Criza Internaţionalei a II-a, determinată de războiul mondial, a avut, prin constituirea Internaţionalei Comuniste, o soluţie completă şi definitivă din punctul de vedere al restaurării doctrinei revoluţionare, în timp ce din punct de vedere organizaţional şi tactic constituirea Cominternului reprezintă o imensă cucerire istorică, însă nu a oferit crizei mişcării proletare o soluţie la fel de completă.
Factorul fundamental pentru formarea noii Internaţionale a fost revoluţia rusă, prima victorie glorioasă a proletariatului mondial. Datorită condiţiilor sociale din Rusia, revoluţia rusă nu a oferit tipul istoric general pentru revoluţiile din celelalte ţări în ceea ce priveşte problemele tactice. În cadrul acesteia, în tranziţia de la puterea feudală autocratică la dictatura proletară, nu s-a interpus o epocă de dominaţie politică a clasei burgheze organizate în propriul său aparat de stat exclusiv şi stabil.
Tocmai de aceea, confirmarea istorică a concepţiei programului marxist a avut în revoluţia rusă cea mai grandioasă însemnătate şi a servit în cel mai înalt grad la zdrobirea revizionismului social-democrat pe terenul principiilor. Însă pe teren organizaţional, lupta împotriva Internaţionalei a II-a — parte integrantă a luptei împotriva capitalismului mondial — nu a avut un succes la fel de decisiv şi au fost comise multiple erori, din cauza cărora partidele comuniste nu au atins eficienţa pe care le-ar fi permis-o condiţiile obiective.
Acelaşi lucru trebuie spus şi despre terenul tactic, pe care au fost rezolvate şi se rezolvă astăzi în mod insuficient multe probleme specifice eşichierului pe care figurează: burghezia, statul burghez modern şi parlamentar cu aparat istoric stabil, proletariatul; şi nu întotdeauna partidele comuniste au obţinut ceea ce era posibil în vederea înaintării proletariatului împotriva capitalismului şi a lichidării partidelor social-democrate, organe politice ale contrarevoluţiei burgheze.
Situaţia internaţională apare astăzi mai puţin favorabilă proletariatului decât era în primii ani de după război. Din punct de vedere economic, se asistă la o restabilizare parţială a capitalismului, înţelegând însă prin stabilizare doar calmarea perturbărilor din anumite părţi ale structurii economice, iar nu o stare de lucruri care să excludă posibila reapariţie, chiar foarte apropiată, a unor noi perturbări.
Criza capitalismului rămâne deschisă, iar agravarea sa definitivă este inevitabilă. În plan politic, se asistă la o slăbire a mişcării revoluţionare muncitoreşti în aproape toate ţările cele mai avansate, contrabalansată însă în mod fericit de consolidarea Rusiei sovietice şi de acţiunea populaţiilor din ţările coloniale împotriva puterilor capitaliste.
O astfel de situaţie prezintă pericolul ca, urmându-se metoda eronată a politicii de conjunctură, să se contureze o tendinţă, fie ea şi abia schiţată, spre menşevism în evaluarea problemelor acţiunii proletare. În al doilea rând, există pericolul ca, scăzând ponderea acţiunii autentic de clasă, în politica generală a Cominternului să lipsească condiţiile preconizate de Lenin pentru aplicarea corectă a tacticii în problema naţională şi ţărănească.
Ofensivei proletare din perioada de după război i-a urmat o ofensivă patronală împotriva poziţiilor proletare, la care Cominternul a răspuns prin lozinca frontului unic. Ulterior s-a pus problema apariţiei unor situaţii democrat-pacifiste în diverse ţări, denunţată pe drept de către tovarăşul Troţki [1] ca un pericol de degenerare pentru mişcarea noastră. Trebuie evitată acea interpretare a situaţiei care pune drept chestiune vitală pentru proletariat lupta dintre cele două fracţiuni ale burgheziei, dreapta şi stânga, considerate în mod forţat ca fiind prea strâns legate de diferenţe sociale.
Interpretarea corectă este aceea că clasa dominantă posedă mai multe metode de guvernare şi de apărare, reducibile în esenţă la două: cea reacţionară şi fascistă şi cea liberal-democratică.
Tezele lui Lenin demonstrează, pornind de la analiza economică, că straturile cele mai moderne ale burgheziei tind nu doar să unifice mecanismul productiv, ci şi apărarea lor politică în formele cele mai decisive.
Prin urmare, nu este exact să se afirme în mod general că trecerea la comunism trebuie să străbată o etapă de guvernare burgheză de stânga. În cazurile particulare în care acest lucru s-ar întâmpla, condiţia victoriei proletare ar consta într-o tactică prin care partidul să se poziţioneze împotriva iluziilor privind venirea unui guvern de stânga, fără a-şi atenua opoziţia faţă de formele politice corespunzătoare, nici măcar în perioada reacţionară.
Una dintre sarcinile cele mai importante ale Internaţionalei Comuniste a fost aceea de a lichida neîncrederea proletariatului faţă de acţiunea politică, provenită din degenerările parlamentare ale oportunismului.
