Sunt eronate aprecierile asupra situaţiei italiene potrivit cărora au o valoare decisivă consideraţiile despre dezvoltarea insuficientă a capitalismului industrial.
Extinderii mai reduse a acestuia în sens cantitativ şi unei relative întârzieri istorice a apariţiei sale li se opun o serie de alte circumstanţe, în virtutea cărora puterea politică în epoca Risorgimento-ului a putut să treacă în întregime şi în mod solid în mâinile burgheziei, iar tradiţia de guvernare a acesteia este cât se poate de bogată şi de complexă.
Nu este posibilă o identificare sistematică a unei diferenţe sociale între proprietarii funciari şi capitalişti şi între marea şi mica burghezie în antitezele politice pe care sunt aliniate din punct de vedere istoric partidele în luptă, cum ar fi dreapta şi stânga istorică, clericalismul şi masoneria, democraţia şi fascismul.
Mişcarea fascistă trebuie interpretată ca o încercare de unificare politică a intereselor divergente ale diferitelor grupuri burgheze în scop contrarevoluţionar. Cu acest obiectiv, fascismul, alimentat direct şi dorit în acelaşi timp de toate clasele înalte — funciare, industriale, comerciale şi bancare —, susţinut mai ales de aparatul de stat tradiţional, de dinastie, de biserică şi de masonerie, a realizat o mobilizare a elementelor sociale dispersate ale claselor de mijloc, pe care le-a aruncat într-o alianţă strânsă cu toate elementele burgheze împotriva proletariatului.
Ceea ce s-a întâmplat în Italia nu trebuie explicat nici ca ascensiunea unui nou strat social la putere, nici ca formarea unui nou aparat de stat cu ideologie şi program proprii, nici ca înfrângerea unei părţi a burgheziei ale cărei interese se identificau mai bine cu adoptarea metodei liberale şi parlamentare. Liberalii, democraţii, Giolitti şi Nitti sunt protagoniştii unei faze de luptă contrarevoluţionare, legată în mod dialectic de cea fascistă şi decisivă pentru înfrângerea proletariatului. Într-adevăr, politica concesiilor, cu complicitatea reformiştilor şi maximaliştilor, a permis rezistenţa burgheză şi devierea presiunii proletare în perioada de după război şi demobilizare, când clasa conducătoare şi toate organele sale nu erau pregătite pentru o rezistenţă frontală.
Fascismul, favorizat direct în această perioadă de guverne, birocraţie, poliţie, magistratură, armată etc., a realizat apoi o înlocuire completă a vechiului personal politic burghez, dar acest fapt nu trebuie să inducă în eroare şi cu atât mai puţin să servească la reabilitarea unor partide şi grupări care au eşuat nu pentru că ar fi creat condiţii favorabile clasei muncitoare, ci doar pentru că îşi epuizaseră deja o întreagă fază a sarcinii lor împotriva acesteia.
În desfăşurarea situaţiilor menţionate mai sus, gruparea care a dat naştere formării partidului comunist a acţionat pe baza acestor criterii: ruperea dualismelor iluzorii prezentate de scena politică burgheză şi parlamentară şi stabilirea dualismului de clasă revoluţionar; distrugerea în sânul proletariatului a iluziei că clasele de mijloc sunt capabile să producă un stat-major politic, să preia puterea şi să conducă proletariatul spre cuceririle sale; încrederea clasei muncitoare în propria sa sarcină istorică, dobândită printr-o pregătire sprijinită pe poziţii critice, politice şi tactice succesive, proprii şi autonome, strâns legate între ele în succesiunea situaţiilor.
Tradiţiile acestei politici se regăsesc deja dinainte de război în stânga partidului socialist. Încă de la congresele de la Reggio Emilia (1912) şi Ancona (1914), nu doar că se formează o majoritate capabilă să se opună în acelaşi timp erorii reformiste, precum şi celei sindicaliste, care întruchipase până atunci stânga proletară, ci în cadrul acestei majorităţi se conturează o extremă stângă care tinde spre soluţii tot mai radicale şi de clasă. Sunt rezolvate astfel în mod corect probleme de clasă importante în ceea ce priveşte tactica electorală, relaţiile cu sindicatele, războiul colonial şi masoneria.
În timpul războiului mondial, dacă întregul partid, sau aproape întregul, s-a opus unei politici de uniune sacră, cu atât mai clar s-a putut remarca în sânul său activitatea unei extreme stângi bine conturate, care, la conferinţele de la Bologna (mai 1915), Roma (februarie 1917), Florenţa (noiembrie 1917) şi la Congresul de la Roma din 1918, a susţinut directive leniniste cum ar fi respingerea apărării naţionale şi defetismul, utilizarea înfrângerii pentru punerea chestiunii puterii, lupta neîncetată şi cererea de excludere din partid a liderilor oportunişti, sindicali şi parlamentari.
