Un vechi refren este cel despre obscuritatea lui Marx, despre dificultatea de a prinde sensul adevărat al tezelor sale, despre pretinsa contradicţie dintre diferitele părţi ale operei sale şi diversele expuneri ale aceleiaşi chestiuni; iar mulţi dintre critici — ne servim din nou de monografia deja citată a lui Arturo Labriola nu datorită vreunei importanţe speciale a operei, ci pentru că poziţiile sale, deosebit de discordante faţă de ceea ce reprezintă, în reexpunerea noastră, anvergura marxismului, se dovedesc deosebit de utile clarificării unor lucruri esenţiale — stăruie să insinueze că aproape din pornire preconcepută enunţurile cele mai remarcabile ar fi date pe furiş, în digresiuni, sau azvârlite uneori într-una din faimoasele, şi în adevăr aproape întotdeauna formidabilele, note de subsol. Aceasta ar fi o torturare aproape sadică a cititorului, o cerinţă exagerată faţă de „generozitatea“ sa, adică nu atât faţă de cultura, pregătirea şi răbdarea sa, cât faţă de capacitatea de efort continuu şi tenace.
Este ştiut că noi, fără a asimila desigur „Capitalul“ cu un roman în benzi desenate, susţinem dimpotrivă că, pe lângă faptul că între toate părţile operei există o absolută coerenţă a tezelor, chiar şi în sens matematic, şi o absolută absenţă de ezitări, oscilaţii, şovăieli sau amfibologii, există o evidenţă absolută, dincolo de orice îndoială, asupra conţinutului celor enunţate prin opera puternicului scriitor-muncitor Karl Marx, în faza istorică în care numai atunci se putea şi trebuia să se enunţe atât, astfel încât aceeaşi siguranţă evidentă priveşte ceea ce mâna şi pana persoanei Karl Marx nu au apucat să aştearnă pe hârtie, totul constituind patrimoniul doctrinar al marelui, unitarului — dincolo de continente şi generaţii — partid al clasei proletare revoluţionare. Cât despre Labriola, nu i se poate contesta calitatea de cititor generos, fiindcă desigur a studiat îndelung textul şi a confruntat şi comparat, pe baza unor vaste cunoştinţe, pasaje între ele din operele lui Marx, iar pe acestea din urmă cu literatura amplă a tuturor surselor; şi totuşi nu a mers niciodată în profunzime, chiar şi atunci când citează cu prisosinţă tocmai pasajele care ar fi trebuit să-i rezolve problema cercetată într-un mod decisiv şi luminos. Atât de generos a fost Labriola şi alţi câţiva de teapa sa (cei mai mulţi nu-l înţeleg pe Marx pentru că nu pricep... o boabă), la masa de lucru şi în arena politică, unde nu a ştiut să refuze niciun steag şi nicio culoare, găsind pretutindeni cântecele de reîngânat, insigne de prins la butonieră, flori de cules cu dezinvoltură de pe câmp, pe o cale aşadar opusă celei pe care o urmăm noi.
De atâtea ori am spus, dar şi în această privinţă trebuie să o reamintim, că nu aduc atâta pagubă inamicii din temelii ai marxismului, cât cei care se prefac că îl preţuiesc şi apoi — într-o sută de feluri — îi acceptă unele părţi, respingându-le pe altele sau schimonosindu-le după bunul plac. În fond, primii şi nu secundii au înţeles ceva: au înţeles măcar atât, că a pune o parte împotriva celeilalte, o faţetă împotriva celeilalte a corpus-ului marxist înseamnă totuna cu a constata prăbuşirea întregului, cu a demonstra eşecul întregii construcţii. A pretinde să porneşti la drum cu Marx, iar apoi să-l părăseşti pe parcurs acolo unde ai crede că poţi stabili cursul mai bine decât el; sau a nu vrea să porneşti pe urmele sale, pretinzând în zadar să te regăseşti la punctul său de sosire, teoretic şi practic, istoric sau politic, este mult mai rău decât a respinge întregul traseu al grandiosului drum, declarându-l prăbuşit, de la premisele pe care s-a întemeiat până la concluziile la care a ajuns.