Marxismul nu vorbeşte despre politică ca despre o artă sau tehnică obişnuită, constând în tertipurile intrigilor parlamentare sau diplomatice pe care fiecare partid le-ar adopta pentru scopurile sale speciale. Politica proletară se opune metodei politicii burgheze, anticipează forme superioare de relaţii pentru a culmina în arta insurecţiei revoluţionare. Această delimitare, a cărei prezentare teoretică mai amplă este omisă aici, este o condiţie vitală pentru legătura utilă dintre proletariatul revoluţionar şi statul său major comunist sau pentru selecţia utilă a cadrelor acestuia din urmă.
Practica de lucru a Internaţionalei vine în contradicţie cu această necesitate revoluţionară. În relaţiile dintre organele mişcării comuniste prevalează adesea politica duplicitară, o subordonare a motivaţiilor teoretice faţă de mobilurile ocazionale, un sistem de acorduri şi târguieli între persoane care, prin rezultatele sale, nereuşind să reflecte în mod fericit relaţiile dintre partide şi mase, a dus la grave dezamăgiri.
Prea uşor pătrunde în marile şi fundamentalele decizii ale Internaţionalei elementul improvizaţiei, al surprizei şi al schimbării de decor, derutând tovarăşii şi proletarii.
Toate acestea se petrec, de exemplu, în majoritatea chestiunilor interne ale partidelor, rezolvate de către organele şi congresele internaţionale prin aranjamente succesive şi chinuite, impuse spre acceptare diferitelor grupuri conducătoare, dar care nu se integrează în mod util în devenirea reală a partidelor.
La fondarea Cominternului a atârnat greu considerentul că era urgent să se realizeze o vastă concentrare de forţe revoluţionare, prevedindu-se pe atunci o dezvoltare mult mai rapidă a situaţiilor obiective. Cu toate acestea, s-a putut constata că ar fi fost mai potrivit să se procedeze cu o mai mare rigoare în privinţa criteriilor de organizare. În ceea ce priveşte formarea partidelor sau cucerirea maselor, rezultatele nu au fost favorizate nici de concesiile acordate grupurilor sindicaliste şi anarhiste, nici de micile compromisuri admise în cele 21 de condiţii faţă de centrişti, nici de fuziunile organice cu partide şi fracţiuni de partide obţinute prin „noyautage“ politic, nici de tolerarea dublei organizaţii comuniste în anumite ţări, împreună cu partidele simpatizante. Lozinca organizării partidelor pe baza celulelor, lansată după Congresul al V-lea, nu îşi atinge scopul de a remedia defectele constatate de comun acord în secţiunile Internaţionalei.
Prin generalizarea sa, şi mai ales în interpretarea care i-a fost dată de către Conducerea italiană, această lozincă se pretează la grave erori şi la o abatere atât de la postulatul marxist conform căruia revoluţia nu este o chestiune de forme de organizare, cât şi de la teza leninistă potrivit căreia o soluţie organizaţională nu poate fi niciodată valabilă pentru toate timpurile şi pentru toate locurile.
În ceea ce priveşte acele partide care acţionează în epoca actuală şi în ţările burgheze cu regim parlamentar stabil, tipul de organizare pe celule se dovedeşte mai puţin adecvat decât cel pe bază teritorială, în timp ce greşeşte din punct de vedere teoretic cel care afirmă că partidul pe bază teritorială este un partid social-democrat, iar cel bazat pe celule este un adevărat partid comunist. În practică, cel de-al doilea tip permite îndeplinirea mai anevoioasă a sarcinii unificatoare a partidului în rândul grupurilor proletare de breaslă şi de industrie, sarcină cu atât mai dificilă cu cât situaţia este mai nefavorabilă, iar posibilităţile de organizare proletară mai reduse. Diverse inconveniente practice însoţesc organizarea pe celule privită ca bază exclusivă a partidului. Dimpotrivă, lucrurile se prezentau altfel în Rusia ţaristă, datorită raporturilor diferite dintre patronatul industrial şi stat, în timp ce pericolul corporativ era mai puţin grav datorită iminenţei punerii problemei centrale a puterii.
Sistemul celulelor nu sporeşte influenţa muncitorilor în partid, acesta având în toate nodurile sale superioare o reţea de elemente nemuncitoreşti sau de foşti muncitori care alcătuiesc aparatul de funcţionari. În legătură cu defectele metodei de lucru a Internaţionalei, lozinca bolşevizării, în aspectele sale organizaţionale, corespunde unei aplicări mecanice şi inadecvate a experienţei ruse şi tinde deja, în multe ţări, spre un sistem de imobilizare, fie ea şi involuntară, a iniţiativelor şi energiilor spontane, proletare şi de clasă, din partea unui aparat a cărui selecţie şi a cărui funcţionare se desfăşoară pe baza unor criterii în mare parte artificiale.
