Prezentarea tablourilor sinoptice şi a diagramelor expuse la Piombino este în bună parte deja publicată în numerele 17 şi 18. Va fi suficient să redăm lista acestor materiale elaborate.
Un mare grafic deja prezentat la reuniunea de la Ravenna corespunde primului tablou sinoptic din numărul 16. Acesta conţine indicii producţiei industriale — fiind luat egal cu 100 cel al anului 1913 — pentru patru ţări: Anglia, Franţa, Germania şi Statele Unite. Anul de început este, în ordinea tocmai menţionată, 1761, 1859, 1800 şi 1827. Pentru fiecare ţară şi fiecare an luat în considerare (toţi, din 1859 încoace) sunt evidenţiate punctele de maxim, sau vârfurile orientate în sus ale liniei, şi punctele de minim, sau vârfurile orientate în jos, cuprinse în două coloane ale tabloului sinoptic pentru fiecare dintre cele patru ţări.
De al doilea tablou sinoptic, publicat de asemenea în nr. 16 (comentariile detaliate se găsesc în episodul următor, din nr. 17), se leagă nu unul, ci două grafice, care au fost folosite iniţial la reuniunea de la Cosenza, refăcute pentru reuniunea de la Ravenna şi atent verificate pentru această ocazie. În aceste grafice figurează şapte ţări, adică se adaugă celor deja menţionate Rusia, Japonia şi Italia, însă ciclul luat în considerare este doar cel din 1946—1956. Indicii sunt raportaţi la 1937 şi la 1932, an pentru care s-a adoptat valoarea de bază 100. Un prim grafic arată linia indicilor producţiei industriale, un al doilea pe cea a creşterilor anuale reprezentate în culorile convenţionale prin segmente orizontale pentru fiecare an.
În nr. 17 a fost publicat apoi un al treilea tablou sinoptic, al cărui calcul a fost anunţat la reuniunea de la Ravenna şi care se limitează, din motivele explicate, la cele patru ţări din primul tablou şi la anii din 1859 până astăzi. Acest tablou sinoptic, împărţit în patru tabele, reuneşte atât cifrele indicilor anuali ce constituie maxime, cât şi pe cele ale duratei intervalelor, ale creşterii totale corespunzătoare şi ale creşterii medii anuale a perioadei, calculată conform criteriilor binecunoscute ilustrate de graficul tipărit în nr. 16. Pentru fiecare ţară în parte, primei serii de perioade îi urmează o alta, mai grupată, numită a „ciclurilor scurte“, şi o ultimă serie, a „ciclurilor lungi“, cu aceleaşi cifre calculate.
Această expunere, după cum le este cunoscut cititorilor, serveşte la a demonstra modul în care, în cele patru ţări şi în ultimul secol, s-a verificat legea descreşterii sporului relativ. Verificarea, aşa cum s-a explicat pe larg prin viu grai şi în darea de seamă detaliată, se obţine studiind evoluţia „deasupra conjuncturilor“, adică urmărind curbele care le „anvelopează“ pe cele ale maximelor.
Această demonstraţie este poate mai evidentă în prezentarea numerică, de care tovarăşii dispun deja, decât în cea grafică, dispusă pe două mari planşe expuse la Piombino. Una reda cele trei curbe pentru Franţa, Germania şi Anglia, iar cealaltă pe cea a Statelor Unite, a cărei ascensiune este mult mai accentuată.
În grafice figurează verticalele anilor de maxim şi curba I, sau a perioadelor dintre două maxime, în linie continuă de culoarea stabilită (Anglia azuriu, Franţa violet, Germania brun, SUA roşu). Apoi figurează, în general situată cu totul mai sus, curba II (mai degrabă o linie frântă, pentru simplitate) a ciclurilor scurte, şi, în fine, curba III a ciclurilor lungi — cea de-a II-a fiind trasată cu linie-punct, iar cea de-a III-a cu linie-două puncte. Pe aceasta din urmă erau înscrise ritmurile finale de creştere, toate în scădere, conform celui de-al treilea tablou sinoptic.
