Un punct crucial, vechi şi modern, al bătăliei din jurul teoriilor mişcării revoluţionare proletare este acela dacă Marx a avut drept obiectiv, în operele sale şi în monumentala sa lucrare — deşi neterminată la moartea sa —, Capitalul, doar descrierea legilor care guvernează economia capitalistă, nu şi prezentarea către masele în luptă a programului clar al organizării sociale ce va rezulta din revoluţia muncitorească: socialismul, comunismul.
Poziţia stângii marxiste radicale, adică a singurilor marxişti care au dreptul la acest adjectiv (fie că este sau nu potrivit a deriva adjective din nume de persoane), a fost întotdeauna aceea că în opera lui Marx stă pe primul plan — pentru a o spune în mod crud, dincolo de orice echivoc — descrierea trăsăturilor societăţii comuniste.
Vechea obiecţie care face trimitere la antiteza dintre socialismul utopic şi socialismul ştiinţific — în care se află una dintre expresiile corecte ale forţei originale a marxismului — este folosită în această privinţă pe un plan fals.
Utopism înseamnă „a propune“, pornind de la o construcţie plăsmuită în capul autorului şi dictată de o pretinsă raţionalitate, o formă nouă a societăţii ce ar trebui înfăptuită prin aderarea celorlalţi oameni cugetători la propaganda acelor propuneri chibzuite, sau, în forma cea mai degradată, printr-o decizie a puterilor, a guvernelor actuale.
Socialismul ştiinţific nu înseamnă — decât pentru foştii socialişti care s-au îmburghezit până în măduva spinării — a te dezinteresa de trăsăturile societăţii viitoare şi a păstra tăcerea asupra „delimitărilor“ lor faţă de cele ale formei sociale prezente, mărginindu-te la studiul descriptiv al legilor acestei forme, ale actualei economii capitaliste. Socialismul ştiinţific înseamnă a prevedea, nu după planuri raţionale şi nici după preferinţe sentimentale sau morale, atât desfăşurarea fenomenelor formei sociale burgheze, cât şi procesele istorice prin care acestea vor trece, precum şi noua şi diferita dinamică a forţelor economice care nu doar le va urma, ci li se va şi opune în dialectica cercetării doctrinare şi a luptei revoluţionare.
Odată cu înlăturarea condiţionării acestor transformări de faptul ca necesitatea lor să fi intrat în capul tuturor, sau măcar al celor mai mulţi, şi odată cu noţiunea exactă a problemei clasă revoluţionară, partid revoluţionar — noţiune al cărei nume este: dictatură —, numai astfel moare utopismul, iar odată cu el moare şi diformul său frate vitreg: social-democratismul!
De decenii şi decenii şcoala noastră istorică, şi de mai mulţi ani mica noastră actuală organizaţie de lucru, au demonstrat acest lucru printr-o muncă asiduă şi prin citate organice şi dialectice, nu livreşti sau, mai rău, prinse după ureche, din textele clasice marxiste vechi şi recente, şi mai ales din însuşi Capitalul, pe care toţi, până la înspăimântătorul „ateoretician“ Iosif Stalin, îl retrogradează şi îl tratează drept rece economie descriptivă, când de fapt de la prima până la ultima pagină el este străbătut de strigătul revoluţionar şi de dăltuirea michelangelescă a scopului Revoluţiei. Este vorba de a-l citi aşa cum trebuie citit, adică trăindu-l şi combătând la fiecare pas formele burgheze reale şi ideale împotriva cărora se năpusteşte fără cruţare şi fără niciun răgaz.
A face ştiinţă descriptivă înseamnă a accepta drept static, etern şi permanent tabloul faptelor luate în considerare: a face dialectică şi program revoluţionar înseamnă a extrage din fapte ştiinţa dinamicii lor nesecate.
Împinşi de faptul că descrierea marxistă a capitalismului este inseparabilă de calculul orbitei pe care acesta o descrie în istorie, economiştii burghezi s-au apucat vreme de un secol să lanseze descrieri diferite şi opuse, din ale căror legi „ştiinţifice“ să poată reieşi posibilitatea unei vieţi lungi şi eterne a formei capital — id est a formei piaţă.
Inferioritatea acestor multiple încercări constă în faptul că economiştii fac adesea acrobaţii remarcabile pentru a da această interpretare fenomenelor pe care le prezintă capitalismul contemporan, adică acel capitalism de-a gata; dar ei nu ştiu şi nici n-ar putea răspunde nimic acelei părţi gigantice a construcţiei lui Marx care demonstrează cum a apărut şi s-a format istoric capitalismul — adică capitalul — şi cum a înlocuit formele anterioare ale organizării sociale.
Obişnuitul joculeţ cu „indicii“ furnizaţi de statistica curentă — la care ruşii au muşcat momeala atât de repede şi atât de temeinic — presupune, în toate calculele şi formulele sale măsluite, un mare fals: că piaţa şi capitalul ar fi existat dintotdeauna, de la facerea lumii.
Dimpotrivă, Marx revine magistral în fiecare demonstraţie şi în fiecare capitol asupra originii istorice a formelor pe care le tratează: de la primele capitole clasice ale Cărţii I, singura completă, până la toate capitolele acelor părţi din Cartea a II-a şi a III-a care ni s-au păstrat. De fiecare dată când enunţă faptul că trăsăturile producţiei capitaliste nu sunt originare („naturale“), ci dobândite, el demonstrează — de zeci de ori în mod explicit şi de sute de ori în mod implicit — că aceste trăsături sunt caduce şi că istoria va asista la dispariţia formei capital.
La reuniune au fost utilizate pe scară largă materialele din opera postumă a lui Marx, editată sub îngrijirea Institutului Sovietic, care adună primele redactări ale textelor sale, dinaintea chiar a publicării „Criticii economiei politice“, apărută într-o versiune completă a autorului în 1859 şi apoi turnată în primele capitole ale Cărţii I, publicată în 1867.
Grupul de la Paris a furnizat traducerile unor pasaje foarte importante din textul german. Acesta, tipărit la Berlin în 1953 după ediţia de la Moscova din 1939—1941, sub titlul „Bazele criticii economiei politice“, reproduce fidel un manuscris scris de mâna lui Marx în caietele din 1857—1858, constituind prima schiţă de lucru a operei în pregătire, din care doar o parte a căpătat forma publicaţiei legale din 1859. În tot restul cărţii actuale, al cărei titlu a fost adăugat de către editori, iar nu de autor, se găsesc ciorne iniţiale ale celor mai diverse părţi din Capitalul şi chiar expuneri care nu şi-au găsit loc în acesta, a căror dezvoltare se află risipită în întreaga literatură marxistă.
La scoaterea în evidenţă a importanţei covârşitoare a acestui text de tinereţe (mult posterior însă atât Manifestului Comunist, cât şi scrierii Anti-Proudhon, corespunzând adică unei epoci în care teoria economico-socială căpătase deja o formă definitivă în mintea lui Marx — la fel ca în mintea autorilor acestor modeste lucrări ale noastre, la exact un secol după aceea), au contribuit câteva observaţii de ordin organizatoric. În ciornă, Marx scrie fără a-şi impune vreo limitare din motive editoriale şi prin urmare nu are niciun motiv de a masca (în sensul de a se lăsa în seama unei lecturi deosebit de avizate şi perspicace) părţi ale gândirii sale. Când s-a gândit însă la redactarea definitivă pentru tipar, el — care a avut întotdeauna în vedere publicarea în Germania şi în limba germană a originalului — a fost constrâns, inclusiv de gravele dificultăţi economice care nu i-au dat niciodată răgaz, să ţină seama de cenzura pe atunci deosebit de aspră. El a făcut aşadar mai puţin explicite pasajele politice şi agitatorice, fără a sacrifica vreodată ceva din punct de vedere ştiinţific. Pe de altă parte, aşa cum lucrase serios asupra economiştilor ortodocşi, tot astfel calcula ca opera sa ştiinţifică să ajungă, pe lângă muncitori şi tovarăşi de crez, şi la oponenţii ştiinţifici, care, fără îndoială, acum un secol nu erau acea tagmă arivistă, josnică şi vândută de astăzi. El a lăsat aşadar ca într-o primă etapă să se creadă că este vorba despre un studiu ştiinţific în sensul neutru — dar onorabil — al termenului; ceea ce nu l-a împiedicat să scrie nenumăratele pagini de foc pe care le pot citi cei care au făcut din carte un material nu pentru o bibliotecă zăvorâtă, ci pentru o viaţă de luptă, şi care ştiu să aşeze peste acele pagini furtunile ce au urmat de-a lungul atâtor decenii, şi care vor mai urma.
Sunt aşadar preţioase paginile ciornei, ale maculatorului, pline de pasaje neşlefuite, de cuvinte în toate limbile, de note ciuntite şi frânte, pentru că sunt utile spre a confirma irevocabil ceea ce citim de o jumătate de secol în textele „oficiale“ şi ceea ce noi şi tovarăşii noştri de partid şi de şcoală am afirmat de sute de ori fără umbră de îndoială, astfel încât să avem materie pentru orice şovăielnic, inamic, îndepărtat şi poate uneori apropiat, căruia în sfârşit să i-o putem băga pe gât prin enunţuri originare — şi trecute chiar prin filtrul unei organizaţii manevrate de adepţii tuturor deformărilor — izbitoare, clare, orbitor de evidente, „à crever les yeux“ [de-ţi scot ochii]!
Nu vom întârzia să extragem din mina pe care am prezentat-o. Şi din ea vom scoate încă acel filon principal, în care se poate vedea cum tuturor criticilor oamenilor de ştiinţă „ulteriori“ li se dăduse deja un răspuns anticipat, şi vom obţine o confirmare a tezei dezvoltate în alte reuniuni (vezi Asti, Milano etc.) că teoriile depăşitorilor lui Marx nu sunt decât rumegări ale unor poziţii străvechi peste care însuşi Marx trecuse deja triumfător.
Vrem să arătăm că în versiunile economiştilor şi ale institutelor de cercetare economică pe deplin devotate apărării şi apologiei capitalismului, în însăşi terminologia, în însăşi prezentarea fenomenelor economice ale societăţii actuale, se adoptă tot mai pe larg nu doar expresii, ci şi metode de calcul care iniţial au fost stabilite în economia lui Marx.
