Tema economiei capitaliste în Occident, şi în esenţă a economiei capitaliste în general, a fost tratată direct până acum în trei reuniuni: Cosenza, Ravenna şi Piombino.
După fiecare reuniune s-a dat întotdeauna o dare de seamă sintetică, şi este cazul să procedăm la fel pentru a treia, tocmai desfăşurată. Prin urmare, tovarăşii şi cititorii să observe că ceea ce publicăm în continuare constituie un text de sine stătător, şi nu continuarea raportului amplu care a început în nr. 16 al acestui ziar, a continuat în nr. 17, iar în nr. 18 figurează doar cu inserarea tabelului privind dezvoltarea producţiei industriale ruse din 1913 până în 1956. Acest raport va fi apoi reluat în numerele următoare pentru completarea textului său detaliat, legându-se de episoadele tocmai menţionate.
Întrucât publicarea întregului studiu nu va fi scurtă, ni s-a părut nimerit să nu amânăm prezentarea, fie şi sub formă sumară, a expunerilor făcute la Piombino pentru ceea ce va constitui partea finală, adică revendicarea deplină, integrală şi intransigentă a descrierii marxiste a capitalismului, în cursul care a condus până la el şi în cel care va înfăţişa sfârşitul său istoric, legată pe de o parte de citate fidele din textele de-acum seculare, iar pe de altă parte de demolarea tuturor pretinşilor demolatori ai economiei noastre revoluţionare, care n-au ştiut sau n-au vrut să găsească în şcoala noastră condamnarea, deja scrisă, a elucubraţiilor lor mai mult sau mai puţin plătite.
Cititorul înţelege că vom fi succinţi în redarea acelei părţi iniţiale care şi-a găsit deja locul în darea de seamă amplă, şi care priveşte îndeosebi cursul istoric al producţiei industriale capitaliste şi normele care îi reglementează creşterea.
Raportorul, ca de fiecare dată, a schiţat stadiul general al planului de lucru pe care îl desfăşurăm în aceste reuniuni, care în ultima vreme, cu excepţia unora pe teme specifice (Polemica Stângii cu I.C.; Principii de bază istorice şi sociale ale programului comunist), s-au împărţit într-un anumit mod în două ramuri: structura socială şi economică rusă, pe de o parte — cursul economiei capitaliste, pe de altă parte. Cititorul găseşte trimiterile la această lucrare şi la diferitele publicaţii îngrijite de partid în dările de seamă imediate de la Cosenza şi Ravenna, precum şi la începutul celei ample aflate tocmai în curs de publicare, şi nu le mai repetăm (Programma nr. 19 din 1956, nr. 3 şi 4, nr. 16 din 1957). [1]
Raportorul a expus motivele pentru care această contrapunere de termeni între Rusia şi capitalismul occidental domină scena istorică şi politică a ultimilor 40 de ani. Pentru adversarii noştri din toate taberele, antiteza este menţinută cu fermitate — făcând jocul trădătorilor comunismului — ca o antiteză între clase şi forme de producţie; între socialismul proletar şi capitalismul burghez. Pentru noi, dimpotrivă, în cursul istoric al acestei moderne şi înflăcărate desfăşurări, s-au succedat trei „timpi“ cu totul diferiţi.
Trei căi au fost succesiv anunţate, iar numele lor sunt acestea: Revoluţie — Război — Emulaţie.
Noi suntem şi rămânem solidari doar cu prima cale, deschisă prin revoluţia din Octombrie 1917 şi închisă prin înfrângerile stângilor revoluţionare în Rusia şi peste tot. Era calea lui Lenin.
A doua cale poate purta numele lui Stalin şi eticheta: construirea socialismului numai în Rusia. În realitate este calea construirii unei forţe industriale, militare şi imperiale asupra căreia pluteşte mitul unei înfrângeri în război a tuturor statelor şi imperiilor din Occident; mai întâi Germania şi apoi America, în paranoia de care a murit Stalin; cu sosirea comunismului în întreaga lume burgheză la bordul tancurilor, în amăgirea răspândită în lume de pandemia de cretinism a adepţilor săi. Stalin moare în 1953, dar oribilul său monstru teoretic murise înaintea lui, odată cu războiul din Coreea şi relansarea economiilor imperiale din Vest.
Acestui monstru, oribil pe linia doctrinei, dar nu la fel de dezgustător în conduita politică precum molusca ce i-a urmat, i-a succedat a treia cale, care se poate numi a Congresului al XX-lea şi a curtenilor lui Stalin din timpul vieţii, care urinează pe cadavrul său masiv; şi este calea ipocriziei de pace, calea Emulaţiei, care, la o egală măcelărire a teoriilor lui Marx şi ale lui Lenin, adaugă o imensă laşitate istorică, ce trebuie să recunoaştem că lipsea din Rusia lui Stalin, a Stalingradului şi a paralelei 38.