În timp ce grupul celor ce neagă totul din temelii, precum de pildă un părinte Lombardi, cu cât mai multă forţă, pregătire, perspicacitate desfăşoară în dorinţa de a preface în ţăndări masiva noastră maşină de război, cu atât mai mult confirmă prezentarea noastră a luptei istorice ca o ciocnire de blocuri incompatibile de forţe, fiecare alcătuit din trupuri, braţe, arme şi teorie, tocmai oponenţii săi răsuflaţi şi echivoci, care cutează să apere marxismul târându-l în subterfugiile unor concesii ruşinoase, sunt cei care au nimicit şi nimicesc forţa teoriei şi a mişcării revoluţionare.
Aceasta nu se va relua decât în faza istorică în care, printr-un efort suprem, va sintetiza tot ceea ce de decenii şi decenii — cel dintâi şi un gigant pe această cale fiind el însuşi, Marx — s-a făcut pentru a-i demasca şi a-i face de ruşine pe cei „înrudiţi“, faimoşii „verişori“ ai eşichierului politic, pentru a denunţa nu doar alianţele de fapt cu aceştia în diferitele perioade istorice ale strategiei revoluţionare, ci mai presus de orice desfrâul doctrinar, „negustoria cu principii“ ce a fost reproşată — a câta oară, cu o profetică precizie — la Erfurt şi la Gotha social-democraţiei germane, prima bolnavă care a ajuns să crape de elefantiazis majoritar, de cretinism unitar.
Nimic nu este, într-adevăr, mai perfid, mai otrăvitor în efecte, chiar dacă poate nu şi în intenţii, decât o metodă precum cea a unor oameni deloc lipsiţi de doctrină ca Labriola, Sorel, Graziadei, care mai întâi răstoarnă stâlpii sistemului, ai edificiului marxist, încercând zadarnic să zguduie coloanele templului, apoi, după ce au gătit în felul lor ciorba teoretică şi s-au prefăcut că preamăresc anumite poziţii geniale la care a ajuns Marx — plecat, după spusele lor, de la erori grosolane şi gafe ştiinţifice —, îl apără pe sub mână de subestimarea din partea unor inamici oneşti şi vor să se împăuneze încercând, printr-o altă falsificare, să cânte cu vocea lui uriaşă psalmul final. Căci pe urmele acestora au pornit alţi o sută, lachei de duzină şi oameni de tocmeală, care, neavând muşchi de coloane nici măcar de mucava, aveau totuşi fălci — fie ele şi de măgar — pentru a înfuleca tainul ce se împarte corupătorilor şi renegaţilor.
Ne este util, în ceea ce avem de expus, să ne folosim totuşi de textul unui „pro-marxist“ de tipul lui Labriola şi pentru că acesta, nefiind recent, ci vechi de acum de obişnuita jumătate de veac, serveşte şi la a le tăia suflul extrem de modernilor „cârpaci“ care, cu aceeaşi pornire şi crezând că o fac pentru prima oară, au cutezat să-şi propună să tragă corabia construcţiei marxiene în bazinele lor de carenaj, incapabile să adăpostească măcar o luntre. Căci dacă nu au altă cale de a se vindeca de pretenţia de a zări ceea ce un Marx nu a văzut, vor fi dezumflaţi complet prin constatarea de a fi descoperit doar vechituri deja turnate în plumb de 50 de ani, ei, împătimiţii ultimului fascicul tipărit, ai celei mai recente banderole de librărie.
Deoarece este greu ca vreunul dintre aceştia, când este vorba de pildă să digere — unde este nevoie de un stomac nu generos, ci fiziologic şi ne-erodat de ulcere burgheze — una dintre legile marxismului precum cea privind rata profitului, să nu devieze de la mestecarea subiectului spre filozofia generală a metodei, spre teoria cunoaşterii umane, spre anvergura materialismului istoric, şi să nu impute defectele „descoperite“ ale lui Marx descendenţei sale din idealistul Hegel, inconştientului său misticism sau cel puţin mitism, denunţând (niciodată nu se înţelege prea bine) sau admirând pretinsul său voluntarism şi practicism, ba chiar pragmatism, drept premise ale doctrinei ştiinţifice; este bine ca toţi aceşti făuritori de ghivece teoretice să afle cum aceste solfegii le ţiuie de multă vreme în urechi marxiştilor care nu au în creier scama îndoielii şi mania creaţiei personale.