A fost prezentat la reuniune un interesant număr festiv (pentru miliardari chiar este) al revistei capitaliste americane „Fortune“. Acesta are titlul scris cu litere de-o şchioapă: „Fortune 500“. Ce sunt cele 500? Sunt cele mai mari 500 de întreprinderi capitaliste din Statele Unite, enumerate în acest an, ca şi în anii precedenţi, în ordinea dată de mărimea capitalului respectiv.
De mai multe ori ne-am străduit din greu să convingem chiar şi vechi marxişti declaraţi că pentru noi capitalul nu se măsoară prin mărimea mijloacelor de producţie, adică prin valoarea maşinilor, a utilajelor, a atelierelor, a stocurilor de materii prime semiprelucrate sau de produse nevândute (stocuri, inventare, mărfuri în depozit). Capitalul este pentru noi suma mărfurilor vândute într-un ciclu — şi fie acesta şi anul calendaristic —, suma produselor în anul de prelucrare. Iar când căutăm rata profitului acestui capital, raportăm la acesta câştigul întreprinderii, care în terminologia noastră este „plusvaloarea“. Raportat, aşadar, nu la valoarea instalaţiilor pe care întreprinderea le deţine în proprietate, ci tocmai la valoarea de piaţă a produselor, adică la volumul vânzărilor — ceea ce în Italia, aşa cum s-a spus de atâtea ori, se numeşte „fatturato“ [cifră de afaceri].
Tabelul celor 500 de monştri conţine într-adevăr aceste date: denumirea şi sediul Societăţii; „sales“, sau vânzări, sau cifră de afaceri; „assets“, adică activul bilanţului patrimonial, şi prin urmare valoarea uzinelor şi a maşinilor; clasamentul după această cifră, în timp ce clasamentul de bază este după „sales“; profiturile nete; capitalul pe acţiuni (la cursul bursei); numărul acţionarilor; numărul salariaţilor; rata profitului ca procent din vânzări; rata profitului ca procent din capitalul pe acţiuni.
Nu figurează nici măcar rata profitului ca procent din assets, adică din valoarea patrimonială a instalaţiilor.
Pentru a fixa ideile, vom spune că liderul clasamentului este General Motors din Detroit, cea mai mare industrie automobilistică, pe care am comparat-o în Dialog cu morţii cu a noastră FIAT. Vânzările pe 1956 au fost de 10.796 de milioane de dolari, adică aproape 11 miliarde, reprezentând circa 6.750 de miliarde de lire italiene. Chiar şi pentru 1956: douăzeci de FIAT-uri!
Personalul a fost de 600.000 de unităţi, faţă de cele circa 75.000 ale FIAT-ului, adică opt FIAT-uri. Repetăm că productivitatea se menţine, în timp de muncă dacă nu în cheltuieli salariale (nu dispunem de o astfel de dată), la de două ori şi jumătate faţă de cea a celei mai mari întreprinderi a noastre.
Profitul net a fost de 847 de milioane de dolari, adică de 7,9% faţă de cifra vânzărilor. Întrucât capitalul pe acţiuni este de numai 4.581 de milioane de dolari, rata profitului raportată la acesta urcă la 18,5%.
Valoarea instalaţiilor, sau assets, este de 7.400 de milioane, adică mai mare decât capitalul pe acţiuni, dar mult mai mică decât sales, sau vânzările.
Lipsa cheltuielilor cu salariile şi lefurile ne împiedică să calculăm, la fel ca în cazul FIAT, capitalul variabil şi rata plusvalorii. Şi mai mult ne-ar împiedica lipsa cifrei investiţiilor în capital nou, prelevate înainte de distribuirea profitului net indicat, dar cu siguranţă însemnate şi pentru 1957. Încă o dată vedem cum rata plusvalorii poate foarte bine să fie ridicată, în timp ce aceea a profitului tinde să scadă.
Ceea ce este remarcabil este cum înseşi organele capitaliste nu iau în calcul capitalul fix, ci doar pe cel care circulă şi se transfuzează în masa produsului; fapt ce se află într-un contrast ciudat cu premisa diverselor şcoli economice moderne (Keynes, şcolile bunăstării sau welfare) care vor să introducă drept factor al producerii de plusvaloare (pentru ele, al creşterii venitului naţional), alături de factorul uman — munca vie a lui Marx —, pe cel al avuţiei deja constituite sau capitalul fix — munca moartă a lui Marx. Şi o altă capitulare ideologică are loc atunci când, în calcularea venitului naţional — sumă mincinoasă a câştigurilor capitaliste şi a remuneraţiilor muncii cu timpul —, se foloseşte expresia „valoare adăugată în decursul anului de către muncă“, scăzându-se din valoarea producţiei (capitalul final pentru Marx) valoarea materiilor prime şi auxiliare şi reînnoirile de instalaţii pentru uzura anuală (capitalul constant al lui Marx). Ceea ce rămâne în acest caz este suma capitalului variabil cu plusvaloarea-profit; iar a admite că totul a fost „adăugat de către muncă“ înseamnă a admite, alături de Marx, că avuţia moartă — fie ea personală sau naţională — nu zămisleşte niciun spor, nicio creştere, niciun diferenţial de valoare, ci cel mult conservă ceea ce se afla deja în ea sub formă congelată; în timp ce numai din ciclul muncii omeneşti iau naştere sporurile de capital, de valoare, de avuţie.
Să lămurim printr-un singur citat din Marx faptul că el şi noi nu trecem în calcul şi în bilanţ capitalul-instalaţii, avuţia moartă, şi prin aceasta stabilim deja că ea trebuie să se afle la dispoziţia societăţii active şi nu să fie monopolul unei clase privilegiate, care se foloseşte de ea pentru a beneficia de munca altuia. În acest pasaj de aritmetică elementară rezidă deja întreaga critică a societăţii burgheze şi previziunea dispariţiei ei.
Cartea I, capitolul al VII-lea, paragraful 1. După ce a stabilit un exemplu în care 410 lire sterline (l.st.) de capital constant se adună cu 90 l.st. de salarii şi 90 l.st. de plusvaloare, formând în total 590 l.st. de produs, Marx spune:
„Ceea ce se compară cu valoarea produsului este valoarea elementelor consumate în procesul de producţie a lui. Am văzut însă că acea parte a capitalului constant întrebuinţat care constă din mijloace de muncă transmite produsului numai o parte din valoarea sa, în timp ce cealaltă parte îşi menţine vechea sa formă de existenţă. Întrucât această din urmă parte nu joacă nici un rol în formarea valorii, putem să facem abstracţie de ea aici. Dacă am include-o în calcul, nu s-ar schimba nimic. Să presupunem că c = 410 l.st. şi se compune din materii prime de 312 l.st., din materiale auxiliare de 44 l.st., şi din maşini care se uzează în cursul procesului de 54 l.st., şi că valoarea maşinilor realmente întrebuinţate este de 1.054 l.st. Ca valoare avansată pentru crearea valorii-produs nu considerăm decât valoarea a 54 l.st., pe care maşinile o pierd prin funcţionarea lor şi o transmit deci produsului. Dacă am include în calcul şi cele 1.000 l.st. care continuă să existe în forma lor veche de maşină cu abur etc., ar trebui să le calculăm de ambele părţi, de partea valorii avansate şi de partea valorii produsului, şi am obţine astfel respectiv 1.500 l.st. şi 1.590 l.st. Diferenţa, adică plusvaloarea, ar fi, ca şi înainte, de 90 l.st. Prin capitalul constant avansat pentru producerea valorii înţelegem deci întotdeauna, dacă din context nu rezultă contrariul, numai valoarea mijloacelor de producţie consumate în producţie“.
Iar aici Marx notează că până şi Malthus admite acest lucru, prin cuvintele din lucrarea sa „Principii de economie politică“, unde spune:
„Dacă considerăm valoarea capitalului fix întrebuinţat ca fiind o parte a capitalului avansat, trebuie ca la sfârşitul anului să considerăm valoarea rămasă a acestui capital ca o parte a venitului anual“.
Important este ca un asemenea punct să fi intrat în capul celor de la „Fortune Directory“ şi... al comuniştilor marxişti, dat fiind că Keynes, Spengler şi compania au pretenţia ca şi proprietatea fixă, şi capitalul-bani să „aibă dreptul“ la fracţiuni din venitul activ al producţiei sociale. Iar pentru proprietatea funciară o susţinea şi Malthus. De aproape 150 de ani, întreaga chestiune stagnează acolo.
La un pasaj din ediţiile universal cunoscute şi „oficiale“, să mai adăugăm încă unul, menit să facă înţeles un alt punct asupra căruia se fac confuzii în mod implicit şi adesea fără a-şi da seama.
Întrucât concluzia anatomiei pe care Marx o face producţiei burgheze este teoria plusvalorii, mulţi cred că pentru a aranja totul este de ajuns să se spună: întregul venit social este plusvaloare; dacă acum îl distribuim doar celor care au muncit, întregul comunism este gata construit.
O formulare diferită a aceleiaşi erori poate fi aceasta: Marx a demonstrat valabilitatea legii valorii, adică faptul că valoarea la care este schimbată în medie o marfă depinde de munca socială necesară pentru producerea ei. Dar a demonstrat totodată că, în pofida tuturor acestor contracte încheiate la paritate, vânzătorul de forţă de muncă, adică proletarul, primeşte mult mai puţin decât a furnizat. Şi atunci, socialismul ar sosi atunci când se plăteşte forţa de muncă la adevărata ei valoare şi astfel se „desfiinţează“ stoarcerea de plusvaloare de la muncitor.
Marx a arătat de nenumărate ori că acesta nu este decât un prostesc imediatism, iar recent am dezvoltat acest aspect cu privire la critica programului de la Gotha. Această teză ineptă este echivalentă cu o altă formulă, aceea a lui Stalin: în socialism este în vigoare legea valorii.
Teza corectă este că în socialism munca nu are valoare şi nu se plăteşte. Nu se deduce valoarea din muncă pentru nicio marfă şi cu atât mai puţin pentru forţa omenească de muncă. Rămâne, potrivit unui aparent paradox, plusvaloarea — adică darul muncii —, şi moare plata muncii, expresie milenară a robiei şi a abjecţiei.
Să lăsăm să spună acest lucru chiar textul oficial şi notoriu al lui Marx.
Cartea a II-a, capitolul I. Circulaţia capitalului-bani.