Păstrarea de către partid a organizaţiei pe bază teritorială nu înseamnă renunţarea la a avea organe de partid în fabrici: acestea trebuie să fie grupurile comuniste legate de partid şi conduse de acesta, integrate în cadrul sindical al partidului. Acest sistem rezolvă mult mai bine contactul cu masele şi menţine mai puţin vizibilă organizaţia fundamentală a partidului.
Un alt aspect al lozincii bolşevizării este acela de a face ca garanţia sigură a eficienţei partidului să constea într-o centralizare disciplinară completă şi în interzicerea severă a fracţionismului.
Ultima instanţă pentru toate chestiunile controversate este organul central internaţional, în cadrul căruia se atribuie, dacă nu din punct de vedere ierarhic, cel puţin politic, o hegemonie Partidului Comunist Rus.
Această garanţie nu există în realitate, iar întreaga punere a problemei este inadecvată. În fapt, nu s-a evitat proliferarea fracţionismului în Internaţională, ci au fost încurajate, în schimb, forme disimulate şi ipocrite ale acestuia. Apoi, din punct de vedere istoric, depăşirea fracţiunilor în partidul rus nu a fost un expedient şi nici o reţetă cu efecte magice aplicată la nivel statutar, ci a fost rezultatul şi expresia unei abordări fericite a problemelor de doctrină şi de acţiune politică.
Sancţiunile disciplinare sunt unul dintre elementele care garantează împotriva degenerărilor, însă cu condiţia ca aplicarea lor să rămână în limitele cazurilor excepţionale şi să nu devină normalitatea şi, aproape, idealul funcţionării partidului.
Soluţia, aşa cum nu constă într-o exacerbare în gol a autoritarismului ierarhic (căruia îi lipseşte învestitura iniţială, atât din cauza caracterului incomplet al experienţelor istorice ruse — fie ele şi grandioase —, cât şi pentru că în cadrul aceleiaşi vechi gărzi, păstrătoare a tradiţiilor bolşevice, apar în fapt disensiuni a căror rezolvare nu trebuie considerată a priori ca fiind cea mai bună), tot aşa nu constă nici într-o aplicare sistematică a principiilor democraţiei formale, care în marxism nu au alt loc decât cel al unei practici organizaţionale care se poate dovedi utilă.
Partidele comuniste trebuie să realizeze un centralism organic care, cu o consultare maximă compatibilă a bazei, să asigure eliminarea spontană a oricărei grupări care tinde să se diferenţieze. Acest lucru nu se obţine prin prescripţii ierarhice formale şi mecanice, ci, aşa cum spune Lenin, prin politica revoluţionară corectă.
Reprimarea fracţionismului nu este un aspect fundamental al evoluţiei partidului, ci prevenirea acestuia.
Fiind absurd şi steril, precum şi extrem de periculos, să se pretindă că partidul şi Internaţionala sunt asigurate în mod misterios împotriva oricărei recăderi sau tendinţe de recădere în oportunism, care pot depinde atât de schimbările de situaţie, cât şi de jocul reziduurilor tradiţiilor social-democrate, în rezolvarea problemelor noastre trebuie să se admită că orice diferenţiere de opinie care nu se reduce la cazuri de conştiinţă sau de defetism personal se poate dezvolta într-o funcţie utilă de protejare a partidului şi a proletariatului în general de pericole grave.
Dacă acestea s-ar accentua, diferenţierea ar lua în mod inevitabil, dar util, formă fracţionistă, iar acest lucru ar putea duce la sciziuni, nu din motivul copilăresc al lipsei de energie represivă din partea conducătorilor, ci doar în nefericita ipoteză a eşecului partidului şi a subordonării sale unor influenţe contrarevoluţionare.
Un exemplu de metodă falsă se regăseşte în soluţiile artificiale aduse situaţiei partidului german după criza oportunistă din 1923, prin care, fără a reuşi pe de altă parte să se elimine fracţionismul, s-a împiedicat cristalizarea spontană, în rândurile unui proletariat atât de avansat precum cel german, a reacţiei corecte de clasă şi revoluţionare la degenerarea partidului.
Pericolul influenţei burgheze asupra partidului de clasă nu se prezintă din punct de vedere istoric sub forma organizării de fracţiuni, ci mai degrabă ca o penetrare insidioasă, care flutură o demagogie unitară şi acţionează ca o dictatură de sus în jos, ce imobilizează iniţiativele avangardei proletare.
Un astfel de factor defetist poate fi identificat şi lovit nu ridicând chestiunea disciplinei împotriva tentativelor de fracţiune, ci reuşind să orientăm partidul şi proletariatul împotriva unei asemenea capcane în momentul în care aceasta îmbracă nu doar aspectul unei revizuiri doctrinare, ci al unei propuneri pozitive pentru o manevră politică importantă cu efecte anticlasiste.
Unul dintre aspectele negative ale aşa-numitei bolşevizări constă în înlocuirea elaborării politice complete şi conştiente în sânul partidului, care corespunde unui progres efectiv către cel mai compact centralism, cu o agitaţie exterioară şi stridentă a formulelor mecanice ale unităţii pentru unitate şi ale disciplinei pentru disciplină.