Era vorba, încă de pe atunci, de a face să meargă laolaltă aceste două teze: Marx a fost un geniu istoric şi un conducător politic de primă mărime, iar mişcarea care îi urmează nu poate face abstracţie de opera sa; Marx, când a vrut să facă ştiinţă economică, a înşirat o serie de afirmaţii total greşite şi total dezminţite de studiul faptelor economice reale, contemporane şi posterioare. Este evidentă calea de ieşire din această încurcătură înfricoşătoare, mai rea, cum se spunea, decât tezele celor ce afirmă că Marx ar fi fost un teoretician aberant şi un agitator social smintit şi criminal.
Deoarece nu se poate nega că Marx s-a ocupat de ştiinţa economică, a expus şcolile anterioare ale economiei politice şi a propus în mod explicit o nouă teorie ştiinţifică a faptelor economice, menită să le înlocuiască pe cele precedente; şi deoarece se vrea ca, chiar aducând tămâieri măreţiei gândirii lui Marx, să se poată considera în continuare valabilă cercetarea economică contemporană „generică“, adică aceea care îşi croieşte drum printre catedrele universitare, manualele de examen, tratatele ştiinţifice, se recurge la vechiul truc: Marx a vorbit şi a scris despre economie, dar nu a făcut ştiinţă economică, ci... ce anume? filozofie. Marx nu este înţeles ca economist, pentru că se caută în el ştiinţa economică, în lumina căreia a înşirat — după spusele domnilor profesori — inepţii grave, lăsându-se întrecut cu multe lungimi de duzini de oameni de ştiinţă moderni, dar se înţelege totul dacă Marx este citit ca filozof şi se admite că el, voind să scrie ca atare, nu a ezitat în mod deliberat să expună faptele şi legile economice într-un mod fals. Prin urmare, Marx Karl la examenul de economie nu obţine nota 18 [nota minimă de trecere în universităţile italiene] şi este picat, dar, de vreme ce îl consideră un mare filozof, cel ce stă la catedră fură atâta din acea filozofie sclipitoare încât să se erijeze, în afara facultăţii, în tribun al poporului şi mai ales să ajungă în fotoliile parlamentare şi senatoriale.
Nimic mai prosteşte de gol decât asemenea incursiuni pe şezut.
Nu se poate desigur nega că, pentru a trata teme precum cea pe care o avem în faţă, este util să deţinem şi să folosim date complete nu doar din istoria doctrinelor economice, ci şi din istoria gândirii filozofice, şi să stabilim care a fost materialul de cunoştinţe pe care Marx l-a adus cu sine din formaţia şcolară de care a avut parte, şi care a fost celălalt cu care s-a înzestrat el însuşi sub impulsul evenimentelor vieţii în care a fost angrenat.
Eroarea constă în a căuta într-o astfel de investigaţie elementul decisiv pentru a face să prevaleze cutare sau cutare „versiune“ sau „lectură“ a operei marxiste, şi în a urca la acele surse pentru a le cere descifrarea pretinselor enigme, soluţionarea pretinselor îndoieli care s-ar găsi în textul elaborării la care Marx — chiar şi cu acele materiale, şi de atâtea ori chiar în pofida şi împotriva acelor materiale — a ajuns. Cercetarea trebuie făcută, acolo unde este nevoie să se explice pasaje şi capitole care par şi uneori sunt anevoioase, în istoria epocii în care a trăit Marx, în relaţiile sociale specifice acelei perioade de tranziţie, nu pentru că ea ar fi coincis din punct de vedere cronologic cu curriculum-ul biografic al lui Marx, ci pentru că aceea era epoca în care, în jurul puternicei osaturi a unei noi forţe a istoriei, clasa muncitoare, venea — din necesitate şi chiar dacă Marx nu s-ar fi născut sau ar fi o figură legendară de-a noastră — să se cristalizeze noua, originala suprastructură teoretică, deosebită de cea a modurilor de producţie anterioare.