Imediat după război, linia extremei stângi s-a concretizat în ziarul Il Soviet, care a fost primul ce a formulat şi a apărat directivele revoluţiei ruse, negând interpretările antimarxiste, oportuniste, sindicaliste şi anarhizante, şi punând în mod corect problemele esenţiale ale dictaturii proletare şi ale sarcinii partidului, susţinând încă din primul moment sciziunea partidului socialist.
Acest grup susţinea abstenţionismul electoral, iar concluziile sale au fost respinse de Congresul al II-lea al Internaţionalei; dar abstenţionismul nu pornea de la erori teoretice antimarxiste de tip anarho-sindicalist, după cum stau mărturie polemicile hotărâte purtate împotriva presei anarhiste. Tactica abstenţionistă era preconizată, înainte de toate, în mediul politic al democraţiei parlamentare depline, care creează dificultăţi deosebite în câştigarea maselor pentru conştiinţa corectă a lozincii dictaturii, dificultăţi pe care le considerăm şi acum ca fiind insuficient evaluate de către Internaţională.
În al doilea rând, abstenţionismul era propus nu ca o tactică valabilă pentru toate timpurile, ci pentru situaţia generală, astăzi din păcate depăşită, a iminenţei unor mari lupte şi a punerii în mişcare a celor mai mari mase proletare.
Prin alegerile din 1919, guvernul burghez al lui Nitti a deschis o uriaşă supapă de siguranţă pentru presiunea revoluţionară, a deviat impulsul proletariatului şi atenţia partidului, exploatându-le tradiţiile de electoralism neînfrânat. Abstenţionismul promovat de Il Soviet a fost atunci singura reacţie corectă la adevăratele cauze ale dezastrului proletar care a urmat.
La următorul Congres de la Bologna (octombrie 1919), doar minoritatea abstenţionistă a pus în mod corect problema sciziunii de reformişti şi a căutat în zadar un acord cu o parte a maximaliştilor, renunţând pe acest teren la condiţia prealabilă a abstenţionismului. Eşuat acest demers, fracţiunea abstenţionistă a rămas singura care, până la Congresul al II-lea mondial, a lucrat la scară naţională pentru formarea partidului comunist.
Acest grup a fost, aşadar, cel care a reprezentat orientarea spontană, conform propriilor experienţe şi tradiţii, a stângii proletariatului italian spre directivele care triumfau în acelaşi timp prin victoria lui Lenin şi a bolşevismului în Rusia.
Odată constituit partidul comunist la Livorno (ianuarie 1921), abstenţioniştii au făcut toate eforturile pentru a se lega strâns de celelalte grupuri ale partidului. Dacă pentru unele dintre acestea doar chestiunea relaţiilor internaţionale punea bazele separării de oportunişti, pentru grupul de stânga exista o coincidenţă deplină între tezele Internaţionalei şi învăţămintele experienţelor politice anterioare; iar acest lucru era valabil pentru mulţi alţi membri în afară de abstenţionişti, care renunţaseră între timp în mod expres, pe cale disciplinară, la poziţia lor privind electoralismul.
Centrul partidului şi-a bazat activitatea pe acea interpretare a situaţiei italiene şi a sarcinilor proletariatului care a fost schiţată. Este de acum un fapt acceptat în mod unanim că întârzierea în constituirea partidului revoluţionar — a cărui răspundere trebuia atribuită tuturor celorlalte grupuri — făcea totuşi inevitabilă retragerea ulterioară a proletariatului şi o determinase în mod ineluctabil.
Pentru a obţine în luptele succesive cele mai bune poziţii posibile ale proletariatului, Centrul s-a situat pe poziţia că trebuie făcut orice efort pentru a utiliza aparatul tradiţional al organizaţiilor roşii, dar că era necesar să fie convins proletariatul să nu conteze pe maximalişti şi reformişti, care mergeau până la acceptarea pactului de pacificare cu fascismul.
Partidul a pus încă de la început postulatul unităţii sindicale şi a avansat apoi propunerea centrală de front unic, culminată cu constituirea Alianţei Muncii. Lăsând la o parte opiniile privind frontul unic politic, este un fapt că acesta era conjunctural imposibil în Italia în anii 1921—22 şi că partidul comunist nu a primit niciodată invitaţia la o întrunire care ar fi trebuit să întemeieze alianţa partidelor. La întrunirea convocată de feroviari pentru a constitui alianţa sindicală, partidul nu a participat, pentru a nu se preta la manevre care ar fi compromis atât alianţa însăşi, cât şi responsabilităţile partidului, afirmând, în schimb, în mod prealabil, paternitatea sa asupra iniţiativei şi disciplina comuniştilor faţă de noul organ. Au existat totuşi contacte succesive cu partidele politice, pe care partidul comunist nu le-a refuzat deloc, dar care au eşuat, demonstrând imposibilitatea unei înţelegeri pe teren politic şi de acţiune, precum şi defetismul tuturor celorlalte grupuri. Centrul a ştiut de asemenea, în cadrul retragerii, să apere încrederea muncitorilor în propria lor clasă şi să ridice conştiinţa politică a avangardei prin curmarea la timp a manevrelor tradiţionale ale grupusculelor şi partidelor pseudo-revoluţionare faţă de proletariat. În ciuda eforturilor partidului, s-a ajuns abia mai târziu (august 1922) la acţiunea generală; dar înfrângerea proletară a fost inevitabilă şi încă de atunci fascismul, sprijinit deschis în lupta violentă de către forţele statului condus de democraţia liberală, a fost stăpânul ţării, dominaţia sa fiind legalizată doar formal mai târziu, prin marşul asupra Romei.