„B[ani] — F[orţă de muncă] este considerat, în general, caracteristic pentru modul de producţie capitalist. Dar nicidecum din motivul arătat mai sus, şi anume pentru că cumpărarea forţei de muncă este un contract de cumpărare prin care se stipulează furnizarea unei cantităţi mai mari de muncă decât e necesar pentru înlocuirea preţului forţei de muncă, adică a salariului, prin urmare furnizarea de supramuncă, condiţia fundamentală pentru capitalizarea valorii avansate, sau, ceea ce e acelaşi lucru, pentru producerea de plusvaloare. (Nu, motivul nu este nicidecum acesta, ci...) Dimpotrivă, el este considerat caracteristic din cauza formei sale (contractului), pentru că sub formă de salariu munca este cumpărată cu bani, fapt considerat drept caracteristică a economiei bazate pe relaţia marfă-bani“.
„Caracteristic nu este faptul că marfa-forţă de muncă poate fi cumpărată, ci faptul că forţa de muncă apare ca marfă“.
Socialismul nu constă în înlocuirea actualului contract salarial nedrept cu un contract drept. Socialismul constă în anihilarea raportului muncă-bani. Salariul nu trebuie mărit, ci suprimat. Iar acest lucru este posibil numai atunci când tranzacţia bănească va fi dispărut nu doar între bani şi forţa de muncă, ci mai ales — şi chiar înainte (vezi raportul de Rusalii despre critica lui Marx la Gotha) — între marfă şi marfă, oricare ar fi acestea.
Când este în vigoare schimbul de echivalenţi şi când valoarea se calculează din muncă, se navighează în plină mlaştină capitalistă. Marxismul îşi însuşeşte aceste legi în măsura în care explică şi descrie societatea burgheză; şi la fiecare pas avansează programul societăţii care îi va urma după răsturnarea ei şi în care schimbul comercial şi monetar, forma salarială, legea valorii-muncă vor fi, cum a spus Engels despre stat, trecute la muzeul de antichităţi.
Forţa dialecticii revoluţionare ţâşneşte în întregime din lectura celui mai vechi text al lui Marx, fiindcă în el „Omul Social“, rob sub Capital, se înalţă sfărâmând limitele legii valorii; iar avuţia moartă — capitalul fix de astăzi —, care în societatea de clasă nu generează valoare, ci dă forţa de a o fura, pătrunsă de o viaţă nouă sorbită din rădăcinile generaţiilor trecute şi din blestemele înseşi ale sclavilor şi ale şerbilor de atunci, se va înălţa în faţa speciei umane ca izvor nesecat de bunăstare şi de înaltă bucurie.
Legile ştiinţifice ale societăţii noi se opun celor ale societăţii prezente într-un contrast ireductibil şi le neagă formulă cu formulă şi cuvânt cu cuvânt. Noi apărăm noţiunea legilor adevărate, şi nu false, ale dinamicii productive capitaliste, nu pentru că asemenea legi ar trebui să supravieţuiască, ci pentru că această noţiune clară este arma de căpătâi pentru stârpirea infamei maşinării sociale burgheze. Trebuie să se studieze temeinic structura şi mişcarea unei maşini pe care vrei ca, la un moment dat al istoriei, să ştii să o arunci în aer, curăţând drumul chiar şi de sinistrele ei rămăşiţe.
În ultimii ani şi mai ales datorită progreselor tehnice ale industriei americane, a cărei economie suportă mai uşor o reînnoire rapidă a instalaţiilor fixe, chiar şi a celor încă valabile din punct de vedere productiv şi, prin urmare, costisitoare, s-a vorbit tot mai mult despre automatism în producţie, care a luat frumosul nume de automatizare. A părut una dintre noutăţile gigantice ale timpului nostru, din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, înlocuirea cu pas copleşitor a muncii omului cu acţiunea unor automate mecanice lipsite de viaţă şi de gândire, care se conduc singure, se autoreglează şi se autoghidează. Din punct de vedere social a apărut, ca şi cum ar fi nouă şi originală, problema reducerii forţei de muncă industriale în proporţii drastice şi a previzibilului şomaj ridicat care ar fi rezultat de aici, împiedicând mari mase de oameni să câştige bani şi, prin urmare, să-i cheltuiască şi pentru a cumpăra masa enormă de produse ieşite din instalaţiile neînsufleţite ale uzinelor aproape pustii, dar care se rotesc peren pentru a scoate produse pe piaţă.
O derută similară i-a cuprins, pe de o parte, pe economiştii capitalismului şi, pe de altă parte, pe cei din tabăra opusă, a falsului socialism rusesc. La o distanţă egală de ştiinţa revoluţionară a marxismului, ei nu ştiau că era vorba despre o problemă care, înainte de toate, fusese deja pusă; şi, prin urmare, deja rezolvată pe o cale magistrală, complet diferită de metodele spălăcite ale „inteligenţei“ burgheze. În jargonul acestei societăţi decadente, o problemă este orice neplăcere, o nouă „bătaie de cap“ care se adaugă la rutina de zi cu zi şi de care cauţi să scapi şi să o îndepărtezi cu o înşiruire oarecare de locuri comune, astfel încât, după ce te-ai eliberat de ea fără a-ţi deranja afacerile murdare, să o poţi pretinde „rezolvată“.
Capitaliştii de data aceasta s-au descurcat mai bine, punând în faţă sacramentala „reducere a costurilor de producţie“, care ar fi salvarea societăţii ştiinţifice şi mecanice şi care s-ar preta, în formulele lor strâmbe, la ridicarea nivelului mediu de trai, cu iluzia de a potoli orice ciocnire de clasă.
Va fi uşor să-i reducem la tăcere pe aceştia şi pe goana lor stângace de emulare a formulei sovietice a „ocupării depline“ şi să le ducem la absurd doctrinele despre democratizarea capitalului. O democraţie economico-juridică este de secole un absurd istoric: singura formă care i-ar putea corespunde în abstract este cea a micro-întreprinderii productive, a împărţirii instrumentelor de producţie între lucrătorii individuali. Mai rea decât spânzurătoarea. [1]
Dar cei care au rămas cei mai încurcaţi în faţa perspectivei unei producţii total automatizate sunt nenumăraţii marxişti de duzină, care abundă chiar şi printre rândurile nu foarte strânse ale celor nelegaţi de stalinism şi de post-stalinism. Cum vom mai putea susţine, şi-au spus aceşti bieţi oameni, că întreaga valoare pe care societatea o adaugă în fiecare ciclu al dotării sale derivă din munca salariaţilor, când producţia nu va mai cere nicio muncă şi niciun efort, nu doar de natură musculară, ci nici măcar intelectuală, dat fiind că maşinile sunt completate de aparate care îşi dau singure silinţa să calculeze şi să proiecteze totul? Va cădea legea muncii care generează valoare, doctrina plusvalorii şi întreaga noastră construcţie critică a economiei şi a formei de producţie capitaliste...
Acum faptul este acesta: deşi imediatiştii — care sunt cei care lipesc în mod pedestru sustragerea cotidiană de plusvaloare de la muncitorul individual, acest antagonism contabil închis într-un plic, direct de ciocnirea dintre două epoci, două forme de producţie, două lumi — ciocnire ce are cu episodul pecuniar o legătură logică, dar dialectic mediată prin treceri revoluţionare spre antiteze cu o cu totul altă anvergură, pe arcuri imense de timp, de spaţiu şi de moduri — s-au condamnat singuri să nu-l înţeleagă pentru a alerga după filozofii ale exploatării şi ale autonomiei executantului faţă de conducător; faptul este acesta: că îl aşteptam de un secol.
La topit legile valorii, ale schimbului echivalent şi ale plusvalorii: odată cu căderea lor în neant, cade însăşi forma de producţie burgheză. Primele sunt valabile atâta timp cât cea de-a doua trăieşte, iar când ştiinţa şi tehnologia — oricât de secular ar fi monopolul lor de clasă — le vor sfărâma, acesta nu va fi decât exemplul suprem al revoltei forţelor de producţie împotriva formelor care trebuie să se prăbuşească.
Această doctrină a automatismului în producţie se reduce la întreaga noastră deducţie a necesităţii comunismului, întemeiată pe fenomenele capitalismului.
O vom extrage din textul original citat al lui Marx: dar ea este clară de la sine şi de mult timp.
Am putea extrage întreaga noastră demonstraţie din textul „oficial“ al Capitalului, citând capitolele despre Muncitorul parţial şi unealta sa, Maşinile şi marea industrie (temă tratată la întrunirea de la Roma, 5 iulie 1952), dar textul pe care îl avem acum este deosebit de expresiv şi fără reţineri în a arăta legătura strânsă dintre dinamica internă actuală a capitalismului şi răsturnarea sa revoluţionară, determinată nu de faptul că acesta ar fi „prea exploatator“, ci de necesara şi violenta generare a unei forme care, stând faţă în faţă cu el, îl neagă şi îi răstoarnă toate caracteristicile.
Pentru a evita neînţelegerile în legătură cu obişnuita şi nesănătoasa pretenţie că marxismul ar fi o doctrină „în continuă evoluţie“ şi că textele din ani diferiţi s-ar fi dedat la construcţii apoi uitate (!) sau înlocuite, va fi bine să stabilim că, în cele o mie de pagini despre care este vorba, redactarea urmează aceeaşi linie ca cea a Capitalului şi toate aceleaşi teorii sunt dezvoltate acolo în aceeaşi substanţă şi formă, cu aceeaşi terminologie exactă şi cu aceleaşi expresii matematice: şi cu toate dezvoltările din cărţile a II-a şi a III-a ale Capitalului, aşa cum au fost culese de Engels. Din paginile Capitolului despre capital (care are aceleaşi secţiuni ca şi opera publicată ulterior: Procesul de producţie a capitalului, Procesul de circulaţie a capitalului, Capital purtător de dobândă, Transformarea plusvalorii în profit, Anexă privind istoria doctrinelor economice) ar fi uşor să redăm multe în care aceeaşi expresie tratată în legătură cu cei trei termeni care formează capitalul circulant (constant plus variabil plus plusvaloare egal produs total) este redată în formă narativă, aritmetică şi algebrică.
Prin urmare, pasajul despre producţia automată este „valabil“ nu doar pentru gândirea marxistă din 1857, ci şi pentru cea a lui Marx până la moartea sa, şi a marxiştilor până în 1957 şi după.