Hegel şi, înaintea lui, întreaga şcoală critică modernă, precum şi Kant, la care unii ar vrea de asemenea să atribuie originea metodei „critice“ folosite de Marx, se explică tocmai prin trecerea de la societatea feudală la cea capitalistă. Critica idealiştilor germani sau raţiunea materialiştilor francezi, ca de altfel simţul empiriştilor englezi, exprimă toate o suprastructură a luptei împotriva puterilor de drept divin şi stabilesc libertatea de a supune adevărurile revelate şi teologice, impuse de la înălţimea scării ierarhice şi din textele sacre, verificării raţionamentului şi a experienţei.
Marx şi marxiştii se explică, la rândul lor, prin somarea, la rândul ei, a puterii democratice şi populare a statelor burgheze, întemeiată pe „conştiinţa“ cetăţeanului individual şi liber. Aşa cum, fără îndoială, între lupta burgheziei împotriva vechilor regimuri şi lupta clasei muncitoare împotriva puterii burgheze există legături istorice şi descendenţe, tot astfel există şi între cele două suprastructuri, corespunzătoare celor două mari tranziţii dintre modurile de producţie. Prin urmare, doctrina proletariatului modern trebuie studiată şi clarificată ţinând seama în mod adecvat de acele precedente cotituri în modul de gândire al colectivităţilor. Criticism, iluminism, experimentalism: Marx arată întotdeauna filiaţiile corespunzătoare, atât din enciclopedia franceză, cât şi din economia politică engleză, şi aşa mai departe.
Calea greşită este de a te întreba cine a fost profesorul de filozofie al studentului în drept Karl Marx, din ce cercuri studenţeşti a ieşit acesta, ce cărţi ţinea pe noptieră şi cum s-a exprimat în cele mai timpurii scrieri ale sale: lăsând la o parte faptul că, dacă le citeşti în spiritul celui ce pune în ordine şi nu răvăşeşte întregul proces, se desluşeşte în ele cu o sigură claritate poziţia nouă şi independentă.
Este ciudat cum, pentru a demonstra că întregul Capital, sau cel puţin Cartea I (obişnuita legendă că aceasta ar spune lucruri diferite faţă de Cartea a III-a) ar fi o operă critico-filozofică şi nu economico-ştiinţifică, se porneşte tocmai de la a doua prefaţă din 1873, în care Marx şi-a reglat conturile cu Hegel. Din aceasta se citează clasica distincţie dintre procedeul de cercetare şi procedeul de expunere. Se citează chiar şi un pasaj din recenzia rusă pe care Marx însuşi o citează, pentru a şi-o asuma în mod declarat. Şi cu un astfel de material se încearcă acreditarea acestei teze absurde: Marx nu ar fi vrut să facă descrierea ştiinţifică a legilor reale ale economiei capitaliste şi ale dezvoltării sale, ci ar fi vrut doar să expună datele „conştiinţei economice“ proprii oamenilor din epoca capitalistă. Marx însuşi ştia (!) că „cercetarea economică nu cere defel intervenţia acestei bizare noţiuni a valorii“, ci el urmărea „altceva: să refacă procesul care îi conduce în mod inconştient pe oameni la construirea noţiunii (iluzorii) a valorii“. Această metodă a lui Marx, care studiază nu faptele, ci iluziile pe care omul şi le face despre fapte, este definită elegant drept „iluzionism social“. Vom vedea mai apoi cine sunt „oamenii“, aceeaşi veche şi nouă poveste. Şi cine este subiectul conştiinţei inconştiente.