În acest moment, deşi câmpul acţiunii proletare se restrângea, influenţa partidului se afirma ca fiind predominantă faţă de cea a maximaliştilor şi reformiştilor, după ce se dovedise deja în creştere în rezultatele alegerilor din 1921 şi ale marilor consultări succesive ale Confederaţiei Muncii.
Congresul de la Roma (martie 1922) a definit o divergenţă teoretică între Stânga italiană şi majoritatea Internaţionalei, divergenţă exprimată anterior destul de rău de către delegaţiile noastre la Congresul al III-lea şi la Executivul Lărgit din februarie 1922, care, în special cu prima ocazie, au comis erori reale în sens infantilist. Tezele de la Roma au reprezentat fericita lichidare teoretică şi politică a oricărui pericol de oportunism de stânga în partidul italian.
În practica partidului, singura divergenţă cu Internaţionala se manifestase în legătură cu tactica faţă de maximalişti, dar această divergenţă părea depăşită de rezultatele unitare ale Congresului socialist din octombrie 1921.
Tezele de la Roma au fost votate ca o contribuţie a partidului la deciziile Internaţionalei şi nu ca o linie de acţiune imediată; acest lucru a fost confirmat de către Centru în cadrul Executivului Lărgit din 1922 şi nu s-a deschis discuţia teoretică tocmai din disciplină faţă de Internaţională şi prin decizia acesteia.
În august 1922, Internaţionala nu a interpretat totuşi raporturile situaţiei în modul indicat de Centrul partidului, ci a considerat că situaţia italiană este instabilă în sensul rezistenţei diminuate a statului şi s-a gândit să întărească partidul pe baza fuziunii cu maximaliştii, considerând drept factor decisiv nu învăţămintele pe care partidul le trăgea din vasta manevră a grevei din august, ci sciziunea dintre maximalişti şi unitari.
Din acest moment, cele două linii politice diverg definitiv. La Congresul al IV-lea mondial (decembrie 1922), vechiul Centru s-a opus tezei care a prevalat şi, la întoarcerea delegaţilor în Italia, încredinţând-o Comisiei de fuziune, şi-a declinat în unanimitate răspunderea, păstrându-şi, desigur, propriile funcţii administrative. Au survenit arestările din februarie 1923 şi marea ofensivă împotriva partidului; în cele din urmă, la Executivul Lărgit din iunie 1923, vechiul executiv a fost demis şi înlocuit cu un altul cu totul diferit, situaţie în faţa căreia demisia unei părţi a membrilor Centrului a fost o simplă consecinţă logică. În mai 1924, o conferinţă consultivă a partidului conferea încă o dată Stângii o majoritate zdrobitoare împotriva Centrului şi a Dreptei, şi astfel se ajungea la Congresul al V-lea mondial din 1924.
Grupul Ordine Nuovo a apărut la Torino în rândurile unor intelectuali care au intrat în contact cu masele proletare din industrie, când fracţiunea abstenţionistă avea deja o largă susţinere la Torino. În ideologia acelui grup predominau concepţii filozofice burgheze, idealiste, croceene, care, în mod firesc, au suferit şi suferă o transformare. Acest grup a interpretat foarte târziu directivele comuniste şi întotdeauna cu rămăşiţe de erori legate de originile sale. El nu a înţeles revoluţia rusă decât prea târziu pentru a-i aplica în mod util învăţămintele în lupta proletară italiană. În noiembrie 1917, tovarăşul Gramsci a publicat în ziarul Avanti! un articol în care susţinea că revoluţia rusă infirmase materialismul istoric al lui Marx şi teoriile din Capitalul, oferindu-i o explicaţie în esenţă idealistă. Împotriva acestui articol a intervenit imediat curentul de extremă stângă, în fruntea căruia se afla şi Federaţia de Tineret.
Dezvoltarea ulterioară a ideilor grupului ordinovist, aşa cum rezultă din publicaţiile din Ordine Nuovo, se desfăşura în direcţia unei teorii nemarxiste şi neleniniste a mişcării muncitoreşti. În această teorie sunt puse în mod eronat problemele rolului sindicatelor şi al partidului, chestiunile luptei armate, ale cuceririi puterii şi ale construirii socialismului. S-a clădit, în schimb, concepţia unei organizări sistematice nu „voluntare“, ci „necesare“ a clasei muncitoare, în strânsă aderenţă cu mecanismul industrial productiv capitalist.