Pornim de la pagina 584 a ediţiei germane din Moscova:
„Dar odată inclus în procesul de producţie a Capitalului, Mijlocul de muncă parcurge diferite metamorfoze, dintre care ultima este Maşina, sau, mai bine zis, un Sistem automat de maşini“.
(Stabilim aici cu cititorul această înţelegere: Ne rezervăm dreptul de a face propriile comentarii, dar sublinierile sunt întotdeauna cele din textul original şi preferăm adesea să adoptăm scrierea cu majusculă a substantivelor în stil german). Textul continuă:
„(Un Sistem de maşini care este automat nu reprezintă altceva decât cea mai perfecţionată şi adecvată Formă a Sistemului de Maşini şi numai el transformă Maşinile într-un Sistem) acţionat de un Automat, de o Forţă motrice care se pune singură în mişcare. Această Fabrică automată este alcătuită din numeroase organe mecanice şi intelectuale, astfel încât Muncitorii înşişi sunt determinaţi doar ca Organe conştiente ale Ei. În Maşină, iar într-o măsură şi mai mare într-un ansamblu de maşini care acţionează ca un Sistem automat, Mijlocul de muncă trece — în ceea ce priveşte valoarea sa de întrebuinţare, adică fiinţarea sa materială — într-o Existenţă adecvată Capitalului fix şi Capitalului în general, iar Forma sub care el, în calitate de mijloc de muncă nemijlocit, a fost inclus în Procesul de producţie a Capitalului se suprimă şi se transformă într-o Formă generată de Capitalul însuşi şi corespunzătoare lui“.
Autorul a stabilit aici că instrumentul de muncă, devenit capital fix, a pierdut cu totul caracterul pe care îl avea în producţia nemijlocită (sau parcelară, spre care ar dori să dea înapoi cei pe care din acest motiv îi numim imediatişti şi adepţi ai spânzurătorii).
„Trăsătura ei distinctivă nu este nicidecum, ca în cazul mijlocului de muncă al muncitorului singular, aceea de a mijloci activitatea muncitorului îndreptată asupra obiectului, ci, dimpotrivă, această activitate este în aşa fel determinată, încât nu face decât să mijlocească lucrul maşinii, acţiunea ei asupra materiei prime — omul supraveghează maşina şi nu permite defecţiuni“.
Nu putem renunţa la elocvenţa acestui pasaj, semnalând pentru o clipă cât de jalnici sunt cei care trăncănesc că, în faţa realităţii automatismului modern, ar trebui „revizuite“ toate poziţiile marxiste!
„Aici lucrurile stau altfel decât în cazul Uneltei, pe care Muncitorul o însufleţeşte cu propria sa îndemânare şi prin propria sa activitate ca pe un organ al său şi a cărei iscusită mânuire depinde deci de virtuozitatea lui. Acum Maşina, care posedă îndemânarea şi forţa muncitorului, este ea însăşi Virtuozul, are un suflet propriu în legile mecanice care acţionează în ea şi consumă pentru permanenta ei mişcare cărbune, ulei mineral etc. (materiale auxiliare), tot aşa cum muncitorul consumă produse alimentare. Activitatea Muncitorului, redusă la o simplă abstracţie de activitate, este în toate privinţele determinată şi reglată de mişcarea maşinilor, şi nu invers“.
Iar aici, atenţie:
„Ştiinţa, care — prin construcţia sistemului de maşini — constrânge organele neînsufleţite ale acestuia să funcţioneze în mod adecvat ca un Automat, nu există în conştiinţa Muncitorului, ci acţionează asupra lui prin intermediul Maşinii ca o Forţă străină, ca o Forţă a maşinii înseşi“.
Asupra acestor cuvinte scrise acum un secol — adică atunci când „ideile secolului al XVIII-lea“, de care Marx vorbeşte în introducere, aveau asupra lumii o putere de sugestie imensă şi, în orice caz, constituiau o etapă istorică incontestabilă, încă ameninţată de revenirile restauraţiilor — să reflecteze toţi cei care se închină astăzi în faţa adorării Ştiinţei în general, îi îndeamnă la aceasta pe muncitori şi le insuflă o teamă reverenţioasă faţă de ea, uitând că ea este, mai înainte de toate, ştiinţă şi superioritate tehnologică aflate sub monopolul unei minorităţi exploatatoare; şi, în plus, că atâta timp cât relaţiile de producţie rămân mercantile, monetare şi salariale, întregul Sistem al maşinăriei automate formează un monstru care striveşte sub greutatea opresiunii sale o omenire sclavă şi nefericită, iar acesta este Monstrul care domină întregul tablou al societăţii actuale trasat de Marx, Capitalul însuşi, depersonalizat şi chiar „declasat“, aşa cum rezultă din frecventele noastre concluzii, ca răspuns la delirul că într-o treime din lume ar fi dispărut Clasa Inamică, Burghezia.
Opoziţia fundamentală a sistemului marxist este aici pe deplin pusă în evidenţă. Orice valoare prezentă în societatea capitalistă provine din munca omenească. Când presupunem că ne aflăm într-o economie în totalitate capitalistă, orice valoare este capital, iar sub această expresie istorică desemnăm întreaga „avuţie“ a unei societăţi burgheze — categoria în jurul căreia au început să lucreze economiştii clasici ai noului regim. Orice avuţie, au spus ei, este astfel în măsura în care este capital, şi are valoare în măsura în care este o acumulare de muncă omenească.
La începutul istoric al societăţii burgheze moderne, o alianţă „ştiinţifică“, sau dacă vrem ideologică, temporară a existat între ştiinţa economică burgheză — pe atunci nouă, virgină, revoluţionară — şi economia teoretică care abia germina, legată de noua clasă proletară care, în siajul burgheziei, îşi făcea intrarea în istorie. Cele două ideologii aveau în acel punct de cotitură un inamic comun, şi anume ideologia socială a „vechilor regimuri“ (anciens régimes), apărută din stadiile de producţie care au precedat manufactura capitalistă şi forma ei supremă, industria mecanică. Reprezentările preindustriale ale fiziocraţilor, ca în faimosul Tableau al lui Quesnay (vezi seria noastră despre chestiunea agrară), plasează izvorul avuţiei doar în natură (fisis în greacă) şi cel mult în întâlnirea dintre munca omenească şi forţa naturală: cultivarea pământului.
O creştere a avuţiei poate, în Tableau, să fie aşteptată doar din dezvoltarea agriculturii, şi sunt indicate drept clase productive cea a proprietarilor funciari şi cea a lucrătorilor pământului. Într-o singură clasă, numită a neproductivilor, Quesnay i-a retrogradat laolaltă pe cei care, în realitate, din punct de vedere social şi politic, erau aliaţii de atunci în Marea Revoluţie: industriaşi şi muncitori. În orice producţie de mărfuri anorganice, valoarea, avuţia treceau fără a da sporuri sau rente; la sfârşitul ciclului se regăsea atâta avuţie bănească câtă fusese avansată.
Burghezii şi proletarii, înainte de a disputa între ei asupra provenienţei sporurilor de avuţie, au atacat împreună viziunea fiziocrată şi au făcut, pe bună dreptate, ca valoarea, avuţia — iar în sens modern capitalul — să ia naştere doar din manufactură sau, la sate, din întreprinderea industrială agrară, cu arendaşul burghez şi salariatul rural. I-au imputat rentierului funciar că este doar prelevatorul arbitrar al unei părţi din plusvaloarea născută în întreprinderea burgheză.
O poziţie identică au şcoala lui Ricardo şi cea a lui Marx în privinţa mercantiliştilor, care, la zorii formelor capitaliste, au teoretizat că sporirea avuţiei generale îşi găsea izvorul nu în producţie, fie ea rurală sau manufacturieră, ci în schimbul de mărfuri pe piaţa internă şi mai ales internaţională, unde se generau profituri uriaşe, aşa cum era aparenţa în secolele colonialismului şi ale războaielor comerciale. Şi împotriva acestora, contraatacul lui Ricardo şi al alor săi îl găseşte pe Marx pe aceeaşi linie: schimbul şi circulaţia trebuie susţinute a fi neproductive împotriva mercantiliştilor, exact aşa cum şi proprietatea funciară trebuie demonstrată ca neproductivă împotriva fiziocraţilor.
Ca şi în istoria luptelor de clasă, războiul doctrinar dintre economia clasică burgheză şi economia marxistă se naşte dialectic ca o alianţă: de partea capitalistă se credea că se eternizează solidaritatea salariaţilor cu capitalul de întreprindere; de partea marxistă se ştia încă de la bun început că solidaritatea nu era decât contingentă, iar antagonismul era definit încă de atunci în cursul său istoric de neocolit; Marx a apărat tezele lui Ricardo şi legile sale: valoarea care ia naştere doar din muncă, sporul de valoare, de avuţie şi de capital care ia naştere din plusvaloare, echivalenţa în schimbul general al tuturor mărfurilor. Dar Ricardo, gândind ca un iluminist al secolului al XVIII-lea, susţinea că aceste legi erau „orânduirea naturală a societăţii omeneşti“, în sfârşit atinsă; Marx ştia prea bine şi a stabilit pentru totdeauna că era vorba despre legile unei mari faze istorice de trecere, modul de producţie capitalist, care, aşa cum avusese un început, avea să aibă şi un sfârşit, şi că legile economiei viitoare aveau să fie cu totul altele. Marx apăra caracterele reale ale societăţii industriale capitaliste în „trăsăturile lor distinctive“ împotriva postulatelor reacţionare. Ricardo le apăra ca fiind idealul uman permanent de orânduire economică; şi nu putea zări conturarea celei de-a doua tabere, a următoarei tabere antagonice dintre burghezi şi proletari, dintre capitalişti şi comunişti.
Este zadarnic să te declari marxist dacă nu înţelegi această dublă poziţie, prin care a face ca legea schimbului valorii şi a plusvalorii să se aplice fidel fenomenelor lumii şi epocii burgheze înseamnă direct a face să coincidă victoria programului proletar şi comunist cu prăbuşirea acestor legi proprii unui mod tranzitoriu al producţiei şi al economiei.