Să precizăm de la bun început că, potrivit poziţiei corecte, scopul Capitalului în fiecare parte şi volum al său este de a oferi teoria faptelor economiei capitaliste, aşa cum sunt ele în realitate, şi în aşa fel încât deducţiile să fie verificabile pe cale experimentală: nu aşadar cum le vede conştiinţa economică contemporană a burghezilor sau a „oamenilor“, ci cum le vede cunoaşterea teoretică a partidului de clasă care, în ziua de azi capitalistă, reprezintă ziua de mâine comunistă şi aclasistă.
Dar de vreme ce principala „piesă de sprijin“ pentru definiţia dată de Marx caracterului şi scopului operei lui Marx este prefaţa citată, să vedem pe rând ce se desprinde din ea şi vom vedea numaidecât că totul se leagă fără cusur.
Marx îi trece în revistă pe criticii primei ediţii. Revue Positiviste din Paris îi reproşa, pe de o parte, că el tratează economia în mod metafizic (prin urmare, nici măcar Labriola nu spunea nimic nou în 1906), iar pe de altă parte că se limitează la disecarea critică a elementelor date, în loc să dea reţete pentru bucătăria ordinară a viitorului. Preocupat de prima acuzaţie de metafizică, Marx omite (poate şi din considerente editoriale) să răspundă la cea de-a doua altfel decât prin fraza ironică a bucătăriilor ordinare şi prin paranteza (comtiste?). Auguste Comte era întemeietorul pozitivismului francez, căruia în politică îi corespundea un vag reformism social: nu aici binevoieşte Marx să reliefeze că în fiecare rând el introduce un program revoluţionar... La imputarea de metafizică răspunde prin părerea rusului Ziber (citat deja ca tovarăş teoretic), care spune că „metoda lui Marx este metoda deductivă a întregii şcoli engleze“, şi a germanului Block, care vorbeşte despre o metodă analitică şi îl situează pe autor „printre cei mai eminenţi gânditori cu spirit analitic“.
Pasajul important este cel privitor la „Mesagerul european“ [„Вестник Европы“] din Petersburg. Acesta spusese că metoda de investigaţie este riguros realistă, dar cea de expunere „este, din nefericire, dialectic-germană“. Marx citează mai întâi acest pasaj:
„La prima vedere, dacă ar fi să judecăm după forma exterioară a expunerii, Marx este cel mai mare filozof idealist, şi anume în sensul german, adică în sensul rău al cuvântului. În fapt însă el este infinit mai realist decât toţi predecesorii săi în domeniul criticii economice... El nu poate fi considerat în nici un caz idealist“.
Marx nu este obscur. Marx este un luptător şi, chiar şi ca scriitor, este dintre aceia care nu dau satisfacţie, nu cedează niciodată demagogic cerinţei unui răspuns banal, care se înghite fără efort. Nu spune: să rămână deci stabilit că sunt analitic şi nu metafizic, realist şi nu idealist; spune că nu ar putea răspunde mai bine decât prin câteva alte extrase din aceeaşi recenzie, după care va urma cealaltă afirmaţie clară:
„Prezentând atât de exact ceea ce el numeşte metoda mea [adevărată]... ce altceva prezintă autorul dacă nu metoda dialectică?“.
Şi astfel aflăm dintr-o sursă autentică care este metoda; şi în ce constă metoda dialectică pentru Marx.
Să cităm frazele esenţiale:
„Pentru Marx important este un singur lucru: să descopere legea fenomenelor pe care le cercetează... Pe el îl interesează în primul rând legea schimbării lor, a dezvoltării lor... Este absolut suficient dacă, o dată cu necesitatea ordinii actuale, el demonstrează şi necesitatea unei alte ordini, precum şi inevitabilitatea trecerii de la prima la cea de-a doua, indiferent dacă oamenii cred sau nu cred acest lucru, dacă sunt sau nu sunt conştienţi de acest lucru“.