Acest sistem porneşte de la comisarul de secţie, trece prin consiliul de fabrică şi culminează, în acelaşi timp, în Internaţionala proletară, în Internaţionala Comunistă, în sistemul Sovietelor şi al statului muncitoresc, care ar exista în el deja dinainte de căderea puterii capitaliste.
Mai mult, funcţiile acestui sistem sunt, încă din epoca burgheză, funcţii de construire a noii economii prin revendicarea şi exercitarea controlului asupra producţiei.
Toate poziţiile acestei ideologii, având caractere nemarxiste: utopismul, sindicalismul cu nuanţă proudhoniană, gradualismul economic dinaintea cuceririi puterii, adică reformismul, au fost aparent abandonate pentru a fi înlocuite, rând pe rând, cu teoriile cu totul diferite ale leninismului. Dar această înlocuire ar fi putut avea loc într-un mod care să nu fie exterior şi fictiv doar în cazul în care grupul ordinovist nu s-ar fi desprins şi nu s-ar fi poziţionat împotriva grupului ale cărui tradiţii de stânga le-am demonstrat ca fiind convergente cu orientarea bolşevică într-un mod mult mai spontan şi reprezentând cu adevărat o contribuţie adusă de experienţa de clasă proletară, iar nu de exerciţii de academie şi de bibliotecă pe texte burgheze. Acest lucru nu exclude deloc, desigur, ca şi cel de-al doilea grup să fi putut învăţa şi să se fi putut perfecţiona în strânsă colaborare care ulterior a lipsit. Această situaţie face ca pretenţia liderilor ordinovişti de a-i bolşeviza pe aceia de către care ei înşişi au fost, în realitate, îndrumaţi spre o orientare bolşevică, în sensul serios şi marxist, iar nu prin procedee mecanice, birocratice şi meschine, să capete o nuanţă ironică.
Ordinoviştii, până cu puţin timp înainte de Congresul mondial din 1920, au fost împotriva sciziunii vechiului partid şi au pus în mod greşit toate problemele sindicale. Reprezentantul Internaţionalei în Italia a trebuit să polemizeze cu ei pe chestiunile consiliilor de fabrică şi ale constituirii premature a Sovietelor.
În aprilie 1920, Secţiunea din Torino a aprobat cunoscutele teze din Ordine Nuovo, redactate de tovarăşul Gramsci şi însuşite de Comitetul compus din ordinovişti şi abstenţionişti. Aceste teze, citate în rezoluţia Congresului al II-lea, exprimau în realitate, dincolo de divergenţa privind electoralismul, gândirea comună a fracţiunii comuniste în curs de formare, iar conţinutul lor nu consta în construcţiile particulare ale ordinovismului, ci mai degrabă în punctele acceptate cu o claritate absolută, cu mult timp înainte, de către grupul de stânga al partidului.
Ordinoviştii s-au alăturat pentru o perioadă poziţiei de stânga faţă de Internaţională, dar în realitate gândirea lor se diferenţia de Tezele de la Roma, deşi au considerat oportun să le voteze.
Adevăratul precursor al aderării de astăzi a ordinovismului la tactica şi linia generală a Internaţionalei a fost tovarăşul Tasca, [1] cel care a formulat opoziţia împotriva stângii la Congresul de la Roma.
Date fiind caracterele grupului ordinovist, particularismul şi concretismul său, generate în realitate din poziţii ideologice idealiste burgheze, precum şi prilejul oferit de metoda de conducere a Internaţionalei pentru aderări exterioare şi incomplete, trebuie să se considere că, dincolo de răsunătoarele declaraţii de ortodoxie, aderarea teoretică a ordinoviştilor la leninism — fapt care are o importanţă decisivă pentru evoluţiile politice reale ce se pregătesc — nu valorează mult mai mult decât aderarea lor de altădată la Tezele de la Roma.
Din 1923 până astăzi, activitatea Centrului partidului, deşi ţinând cont de situaţia dificilă în care a trebuit să se desfăşoare, a dat naştere unor erori care, în esenţă, se leagă de cele indicate în legătură cu problema internaţională, dar care, în parte, au devenit mult mai grave din cauza deviaţiilor iniţiale specifice construcţiei ordinoviste.
Participarea la alegerile din 1924 a fost un act politic extrem de fericit, dar nu acelaşi lucru se poate spune despre propunerea de acţiune comună făcută iniţial partidelor socialiste şi despre eticheta asumată de „unitate proletară“, la fel cum regretabilă a fost toleranţa excesivă faţă de anumite manevre electorale ale terţinilor. [2] Probleme şi mai grave s-au pus în legătură cu criza manifestată odată cu asasinarea lui Matteotti.