Pentru economiştii şcolii clasice ricardiene, când întreaga avuţie a societăţii a luat forma de capital, se admite că acest capital se poate mări — fenomen de bază al tuturor societăţilor moderne — doar pe calea unui aport de muncă doar parţial consumată, cel mult susţinându-se că o asemenea utilă renunţare la consum sau abstinenţă poate fi practicată şi de membrii clasei întreprinzătoare.
La ei există deja distincţia netă între capitalul fix şi capitalul circulant, iar Marx a studiat în profunzime toate ideile secolului al XIX-lea şi anterioare asupra acestui punct. Odată cu ei se poate spune pe drept cuvânt că în producţie sunt utilizate atât capitalul fix, cât şi capitalul circulant, de vreme ce este vorba despre producţia de mărfuri. Dar dacă este vorba despre sporirea producţiei de mărfuri, chiar şi numai datorită creşterii populaţiei, se intră în procesul de producţie a Capitalului — proces stăpânit în construcţia teoretică a lui Marx pentru prima dată în mod complet. Atunci Marx spune că capitalul fix nu produce capital adiţional (sau valoare), ci acesta ia naştere doar din capitalul circulant, şi anume din acea parte a sa care este capitalul variabil, rezervată ciclic cumpărării de forţă de muncă.
Întregul capital şi întreaga valoare sunt, ca origine, muncă omenească. Dar numai partea capitalului circulant pe care o definim ca variabilă este muncă actuală, vie.
Ştim că capitalul constant circulă, dat fiind că ia alternativ forma bănească în ciclul de achiziţie a materiilor prime, a materialelor auxiliare, a reînnoirii instalaţiilor fixe pentru partea uzată, iar apoi este recuperat din preţul de vânzare al produselor. Însă doar capitalul-muncă, adică cheltuiala cu salariile, intră în circulaţie contra unei sume de bani şi iese din ea sporit cu plusvaloarea. Această parte a capitalului este muncă activă, fecundă, vie sau vieţuitoare, atât întrucât este opera factorului viu al producţiei — omul —, cât şi întrucât a se fecunda şi a genera este o caracteristică a ceea ce trăieşte.
Capitalul constant care circulă şi capitalul fix — care cantitativ este de asemenea constant, dar nu este circulant în ciclurile succesive, ci o singură dată, la momentul construirii instalaţiilor sau maşinilor — nu încetează să fie o valoare care nu ştie să genereze altă valoare, dar care provine şi ia naştere deopotrivă dintr-o muncă a unor cicluri anterioare. Marx obişnuieşte deci să-l numească muncă moartă, muncă solidificată, iar în pasajul care ne priveşte, muncă obiectivată (în altă parte materializată) sau vergegenständlichte Arbeit. În germană, Gegenstand înseamnă Obiect; ceea ce stă opus (gegen) subiectului.
Citim la Marx romanul muncii obiectivate.
În acord cu Ricardo — şi în ciuda economiştilor din vremea sa pe care el şi Marx îi pun la strâmtoare, ca şi a economiştilor din vremea noastră care reiau zadarnice apărări ale unor cauze pierdute şi judecate —, Capitalul Fix, şi în primul rând Maşina, este retrogradat în rândul valorii sterile, incapabil să zămislească, lipsit de viaţă, de suflet, neînsufleţit, aşa cum spune Marx în alt .
Vom atribui orice înaintare a acumulării din valoare în valoare jocului muncii vii, parte variabilă a capitalului circulant, izvor inepuizabil de fecunditate şi generator de viaţă nouă şi mai cuprinzătoare.
Refuzându-le contrarevoluţionarilor contemporani cu Ricardo — care cochetau cu Evul Mediu feudal — şi celor contemporani cu noi — care cochetează cu deja perimata societate a Capitalului — orice drept de a da viaţă muncii obiectivate, Automatului mecanic, noi îi refuzăm această onoare din acelaşi motiv pentru care o făcea Ricardo; însă măreţia dialectică a construcţiei noastre constă în aceea că, odată încheiat, într-un nou cataclism revoluţionar, ciclul pe care Ricardo îl vedea etern, monstrul rece al muncii materializate îşi schimbă chipul, menirea şi destinul; îşi recapătă (dacă îndrăznim să ne exprimăm astfel în faţa unei splendide formulări ale cărei lumini orbitoare Marx a socotit ulterior să le mai domolească) un suflet nou şi omenesc, reînvie din plânsul şi doliul generaţiilor strivite de sistemele de clasă, frânge blestemul care lega Ştiinţa de opresiunea socială şi lasă să se strângă legătura dintre ştiinţa speciei — cucerită într-o serie de nedescris de lupte — şi bunăstarea sigură a omului social, a omului-specie eliberat de mizeriile, de infamiile individualiste, privatiste, subiectiviste. Poate că şi romantismului trebuia Karl Marx să-i plătească pentru noi un tribut, dacă a făcut din munca vie un obiect mort, răscumpărându-l apoi, într-un limbaj de profet, ca dar de fericire şi de viaţă. Însă aceea nu a fost o cochetărie hegeliană, aşa cum a scris el mai târziu fără a se căi, ci o puternică ştiinţă experimentală, dacă astăzi, cu paginile sale, răspundem neputinţelor şi delirurilor unei forme sociale ajunse la putrefacţie. Iar ele vibrează de adevăr şi, deşi vechi de un secol, răspândesc o lumină actuală necunoscută elucubraţiilor vremurilor noastre.
Să rămână bine stabilit pentru noi şi pentru cititor că, pe parcursul expunerii, capital fix, maşină, sistem automatizat de maşini, instalaţie productivă, instrument de producţie sub formă capitalistă, muncă obiectivată sau moartă sunt termeni echivalenţi.
Textul lui Marx va trebui publicat, la timpul său, în întregime, ceea ce nu putem face acum; şi ne vom limita să extragem din el câteva pasaje, oferindu-le o ordine care, deşi uşurează dialectica, răpeşte din strălucirea şi forţa excepţionalei expuneri. Dar nu vedem, în sarcina noastră de discipoli popularizatori stricţi, o altă cale de a ocoli eternul obstacol: Marx este prea dificil; textele nu se înţeleg; autorul îşi schimbă teza de la o pagină la alta; dezvoltarea este plină de contradicţii intrigante (!!). În fapt, jocul dialecticii este aici atât de strâns şi cu un potenţial atât de înalt, încât personajul pe care l-am numit astfel doar din dorinţa de simplificare, Munca obiectivată sau Capitalul fix, apare aproape în fiecare frază ca fiind deopotrivă protagonistul pozitiv şi cel negativ, exterminatorul şi mântuitorul.
Noi îl vom aduce pe avanscenă, ca nişte bieţi maşinişti, mai întâi de toate în haina sinistră pe care o poartă în perioada şi sub regimul capitalist. După aceea îl vom face să reapară în sunetul de acum neînăbuşit de trâmbiţe al Revoluţiei Comuniste:
„Aproprierea muncii vii prin intermediul muncii materializate... inerentă conceptului de Capital...“.
„Munca materializată se opune Muncii vii — în însuşi procesul de muncă — ca o Forţă care o domină...“.
„Includerea Procesului de muncă în Procesul de valorificare a Capitalului ca simplu moment al acestui proces este şi sub aspect material condiţionată de transformarea mijlocului de muncă în sistem de maşini, iar a muncii vii — într-o simplă anexă vie a acestui sistem de maşini, într-un mijloc al funcţionării lui“.
„Forţă [a Capitalului Fix] pe care o constituie, prin forma sa, capitalul în calitate de apropriere de Muncă străină“.
Aceste propoziţii, a căror ordine am modificat-o doar, sunt uşor de înţeles dacă sunt citite prin raportare la trecerea istorică ce este prezentă în mintea autorului. În cazul nostru, trecerea de la munca meşteşugărească la munca asociată a industriei mecanice. În prima, care este „forma de însuşire“? (Cititorul poate compara aici studiul Proprietate şi Capital din revista Prometeo, prima serie). Producătorul meşteşugar este proprietarul instrumentului său de muncă: aceasta înseamnă că este proprietarul şi al atelierului, şi al materiei prime pe care o transformă (are în circuit destui bani pentru a o cumpăra). Consecinţa este că lucrătorul parcelar deţine produsul manufacturat, îl vinde unde vrea şi îşi însuşeşte în întregime preţul mărfii-produs. Acesta este un adevărat proces de muncă, adică un proces de producţie de mărfuri.
Dar în această formă, foarte curând forţele de producţie nu se mai pot dezvolta şi se trece la marea maşinărie. Producătorul nu este nici proprietarul maşinii, nici al fabricii, nici al materiei prime; îşi schimbă forţa de muncă, singura sa posesiune, cu un salariu menit să-l hrănească şi să-l facă capabil să aibă urmaşi (proletar). Consecinţa: cine îşi însuşeşte produsul? Muncitorul, oare? Nu, nici măcar o fărâmă: el merge în întregime — răspunsul de propagandă facilă este evident — la capitalist, la patron, la burghez. Şi Marx se va folosi de el de multe ori. Dar aici construcţia sa se ridică la acele înălţimi în care orice concesie făcută succesului facil prin calea minimului efort este dispreţuită. Formula juridică este dispreţuită. Cel ce îşi însuşeşte capitalul produs de munca vie (plusvaloarea) nu este prezentat ca o persoană umană, nici ca o clasă umană: este Monstrul, Munca obiectivată, Capitalul fix, monopol şi fortăreaţă a Formei Capital în sine, Fiara fără suflet şi chiar fără viaţă, dar care devorează şi ucide munca vie, munca celor vii şi pe cei vii.
De ce măsurăm acest Capital prin excelenţă prin „produsul“ ciclic (acea cifră de afaceri a contabililor)? Deoarece întregul produs este cel însuşit de către om, cadavru, fiară sau Lucru (Întreprinderea!), care are monopolul proprietăţii asupra Capitalului fix.
Aici cel cu rărunchii dialectici slabi va risca să se sufoce în imediatism. Revendicarea nu va fi oare aceea de a retransforma procesul de producţie al Capitalului într-un proces de Muncă? Munca nemijlocită este, într-adevăr, cea care controlează, domină (în loc de a fi dominată de maşină şi, în cele din urmă, de înfricoşătorul automat), Materia Primă, Unealta şi Produsul manufacturat, Produsul.
