească pe calea unui deznodământ oportunist.
Rezolvând problema generală a tacticii pe acelaşi teren ca şi pe cel al naturii partidului, soluţia marxistă trebuie delimitată atât de înstrăinarea doctrinară faţă de realitatea luptei de clasă, care se mulţumeşte cu elucubraţii abstracte şi neglijează activitatea concretă, cât şi de estetismul sentimental care ar dori ca, prin gesturi spectaculoase şi atitudini eroice ale unor minorităţi infime, să determine noi situaţii şi mişcări istorice, precum şi de oportunismul care uită legătura cu principiile — adică cu scopurile generale ale mişcării — şi, urmărind doar un succes imediat şi aparent al acţiunilor, se mulţumeşte să facă agitaţie pentru revendicări limitate şi izolate, fără să-i pese dacă acestea contrazic necesitatea pregătirii cuceririlor supreme ale clasei muncitoare. Eroarea politicii anarhiste este marcată, în acelaşi timp, de o sterilitate doctrinară, incapabilă să înţeleagă etapele dialectice ale evoluţiei istorice reale, şi de o iluzie voluntaristă care se amăgeşte că poate anticipa procesele sociale prin eficacitatea exemplului şi a sacrificiului unuia singur sau a câtorva. Eroarea politicii social-democrate îşi are originea teoretică atât într-o falsă concepţie fatalistă despre marxism, potrivit căreia revoluţia se va coace încet şi de la sine, fără o intervenţie insurecţională a voinţei proletare, cât şi într-un pragmatism voluntarist care, neputând renunţa la efectele imediate ale iniţiativei sale şi ale intervenţiei sale cotidiene, se mulţumeşte să lupte pentru obiective care doar aparent interesează grupuri de proletari, dar a căror realizare face jocul conservator al clasei dominante, în loc să servească la pregătirea victoriei proletariatului: reforme, concesii, avantaje economice şi politice parţiale, obţinute de la patronat şi de la statul burghez.
O introducere artificială în mişcarea de clasă a unor precepte teoretice din filozofia voluntaristă şi pragmatistă „modernă“ cu baze idealiste (Bergson, Gentile, Croce) nu poate fi trecută drept o reacţie la reformism prin faptul că acesta din urmă manifestă anumite simpatii exterioare faţă de pozitivismul burghez, ci nu face decât să pregătească afirmarea oportunistă a unor noi faze reformiste.
Activitatea partidului nu poate şi nu trebuie să se limiteze fie doar la conservarea purităţii principiilor teoretice şi a purităţii structurii organizaţionale, fie doar la obţinerea cu orice preţ a unor succese imediate şi a unei popularităţi numerice. Aceasta trebuie să înglobeze, în orice perioadă şi în orice situaţie, următoarele trei puncte:
a) apărarea şi clarificarea postulatelor programatice fundamentale — adică a conştiinţei teoretice a mişcării clasei muncitoare —, în raport cu noile categorii de fapte care se prezintă;
b) asigurarea continuităţii structurii organizaţionale a partidului şi a eficienţei sale, precum şi apărarea acesteia de contaminarea cu influenţe străine şi opuse interesului revoluţionar al proletariatului;
c) participarea activă la toate luptele clasei muncitoare, chiar şi la cele provocate de interese parţiale şi limitate, pentru a le încuraja dezvoltarea, dar aducând în permanenţă factorul racordării lor cu scopurile finale revoluţionare şi prezentând cuceririle luptei de clasă ca punţi de trecere spre indispensabilele lupte viitoare, denunţând pericolul de a se mulţumi cu realizările parţiale ca şi cum ar fi puncte de sosire şi de a da la schimb, pentru ele, condiţiile activităţii şi ale combativităţii de clasă ale proletariatului, cum ar fi autonomia şi independenţa ideologiei şi ale organizaţiilor sale, prima dintre acestea fiind partidul.
Scopul suprem al acestei complexe activităţi a partidului este să asigure condiţiile subiective de pregătire a proletariatului, în sensul ca acesta să poată profita de posibilităţile revoluţionare obiective pe care le va prezenta istoria, de îndată ce acestea se vor ivi, astfel încât să iasă din luptă învingător, şi nu învins.