Politica Centrului s-a bazat pe interpretarea absurdă conform căreia slăbirea fascismului ar pune în mişcare mai întâi clasele de mijloc şi abia apoi proletariatul. Aceasta înseamnă, pe de o parte, neîncredere în capacitatea de clasă a proletariatului, rămasă vigilentă chiar şi sub sufocarea armurii fasciste, şi supraevaluarea iniţiativei claselor de mijloc. În schimb, lăsând la o parte claritatea poziţiilor teoretice marxiste în această privinţă, învăţământul central al experienţei italiene este cel care demonstrează cum păturile intermediare se lasă deplasate şi se aliniază pasiv în spatele celui mai puternic: în 1919—20 de partea proletariatului; în 1921—22—23 de partea fascismului; după o perioadă de emoţie zgomotoasă şi importantă în 1924—25, astăzi din nou de partea fascismului.
Centrul a greşit prin abandonarea parlamentului şi prin participarea la primele întruniri ale Aventinului, în timp ce ar fi trebuit să rămână în parlament cu o declaraţie de atac politic la adresa guvernului şi cu o luare de poziţie imediată chiar şi împotriva condiţiei prealabile constituţionale şi morale a Aventinului, care a reprezentat factorul determinant real al deznodământului crizei în favoarea fascismului. Nu este exclus ca pentru comunişti să fi fost convenabil să abandoneze parlamentul, dar cu o fizionomie proprie şi doar atunci când situaţia ar fi permis apelul la acţiunea directă a maselor. Momentul era de aşa natură încât se decidea evoluţia situaţiilor ulterioare; prin urmare, eroarea a fost fundamentală şi decisivă în vederea aprecierii capacităţilor unui grup conducător şi a determinat o valorificare extrem de nefavorabilă de către clasa muncitoare mai întâi a slăbirii fascismului, iar apoi a eşecului răsunător al Aventinului.
Reintrarea în parlament în noiembrie 1924 şi declaraţia lui Repossi au fost benefice, după cum a demonstrat-o valul de sprijin proletar, dar prea tardive. Centrul a oscilat mult timp şi s-a hotărât doar sub presiunea partidului şi a stângii. Pregătirea partidului a fost făcută pe baza unor instrucţiuni incolore şi a unei aprecieri fantastic de eronate a perspectivelor situaţiei (raportul lui Gramsci la Comitetul Central, august 1924). Pregătirea maselor, orientată nu spre viziunea prăbuşirii Aventinului, ci spre cea a victoriei sale, a fost din toate punctele de vedere cea mai proastă, prin propunerea partidului către opoziţie de a se constitui în Anti-parlament. Această tactică, înainte de toate, ieşea din cadrul deciziilor Internaţionalei, care nu au prevăzut niciodată propuneri către partide net burgheze; mai mult, ea făcea parte dintre cele care scot în afara câmpului principiilor şi al politicii comuniste, precum şi al concepţiei istorice marxiste. Independent de orice explicaţie pe care Centrul ar fi putut încerca să o dea cu privire la scopurile şi intenţiile care inspirau propunerea — explicaţie care ar fi avut întotdeauna un ecou extrem de limitat —, este cert că aceasta prezenta maselor iluzia unui Anti-Stat opus şi aflat în război cu aparatul statal tradiţional, în timp ce, conform perspectivelor istorice ale programului nostru, singura bază a unui Anti-Stat va putea fi doar reprezentarea clasei producătoare, adică Sovietul.
Lozinca Anti-parlamentului, sprijinită în ţară pe comitetele de muncitori şi ţărani, însemna încredinţarea statului-major al proletariatului unor exponenţi ai grupurilor sociale capitaliste, precum Amendola, Agnelli, Albertini etc.
Lăsând la o parte certitudinea că nu s-ar fi ajuns la o asemenea situaţie de fapt, care nu s-ar fi putut numi decât trădare, simpla ei prezentare ca perspectivă a unei propuneri comuniste înseamnă o încălcare a principiilor şi o slăbire a pregătirii proletare.
Detaliile activităţii Centrului se pretează la alte critici. Au fost mult prea frecvente lozincile care nu corespundeau nu doar vreunei realizări practice, ci nici măcar unei agitaţii serios vizibile în afara aparatului de partid. Lozinca centrală a comitetelor de muncitori şi ţărani, având parte de explicaţii contradictorii şi întortocheate, nu a fost înţeleasă şi nici urmată.
O altă eroare gravă a fost comisă în timpul grevei metalurgiştilor din martie 1925. Centrul nu a înţeles cum dezamăgirea proletară faţă de Aventin lăsa să se prevadă un impuls general către acţiuni de clasă sub forma unui val de greve; în timp ce, dacă ar fi făcut-o, s-ar fi putut ca, tot aşa cum FIOM a fost târâtă să intervină în greva începută de fascişti, să fie împinsă hotărât mai departe, până la greva naţională, prin constituirea unui comitet de agitaţie al metalurgiştilor, sprijinit pe organizaţiile locale extrem de dispuse la grevă în întreaga ţară.