Perspectiva celei de-a doua perioade postbelice nu a cunoscut nimic asemănător aşteptării muncitorilor din întreaga lume din prima perioadă postbelică, când proclamaţiile Internaţionalei a III-a şi ale lui Lenin de la congresele din Moscova anunţau, ca dezvoltare a revoluţiei bolşevice şi a victoriei din Rusia împotriva forţelor reacţiunii burgheze mondiale, asaltul pentru cucerirea puterii şi a dictaturii proletare în statele Europei. În a doua perioadă postbelică, această grandioasă promisiune fusese renegată, ca o consecinţă a strivirii vechii gărzi bolşevice în Rusia şi a târguielilor cu statele capitaliste din Europa şi din lume, în război, mai întâi cu cele ale lui Hitler, apoi cu cele ale duşmanilor săi. Dar iluzia proletară a cunoscut un val spre o a doua aşteptare, care aducea a tragedie: a doua lovitură pe care Stalin o anunţase în 1938 şi o uneltise în pactele de la Ialta. S-a visat un asalt al diviziilor blindate ruse, pe câmpurile fatale ale bătrânei Europe, împotriva forţelor americane şi anglo-franceze. Astăzi, cele două faze — de aur prima, de o sinistră poleială a doua — sunt ambele declarate îngropate. Ruşii au semnat prima abjurare dizolvând Cominternul, iar pe a doua dizolvând acea larvă care a fost Cominformul, cu nume de dugheană obscură şi fetidă.
Odată proclamată ca ţintă şi ca nou vis al slugilor Pacea declarată şi Coexistenţa celor două lumi despărţite de Cortină, şi propusă pentru o lungă istorie a zilei de mâine întrecerea albă a unei reci confruntări de cifre şi de statistici, această a treia cale a Emulaţiei a intrat pe făgaşul actualului drum polemic insidios: compararea cantitativă a rezultatelor obţinute, respectiv, după turnire de promisiuni publicistice, de către cele „două economii“ ce acţionează în pretinsele „două sisteme“.
Stalin a hulit cu toată autoritatea sa, înainte de a muri, cuvântul lui Marx şi al lui Lenin, identificând implicit cele două sisteme în cel unic al producţiei de mărfuri, susţinând că sistemul său o accelera mai mult decât cel al vechiului capitalism din Vest, pe care, în delirul agoniei, l-a văzut aruncat într-o fază de subproducţie industrială, în timp ce noi am sperat: ştim că ştreangul care va sugruma toate capitalismele, unicul, este ştreangul supraproducţiei mercantile.
Moştenitorii săi l-au hulit pentru trăsături „morale“ menite să-l scandalizeze pe burghez, dar mai adânc decât el şi cu o mai mare blasfemie faţă de principiile marxism-leninismului s-au aruncat în cursa industrială mercantilă, văzând în goana ei vertiginoasă victoria sistemului „socialist“, care, fără revoluţie şi fără războiul lui Baffone [Mustăciosul], ar fi determinat restul lumii la o adopţie la fel de nesângeroasă precum cea care ţine locul naşterii de organisme vii şi viabile; soluţie modelistică şi, în stil tipic burghez, „de mostre“, care dezonorează într-o parodie unsuroasă vechile, dar generoasele visuri ale Utopiştilor anulaţi, fără dispreţ, de Marx.
O astfel de comparaţie şi comensurare, posibilă între entităţi similare şi nu între rivali, deşi nu este decât fornicaţie şi intrigă, a obligat la polemică, la a Dialoga cu muribundul Stalin, cu victimele sale care reînvie şi cu născuţii-morţi săi epigoni, pentru a arăta: în primul rând, că deosebirea dintre cei doi termeni nu subzistă, ci este o identitate de structură; în al doilea rând, că această comparaţie între cifrele sordide, între volumul celor două necropole văruite, nu vede victoria cantitativă de partea rusă.
Şi întrucât pe o asemenea pasarelă nu puteau decât să conveargă emulatorii din cealaltă tabără, polemica nu putea să nu-i vizeze şi pe ei, cu versiunile lor deopotrivă de livide ale legilor structurii mercantile, de a cărei mizerabilă caducitate tremură deopotrivă ambele tabere emulative.
Pe cât ţinem să dovedim că evoluţia actualului capitalism rus urmează aceleaşi norme şi legi ca acelea ale capitalismelor statale istorice, pe atât ţinem deopotrivă să arătăm că, la lumina vie a timpului lui Marx, căreia nu-i lipsea nicio bandă a spectrului luminos, ele nu se aleargă reciproc decât pe una şi aceeaşi pistă istorică, ce are drept ţintă moartea pieţei, moartea banilor, moartea muncii plătite şi ivirea unei societăţi a cărei forţă a trăsăturilor, cunoscută marxismului de un secol, nu poate fi închisă în ilustraţii publicitare, promisă prin cataloage de magazine universale burgheze, etalată ca mostră în institutele filistine ale academiilor economice.
[1]. Numerele indicate cuprind sintezele rapoartelor de partid de la Cosenza (nr. 19/1956) şi Ravenna (nr. 3 şi 4/1957), alături de debutul expunerii detaliate a cursului capitalismului mondial (nr. 16/1957), ce include masivele tabele comparative ale producţiei industriale din 1761 până în 1956 pentru principalele puteri occidentale şi Rusia. Dezvoltările lăsate deoparte aici pentru concizie privesc fundamentarea matematică a legii scăderii ritmurilor de creştere pe măsura îmbătrânirii oricărui capitalism naţional, demascarea trucurilor statistice ale Moscovei (care atribuia „socialismului“ dinamica firească a unui capitalism tânăr refăcut după distrugerile de război) şi critica doctrinelor burgheze ale „bunăstării“, automatizării şi îndatorării proletariatului prin creditul de consum.