Pornind de la toate acestea, răspundem la întrebările privind relaţiile dintre partid şi masele proletare, dintre partid şi celelalte partide politice, precum şi dintre proletariat şi celelalte clase sociale. Trebuie considerată eronată formularea tactică ce afirmă: orice partid comunist adevărat trebuie să ştie să fie, în orice situaţie, un partid de masă, adică să aibă o organizaţie extrem de numeroasă şi o influenţă politică foarte largă asupra proletariatului, cel puţin de aşa natură încât să le depăşească pe cele ale celorlalte partide aşa-zise muncitoreşti. Această formulare este o caricatură a tezei lui Lenin, care în 1921 lansa o lozincă practică şi contingentă extrem de corectă, şi anume că pentru cucerirea puterii nu era suficient să se fi format „adevărate“ partide comuniste care să fie lansate în ofensiva insurecţională, ci era nevoie de partide puternice numeric şi cu o influenţă precumpănitoare asupra proletariatului. Această formulă echivalează cu afirmaţia că, în perioada premergătoare cuceririi puterii şi în care se înaintează spre ea, partidul trebuie să aibă masele de partea sa, trebuie înainte de toate să cucerească masele. În această formulă, este într-o anumită măsură periculoasă doar formularea de majoritate a maselor, deoarece, în rândul leniniştilor „ad litteram“, ea expune şi a expus la pericolul unor interpretări teoretice şi tactice social-democrate şi, neprecizând unde se măsoară această majoritate — dacă în partide, în sindicate sau în alte organe —, deşi exprimă un concept extrem de corect şi evită pericolul practic de a angaja acţiuni „disperate“ cu forţe insuficiente şi în momente premature, lasă loc celuilalt pericol, al unei abateri de la acţiune când aceasta, dimpotrivă, este posibilă şi obligatorie, atunci când este abordată cu o hotărâre şi o iniţiativă cu adevărat „leniniste“. Dar această formulă — conform căreia partidul trebuie să aibă masele de partea sa în ajunul luptei pentru putere —, în interpretarea absurdă a pseudo-leniniştilor de astăzi, a devenit o formulă cu un iz pur oportunist, atunci când aceştia afirmă că „în orice situaţie“ partidul trebuie să fie un partid de masă. Există situaţii obiectiv nefavorabile revoluţiei şi îndepărtate de ea din punctul de vedere al raportului de forţe (deşi din punct de vedere temporal ar putea fi mai puţin îndepărtate decât altele, deoarece evoluţia istorică prezintă — şi acesta este marxismul — viteze foarte diferite), în care dorinţa de a fi cu orice preţ partide de masă şi majoritare, dorinţa de a avea cu orice preţ o influenţă politică preeminentă, nu poate fi realizată decât renunţând la principiile şi metodele comuniste şi ducând o politică social-democrată şi mic-burgheză. Trebuie spus răspicat că, în anumite situaţii trecute, prezente şi viitoare, proletariatul a fost, este şi va fi în mod necesar, în majoritatea sa, pe o poziţie nerevoluţionară, de inerţie sau de colaborare cu inamicul, după caz; şi că, în ciuda tuturor acestora, proletariatul rămâne pretutindeni şi întotdeauna clasa potenţial revoluţionară şi depozitara revanşei revoluţionare doar în măsura în care, în sânul său, partidul comunist, fără a renunţa vreodată la toate posibilităţile de afirmare şi manifestare coerentă, ştie să nu se angajeze pe căile care par mai uşoare pentru obţinerea unei popularităţi imediate, dar care ar abate partidul de la misiunea sa şi ar lipsi proletariatul de punctul de sprijin indispensabil pentru redresarea sa. Pe acest teren dialectic şi marxist, iar nu pe terenul estetizant şi sentimental, trebuie demontată expresia oportunistă grosolană conform căreia un partid comunist este liber să adopte toate mijloacele şi toate metodele. Se spune că, tocmai pentru că partidul este cu adevărat comunist, adică sănătos în principii şi în organizare, îşi poate permite toate acrobaţiile manevrei politice, însă această afirmaţie uită că partidul este pentru noi, în acelaşi timp, factor şi produs al dezvoltării istorice, iar în faţa forţelor acestuia, proletariatul se comportă ca o materie şi mai plastică. Acesta nu va fi influenţat în funcţie de justificările întortocheate pe care liderii partidului le-ar prezenta pentru anumite „manevre“, ci în funcţie de efectele reale pe care trebuie să ştim să le prevedem, folosind mai ales experienţa erorilor din trecut. Numai ştiind cum să acţioneze în domeniul tacticii şi barând cu hotărâre căile false prin norme de acţiune precise şi respectate, partidul se va proteja împotriva degenerării, şi niciodată doar prin crezuri teoretice şi sancţiuni organizaţionale.