Despre aceste două mari planşe au fost date ample explicaţii, punându-le în legătură cu calculele ale căror rezultate figurează în al treilea tablou sinoptic. Li s-a explicat participanţilor că verificarea evidentă a legii descreşterii ritmului mediu anual de creştere nu este nicidecum în contradicţie cu faptul că, pentru cel care observă graficul în culori, în timp ce linia producţiei an de an dă naştere, mai ales în faza ce urmează după 1914, unei linii frânte cu oscilaţii continue, curbele maximelor, dimpotrivă, sunt mereu ascendente, iar în anii cei mai recenţi liniile I, II şi III capătă o înclinaţie tot mai pronunţată în sus. Acest subiect este rezervat dării de seamă detaliate, atât pentru că necesită unele consideraţii matematice, cât şi pentru că explicaţia este mai anevoioasă fără sprijinul desenului.
Ne limităm aici la o exemplificare numerică. În SUA, din 1913 până în 1929, indicele producţiei industriale a urcat de la 100 la 205 în 16 ani. Sporul relativ total este de 105% (100 + 105 = 205), iar cel mediu anual, calculat după toate regulile (vezi nr. 18: nu trebuie făcut 105 : 16, ceea ce ar da peste 7%), a rezultat a fi de 4,6%. Linia III a graficului era foarte abruptă. Însă panta acestei linii nu oferă o imagine a ritmului anual, ci a creşterii absolute a producţiei într-un an, care a fost tocmai de 7% din producţia anului 1913. Să ia acum cititorul perioada următoare, 1929—1956. În 27 de ani se urcă de la 205 la 517, în total 150%, iar printr-un calcul exact rezultă un spor anual de 3,5%, care se dovedeşte a fi mai mic decât precedentul 4,6%, ceea ce era de demonstrat. De ce atunci linia urcă mai brusc? Simplu. Să facem 517 - 205 şi vom avea o creştere absolută de 312, întotdeauna cu unitatea 100 la nivelul anului 1913. În fiecare dintre cei 27 de ani s-ar fi obţinut o creştere medie brută de 312 : 27, adică de peste 11%, şi deci cu mult peste procentul brut de 7% din perioada precedentă. Linia noastră frântă, a cărei înclinaţie arată creşterea absolută brută, trebuia aşadar să rezulte mai abruptă.
Un viitor grafic, pe care sperăm să-l putem tipări, îi va ajuta pe cei care nu sunt matematicieni să se orienteze printre aceste mărimi şi rapoarte.
Pentru alcătuirea tabloului sinoptic tipărit în numărul precedent, nr. 18, şi care ar putea fi numit al patrulea tablou sinoptic, s-au utilizat indicii producţiei ruse oferiţi de anuarul statistic oficial al acelui guvern, din 1913 până în 1956, fiind aduşi la baza 100 pentru anul 1913. Alături de diagramă — mai completă decât celelalte, aşa cum vom arăta acum, dar limitată, cel puţin deocamdată, doar la anul 1913 —, a fost expus în sala reuniunii marele tablou sinoptic, facsimil al celui tipărit în nr. 18, apărut după reuniune şi pe care astăzi cititorul îl are la îndemână şi este invitat să-l compare.
Tabloul sinoptic pentru Rusia sintetizează toate datele din tablourile I, II şi III într-un tablou unic. De la stânga la dreapta sunt indicaţi: anii, indicii relativi, punctele de maxim şi de minim, creşterile procentuale calculate an de an. Apoi, pentru anumite perioade intermediare, care din motive evidente au fost alese mai apropiate decât puţinele puncte de maxim veritabil, sunt daţi anii perioadei şi creşterile totale şi anuale; în fine, se procedează la fel pentru ciclurile scurte şi cele lungi.