Un moment aici: mai întâi că există, citat dintr-un text în limba rusă apărut sub cel mai poliţienesc regim al vremii, răspunsul de rigoare privitor la „bucătăriile ordinare ale viitorului“, care cu siguranţă îi scapă celui ce citeşte „pe deasupra“. Apoi avem lovitura aplicată conştiinţei omenirii, pe care Marx îşi pune viza oficială. Şi este atunci de mirare că postumul Labriola reproduce fragmentul ce urmează:
„Pentru Marx mişcarea socială este un proces istoric-natural, guvernat de legi care nu numai că sunt independente de voinţa, de conştiinţa şi de intenţiile oamenilor, ci chiar determină voinţa, conştiinţa şi intenţiile oamenilor... Dacă elementul conştient joacă în istoria culturii un rol atât de subordonat, se înţelege de la sine că critica, al cărei obiect îl constituie însăşi cultura, poate mai puţin decât orice altceva să aibă la bază o formă a conştiinţei sau [orice fel de] rezultat al ei“.
Iar Labriola, cu dezinvoltură: fireşte, trebuie să înţelegem conştiinţă individuală, concretă.
Ce individuală şi concretă?! Textul în care Marx îşi recunoaşte propria fotografie a vorbit despre conştiinţa omenirii şi a „oamenilor“, despre „orice fel de“ rezultat al conştiinţei, nu doar despre a celei individuale.
Dar textul continuă să desfiinţeze pretenţia că Capitalul ar studia nu faptele economice, ci viziunile ideologice asupra acestora:
„Aceasta înseamnă că nu ideea, ci numai fenomenul exterior poate să-i servească drept punct de plecare. Critica va compara şi va confrunta un fapt nu cu ideea, ci cu alt fapt“.
Trebuie, din păcate, să sărim.
„Propunându-şi, aşadar, să analizeze şi să explice din acest punct de vedere orânduirea economică capitalistă, Marx nu face decât să formuleze în mod strict ştiinţific ţelul pe care trebuie să-l urmărească orice analiză riguroasă a vieţii economice“.
Ah, arta citării!
Scriind, Marx nu vă dă satisfacţie şi bine face. Dar trebuie să ştiţi că nu lasă „nimic pe drum“ [nerezolvat]. Şi-a adus aminte la momentul potrivit să-i pună la punct pe elevii lui Comte din 1871 (sau mai degrabă ai lui Stalin din 1952?) în privinţa poveştii cu recea descriere care lasă în urmă orice propunere de schimbare socială. Acum, după ce a pus toate punctele pe „i“ chiar cu vorbele rusului şi a stabilit cu certitudine care este materia de investigat şi care este metoda investigării, îşi aminteşte foarte bine că i s-a imputat o mânjeală hegeliană în privinţa metodei de expunere.
Ce Hegel pe naiba! Zece cuvinte înşirate cu rigoarea unei formule algebrice şi citate şi ele, cum spuneam, de strâmbătorii de coloane drepte:
„Fireşte, metoda de expunere trebuie să se deosebească, formal (cursivul în original), de metoda de cercetare. Cercetarea trebuie să-şi însuşească materialul în amănunt, să analizeze diferitele lui forme de dezvoltare şi să descopere legătura lor internă. Abia după ce această muncă a fost încheiată, mişcarea reală poate fi descrisă în mod corespunzător. Dacă acest lucru reuşeşte şi viaţa materialului îşi găseşte o reflectare ideală, ar putea să pară că avem de-a face cu o construcţie apriorică“.
Acest lucru nu l-a descoperit Hegel, ci toţi primii autori de tratate asupra rezultatelor cercetării experimentale moderne (şi chiar şi câte un scriitor clasic precum Lucreţiu). [1] Kepler dă diferitele legi ale mişcării planetelor, deduse din citirile analitice făcute pe cer prin mii de observaţii de către Tycho Brahe. [2] Newton expune acelaşi lucru (cu o fărâmă mai mult naţionalism... hegelian, Marx şi Engels se delectează cu demonstraţia lui Hegel care îl deduce prin câţiva paşi matematici pe Newton cel englez din Kepler cel germanic), dar pleacă de la o ipoteză pe care acele legi şi acele citiri o confirmă, şi anume legea sa a atracţiei universale. Şi este ştiinţă pur experimentală, empirică, cum le place unora să spună, şi nu speculativă, atât lunga listă a unghiurilor lui Tycho, cât şi prima scurtă propoziţie şi figură a lui Newton în care un punct mobil se roteşte în jurul unuia fix (planeta şi soarele).