O altă eroare în problema generală a tacticii, care reconduce în mod clar la poziţia oportunistă clasică demontată de Marx şi de Lenin, este formularea potrivit căreia partidul, dincolo de a reprezenta, la momentul potrivit, factorul revoluţiei proletare totale şi finale, ştiind că premisele acesteia se vor coace doar printr-o evoluţie a formelor politice şi sociale, atunci când apar lupte de clasă şi de partide care nu se situează încă pe terenul său specific, ar trebui să aleagă, între cele două forţe aflate în dispută, pe cea care reprezintă dezvoltarea situaţiei celei mai favorabile evoluţiei istorice generale, şi ar trebui să o susţină, mai mult sau mai puţin deschis, şi să se coalizeze cu ea.
Premisa unei astfel de politici lipseşte înainte de toate, deoarece schema tipică a unei evoluţii sociale şi politice fixate în toate detaliile sale — şi care ar echivala cu cea mai bună pregătire a venirii finale a comunismului — este un concept pe care doar oportuniştii au vrut să-l atribuie marxismului, el constituind baza calomniilor aduse de cei de teapa lui Kautsky [1] revoluţiei ruse şi mişcării comuniste actuale. Nici nu se poate stabili ca teză generală că în cadrul anumitor tipuri de regim burghez — de exemplu, cele mai democratice — s-ar regăsi condiţii mai prielnice pentru activitatea rodnică a partidului comunist. Dacă este adevărat că măsurile reacţionare şi de „dreapta“ ale guvernelor burgheze au frânat de mai multe ori proletariatul, nu este mai puţin adevărat — şi s-a întâmplat mult mai frecvent — că politica liberală şi de stânga a guvernelor burgheze a domolit adesea lupta de clasă şi a abătut clasa muncitoare de la acţiuni decisive. O evaluare mai exactă şi cu adevărat în acord cu ruperea vrăjii democratice, evoluţioniste şi progresiste realizată de marxism este aceea conform căreia burghezia încearcă şi reuşeşte adesea să alterneze metodele şi partidele sale de guvernare în funcţie de interesul său contrarevoluţionar, în timp ce întreaga noastră experienţă ne arată că triumful oportunismului a trecut întotdeauna prin atragerea pasionată a proletariatului în meandrele succesive ale politicii burgheze.
În al doilea rând, chiar dacă ar fi adevărat că anumite schimbări de guvern în cadrul regimului actual facilitează dezvoltarea ulterioară a acţiunii proletariatului, experienţa arată cu claritate că acest lucru este supus unei condiţii exprese: existenţa unui partid care să fi avertizat la timp masele de dezamăgirea ce ar urma după ceea ce se prezenta ca un succes imediat; şi nu doar simpla existenţă a partidului, ci capacitatea sa de a acţiona, chiar şi înainte de lupta la care ne referim, într-o manieră evident autonomă în ochii proletariatului, care îl urmează în funcţie de atitudinea sa concretă, şi nu doar în funcţie de schemele pe care i-ar conveni să le adopte în mod oficial. Prin urmare, partidul comunist, în faţa unor lupte care nu se pot desfăşura încă ca luptă definitivă pentru victoria proletară, nu se va face mijlocitorul unor tranziţii şi al unor realizări care nu interesează direct clasa pe care o reprezintă şi nu va da la schimb caracterul său şi atitudinea sa autonomă pentru cele ale unei specii de societăţi de asigurări pentru toate mişcările politice aşa-zise „înnoitoare“ sau pentru toate sistemele şi guvernele politice ameninţate de un pretins „guvern mai rău“.