Şi pentru a da seama de detaliile acestui tablou sinoptic trebuie să facem trimitere la următorul episod al dării de seamă ample, şi, în parte, la adnotările care însoţesc tabloul din nr. 18.
Vom vorbi pe scurt despre prezentarea sub formă grafică, ce era, de asemenea, mai completă decât pentru oricare altă ţară. Într-adevăr, dispunând de datele pentru toţi anii (cu excepţia tragicilor ani 1914—1918 şi 1941—1942), s-a trasat curba sau linia frântă reală a indicilor anuali; apoi linia perioadelor intermediare, care sunt în număr de şapte şi care, conform procedeului, nu cunoaşte coborâri; apoi linia II pentru patru cicluri scurte şi linia III pentru două cicluri lungi.
În partea superioară şi cu o altă culoare a fost trasată linia sporurilor anuale, nu medii pe perioadă, ci efective, conform anuarului oficial; aceasta se prezintă ca o linie frântă din segmente orizontale unite prin segmente verticale şi a fost omisă şi întreruptă în anii de scădere. Or, în timp ce linia azurie a producţiei urcă cu îndrăzneală, cea roşie, a sporurilor relative, este formată din două feluri de scăriţe care, fie şi cu unele tresăriri, apar de îndată privirii observatorului ca fiind descendente de la stânga la dreapta, adică odată cu trecerea anilor, oferind percepţia practică a aceleiaşi relaţii pe care puţin mai sus am vrut să o deducem din cifre în privinţa Americii.
Elocventul tablou sinoptic al datelor ruseşti vine să dovedească faptul că evoluţia acelui capitalism industrial urmează aceleaşi norme ca ale capitalismului istoric din Occident: creşterea producţiei absolute şi chiar a „salturilor sale absolute“ anuale, scăderea de neoprit a ratei anuale a sporului relativ pe perioade care trec peste conjuncturi, rate înalte, la fel ca acelea ale capitalismului american din secolul al XIX-lea, iar în măsura în care este posibil să se observe rate şi mai mari, deşi nu cu mult, ele se explică prin norma că acel capitalism rus a fost ultimul care s-a născut şi a renăscut. Ne limităm aici să punem în legătură aceste consideraţii — care sintetizează bine această parte a cercetării — cu micul tablou al celor patru ţări în ordinea vârstei, ce figurează în nr. 17 în coloanele a patra şi a cincea de la pagina a treia. Rusia ar trebui înscrisă acolo după Statele Unite, iar ciclul său de pornire, deşi cronologic se situează la nivelul celui de-al treilea din micul tablou, ar completa astfel „orizontala debuturilor“ (a nu se confunda cu debutul unei „orizontale“ [curtezane]): Anglia 3,6; Franţa 4,2; Germania 4,6; Statele Unite 7,1; Rusia 9,1.
Aşa cum stă în ordinea naturală a formei capitaliste de producţie.
Până în acest punct, studiile au avut drept obiect masa producţiei industriale, indicându-se la locul cuvenit sursele cifrelor şi modul în care autorii menţionează că le-au căutat şi stabilit.
Printr-o muncă intensă, tovarăşii au pregătit atât un tablou sinoptic, cât şi un grafic — prezentate la reuniune, dar inedite şi calculate foarte rapid —, în care figurează cifrele comerţului interstatal de export şi de import. Se deţin cifrele principalelor ţări, precum şi ale celor mai mici, dar ele vor fi utilizate ulterior. Se deţineau de asemenea şi cifrele producţiei manufacturiere mondiale, însă motive de timp au făcut să se amâne folosirea lor.
S-a făcut prin urmare o verificare asupra cifrelor comerţului mondial şi s-a dedus din ele aceeaşi concluzie dată pentru producţie privitor la legea descreşterii sporului.
Şi în această privinţă redăm aici rezultatele în linii mari.
Indicii utilizaţi au fost elaboraţi de binecunoscutul autor Kuscinsky, cu o grijă deosebită pentru a-i face proporţionali cu volumul fizic al comerţului, sau în valoare reală, salvându-se din hăţişul cursurilor de schimb şi al variaţiilor puterii de cumpărare a monedelor internaţionale. Luând indicii săi drept valabili, iată concluzia.