Dar a recădea în aşa ceva, chiar şi atunci când ficţiunile monetare ar înlocui disponibilitatea materială a ceea ce astăzi este Capital constant şi Produs, nu înseamnă altceva decât a învârti în sens invers roata istoriei, a-l condamna pe lucrătorul „liber“ să piardă mai multe ore de sacrificiu pentru acelaşi nivel de trai.
Acum, problema istorică şi umană este reducerea orelor de muncă, a muncii necesare. În sistemul meşteşugăresc nu există o supramuncă explicită (şi tocmai de aceea societatea este închisă în limite înguste), dar munca necesară este extrem de mare, mai mare decât este întreaga zi de muncă în sistemul industrial mecanic.
De la forma meşteşugărească la cea industrială s-a trecut; nimeni nu poate contesta acest lucru şi să facă din revoltele ludite împotriva maşinilor un program pentru dezvoltarea Ştiinţei şi Tehnologiei. Care este, în marxism, raportul dintre Ştiinţa teoretică şi aplicată şi Munca obiectivată, dintre Ştiinţă şi Capital?
Marx are aici o expresie formidabilă: „creierul social“. Tehnologia mai întâi, apoi ştiinţa se transmit din generaţie în generaţie ca o înzestrare a Omului Social, a Speciei, la care au lucrat şi au colaborat toţi indivizii săi. În construcţia noastră, Profetul, Preotul, Descoperitorul, Inventatorul merg spre o lichidare similară. Omul Social este numit în aceste pagini şi Individ Social, al cărui sens nu este cel de „persoană umană“ ca celulă a Societăţii; ci, dimpotrivă, de societate umană tratată ca un organism unic ce trăieşte o singură viaţă (sub această formă intră în ştiinţă mitul ingenuu şi sublim al Nemuririi, atribuit de gândirea umană aflată la vârsta copilăriei individului, la fel cum astăzi Dreptul şi Economia vor să se sprijine pe individ şi se îndreaptă spre o prăbuşire similară). Acest organism, a cărui Viaţă este Istoria, are un Creier al său, organ construit de funcţia sa milenară şi care nu este moştenirea niciunei căpăţâni şi niciunui craniu. Cunoaşterea speciei, Ştiinţa, mult mai mult decât Aurul, nu sunt pentru noi moşteniri private, ci în Potenţă aparţin în întregime Omului Social.
Prin urmare, textul nostru se referă la soarta Ştiinţei umane sub mizerabilul regim mercantil, care o sufocă şi acum pe întreaga Planetă:
„Acumularea de Cunoştinţe şi deprinderi, acumularea Forţelor Productive generale ale Creierului social este absorbită de Capital în opoziţie cu Munca şi de aceea apare ca o Proprietate a Capitalului, mai precis a Capitalului fix, în măsura în care acesta intră în procesul de producţie în calitate de Mijloc de Producţie propriu-zis“.
Aici Marx replică faptul că Capitalul fix apare ca forma cea mai adecvată a Capitalului în general
„în măsura în care capitalul este considerat în raport cu sine însuşi“.
Dar
„din punctul de vedere al raportării Capitalului la ceea ce îi este exterior, Capitalul Circulant apare ca Forma adecvată a Capitalului, în opoziţie cu Capitalul Fix“.
Din punct de vedere social, politic, istoric, ca Putere dominantă, Capitalul are forma Maşinăriei, a Capitalului fix. Din punct de vedere economic, ca măsură în procesul de producţie a Capitalului din Capital (id est din Munca vie), el are forma principală (adecvată) în Capitalul circulant, care echivalează cu Produsul global social al unui ciclu. Confirmând încă o dată această poziţie dialectică prin cuvintele lui Marx, să revenim la personajul Capital fix.
„... în măsura în care mijlocul de muncă, transformându-se în Capital Fix, îşi pierde — sub raport material — forma nemijlocită şi se opune materialmente muncitorului în calitate de Capital. În sistemul de maşini, Cunoştinţele Umane apar ca ceva străin Muncitorului, situat în afara lui, iar Munca Vie apare ca subordonată Muncii Materializate care acţionează autonom. Muncitorul apare ca superfluu, cu excepţia cazurilor în care activitatea lui este condiţionată de cerinţa [Capitalului]“.
Capitalismul este încă pe scenă, dar ruşinea lui nu se termină aici.
„Întregul proces de producţie nu mai este subordonat îndemânării nemijtocite a muncitorului [meşteşugar], ci se prezintă ca aplicare tehnologică a Ştiinţei. De aceea Capitalul manifestă tendinţa de a imprima Producţiei un caracter Ştiinţific şi de a reduce munca nemijlocită la simplul moment al procesului de producţie... Pe de o parte, [Capitalul] presupune o anumită dezvoltare istorică dată a Forţelor de Producţie — printre care se numără şi Ştiinţa —, iar pe de altă parte le împinge înainte şi le forţează dezvoltarea“.
Încheiem această parte limitată istoric la capitalism cu o descriere finală a legăturii dintre Ştiinţă şi Capital.
„În producţia Mecanizată, aproprierea Muncii vii de către Capital capătă o realitate nemijlocită... Pe de o parte, analiza — pe baze riguros Ştiinţifice — şi aplicarea legilor mecanice şi chimice conferă maşinii capacitatea de a efectua aceeaşi muncă pe care înainte o efectua muncitorul. Cu toate acestea, dezvoltarea Sistemului de Maşini pe această cale începe abia atunci când marea industrie a atins un nivel mai înalt şi toate Ştiinţele au fost puse în slujba Capitalului... Invenţiile devin atunci o Profesiune aparte, iar aplicarea Ştiinţei în producţia nemijlocită devine, la rândul ei, unul dintre momentele determinante şi stimulatoare (1857 sau 1957?)... Aici, aşadar, un anumit mod de muncă este transferat direct de la Muncitor la Capital sub forma Maşinii, urmarea acestui Transfer fiind deprecierea propriei lui forţe de muncă. De aici lupta Muncitorilor împotriva Sistemului de Maşini. Ceea ce era Activitatea Muncitorului Viu devine Activitate a Maşinii. Aşa îi apare Muncitorului, într-o manieră grosier-senzorială, Aproprierea Muncii de către Capital, aşa îi apare Capitalul, care absoarbe Munca Vie «ca şi când ar avea Foc în Vine»“.
Nu vom alege alte imagini ale relaţiei capitalist dintre Munca moartă şi Munca vie după aceasta a monstruoasei Împreunări.
Marx ne introduce pentru prima oară la răsturnarea revoluţionară a acestei funcţii obscene a Monstrului-Automat printr-un titlu lapidar, care zdrobeşte pentru totdeauna (o, editori sovietici din 1953, surzenia voastră doctrinară se întindea oare şi la şuierul gloanţelor plutoanelor de execuţie?) demenţa teoretică a Divului Stalin; şi care este acesta: Contradicţia dintre fundamentul producţiei burgheze (măsura valorii) şi însăşi dezvoltarea sa.
Prin urmare, în societatea post-burgheză nu va fi vorba despre „a măsura corect valoarea potrivit timpului de muncă“, aşa cum cred simpluţii, ci va fi vorba de a înceta cu măsura valorii (Wertmass).
Textul paragrafului o repetă nu mai puţin crud:
„Schimbul de Muncă Vie pe Muncă Materializată, adică punerea Muncii Sociale sub forma Opoziţiei dintre Capital şi Muncă Salariată, este ultima treaptă de Dezvoltare a Raportului de Valoare şi a Producţiei bazate pe valoare“.
Nu numai că în dezvoltarea pe care o prezentăm măsura valorii de schimb determinată de timpul de muncă este valabilă doar pentru o economie salarială şi antagonistă, dar apusul nu foarte îndepărtat al măsurii valorii determinate de muncă este pregătit potenţial de însăşi apariţia industriei mecanice, mai ales când aceasta se ridică la rangul de sistem automat de maşini. Şi ne-am teme noi acum de automatizare, ca de o bătălie doctrinară pierdută? Am fi cu adevărat ignoranţi în privinţa primelor obiective ale războiului nostru de clasă!
La începuturile capitalismului se poate susţine că „avuţia reală“ este măsurată prin masa de muncă nemijlocită, prin timpul de muncă mediu:
„Dar, pe măsura dezvoltării marii industrii, crearea avuţiei reale devine mai puţin dependentă de timpul de Muncă şi de cuantumul Muncii cheltuite decât de Forţa Agenţilor [mecanici] care sunt puşi în mişcare în cursul Timpului de Muncă şi care, la rândul lor (enorma lor eficienţă), nu se află în nici un raport cu timpul de muncă nemijlocit necesar pentru producerea lor, ci depind mai curând de nivelul general al Ştiinţei şi de progresul Tehnicii sau de aplicarea acestei Ştiinţe în Producţie“.
O asemenea expunere, înrădăcinată de exact un secol în textele noastre, ne pune în măsură să spunem că, deşi caracterul antagonist (de clasă, salarial, mercantil) al procesului de producţie nu este încă depăşit, au crescut totuşi la maximum posibilităţile acestei depăşiri atunci când în industrie se aplică pe o scară uriaşă automatizarea; şi, în virtutea aceloraşi deducţii, atunci când puternicilor agenţi mecanici li se adaugă ultimul, cu totul disproporţionat în mod gigantic faţă de forţa musculară a omului, energia nucleară.
Momentul de a ucide legea valorii şi măsura valorii — şi cu atât mai mult în America decât în Rusia schimbiştilor Stalin şi Hruşciov, care au trimis pe linie moartă expresul Revoluţiei — a sosit într-adevăr.
Cum se va întâmpla acest lucru ne este cunoscut de mai bine de un secol. Iar astăzi auzim o versiune şi mai înaltă a acestuia, în care vedem prăbuşindu-se deodată: legea timpului de muncă drept valoare de schimb, antagonismul de clasă, diviziunea socială a muncii, producţia de mărfuri, munca salariată-necesară, adică munca salariată-forţată. Schimbarea decorului are loc cu o viteză demnă de un Epilog.
„Acum Muncitorul nu mai intercalează ca verigă intermediară între el şi obiect (materia prelucrată) un lucru din natură modificat (instrumentul de lucru); ca verigă intermediară între El şi Natura Neorganică, pe care pune Stăpânire, muncitorul intercalează acum Procesul Natural, pe care îl transformă în Proces Industrial. În loc de a fi principalul agent al Procesului de Producţie, muncitorul apare alături de acesta din urmă“.