Împotriva exigenţelor acestei linii de acţiune este invocată adesea în mod fals formularea lui Marx conform căreia „comuniştii sprijină orice mişcare îndreptată împotriva condiţiilor sociale existente“, precum şi întreaga doctrină a lui Lenin împotriva „bolii copilăriei“ comunismului. Speculaţia încercată pe marginea acestor enunţuri în interiorul mişcării noastre nu diferă prin natura sa intimă de speculaţia similară făcută întotdeauna de revizionişti şi de centrişti, care, în numele lui Marx şi al lui Lenin — indiferent dacă liderii lor se numeau Bernstein sau Nenni [2] —, au avut pretenţia de a-i lua în râs pe revoluţionarii marxişti.
În legătură cu aceste enunţuri, trebuie făcute mai întâi două observaţii: acestea au o valoare istorică contingentă şi se referă, în cazul lui Marx, la Germania care nu era încă burgheză, iar în cazul experienţei bolşevice ilustrate de Lenin în cartea sa, la Rusia ţaristă. Aceste baze nu sunt singurele pe care trebuie să se fundamenteze rezolvarea problemei tactice în condiţiile clasice: proletariatul aflat în luptă cu o burghezie capitalistă pe deplin definită. În al doilea rând, sprijinul despre care vorbeşte Marx şi „compromisurile“ despre care vorbeşte Lenin (termen preferat de Lenin mai degrabă pentru a „cocheta“ cu el, ca magnific dialectician marxist ce era, el, care rămâne campionul adevăratei intransigenţe, neformale, orientate şi îndreptate spre un scop imuabil) sunt sprijin şi compromisuri cu mişcări constrânse încă, chiar şi împotriva ideologiei şi a eventualei voinţe a liderilor lor, să îşi croiască drum prin insurecţie împotriva formelor din trecut, iar intervenţia partidului comunist se prezintă ca o intervenţie pe terenul războiului civil: aşa cum s-a întâmplat în formularea leninistă a problemei ţărăneşti şi a naţionalităţilor, în episodul Kornilov [3] şi în o sută de alte cazuri. Dar, chiar lăsând la o parte aceste două observaţii substanţiale, sensul criticii aduse de Lenin infantilismului şi al tuturor textelor marxiste privind supleţea politicii revoluţionare nu este deloc în contradicţie cu bariera ridicată în mod deliberat de aceştia împotriva oportunismului, care este definit de Engels şi apoi de Lenin ca „absenţă a principiilor“, adică drept uitare a scopului final.
Ar fi împotriva lui Lenin şi a lui Marx să se construiască tactica comunistă printr-o metodă nu dialectică, ci formalistă. Ar fi o eroare monumentală să se afirme că mijloacele trebuie să corespundă scopurilor nu prin succesiunea lor istorică şi dialectică în procesul dezvoltării, ci conform unei asemănări şi analogii a aspectelor pe care mijloacele şi scopurile le pot lua din punct de vedere imediat şi, aproape că am spune, etic, psihologic, estetic. Nu trebuie comisă în materie de tactică greşeala pe care anarhiştii şi reformiştii o comit în materie de principii, atunci când li se pare absurd ca desfiinţarea claselor şi a puterii de stat să fie pregătită prin supremaţia de clasă şi prin statul dictatorial proletar, ca desfiinţarea oricărei violenţe sociale să se realizeze prin utilizarea violenţei ofensive şi defensive, revoluţionară împotriva puterii actuale şi conservatoare a celei proletare. În mod analog, ar greşi cel care ar afirma că un partid revoluţionar trebuie să fie în orice moment pentru luptă, fără a ţine cont de forţele prietenilor şi ale duşmanilor; că în cazul unei greve, de exemplu, comunistul nu poate susţine decât continuarea sa până la capăt; că un comunist trebuie să se ferească de anumite mijloace precum disimularea, viclenia, spionajul etc., pentru că sunt puţin nobile sau plăcute. Critica adusă de marxism şi de Lenin superficialismului pseudo-revoluţionar care infectează calea proletariatului constituie efortul de a elimina aceste criterii prosteşti şi sentimentale din rezolvarea problemelor de tactică. Această critică este definitiv însuşită de experienţa mişcării comuniste.