Datele din 1834 până în 1929 au putut fi repartizate în patru perioade.
1834—1860. 26 de ani, de la 8,5 la 32. Spor total 282%. Mediu anual 5,4%.
1860—1890. 30 de ani, de la 32 la 94,2. Spor total 194%. Mediu anual 3,7%.
1890—1913. 23 de ani, de la 94,2 la 197,8. Spor total 110%. Mediu anual 3,3%.
1913—1927. 14 ani, de la 197,8 la 261,7. Spor total 32%. Mediu anual 2,0%.
Seria, calculată „în faţa“ ascultătorilor (care nu sunt niciodată oponenţi), a rezultat a fi cât se poate de limpede: 5,4; 3,7; 3,3; 2,0.
Partea economico-statistică ce a ocupat prima şi o parte din a doua şedinţă a reuniunii s-a încheiat cu prezentarea unei statistici a producţiei manufacturiere din lume, care va fi completată şi publicată la timpul cuvenit, dându-se socoteală de surse şi de modul de elaborare.
Cercetarea amintită se întinde din 1870 până în 1938 şi rămâne de dezvoltat până astăzi. În ea nu mai figurează indici proporţionali cu volumul producţiei fiecărei ţări, ci cifrele procentuale care reprezintă producţia manufacturieră a fiecărui stat în raport cu cea mondială.
Primele şapte state sunt cele deja studiate în cele ce preced: SUA, URSS, Germania, Anglia, Franţa, Japonia, Italia. Sunt consemnate câteva state mai mici precum Canada, India, Belgia, Suedia, Finlanda, şi în fine în bloc toate celelalte ţări, care în genere reprezintă puţin peste 12% din producţia mondială totală. Un asemenea tabel este foarte sugestiv pentru a urmări deplasările centrului de greutate al forţelor statale capitaliste.
În marxism, forma capital porneşte de la idealul burghez de libertate, care se prezintă drept independenţă naţională, iar în realitate ca o cristalizare de mari puteri de stat centralizate. Concentrarea capitalurilor şi a unităţilor geografico-demografice de putere ne oferă marşul istoric spre totalitarismul imperialist. Negaţia dialectică a ideologismului liberal de plecare, cuprinsă în acest proces, este pentru noi adevărata rampă de lansare a revoluţiei proletare. Capitalismul şi mercantilismul nu vor fi niciodată suprastatale: socialismul, nimicindu-le, va distruge constelaţia statelor, atacând aştrii ei de primă mărime.
Mai bine decât cuvintele o spun cifrele.
La 1870 dăinuie încă predominanţa britanică, cu procentul de 31,8. O ţară care are pe atunci o patruzecime din populaţia lumii produce o treime din produsele manufacturate industriale. În clasament urmează: SUA 23,3, Germania 13,2, Franţa (decăzută de multă vreme de pe locul al doilea) 10,3. Japonia este încă absentă, Rusia îşi face apariţia cu un timid 3,7%, restul este neglijabil.
Vom urmări doar marile mutaţii istorice.
În 1881—1885 primatul englez este pierdut: SUA 28,6, Anglia 26,6. Germania în creştere, Franţa în puternică scădere.
În 1896—1900 faptul remarcabil este apropierea Germaniei de Anglia: SUA 30,1, Anglia 19,5, Germania 16,6, Franţa 7,1. Constatăm că Rusia (ţaristă) este la 5, Italia la 2,7, Japonia la 0,6.
În 1906—1910 SUA ating pentru prima dată „primatul tuturor timpurilor“ (poate de la Imperiul Roman încoace, lăsând la o parte sclavii...) cu 35,3. În Europa, faptul care anunţă războiul: Germania depăşeşte Albionul: 15,9 faţă de 14,7. Franţa scade din nou, la 6,4. Rusia stagnează la 5, Japonia a urcat la 1,0 (victoria din Orient), iar Italia la 3,1.