Ce mai? În toate liceele se predă „fizica experimentală“, care le este explicată tinerilor chiar şi în laborator cu metodă deductivă, adică pornind de la trei principii care sunt de fapt unul singur, cel al lui Galilei, şi din care decurge totul, „ca şi cum ar fi — dar nu este! — o construcţie apriorică“.
Cât despre Hegel şi cât despre partea vitală a chestiunii, care nu priveşte modul de expunere (punct în care nu am văzut încă vreun rând în care să se conteste excelenţa lui Marx: dacă într-adevăr spune în fond lucruri false, ce putere propagandistică magică a făcut ca după aproape un secol lumea întreagă să fie pătrunsă de ele, de bucurie sau de groază?!; şi atunci, fie că a cochetat cu Hegel sau cu Mefisto, n-aveţi decât să crăpaţi de ciudă!), ci tocmai obiectul cercetării şi căile pentru a o duce la izbândă, Marx este hotărâtor în acest punct şi în toate celelalte. Calea aleasă de Hegel nu ducea la nimic.
„Metoda mea dialectică este — în ceea ce priveşte baza ei — nu numai diferită de cea a lui Hegel, ci este exact opusul ei“.
Şi iată seria de formule de atâtea ori reproduse. Hegel: Gândirea, Ideea, sunt creatoare ale realităţii exterioare. Marx: Idealul nu este altceva decât materialul transpus, tradus în creierul omului. Hegel: Dialectica stă pe cap. Marx: Dialectica trebuie răsturnată şi aşezată pe picioarele ei.
Când aceste două cuvinte uzate au celebrat o căsătorie, i-a revenit marxistului Lenin să pornească la luptă împotriva noului (sau mai degrabă râncedului, aşa cum a dovedit el) sistem al cunoaşterii.
Dacă vrem să explicăm în termeni simpli cele două metode, am putea spune că empirismul, mai bine spus experimentalismul, caută adevărul privind în jur şi străduindu-se să ordoneze în modul cel mai bun manifestarea fenomenelor lumii exterioare, obiective. În acest domeniu ar opera ştiinţa economică generică a profesorilor, a cărei prerogativă ar fi de a fi mereu gata să înregistreze şi să accepte orice dată nouă şi orice rezultat, fără prejudecăţi şi preferinţe de vreun fel (ar fi de ajuns o scurtă analiză a ştiinţei oficiale moderne pentru a arăta că acum lucrurile nu stau deloc aşa, ci merg exact dimpotrivă, falsificarea conştientă devenind pâinea de toate zilele în toate mediile „ştiinţifice“).
Criticismul, dimpotrivă, caută soluţiile nu în afară, ci înăuntru. Înăuntrul a ce? Termenii vă stau la dispoziţie: în subiect, în eul gânditor, în spirit, în creier şi, aşa cum spune Marx pentru a da obişnuita tuşă de penel, în cap, în cutia craniană. Aceasta ar fi „ştiinţa speculativă“ în care credea totuşi Hegel, în care cred idealiştii moderni, în care arată că crede şi Labriola, în paginile în care pretinde că acest tip de ştiinţă era cel la care lucra Marx.
Marx ar fi procedat, aşadar, ca un Newton care doar şi-ar fi imaginat în capul său, pentru propria desfătare subiectivă, legea gravitaţiei, sub o formă sau alta, scriind, de pildă, că două corpuri se atrag cu o forţă invers proporţională cu distanţa dintre ele (şi nu cu pătratul acesteia), deducând apoi orbitele ciudate ale planetelor potrivit acestei ipoteze şi dându-l afară pe acel Tycho-economist de catedră care ar fi bătut la uşă ca să-i spună: o clipă, maestre, planeta nu se află diseară acolo, la întâlnire, ci în altă parte, traiectoria ei nu este aceea, ci alta... capitalistul nu s-a îngrăşat, ci zace într-o slăbiciune disperată, în timp ce muncitorii săi şi-au cumpărat o vilă... în Crimeea.