Rezultatele acestei metode dăunează partidului şi proletariatului şi întârzie realizarea „adevăratului“ partid comunist. Această metodă, aplicată în multe secţiuni ale Internaţionalei, este în sine un simptom grav al unui oportunism latent. În situaţia de astăzi din Comintern, nu se conturează constituirea unei opoziţii internaţionale de Stânga, dar dacă ar continua dezvoltarea factorilor nefavorabili indicaţi până acum, formarea unei asemenea opoziţii va fi în acelaşi timp o necesitate revoluţionară şi un reflex spontan al situaţiei.
În rezolvarea problemelor de tactică apărute în situaţiile menţionate anterior pe plan internaţional, s-au comis erori analoage, în general, cu cele organizatorice şi care decurg din pretenţia de a deduce totul din problemele apărute în trecut în faţa Partidului Comunist Rus.
Tactica frontului unic nu trebuie înţeleasă ca o coaliţie politică cu alte partide aşa-numite muncitoreşti, ci ca o utilizare a revendicărilor imediate ridicate de situaţii, cu scopul de a extinde influenţa partidului comunist asupra maselor, fără a-i compromite autonomia de poziţie.
Prin urmare, ca bază a frontului unic trebuie alese acele organisme proletare în care muncitorii intră datorită poziţiei lor sociale şi independent de convingerile lor politice şi de încadrarea lor sub influenţa unui partid organizat. Acest lucru are dublul scop de a nu exclude deloc atât critica comuniştilor la adresa celorlalte partide, cât şi organizarea treptată a noilor elemente, anterior dependente de acestea din urmă, în structurile proprii ale partidului comunist şi în înseşi rândurile sale; şi de a asigura înţelegerea de către mase a lozincii directe ulterioare a partidului pentru a le mobiliza în jurul programului său şi sub conducerea sa exclusivă.
Experienţa a demonstrat de multe ori că singurul mod de a asigura aplicarea revoluţionară a frontului unic constă în respingerea metodei coaliţiilor politice permanente sau tranzitorii şi a comitetelor de conducere a luptei care cuprind reprezentanţi trimişi de diferitele partide politice, precum şi a celei a negocierilor, propunerilor şi scrisorilor deschise adresate celorlalte partide de către partidul comunist.
Practica a dovedit că această metodă este sterilă şi i-a spulberat orice efect, chiar şi iniţial, după abuzul care s-a făcut de ea.
Frontul unic politic care ia ca bază o revendicare centrală formulată în raport cu problema statului devine tactica guvernului muncitoresc. Aici nu avem doar o tactică eronată, ci o contradicţie stridentă cu principiile comunismului. Dacă partidul lansează o lozincă ce înseamnă preluarea puterii de către proletariat prin intermediul unor organisme reprezentative proprii aparatului de stat burghez, sau fie şi numai prin faptul că nu exclude în mod explicit o asemenea eventualitate, programul comunist este abandonat şi infirmat, nu doar în reflexele negative inevitabile asupra ideologiei proletare, ci în însăşi formularea ideologică pe care partidul o enunţă şi o acreditează. Revizuirea la care Congresul al V-lea a supus această tactică, după înfrângerea germană, nu a fost satisfăcătoare, iar evoluţiile ulterioare ale experienţelor tactice justifică cererile de a se renunţa chiar şi la simpla lozincă a guvernului muncitoresc.
În ceea ce priveşte problema centrală a statului, partidul poate lansa doar lozinca dictaturii proletariatului, neexistând alt „guvern muncitoresc“.
De la această poziţie se trece doar la oportunism; adică la favorizarea sau chiar participarea la guverne aşa-zis promuncitoreşti ale clasei burgheze.
Toate acestea nu contrazic deloc lozinca „Toată puterea Sovietelor“ şi organismele de tip Soviet (reprezentanţe alese doar de către lucrători), chiar şi atunci când în asemenea organisme prevalează partide oportuniste. Asemenea partide sunt împotriva preluării puterii de către organele proletare, aceasta fiind însăşi dictatura proletară (excluderea celor ce nu sunt lucrători din organele elective şi de la putere) pe care doar partidul comunist o va putea gestiona.
Nu este necesar şi nici nu se propune aici formularea lozincii dictaturii proletare doar prin unul singur dintre sinonimele sale, adică: „guvernul partidului comunist“.
Frontul unic şi guvernul muncitoresc erau justificate pe această bază: „Pentru victoria noastră nu este suficient să avem partidele comuniste, ci trebuie să cucerim masele. Pentru a le cuceri pe acestea, este necesar să înfrângem influenţa social-democraţilor pe terenul revendicărilor înţelese de toţi muncitorii“.
Astăzi se face încă un pas şi se pune problema periculoasă: „Pentru victoria noastră, trebuie mai întâi să obţinem ca burghezia să guverneze într-un anumit mod, mai larg şi mai conciliant, sau să guverneze clasele de mijloc între burghezie şi proletariat, astfel încât să se permită pregătirea noastră“. A doua concepţie, admiţând un posibil guvern de sine stătător al claselor de mijloc, cade de-a dreptul în revizionismul doctrinei lui Marx şi echivalează cu platforma contrarevoluţionară a reformismului.