Un exemplu de erori de deducţie tactică ce trebuie evitate conform acesteia este cel potrivit căruia, dat fiind că noi am realizat sciziunea politică a comuniştilor de oportunişti, trebuie să susţinem şi sciziunea sindicatelor conduse de galbeni. Doar printr-un truc polemic organizat se continuă de multă vreme să se susţină că stânga italiană şi-ar fi bazat concluziile pe argumente cum ar fi acela că este nedemn să intri în contact cu persoanele liderilor partidelor oportuniste et similia [şi altele asemenea].
Însă acea critică a infantilismului nu înseamnă că în materie de tactică trebuie să domnească nestingherite nedeterminarea, haosul şi arbitrarul, şi că „toate mijloacele“ sunt adecvate pentru atingerea scopurilor noastre. A spune că garanţia corelării mijloacelor cu scopurile rezidă în natura revoluţionară dobândită de partid şi în contribuţia adusă la deciziile sale de personalităţi de seamă sau de grupuri care au în spate o tradiţie strălucită este un joc de cuvinte nemarxist, întrucât face abstracţie de repercusiunile pe care înseşi mijloacele acţiunii sale le au asupra partidului, în jocul dialectic dintre cauze şi efecte, precum şi de negarea de către noi a oricărei valori acordate „intenţiilor“ care dictează iniţiativele unor indivizi sau grupuri; lăsând la o parte „suspiciunea“ — în sens nejignitor — faţă de astfel de intenţii, de care, aşa cum arată experienţele sângeroase din trecut, nu s-a putut face niciodată abstracţie.
Lenin spune în cartea sa despre infantilism că mijloacele tactice trebuie să fie alese, în vederea realizării scopului final revoluţionar, printr-o viziune istorică clară asupra luptei proletariatului şi a deznodământului său, şi că ar fi absurd să se respingă un anumit expedient tactic doar pentru că pare „urât“ sau merită definit drept „compromis“: ci trebuie, dimpotrivă, să se stabilească dacă acel mijloc corespunde sau nu scopului. Această problemă este mereu deschisă şi va rămâne mereu deschisă ca o sarcină formidabilă în faţa activităţii colective a partidului şi a Internaţionalei Comuniste. Dacă în problema principiilor teoretice, după Marx şi Lenin, ne putem considera în posesia unei moşteniri sigure — fără a pretinde prin aceasta că s-a încheiat orice sarcină a noilor cercetări teoretice pentru comunism —, acelaşi lucru nu se poate spune în domeniul tactic, nici măcar după revoluţia rusă şi experienţa primilor ani de viaţă ai noii Internaţionale, din viaţa căreia Lenin a dispărut prea devreme. Problema tacticii, mult mai amplă decât răspunsurile simpliste şi sentimentale ale „infantililor“, trebuie să fie şi mai bine clarificată prin contribuţia întregii mişcări comuniste internaţionale şi a întregii sale experienţe vechi şi recente. Nu este împotriva lui Marx şi a lui Lenin să se afirme că în rezolvarea ei trebuie urmate anumite reguli de acţiune — nu vitale şi fundamentale ca principiile, ci obligatorii atât pentru membrii de rând, cât şi pentru organele de conducere ale mişcării —, care să prevadă diferitele posibilităţi de dezvoltare a situaţiilor, pentru a trasa, cu cel mai mare grad de precizie posibil, în ce sens va trebui să se mişte partidul când acestea vor prezenta anumite aspecte.