Orientarea sindicală a Centrului nu a corespuns în mod clar lozincii unităţii sindicale în Confederaţie, chiar în pofida destrămării organizatorice a acesteia. Directivele sindicale ale partidului au fost afectate de erori ordinoviste în ceea ce priveşte acţiunea în fabrici, în care nu numai că s-au creat sau s-au propus organisme multiple şi contradictorii, dar de multe ori s-au dat lozinci care devalorizau sindicatul şi concepţia despre necesitatea sa ca organ de luptă proletară.
O consecinţă a acestei erori a fost nefericitul acord de la FIAT din Torino, precum şi orientarea neclară în alegerile de fabrică, în care nu s-a stabilit în mod corect, adică pe terenul sindicatului, criteriul de alegere între tactica listelor de clasă şi cea a listei de partid.
În chestiunea agrară, lozinca asociaţiilor de apărare a ţăranilor a fost justificată, dar s-a identificat prea mult aceasta cu o muncă desfăşurată exclusiv de sus, prin intermediul unui birou de partid.
În ciuda dificultăţilor situaţiei, în această chestiune trebuie denunţat pericolul viziunii birocratice asupra sarcinilor noastre, pericol care vizează şi celelalte activităţi de partid.
Relaţiile corecte dintre asociaţiile de ţărani şi sindicatele muncitoreşti trebuie stabilite în mod clar în sensul că salariaţii agricoli formează o federaţie afiliată la Confederaţia Muncii, în timp ce între aceasta şi asociaţia de apărare trebuie să existe o strânsă alianţă centrală şi locală.
În chestiunea agrară trebuie evitată o concepţie regionalistă sau meridionalistă, spre care s-au manifestat deja unele tendinţe. Aceasta se referă şi la chestiunile autonomiilor regionale revendicate de anumite partide noi, care trebuiau combătute deschis ca reacţionare, în loc să se iniţieze tratative înşelătoare cu ele.
Rezultate nefavorabile a dat tactica de a căuta alianţa cu stânga partidului popular (Miglioli) şi cu partidul ţăranilor.
Încă o dată s-au făcut concesii unor oameni politici străini de orice tradiţie de clasă, fără a obţine deplasarea dorită a maselor şi de multe ori dezorientând părţi din organizaţia partidului. Greşită este de asemenea supraevaluarea manevrei în rândul ţăranilor în vederea unei ipotetice campanii politice împotriva influenţei Vaticanului, problemă care cu siguranţă se pune, dar care este astfel rezolvată în mod neadecvat.
Activitatea de reorganizare a partidului după rafala fascistă a fost fără îndoială bogată în rezultate bune. Munca de organizare a păstrat însă un caracter prea tehnic, în loc să asigure centralizarea prin punerea în vigoare a unor norme statutare clare şi uniforme, aplicabile oricărui tovarăş sau comitet local, şi nu doar prin intervenţia aparatului central. S-ar fi putut face paşi mai mari înainte permiţând organizaţiilor de bază să revină la caracterul electiv al propriilor comitete, mai ales în perioada cea mai favorabilă a situaţiei.
În ceea ce priveşte creşterea efectivelor partidului şi scăderea lor ulterioară, precum şi uşurinţa cu care se îndepărtează astăzi membrii veniţi, la fel de uşor, în timpul crizei Matteotti, se demonstrează că aceste fapte depind de evoluţia situaţiilor şi nu de ipoteticele beneficii ale schimbării orientării generale.
S-au exagerat efectele lunii de recrutare şi avantajele unei asemenea campanii. În ceea ce priveşte organizarea pe celule, Centrul trebuia evident să pună în aplicare dispoziţiile generale ale Cominternului, despre care se vorbeşte în alt loc. Dar acest lucru s-a făcut cu neuniformitate, discontinuitate şi multiple contradicţii, şi abia după presiuni repetate din partea periferiei s-a obţinut o anumită sistematizare.
Ar fi de dorit înlocuirea sistemului secretarilor interregionali cu un corp de inspectori, stabilind o legătură politică, dacă nu tehnică, directă între Centru şi organismele de bază tradiţionale ale partidului, Federaţiile provinciale. Sarcina inspectorilor ar trebui să fie mai ales intervenţia activă acolo unde este necesară reconstruirea organizaţiei fundamentale a partidului, urmărind-o şi asistând-o până când aceasta devine capabilă de o funcţionare normală.
Campania care a culminat în pregătirea congresului a fost concepută în mod deliberat, după Congresul al V-lea mondial, nu ca o muncă de propagandă şi elaborare în întregul partid a directivelor Internaţionalei, tinzând să creeze o adevărată şi utilă conştiinţă colectivă mai avansată, ci ca o agitaţie vizând obţinerea, în modul cel mai expeditiv şi cu efort minim, a renunţării tovarăşilor la aderarea la opiniile stângii. Nu s-a ţinut seama dacă o asemenea metodă era utilă sau dăunătoare partidului sub aspectul eficienţei sale în faţa duşmanilor externi, ci s-a urmărit prin orice mijloace atingerea acelui obiectiv intern.