Cifrele din ajunul imperialist al anului 1913 accentuează toate aceste rezultate în acelaşi sens.
În mod cu totul aproximativ şi provizoriu a fost introdusă aici luarea în considerare a populaţiilor, alcătuindu-se un anumit indice care ţine seama de producţie la paritate de populaţie. Formulând toate rezervele asupra relevanţei sale, redăm clasamentul de potenţial unitar (diferit de cel absolut) obţinut astfel: SUA 4,0, Anglia 3,5, Germania 2,86, Franţa 1,60, Italia 0,76, Japonia 0,50, Rusia 0,37.
Din aceste două serii de date se profilează limpede ameninţarea germană şi motivul primei intervenţii a SUA în Europa, act de dârză conservare a capitalismului.
După modificările teritoriale din primul război şi redresarea până în 1926—1929 se va putea constata: SUA au strivit Europa sub un nou şi mai mare primat al tuturor timpurilor: 42,2! Dar Germania nu a fost înfrântă pentru totdeauna: este totuşi a doua, cu 11,6. Învingătoarele urmează: Anglia 9,4, Franţa 6,6, Italia 3,3. Cât despre Rusia, aceasta nu s-a redresat decât până la recâştigarea poziţiei din perioada ţaristă: 4,3.
Dar Rusia este cea care iese în prim-plan în cifrele din 1936—1938, adică în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, provocând, prin puternica sa industrializare pe un teritoriu imens, scăderea potenţialului american la doar 32,2. Rusia ocupase deja atunci locul al doilea, cu 18,5. Urmau la distanţă: Germania cu 10,7, Anglia cu 9,2, Franţa cu doar 4,5, Japonia (în puternică ascensiune) cu 3,5, Italia cu 2,7, într-un recul sensibil.
Şi pentru aceste cifre am făcut o reducere la paritate de populaţie. Clasamentul devine: 1. SUA 2,57; 2. Anglia 1,95; 3. Germania 1,34; 4. Rusia 1,18; 5. Franţa 1,11; 6. Italia 0,61; 7. Japonia 0,50.
Trebuie să amânăm acum deducţiile ce pot fi trase dintr-o statistică similară posterioară celui de-al Doilea Război Mondial şi adusă până în prezent. În cercetarea utilizată sunt pe bună dreptate evitaţi anii de depresiune. O investigaţie de felul celei abia schiţate până aici poate stabili o relaţie între deplasările câmpurilor de putere industrială şi aliniamentele probabile în războaiele următoare: o lege confirmată pentru primul şi al doilea război mondial ar putea aduce lămuriri remarcabile în previziunea celui de-al treilea, îndreptând atenţia spre ţările aflate în declin de prestigiu, pe de o parte, şi spre cele în ascensiune agresivă (ne ocupăm de statistică, nu — Doamne fereşte — de morală!), pe de altă parte.
Calitativ, este cert că poziţiile cele mai recente ale Statelor Unite, la nivelul unei treimi din producţia mondială, sunt astăzi menţinute cu fermitate; Rusia a progresat cu mult peste o cincime, şi se află poate la o pătrime, în timp ce Anglia şi Franţa (şi Italia) decad mai departe. Germania dă semne că poate cunoaşte o a treia redresare, iar Japonia o a doua.
Când vor fi fost sparte barierele dintre pieţe şi lăsate în trecut cele privitoare la dezarmare, focarele de rivalitate imperială vor lăsa deoparte unele dintre tradiţionalele puteri europene, iar în prima linie vor fi conservatorii din SUA; Rusia, Germania şi Japonia (sau Asia). Oricum s-ar împărţi, o înfrângere zdrobitoare a campionilor Americii va fi întotdeauna cel mai frumos atu al Revoluţiei, dacă aceasta nu va fi avut timpul să încerce a o lua înaintea fiarei imperialismului militar.