Prima concepţie ar dori să se refere doar la utilitatea obiectivă a unor condiţii care să ne permită să desfăşurăm mai bine propaganda, agitaţia şi organizarea. Însă despre aceasta, care nu este mai puţin periculoasă, s-a vorbit deja din perspectiva evaluării situaţiilor.
Totul indică faptul că liberalismul şi democrazia burgheză, în antiteză sau în sinteză cu metoda „fascistă“, vor evolua în sensul excluderii din garanţiile lor juridice — chiar şi pentru acel puţin cât valorează acestea — a partidului comunist, ca unul care, negându-le programatic, se plasează în afara lor; fapt care nu este nici măcar contrar principiilor democraţiei burgheze şi care, în orice caz, are precedente de fapt în activitatea tuturor aşa-ziselor guverne de stânga, ca de exemplu în programul Aventinului italian. „Libertatea“ acordată proletariatului va fi, în mod substanţial, o mai mare libertate acordată agenţilor contrarevoluţionari de a-l agita şi organiza. Singura libertate pentru proletariat constă în dictatura sa.
Dar chiar şi în limitele în care un guvern de stânga ne poate prezenta condiţii utile, s-a spus deja că acestea pot fi utilizate doar prin intermediul unei autonomii de poziţie anterioare, continue şi clare a partidului. Aceasta nu echivalează cu a prevedea o abilitate diabolică a burgheziei, ci cu certitudinea — în afara căreia nu există dreptul de a te numi comunist — că lupta finală va ridica împotriva cuceririlor proletariatului frontul unic al forţelor burgheze, fie că ele se numesc Hindenburg sau MacDonald, Mussolini sau Noske.
Orice pregătire a proletariatului de a distinge în cadrul acestui front pe susţinătorii săi, fie ei şi involuntari, va fi un coeficient de înfrângere, chiar dacă orice slăbiciune intrinsecă a unor părţi ale acestui front va fi un coeficient evident de victorie.
Din aceste considerente, trebuie declarate inacceptabile atât metodele tactice preconizate în Germania după alegerea lui Hindenburg — alianţa electorală cu social-democraţia şi cu alte partide „republicane“, adică burgheze, precum şi alianţa parlamentară în Landtagul prusac pentru a evita un guvern de dreapta —, cât şi tactica de sprijinire a cartelului stângii adoptată în Franţa la alegerile administrative (tactica de la Clichy). De asemenea, ca o consecinţă riguroasă a Tezelor Congresului al II-lea privind parlamentarismul revoluţionar, partidul comunist nu poate coborî pe terenul electoral şi parlamentar decât cu poziţii riguros independente.
Recentele manifestări tactice menţionate mai sus prezintă o afinitate istorică, desigur nu completă, dar de o evidenţă indubitabilă, cu metodele tradiţionale de bloc şi de colaboraţionism adoptate în Internaţionala a II-a, pe care se pretindea, de asemenea, că le justifică pe planul unei interpretări marxiste.
Asemenea metode reprezintă un pericol efectiv pentru abordarea ideologică şi constructivă a Internaţionalei: în plus, acestea nu sunt autorizate de nicio hotărâre a congreselor internaţionale şi cu atât mai puţin de tezele tactice ale Congresului al V-lea.
Internaţionala a modificat succesiv concepţia privind relaţiile dintre organismele politice şi cele economice pe plan mondial, iar în aceasta constituie un exemplu important al metodei care, în loc să deducă acţiunile contingente din principii, improvizează teorii noi şi diferite pentru a justifica acţiuni sugerate de aparenta comoditate, uşurinţă de execuţie şi de succesul imediat.
S-a susţinut mai întâi admiterea sindicatelor în Internaţionala Comunistă, ulterior s-a constituit o Internaţională Sindicală Roşie, afirmându-se că, în timp ce partidul comunist trebuie să lupte pentru unitatea sindicatelor, în care se realizează zona de contact cea mai potrivită cu masele largi, şi nu trebuie să tindă să îşi creeze propriile sale sindicate, scindându-le chiar şi pe cele conduse de „galbeni“, pe plan internaţional însă, biroul Internaţionalei de la Amsterdam trebuia considerat şi tratat nu ca un organism al maselor proletare, ci ca un organ politic contrarevoluţionar al Societăţii Naţiunilor.
La un moment dat, din considerente desigur importante, dar limitate mai ales la un proiect de utilizare a mişcării sindicale engleze de stânga, s-a preconizat renunţarea la Internaţionala Sindicală Roşie şi unitatea sindicală internaţională cu Amsterdamul, concepută în mod organic.
Nicio consideraţie privind schimbarea situaţiilor nu este de natură să justifice cotituri atât de grave, deoarece chestiunea relaţiilor dintre organismele internaţionale politice şi cele sindicale este o chestiune de principiu, întrucât se reduce la cea a relaţiilor dintre partid şi clasă în vederea mobilizării revoluţionare.