Se vorbeşte în altă parte despre critica, pe linie istorică şi teoretică, a metodei iluzorii a reprimării de sus a fracţionismului. În cazul italian, Congresul al V-lea acceptase cererea stângii de a renunţa la impuneri de sus şi de a lua act de angajamentul de a nu desfăşura o activitate de opoziţie şi de a participa la întreaga muncă de partid, dar nu şi la conducerea politică. Acest acord a fost încălcat de către Centru printr-o campanie axată nu pe postulate ideologice şi tactice, ci pe acuzaţii disciplinare aduse unor tovarăşi luaţi individual, prezentate în faţa congreselor federale într-o lumină unilaterală.
Constituirea Comitetului de Înţelegere la anunţarea congresului a fost un act spontan, tinzând să evite reacţii individuale şi de grup în sensul dezintegrării, pentru a canaliza acţiunea tuturor tovarăşilor de stânga pe o linie comună şi responsabilă, în limitele stricte ale disciplinei şi cu garanţia respectării drepturilor tuturor tovarăşilor la consultarea partidului. Acest fapt a fost speculat de către Centru şi introdus în planul de agitaţie, prin prezentarea celor de stânga drept fracţionişti şi scizionişti, în cadrul campaniei în care li s-a interzis să se apere, înainte de a se obţine, prin impuneri de sus, voturi împotriva stângii din partea Comitetelor federale.
Planul de agitaţie s-a dezvoltat printr-o revizuire fracţionistă a aparatului de partid şi a funcţiilor locale, prin modul de prezentare a materialelor de contribuţie la discuţie, prin refuzul acordat stângii de a interveni cu reprezentanţi la Congresele federale, culminând cu sistemul de vot nemaiauzit care atribuie în mod automat tezelor Centrului voturile celor absenţi de la consultare.
Oricare ar fi rezultatul unei asemenea activităţi în ceea ce priveşte efectul său numeric majoritar, acesta nu a adus un progres, ci a dăunat conştiinţei ideologice a partidului şi prestigiului său în rândul maselor. Dacă s-au evitat consecinţe mai rele, acest lucru se datorează moderaţiei tovarăşilor de stânga, care au îndurat un asemenea asalt continuu nu pentru că l-ar fi considerat câtuşi de puţin justificat, ci doar din devotament faţă de destinele partidului.
În punctele precedente sunt conţinute premisele din care, potrivit stângii, ar trebui să decurgă sarcinile generale şi particulare ale partidului. Dar este evident în mod prealabil că această problemă s-ar putea pune numai pe baza deciziilor internaţionale. Prin urmare, stânga nu poate decât să indice o schemă de program de acţiune care să fie propusă Internaţionalei pentru îndeplinirea sarcinii Secţiei sale italiene.
Partidul trebuie să pregătească proletariatul pentru reluarea activităţii de clasă şi a luptei împotriva fascismului, utilizând experienţele aspre parcurse de proletariat în ultima perioadă, şi, în acelaşi timp, trebuie să-l pregătească să nu-şi facă iluzii cu privire la schimbările politicii burgheze şi să-l deziluzioneze în legătură cu posibilitatea unui ajutor din partea claselor de mijloc urbane, utilizând experienţele perioadei liberal-democratice pentru a evita repetarea iluziilor pacifiste.
Partidul nu va adresa propuneri de acţiune comună partidelor opoziţiei antifasciste şi nici nu va duce o politică de desprindere spre stânga a opoziţiei înseşi, sau de desprindere a diferitelor partide numite de stânga.
Pentru mobilizarea maselor în jurul programului său, partidul îşi va propune o tactică de front unic de jos, urmărind cu atenţie situaţiile economice pentru a formula revendicările imediate. Ca revendicare politică centrală, partidul va evita să pună venirea la putere a unui guvern care să acorde garanţii de libertate, nu va pune ca obiectiv al cuceririlor de clasă cerinţa libertăţii pentru toţi, ci postulate care să facă evident faptul că libertatea pentru muncitori constă în lezarea libertăţii exploatatorilor şi a burghezilor.
Punându-se astăzi grava problemă a răririi sindicatelor de clasă şi a celorlalte organe imediate ale proletariatului, partidul va lansa înainte de toate lozinca apărării sindicatelor roşii tradiţionale şi a necesităţii renaşterii lor. Activitatea în uzine va evita crearea de organe capabile să golească de eficacitate lozincile cu privire la reconstrucţia sindicală. Ţinând cont de situaţia actuală, partidul va acţiona pentru funcţionarea sindicatelor în „secţiile sindicale de fabrică“, care, reprezentând puternica tradiţie sindicală, se prezintă ca organismele cele mai potrivite pentru conducerea luptelor muncitoreşti, întrucât apărarea acestora este astăzi posibilă tocmai în fabrici. Se va încerca alegerea comisiei interne ilegale de către secţia sindicală de fabrică, urmând ca, de îndată ce va fi posibil, comisia internă să devină un organism ales de masa din fabrică.