Textul prezintă un pas triplu, care este Negaţia arhicunoscutului final al primului volum al Capitalului. Ocolind spoliatoarea paranteză capitalistă şi salarială, muncitorul a devenit „liber“, adică „stăpân“ al procesului de muncă şi de producţie. El „mânuieşte“ din nou unealta şi îşi imprimă capacitatea şi inteligenţa în „produsul manufacturat“. Însă mâna şi lucrătorul nu mai aparţin individului singular, ci speciei, care, prin a sa mână-creier, pune în acţiune asupra naturii un proces „industrial“ creat prin stăpânirea legilor naturale. Ne amăgim cu gândul că glosele pe care le „inserăm“ nu vor părea variaţii gratuite, ci vor pregăti lectura anevoioasă a textului care urmează.
„În această Transformare, principala bază a Producţiei şi Avuţiei o constituie nu Munca Nemijlocită efectuată de Omul însuşi şi nici Timpul în care lucrează el, ci Aproprierea propriei sale Forţe Productive generale, modul în care Înţelege el Natura şi o domină datorită Fiinţării sale ca Organism Social, într-un cuvânt dezvoltarea Individului Social“.
Marx vorbeşte aici în sens general despre avuţie ca despre o capacitate atât a societăţii burgheze, cât şi a celei socialiste, arătând totodată aspectele opuse de dinainte şi de după transformare. Însă defineşte cu asprime avuţia capitalistă:
„Furtul de timp de muncă străin, pe care se sprijină actuala avuţie, apare ca o bază mizeră în comparaţie cu această bază recent dezvoltată, creată de însăşi marea industrie“.
În cadrul reuniunii noastre a fost formulată propunerea pur terminologică de a lăsa cuvântul avuţie, derivat de la avut, formei actuale de sustragere de valoare străină şi de muncă străină. Proprietatea şi avuţia au sens pentru individ în măsura în care el le poate interzice altora accesul la bunul său. Odată ce individul — deformatul homo economicus de astăzi — s-a ridicat la rangul de Corp Social, nu mai există măsuri de timp şi valoare şi, prin urmare, nicio sustragere, nu mai există bogaţi şi avuţie, iar pe cea a Societăţii, a Speciei, a Corpului Social nemuritor, schiţat aici pentru prima oară în trăsături care îi fac să pălească pe Dumnezeii-Tată ai lui Michelangelo, nu o vom numi Avuţie, ci Înţelepciune, Eficienţă şi Putere în sarcina nu a oamenilor, ci a Realităţii şi a Naturii. Pasajul continuă cu ceea ce ne-am lăsa purtaţi să definim drept Judecata de Apoi a societăţii mercantile. În războiul doctrinar, chiar dacă nu încă în cel al armelor, am aruncat-o deja înapoi în sinistrul ei Trecut.
„De îndată ce Munca în forma ei nemijlocită a încetat să fie marea Sursă a Avuţiei, Timpul de muncă încetează şi trebuie să înceteze de a mai fi Măsura Avuţiei şi de aceea Valoarea de schimb încetează să fie măsura Valorii de Întrebuinţare (Stalin! Stalin!). Supramunca maselor muncitoreşti a încetat să fie o condiţie a dezvoltării avuţiei generale, după cum non-munca celor puţini a încetat să fie o condiţie a dezvoltării Forţelor universale ale Minţii Omeneşti“.
Fulgerele Judecăţii de Apoi se abat asupra ţintelor lor!
„În felul acesta, Producţia bazată pe Valoare de Schimb se năruie şi însuşi Procesul Nemijlocit al Producţiei materiale este dezbărat de jalnica sa Formă Antagonică. Începe libera dezvoltare a individualităţilor şi, ca urmare, are loc nu o reducere a timpului de Muncă Necesar, în scopul creării de timp de Supramuncă, ci, în general, o reducere la minimum a Muncii Necesare a societăţii, acestei reduceri corespunzându-i în respectivele condiţii cultivarea artistică, ştiinţifică etc. a indivizilor, datorită timpului devenit disponibil pentru toţi şi mijloacelor create în acest scop“.
Textul schiţează aici contradicţia la care este condamnat Capitalul. Pe de o parte, El, stabilind timpul de muncă drept măsură a avuţiei şi singura ei sursă (Ricardo pur), trebuie să sporească timpul total de muncă, iar când cel necesar (plătit) scade, exaltează timpul superfluu, aceasta fiind pentru el o condiţie de viaţă şi de moarte (procesul de producţie progresivă de alt Capital). Pe de altă parte, el trezeşte toate forţele ştiinţei şi ale naturii, precum şi pe cele ale organizării şi circulaţiei sociale, şi pune fără voia lui bazele pentru a face crearea avuţiei independentă de timpul de muncă alocat acesteia.
Odată zdrobită dominaţia de clasă a Capitalului, Personajul nostru, Munca moartă şi obiectivată, fostul Capital fix de dinainte, s-a ridicat de la rolul de instrument de înrobire a Muncii vii la funcţia opusă, iar noi îi scriem triumful.
„Natura nu creează Maşini, Locomotive, Căi ferate, Telegraf electric, Maşini de tricotat automate etc. Toate acestea sunt produse ale muncii umane, material natural transformat în organe ale voinţei umane care domină Natura sau ale activităţii umane în natură. Ele sunt organe ale creierului uman create de mâna omului; sunt Forţa Obiectivată a Cunoaşterii. Dezvoltarea Capitalului Fix indică gradul în care cunoaşterea socială generală, knowledge a devenit o Nemijlocită Forţă de Producţie, şi, ca urmare, condiţiile procesului social vital au fost subordonate controlului intelectului general şi s-au transformat în conformitate cu cerinţele acestuia“.
Capitalul fix nu mai indică — ne îngăduim să inserăm noi — subjugarea brutală a Muncii vii, ci
„gradul în care Forţele de Producţie Sociale sunt create nu numai sub Formă de Cunoştinţe, ci şi ca Organe Nemijlocite ale Practicii Sociale, ale Procesului Vital Real“.
Încă o dată ştim că Marx descrie Societatea Viitoare şi în aşa fel încât nu rămâne nicio îndoială cu privire la trăsăturile sale distinctive faţă de cea în care trăim astăzi, cu privire la caracterele imperative ale acesteia, care în Transformarea Revoluţionară vor trebui scufundate în Nimic.
Credem că am stabilit acest binom dialectic de teze. Doctrinele ricardiene întemeiate pe măsura muncii sunt pe deplin potrivite să descrie ştiinţific orice economie capitalistă atâta timp cât, oricare ar deveni mărimea forţelor de producţie şi a Capitalului, legătura dintre producţie, distribuţie şi consum este maşinăria schimbului mercantil. Marx respinge deci orice sistem cu o descriere diferită a fundamentelor capitalismului, care ar căuta valoarea şi avuţia, adică valorificarea Capitalului, într-un izvor diferit de Munca omenească. Când Marx, printr-un zbor de vultur, depăşeşte legea valorii-muncă, el nu exprimă câtuşi de puţin o altă teorie a capitalismului şi nici nu deplasează vreun angrenaj din puternica şi armonioasa sa construcţie ştiinţifică, ci marchează ieşirea istorică din modul burghez de producţie, ultimul dintre modurile mercantile şi monetare de conceput, ca nişte măsurători hrăpăreţi de timp de muncă.
Limitele acestui prim raport ne împiedică să extragem din partea finală — schiţă a Cărţii a IV-a a Capitalului, care astăzi se tipăreşte ca Istoria doctrinelor economice — respingerea tuturor şcolilor economice aclasice care, după Ricardo şi ai săi, prinse în menghina dialectică a contradicţiei descoperite şi demonstrate de Marx, se zbat să scape din ea deschizând breşe în teorema conform căreia cât timp ne aflăm în limitele măsurării schimburilor de mărfuri, nu este posibil să extragem dintr-o altă sursă decât munca un factor cauzal al formării avuţiei, id est al acumulării Capitalului. Da, încă de când se constituie giganticul organ al maşinismului, Ştiinţa este în măsură să dăruiască speciei umane mase de valori de întrebuinţare care nu costă muncă, însă Forma mercantilă capitalistă, atâta timp cât nu va fi sfărâmată, face ca acest dar să nu ajungă la specie, ci să fie infailibil transformat — menţinându-se ridicată durata zilei de muncă — în factor de stoarcere suplimentară de supramuncă.
Legea lui Ricardo, însuşită de Marx, este, în accepţiunea noastră, caducă, dar ea nu poate sucomba în războiul teoretic, ci numai în cel civil şi social, şi numai după ce va fi fost adusă sub Călcâiul Dictaturii Revoluţionare.
Pentru a introduce aşadar poziţia finală a raportului de la Piombino — şi anume că şcolile post-marxiste, care încearcă o nouă construcţie ştiinţifică şi etalează un alt „model“ al maşinăriei capitaliste, se combat prin deducţii pe care Marx le-a dezvoltat deja la timpul său —, ne limităm la câteva menţiuni care se găsesc în minunatul mănunchi de pagini asupra căruia am lucrat.
„Capitalul fix creează valoare, adică măreşte valoarea produsului numai sub următoarele două aspecte: 1) în măsura în care el posedă valoare, adică este, la rândul său, produsul unei munci, o anumită cantitate de muncă într-o formă obiectivată (aceasta înseamnă că o maşină din fabrică intră în activul de gestiune dacă este vândută, mai mult sau mai puţin uzată, pe piaţă); 2) în măsura în care el măreşte raportul dintre supramuncă şi munca necesară, înzestrând munca cu capacitatea de a produce într-un timp mai scurt o cantitate mai mare de produse necesare pentru întreţinerea forţei de muncă vii — şi aceasta prin creşterea forţei ei productive“.
Aceasta înseamnă practic că o maşină nouă le dă posibilitatea muncitorilor să genereze o cantitate dublă de produse în acelaşi timp. Dar atunci sistemul modern face astfel încât ziua de muncă să nu fie redusă la jumătate menţinându-se salariul egal, ci o lasă neschimbată, astfel încât, odată redus timpul necesar măsurat de salariul de subzistenţă, tot restul devine plusvaloare şi capital nou. Acest lucru rămâne adevărat chiar dacă din cele patru ore dăruite de maşină, doar trei s-ar duce în produsul-marfă — pe care salariatul nu-l poate căpăta decât cumpărându-l —, o jumătate de oră la reducerea zilei de muncă a lucrătorului, iar o altă jumătate de oră la o creştere a salariului cu o şaisprezecime, care ar fi în realitate de o optime.