La aceasta se adaugă faptul că nici măcar garanţiile statutare interne nu au fost respectate, deoarece această decizie a fost adusă ca un fapt împlinit în faţa organelor internaţionale competente.
Menţinerea lozincii „Moscova împotriva Amsterdamului“ nu excludea şi nu exclude lupta pentru unitatea sindicală în fiecare naţiune, deoarece lichidarea tendinţelor separatiste din sindicate (Germania şi Italia) a fost posibilă doar lipsindu-i pe separatişti de argumentul că proletariatul era împiedicat să se desprindă de sub influenţa Internaţionalei de la Amsterdam.
În schimb, aderarea aparent entuziastă a partidului nostru din Franţa la propunerea de unitate sindicală mondială nu schimbă faptul că acesta dă dovadă de o incapacitate absolută de a trata de fapt, într-un mod nescizionist, problema unităţii sindicale naţionale.
Nu este însă de exclus utilitatea unei tactici a frontului unic pe bază mondială cu toate organismele sindicale, chiar şi cu cele aderente la Amsterdam.
Stânga partidului italian a susţinut întotdeauna şi a luptat pentru unitatea proletară în sindicate, atitudine care contribuie la diferenţierea ei netă de falsele stângi cu substrat sindicalist şi voluntarist, combătute de Lenin. De asemenea, Stânga reprezintă în Italia concepţia exact leninistă asupra problemei relaţiilor dintre sindicate şi consiliile de fabrică, respingând, pe baza experienţei ruse şi a tezelor specifice ale Congresului al II-lea, grava deviere de principiu constând în golirea de importanţă revoluţionară a sindicatului, bazat pe adeziuni voluntare, pentru a-l înlocui cu conceptul utopic şi reacţionar al unui aparat constituţional şi necesar, care aderă în mod organic, pe întreaga sa suprafaţă, la sistemul producţiei capitaliste, eroare care, în practică, se concretizează în supraevaluarea consiliilor de fabrică şi într-un boicot efectiv al sindicatului.
Chestiunea agrară este definită în mod fundamental de tezele lui Lenin de la Congresul al II-lea al Internaţionalei. Linia fundamentală a lui Lenin constă, înainte de toate, în rectificarea istorică a problemei producţiei agricole în sistemul marxist. Premisele socializării gospodăriilor lipsesc în economia agricolă în epoca în care acestea sunt deja mature în economia industrială.
Nu numai că acest lucru nu duce la întârzierea revoluţiei proletare (pe baza căreia abia se vor pune acele premise în mod general), ci face ca problema intereselor generale ale ţăranilor săraci să se prezinte ca insolubilă în cadrul economiei industriale şi al puterii burgheze, permiţând proletariatului să lege de propria sa luptă eliberarea ţăranului sărac dintr-un sistem de exploatare de către proprietarii funciari şi burghezie, chiar dacă această eliberare nu coincide cu o transformare generală a economiei productive rurale.
Marea proprietate funciară care este astfel din punct de vedere juridic, în timp ce din punct de vedere tehnic se compune din gospodării productive extrem de mici, odată sfărâmate suprastructurile legale, ne prezintă împărţirea pământului între ţărani, care în realitate nu este altceva decât eliberarea micilor gospodării, deja separate, de sub o exploatare comună. Acest lucru nu se poate face fără a rupe pe cale revoluţionară relaţiile de proprietate, dar protagonist al acestei rupturi poate fi doar proletariatul industrial, deoarece el nu este doar, ca şi ţăranul, o victimă a sistemului relaţiilor de producţie burgheze, ci produsul istoric al maturităţii lor de a ceda locul unui sistem de relaţii noi şi diferite. Proletariatul va găsi, aşadar, un sprijin preţios în revolta ţăranului sărac, dar este esenţială, în concluziile tactice ale lui Lenin, în primul rând, diferenţa fundamentală dintre relaţiile dintre proletariat şi clasa ţărănească şi relaţiile dintre proletariat şi păturile de mijloc reacţionare ale economiei urbane, exprimate mai ales de partidele social-democrate; iar în al doilea rând, conceptul preeminenţei şi al hegemoniei intangibile ale clasei muncitoare în conducerea revoluţiei.
Ţăranul se prezintă în momentul cuceririi puterii ca un factor revoluţionar, dar dacă în revoluţie ideologia sa se modifică în raport cu vechile forme de autoritate şi legalitate, ea nu se modifică prea mult în raport cu relaţiile de producţie, care rămân cele tradiţionale din gospodăria familială izolată şi aflată în concurenţă cu celelalte; astfel încât ţăranul rămâne un grav pericol pentru construirea economiei socialiste, de care doar o mare dezvoltare a energiei productive şi a tehnicii agrare îl va putea apropia.