Examinarea şi înţelegerea situaţiilor trebuie să fie elemente necesare ale deciziilor tactice, însă nu în măsura în care pot conduce, la discreţia liderilor, la „improvizaţii“ şi la „surprize“, ci în măsura în care vor semnala mişcării că a sosit momentul unei acţiuni prevăzute în cea mai mare măsură posibilă. A nega posibilitatea de a prevedea marile linii ale tacticii — nu de a prevedea situaţiile, ceea ce este posibil cu o siguranţă şi mai mică, ci de a prevedea ce va trebui să facem în diferitele ipoteze posibile privind cursul situaţiilor obiective — înseamnă a nega misiunea partidului şi a nega singura garanţie pe care o putem oferi privind răspunsul, în orice eventualitate, al membrilor de partid şi al maselor la ordinele centrului conducător. În acest sens, partidul nu este o armată şi nici un angrenaj statal, adică un organ în care ponderea autorităţii ierarhice este preeminentă, iar cea a adeziunii voluntare este nulă; este de la sine înţeles că membrului de partid îi rămâne întotdeauna o cale pentru neexecutarea ordinelor, căreia nu i se opun sancţiuni materiale: ieşirea din partidul însuşi. O tactică bună este aceea care, la momentele de cotitură ale situaţiilor, când centrului conducător nu i se oferă timpul necesar pentru a consulta partidul şi cu atât mai puţin masele, nu duce, în sânul partidului însuşi şi al proletariatului, la repercusiuni neaşteptate care ar putea merge în sens opus afirmării campaniei revoluţionare. Arta de a prevedea cum va reacţiona partidul la ordine şi ce ordine vor obţine o reacţie bună este arta tacticii revoluţionare: aceasta nu poate fi încredinţată decât utilizării colective a experienţelor de acţiune din trecut, însumate în reguli de acţiune clare; încredinţându-le spre aplicare conducătorilor, membrii de rând se asigură că aceştia nu îşi vor trăda mandatul şi se angajează în mod substanţial, şi nu doar aparent, la o executare rodnică şi hotărâtă a ordinelor mişcării. Nu ezităm să spunem că, fiind partidul însuşi o entitate perfectibilă şi nu perfectă, multe trebuie sacrificate în favoarea clarităţii şi a capacităţii de convingere a normelor tactice, chiar dacă aceasta comportă o anumită schematizare: atunci când situaţiile ar rupe cu forţa schemele tactice pregătite de noi, nu se va remedia situaţia căzând în oportunism şi în eclectism, ci va trebui depus un nou efort pentru a adapta linia tactică la misiunile partidului. Nu doar partidul bun este cel care dă o tactică bună, ci tactica bună este cea care dă un partid bun, iar tactica bună nu poate fi decât una dintre cele înţelese şi alese de toţi în liniile lor fundamentale.
Noi negăm în mod fundamental că s-ar putea reduce la tăcere efortul şi munca colectivă a partidului pentru definirea normelor tacticii, cerând pur şi simplu o supunere faţă de un om, faţă de un comitet sau faţă de un singur partid al Internaţionalei şi de aparatul său de conducere tradiţional.
Acţiunea partidului capătă aspectul de strategie în momentele culminante ale luptei pentru putere, în care partea substanţială a acesteia îmbracă un caracter militar. Totuşi, în situaţiile precedente, acţiunea partidului nu se reduce la pura funcţie ideologică, propagandistică şi organizaţională, ci constă, aşa cum s-a spus, în participarea şi acţiunea în diferitele lupte apărute în cadrul proletariatului. Sistemul normelor tactice trebuie, prin urmare, să fie edificat tocmai cu scopul de a stabili în ce condiţii intervenţia partidului şi activitatea sa în asemenea mişcări, agitaţia sa în vâltoarea luptelor proletare, se coordonează cu scopul final şi revoluţionar şi garantează simultan progresul util al pregătirii ideologice, organizaţionale şi tactice.
În punctele care vor urma, se va clarifica, în raport cu fiecare problemă în parte, cum se prezintă această elaborare a normelor specifice de acţiune comunistă în stadiul actual de dezvoltare a mişcării revoluţionare.
[1]. Karl Kautsky (1854—1938) — unul dintre cei mai importanţi teoreticieni social-democraţi germani, lider al Internaţionalei a II-a, aspru criticat de Lenin pentru reformismul său şi pentru opoziţia faţă de Revoluţia bolşevică.
[2]. Eduard Bernstein (1850—1932) — teoretician social-democrat german, părintele revizionismului reformist; Pietro Nenni (1891—1980) — lider istoric al Partidului Socialist Italian, reprezentant al liniei reformiste/centriste.
[3]. Lavr Kornilov (1870—1918) — general rus care, în august 1917, a condus o tentativă eşuată de lovitură de stat militară împotriva Guvernului Provizoriu al lui Kerenski, criză în care bolşevicii au intervenit decisiv pentru a apăra Petrogradul, sporindu-şi astfel influenţa în rândul maselor.