În ceea ce priveşte organizarea la sate, este valabil ceea ce s-a spus în legătură cu chestiunea agrară.
Odată utilizate la maximum toate posibilităţile de organizare a grupurilor proletare, va trebui să ne servim de lozinca comitetelor de muncitori şi ţărani, respectând următoarele criterii:
a) lozinca constituirii Comitetelor de muncitori şi ţărani nu va fi lansată cu o periodicitate intermitentă şi întâmplătoare, ci va fi impusă printr-o campanie energică la o cotitură a situaţiei care să pună în mod evident în faţa maselor necesitatea unei noi încadrări, adică putând fi identificată cu o lozincă clară nu de pură organizare, ci de acţiune a proletariatului;
b) nucleul Comitetelor va trebui să fie constituit din reprezentanţi ai unor organisme cunoscute în mod tradiţional de către mase, chiar dacă au fost mutilate de reacţiune, precum sindicatele şi organismele analoage, iar nu din convocări de delegaţi politici;
c) se va putea lansa ulterior lozinca caracterului electiv al Comitetelor, dar în prima perioadă va trebui să fie clar că ele nu sunt Sovietele, adică organele de guvernare ale proletariatului, ci sunt expresia unei alianţe locale şi naţionale a tuturor celor exploataţi pentru apărarea comună.
În ceea ce priveşte relaţiile cu sindicatele fasciste, cu atât mai mult astăzi, când ele nu apar nici măcar formal ca asociaţii voluntare ale maselor, ci sunt adevărate organe oficiale ale alianţei dintre patronat şi fascism, trebuie respinsă în general lozinca pătrunderii în interiorul lor pentru a le dezorganiza. Lozinca reconstrucţiei sindicatelor roşii trebuie să fie concomitentă cu lozinca împotriva sindicatelor fasciste.
Măsurile organizatorice ce trebuie adoptate în interiorul partidului au fost în parte indicate. În raport cu situaţia actuală, este necesar ca ele să fie coordonate cu cerinţe ce trebuie tratate în alt cadru (clandestin). Este de asemenea urgent ca ele să fie sistematizate şi formulate în norme statutare clare, obligatorii pentru toţi, cu scopul de a evita confundarea centralismului sănătos cu supunerea oarbă faţă de dispoziţii arbitrare şi neuniforme, metodă periculoasă pentru coeziunea efectivă a partidului.
Situaţia internă politică şi organizatorică a partidului nostru nu poate avea o rezolvare definitivă în cadrul naţional, ci depinde de evoluţiile situaţiei interne şi ale politicii întregii Internaţionale. Va fi o eroare gravă şi o adevărată vină a conducătorilor naţionali şi internaţionali dacă se va continua faţă de stânga metoda nesăbuită a presiunilor de sus şi a reducerii la cazuri de conduită personală a problemei complexe a ideologiei şi a politicii partidului.
Deoarece stânga este mereu fermă pe opiniile sale, trebuie să li se permită tuturor tovarăşilor care nu intenţionează să renunţe la acele opinii să ofere, într-o atmosferă lipsită de târguieli şi ameninţări reciproce, cel mai loial angajament de a executa dispoziţiile organelor de partid şi de a renunţa la orice activitate de opoziţie, fără a pretinde însă participarea lor la Centrul partidului. Este evident că această propunere nu corespunde unei situaţii perfecte în mod abstract, dar ar fi periculos să se creeze partidului iluzia că neajunsurile situaţiei interne pot fi eliminate prin simple măsuri organizatorice mecanice şi prin poziţii personale. Cine ar face acest lucru va fi responsabil de un grav atentat la adresa partidului.
Numai ridicând problema de la această abordare meschină şi punând-o în toată amploarea ei în faţa partidului şi a Internaţionalei se va atinge cu adevărat scopul de a evita înveninarea climatului din partid, şi acesta va fi îndrumat spre depăşirea tuturor dificultăţilor împotriva cărora este chemat să lupte astăzi.
[1]. Angelo Tasca (1892—1960) — fondator al grupului L’Ordine Nuovo. În PCd’I a reprezentat aripa de dreapta, susţinând colaborarea cu sindicatele reformiste şi partidele socialiste (Congresul de la Roma, 1922). Exclus în 1929, s-a dedicat cercetării istorice, autor al lucrării „Naşterea şi ascensiunea fascismului“ (1938).
[2]. În istoria mişcării muncitoreşti italiene, „terzini“ (sau „terţiniştii“) erau membrii „celei de-a treia fracţiuni“ (a treia cale) a Partidului Socialist Italian (PSI), grupaţi în jurul lui Giacinto Menotti Serrati şi Fabrizio Maffi. Aceştia susţineau aderarea la Internaţionala Comunistă şi fuziunea cu Partidul Comunist din Italia (PCd’I), poziţie căreia Stânga lui Bordiga i s-a opus cu fermitate.