Potrivit lui Lenin, pe planul tactic şi organizaţional, proletariatul agricol nelegat de pământ (zilierii) trebuie considerat şi încadrat pe acelaşi plan cu restul proletariatului, în timp ce alianţa cu ţăranul sărac, care îşi lucrează singur parcela de pământ sau o parte insuficientă de pământ, devine o simplă neutralizare în raport cu ţăranul mijlocaş, în care se suprapun caracterul de victimă a anumitor relaţii capitaliste şi cel de exploatator al forţei de muncă; în timp ce acesta din urmă este în cele din urmă predominant la ţăranul bogat, inamic direct al revoluţiei.
Internaţionala trebuie să evite erorile în aplicarea tacticii agrare, care s-au conturat deja, de exemplu, în partidul francez, erori ce tind să conceapă o revoluţie de sine stătătoare a ţăranilor, care să se situeze pe acelaşi nivel cu cea a muncitorilor, sau să creadă că mobilizarea revoluţionară a muncitorilor poate fi determinată de o insurecţie izbucnită în mediul rural, în timp ce raportul exact este cel invers.
Ţăranul care a devenit conştient de programul comuniştilor şi a devenit capabil de organizare politică trebuie să devină membru al partidului comunist; doar în acest sens se va combate apariţia unor partide formate exclusiv din ţărani, influenţabile în mod inevitabil de către contrarevoluţie.
Krestinternul (Internaţionala Ţărănească) trebuie să înglobeze organizaţiile de ţărani din toate ţările, definite (aşa cum sunt sindicatele proletare) prin acceptarea adeziunilor tuturor celor care se află într-o anumită poziţie în raport cu interesele lor economice imediate. De asemenea, trebuie respinsă tactica negocierilor politice, a frontului unic, a constituirii de fracţiuni interne în partidele ţărăneşti, chiar şi în scopul dezmembrării lor.
Această normă tactică nu contrazice relaţiile stabilite între bolşevici şi social-revoluţionari în perioada războiului civil şi când existau deja noile instituţii reprezentative ale proletariatului şi ale ţăranilor.
De asemenea, asupra teoriei mişcării populaţiilor din ţările coloniale şi din anumite ţări excepţional de înapoiate, Lenin a adus o clarificare fundamentală. Chiar înainte ca relaţiile modernei lupte de clasă, dezvoltate atât de factorii economici, cât şi de cei importaţi prin expansiunea capitalismului, să se maturizeze, se pun revendicări care pot fi soluţionate doar printr-o luptă insurecţională şi prin înfrângerea imperialismului mondial.
Când aceste două condiţii se realizează pe deplin, lupta se poate dezlănţui în epoca luptei pentru revoluţia proletară din metropole, deşi îmbracă la nivel local aspectele unui conflict neclasist, ci de rasă şi de naţionalitate.
În abordarea leninistă rămâne totuşi fundamental conceptul conducerii luptei mondiale de către organele proletariatului revoluţionar, cel al stimulării — iar nicidecum al întârzierii sau al obliterării — luptei de clasă în mediile indigene, precum şi cel al constituirii şi dezvoltării independente a partidului comunist local.
Extinderea acestor evaluări ale relaţiilor la ţări în care regimul capitalist şi aparatul de stat burghez sunt constituite de mult timp reprezintă un pericol, deoarece, sub acest aspect, chestiunea naţională şi ideologia patriotică sunt expediente contrarevoluţionare directe, care tind la dezarmarea de clasă a proletariatului. De exemplu, s-au înregistrat asemenea devieri prin cunoscutele concesii ale lui Radek faţă de naţionaliştii germani care luptau împotriva ocupaţiei interaliate.
În Cehoslovacia, lozinca Internaţionalei trebuie să fie şi eliminarea oricărui reflex organizatoric al dualismului naţional în rândurile proletariatului, cele două rase fiind la acelaşi nivel istoric, iar mediul economic comun pe deplin dezvoltat.
Ridicarea la rang de principiu a luptei minorităţilor naţionale în sine este, aşadar, o deformare a concepţiei comuniste, discernerea dacă o asemenea luptă prezintă posibilităţi revoluţionare sau evoluţii reacţionare depinzând de cu totul alte criterii.
Este în afara oricărei dispute în Internaţionala Comunistă importanţa noii politici economice a statului rus, aşa cum rezultă mai ales din discursul lui Lenin din 1921 despre impozitul în natură şi din raportul lui Troţki la al IV-lea Congres mondial. Având în vedere premisele economiei ruse şi faptul că în celelalte ţări burghezia rămâne la putere, perspectiva dezvoltării revoluţiei mondiale şi a construirii economiei socialiste nu putea fi pusă în alt mod din punct de vedere marxist.
Gravele dificultăţi ale politicii de stat ruse în relaţiile interne dintre forţele sociale, în problemele tehnicii de producţie şi în relaţiile cu străinătatea au dat naştere unor divergenţe succesive în sânul Partidului Comunist Rus. În privinţa acestor divergenţe, trebuie deplâns în primul rând faptul că mişcarea comunistă internaţională nu a avut posibilitatea de a se pronunţa în mod mai fundamentat şi cu mai multă autoritate.