Acest lucru ni se pare clar. Textul adaugă:
„De aceea este cât se poate de absurdă lozinca burgheză prin care se pretinde că muncitorul împarte produsul cu capitalistul, întrucât acesta din urmă îi uşurează munca (dimpotrivă, prin intermediul maşinii, capitalistul răpeşte muncii prestate de muncitor orice urmă de independenţă şi de atractivitate) sau reduce durata acesteia graţie capitalului fix (care, la rândul său, de altfel, este şi el un produs al Muncii, şi anume al muncii străine, dar apropriate de Capital)“.
Unul dintre aceşti economişti a fost Lauderdale, un alt precursor al modernilor keynesieni şi al „Welfare“-ului sau bunăstării.
„Lauderdale îşi închipuie că a făcut o mare descoperire când afirmă că maşinile nu sporesc forţa productivă a muncii, deoarece, mai curând, ele înlocuiesc munca sau fac ceea ce munca însăşi nu ar fi în stare să facă cu forţele de care dispune. Faptul că Forţa productivă sporită a Muncii este pusă, dimpotrivă, ca creştere a unei forţe din afara muncii şi ca slăbire a acesteia din urmă este propriu însuşi conceptului de Capital“.
Iar mai departe:
„Pentru cei care, asemenea lui Lauderdale şi altora, consideră Capitalul ca atare, separat de Muncă, ca creator de Valoare, deci şi de Plusvaloare (sau profit), capitalul fix, în special acela a cărui Existenţă materială sau Valoare de întrebuinţare o constituie Sistemul de Maşini, oferă forma cea mai aptă de a da superficialelor lor sofisme cel puţin o aparenţă de verosimil“.
Capitalul fix sub formă de maşinărie este ceea ce astăzi, atât în Est, cât şi în Vest, se numeşte ansamblul Bunurilor de producţie, cu aceeaşi tendinţă de a-l exalta pentru a spori masa forţelor de producţie — noul nume al Monstrului care sufocă astăzi omenirea. Acesta este un indice veritabil al dominaţiei modului capitalist de producţie.
„În producţia de Capital fix capitalul... apare Efectiv în calitate de capital într-un grad mai înalt decât în Producţia de Capital circulant“.
Keynes este poate cel mai important dintre economiştii Capitalului care, în perioada interbelică, a încercat să perfecţioneze un model al economiei actuale, din care să se deducă posibilitatea acesteia de a merge mai departe fără contradicţii explozive. Nu vom căuta printre mărimile sale de bază nici capitalul constant, nici capitalul variabil, nici plusvaloarea. Pentru el, motorul producţiei sociale îl constituie alte mărimi, unele inteligibile pe cale experimentală, cum ar fi populaţia şi rata de ocupare a părţii sale active. Alături de aceste mărimi, el introduce ca elemente de plecare altele, cu totul imponderabile şi „psihologice“, în care vede motorul istoriei şi al economiei: sunt „înclinaţia spre consum“, „înclinaţia de a-şi mobila şi utila locuinţa“ sau ceva similar (bunuri de consum lent) şi „înclinaţia spre tezaurizare“. Nu este locul aici nici să expunem, nici să criticăm sistemul. Dar aceste date pe care se pretinde că le calculează, pentru a aşeza în ele o „causa causarum“ similară gravitaţiei universale, la ce pot duce oare din punct de vedere ştiinţific, când nu li se interpune nici măcar un ca şi cum newtonian? Keynes şi semenii săi (a se compara raportul prezentat la reuniunea de la Asti) spun: omul consumă pentru că şi în măsura în care a dorit. Noi, marxiştii, spunem că omul doreşte după cât a putut consuma, şi tocmai de aceea sistemul modern de putere şi de falsă ştiinţă burgheză îl creşte cu droguri alimentare şi ideologice.
Dictatura va fi necesară la cumpăna palingenezei Muncii obiectivate, a răsturnării practicii Capitalului fix, nu atât pentru a stăpâni producţia — pe care va fi de ajuns să o lăsăm să coboare la niveluri inferioare, eliberându-i pe robii muncii şi ai galerei întreprinderilor de miliarde de ore —, cât mai ales pentru a răsturna practica consumului, pentru a dezrădăcina formele patologice ale consumului, moştenitoare ale formelor de oprimare de clasă. Omul singular, cetăţeanul, individul, aşa cum va pierde — şi anume sub Teroarea revoluţionară — posibilitatea de a poseda avuţie şi valoare — ucigându-i-se în el înclinaţia de fiară —, tot astfel va pierde, devenind o celulă a eternului — şi am fi tentaţi să scriem „sacru“ — Corp social, orice drept de a se vătăma pe sine, de a-şi ruina propriul organism animal, de a se intoxica. Prin aceasta el nu ar vătăma doar propriul său corp, ci societatea. Revoluţionarul nu poate fi decât un dezintoxicat, şi acesta este unul dintre motivele pentru care în Revoluţii, mai mult decât masa — care va fi dezintoxicată ulterior de stigmatul servituţii —, acţionează minoritatea partidului, hrănită în sângele ei viu din clarvăzătoarea şi luptătoarea Doctrină Integrală.
La reuniune, teoria banilor pe care Keynes o deduce din aceea a înclinaţiei omului de a dispune de ei, pentru a sprijini pe ea dreptul deţinătorului de numerar de a preleva o parte din produsul social, a fost luată în derâdere printr-o remarcă experimentală. Concluzia sa este că (drept exemplu era citată politica financiară engleză) rata dobânzii sau a scontului tinde istoric să scadă, înlăturând caracterul cămătăresc al straniei mărimi algebrice a „înclinaţiei“. Odată citit pasajul acestui fals profet, el a fost confruntat cu o ştire chiar din ziua reuniunii despre care relatăm: Banca Angliei, pentru prima dată în istorie, a imprimat ratei scontului un salt în creştere de două procente, aducând-o la nivelul record de 7%!
Acestor reevocatori ai lui Malthus, Lauderdale şi ai altora li se răspunde cum nu se poate mai bine prin magnificul pasaj al lui Engels din introducerea la Cartea a II-a a Capitalului împotriva lui Rodbertus, alt campion al Imediatismului. Aceştia încearcă să redea viaţă unor teorii moarte, ca în exemplul chimiei flogistonului, răsturnată de descoperirea lui Lavoisier (asupra naturii combustiei ca o combinare cu oxigenul, şi nu ca pierdere a misteriosului flogiston). Noi teorii vor putea apărea după aceea a chimiei atomice, iar atomul indivizibil al revoluţionarului Lavoisier se va putea descompune, ca în secolul al XX-lea, însă bătălia împotriva flogistonului nu va putea fi niciodată răsturnată, la fel ca aceea a lui Marx împotriva Capitalismului.
În cadrul reuniunii de la Milano din septembrie 1952 am analizat în profunzime capitolele în care Marx demontează formula trinitară a veniturilor şi a surselor acestora: o parte din Venit provine din Muncă şi este plătită sub formă de Salariu, o parte din Natură şi este Renta, o parte din Bani şi este Dobânda. Profitul însuşi al Capitalului este şters din această formulă, la care în esenţă se reduc profesorii ultramoderni ai noii Ştiinţe, Economia flogistonului.
În acele pagini ale lui Marx arde cu văpăi, în opoziţie cu conceptul burghez de Libertate a Persoanei, cel comunist al Timpului disponibil pentru Specie, dezvoltarea sa materială şi mentală şi armonia sa plină de bucurie.
Omenirea nu va ieşi, spune Marx, din sfera necesităţii, dar aceasta nu va îmbrăca forma unei părţi a ei împotriva celeilalte, ci doar pe aceea a naturii înconjurătoare tot mai controlate şi supuse de o Ştiinţă fără flogistoane şi trinităţi (Volumul III, capitolul XLVIII, Formula trinitară):
„Pe măsură ce omul evoluează, acest imperiu al necesităţii naturale se lărgeşte, deoarece cresc trebuinţele lui; în acelaşi timp însă se dezvoltă şi forţele de producţie (naturale, disciplinate de mecanismul automat despre care se vorbeşte în Grundrisse) care satisfac aceste trebuinţe (cu un minim de muncă necesară şi, la limită, doar cu o muncă-plăcere voluntară). În acest domeniu (comunismul) libertatea constă numai în aceea că omul colectiv, producătorii asociaţi, reglementează în mod raţional schimbul de substanţe cu natura, îl controlează, nu mai sunt dominaţi de el ca de o forţă oarbă, îl realizează cheltuind minimum de energie în condiţiile cele mai demne şi mai adecvate naturii umane“.
Monument şi giuvaier născut din Creierul social, teoria valorii de schimb a lui Karl Marx este completă de-a lungul deceniilor de elaborare a operei sale, curge fără retractări şi fără îmbunătăţirile şi îmbogăţirile ticăloase ale deliranţilor moderni închişi în subsolurile impotenţei de a privi ţintă lumina care a străfulgerat dintr-o singură izbucnire.
Valoarea de schimb guvernează timpul capitalist, iar pe parcursul său valoarea se măsoară prin timpul de muncă.
În socialism nu mai există măsuri de muncă, nici de valoare. Nu mai există schimburi între oameni. Rămâne un singur schimb: cel dintre Societatea umană şi Natură.
[1]. În original: „Più forca della forca“ (literal: „Mai multă spânzurătoare decât spânzurătoarea“ sau „Mai rea decât spânzurătoarea“). Formula reprezintă un joc de cuvinte intraductibil în limba română. În italiană, „forca“ înseamnă atât „spânzurătoare“ (simbol istoric al absolutismului şi al reacţiunii politice celei mai crunte), cât şi „furcă“ (unealta agricolă de bază a ţăranului cu gospodărie individuală). Prin urmare, în contextul fragmentării mijloacelor de producţie între lucrătorii individuali (care vor lucra din nou cu propria „furcă“), Bordiga realizează o dublă ironie: această întoarcere la producţia parcelară mic-burgheză înseamnă, la propriu, o economie bazată pe „furci“, dar, în plan istoric şi politic, ea este „mai reacţionară (mai multă spânzurătoare) decât reacţiunea însăşi“.