În prima discuţie cu Troţki, erau fără îndoială corecte consideraţiile acestuia privind viaţa internă a partidului şi noul său curs, la fel cum net proletare şi revoluţionare erau consideraţiile sale privind desfăşurarea politicii economice a statului, privite în ansamblul lor. În a doua discuţie, consideraţiile lui Troţki privind erorile Internaţionalei şi demonstraţia că însăşi cea mai bună tradiţie bolşevică nu militează în favoarea criteriilor predominante în conducerea Cominternului erau nu mai puţin justificate.
Ecourile dezbaterii în sânul partidului au fost inadecvate şi artificiale din cauza cunoscutei metode de a pune pe primul plan o intimidare antifracţionistă şi, mai rău încă, antibonapartistă, lipsită cu totul de fundament. În ceea ce priveşte discuţia cea mai recentă, trebuie atras atenţia în primul rând că ea se referă la probleme de natură internaţională şi că faptul luării de poziţie asupra acesteia de către majoritatea Partidului Comunist Rus nu poate fi invocat ca argument împotriva discutării şi a luării de poziţie a Internaţionalei în această privinţă, fiind complet indiferent faptul că opoziţia înfrântă renunţă la această cerere.
Ca şi în alte cazuri, problema de procedură şi de disciplină o sufocă pe cea de fond. Nu este vorba despre o apărare a drepturilor încălcate ale unei minorităţi, care, cel puţin prin conducătorii săi, împărtăşeşte aceeaşi răspundere pentru numeroasele erori internaţionale, ci este vorba despre probleme vitale ale mişcării mondiale.
Problema rusă trebuie adusă în faţa Internaţionalei pentru un studiu complet. Termenii abordării trebuie să fie următorii: în economia rusă actuală se întâlnesc, potrivit lui Lenin, elemente preburgheze, burgheze, de capitalism de stat şi de socialism. Marea industrie etatizată este socialistă în ceea ce priveşte organizarea producţiei, care se află în mâinile statului politic proletar. Distribuţia produselor sale se realizează însă sub formă capitalistă, adică prin mecanismul pieţei libere concurenţiale.
Nu se poate exclude în principiu ca acest sistem nu doar să-i menţină, aşa cum se întâmplă de fapt, pe muncitori într-o stare economică puţin înfloritoare, acceptată de aceştia datorită conştiinţei revoluţionare dobândite, ci să evolueze şi în sensul unei creşteri a sustragerii de plusvaloare, care poate avea loc prin preţul plătit de muncitori pentru produsele alimentare şi prin preţul plătit de stat şi condiţiile obţinute de acesta în achiziţii, în concesiuni, în comerţ şi în toate relaţiile cu capitalismul extern. Se pune astfel problema de a şti dacă există un progres sau un regres al elementelor socialiste din economia rusă, iar această problemă se pune şi ca o problemă de randament tehnic şi de bună organizare a industriei de stat.
În timp ce construirea socialismului integral într-o singură ţară, extins la producţie şi distribuţie, la industrie şi agricultură, trebuie considerată imposibilă, trebuie considerată, în schimb, realizabilă o dezvoltare progresivă a elementelor socialiste în economia rusă, adică eşecul planului antirevoluţionar care se bazează pe factorii interni ai ţăranilor bogaţi, ai noii burghezii şi mici burghezii, şi pe factorii externi ai puterilor imperialiste. Fie că acest plan ia forma unei agresiuni interne şi externe, fie a unui sabotaj progresiv şi a unei influenţări a vieţii sociale şi de stat ruse, pentru a o constrânge la o involuţie progresivă şi la o deproletarizare a caracterelor sale, colaborarea strânsă şi contribuţia tuturor partidelor Internaţionalei reprezintă condiţia fundamentală a succesului.
Este vorba mai ales despre asigurarea sprijinului activ şi energic al avangardei proletare, îndeosebi în ţările imperialiste, nu doar în sensul împiedicării agresiunilor şi al exercitării unei presiuni în privinţa relaţiilor statelor burgheze cu Rusia, ci mai ales pentru că este necesar ca partidul rus să fie asistat în rezolvarea problemelor sale de către partidele frăţeşti, care, este adevărat, nu posedă o experienţă directă a problemelor de guvernare, dar care, cu toate acestea, vor contribui la rezolvarea lor, aducând în ele un coeficient de clasă şi revoluţionar, derivat direct din realitatea luptei de clasă în curs de desfăşurare în ţările lor.
În legătură cu cele spuse mai sus, relaţiile interne ale Internaţionalei Comuniste se dovedesc inadecvate pentru aceste sarcini şi cer modificări urgente, mai ales în sens contrar exagerărilor organizaţionale, tactice şi politice ale aşa-numitei bolşevizări.
[1]. Lev Troţki (1879—1940) — unul dintre principalii lideri ai Revoluţiei din Octombrie, fondator al Armatei Roşii şi figură cheie a Cominternului, aflat ulterior în opoziţie acută faţă de stalinizarea mişcării comuniste.