Newton ar fi spus: filozoficeşte, ba chiar şi matematic, sistemul meu este coerent, iar orice efort de critică speculativă nu găseşte în el nicio fractură logică; ce vreţi să-mi pese mie de planete dacă încalcă regulile de circulaţie, şi de storcătorii de plusvaloare reduşi la sapă de lemn?
Aceasta şi nimic altceva înseamnă că Marx ar fi realizat o operă critică şi nu ştiinţifică, chiar şi în sens experimental, că el s-ar fi limitat să ţeasă într-o urzeală uriaşă relaţii care nu sunt proprii faptelor, ci numai iluziilor conştiinţei. A unei conştiinţe, aşadar, surprinse în manifestările sale, adică în limbajul oamenilor, în accepţiunile lor comune, în iluziile lor generale, în actul lor cotidian de credinţă. O muncă, prin urmare — singura pe care critica o poate face pe căi interne —, de speculaţie a subiectului în interiorul subiectului, asupra unor cuvinte care se leagă de alte cuvinte, nu asupra lucrurilor, asupra faptelor, asupra măsurătorilor şi constatărilor de lucruri şi de fapte.
O investigaţie nu asupra realităţii, ci asupra conştiinţei realităţii, care i-ar preexista acesteia din punct de vedere logic, ca în sistemul lui Hegel, ca în cel căruia Marx îi întoarce spatele. Dar — şi iată miezul problemei —, conştiinţa cărui om, a căror oameni?
Marx nu priveşte, aşadar, obiectul, ci imaginea lui pe retina-spirit, după spusele acestora. Cu toate acestea, se recunoaşte că el a făcut, deşi tratează despre amprente ale faptelor şi nu despre fapte reale, un pas înainte: amprenta nu este cea lăsată pe individ. Această primă fantomă a fost în sfârşit dată la o parte.
Prin urmare, deşi este vorba de construirea unui iluzionism, se catadicseşte să înlăture drept sursă datul conştiinţei individuale, fiindcă i se recunoaşte lui Marx — filozof — faptul că această conştiinţă individuală este iluzorie.
Şi atunci Marx ar fi căutat legile nu ale economiei „adevărate“ sau „fizice“, ci ale proiecţiei economiei în conştiinţa supra-individuală. Cea dintâi care se iveşte este conştiinţa „clasei“. Însă este şi aceasta înlăturată numaidecât. Într-un anumit sens, i se face marxismului „serios“ o a doua concesie. Într-adevăr, lui Marx, lui Lenin, tuturor marxiştilor consecvenţi şi radicali nu le-a plăcut niciodată expresia de conştiinţă de clasă, chiar şi aplicată proletariatului. Această noţiune, după cum am spus de atâtea ori, conţine implicit condiţia ca această conştiinţă revoluţionară la toţi membrii clasei exploatate să preceadă acţiunea lor revoluţionară. Această noţiune, privită în profunzime, este cea mai conservatoare cu putinţă: iar despre aceasta s-a vorbit pe larg în întrunirile de la Roma şi de la Napoli ale mişcării noastre şi s-a înfăţişat în scheme explicative apărute în Buletinul intern, în timp ce altele sunt deja pregătite pentru a fi publicate la momentul şi la locul potrivit, şi care vor să indice diferitele schematizări ale muncitoriştilor, sindicaliştilor, ordinoviştilor, staliniştilor, libertarilor, având drept abscise: individ, clasă, partid, societate, stat, iar drept ordonate: interes, acţiune, voinţă, conştiinţă.
Dar, rămânând la teoria iluzionismului marxist — care din păcate ar putea primi vânt în pânze din partea deplorabilului şi fraudulosului monopol teoretic al comuniştilor stalinişti de astăzi —, nu este clar dacă Marx (declarat neputincios să şi-o găsească în lumea faptelor reale) căuta materia, în scopul de a plăsmui mituri-motoare, în noţiunile răspândite în sânul clasei muncitoare sau al clasei burgheze. Se pare că se face referire mai degrabă la burghezie; şi atunci Marx ar fi expus sistemul economic al opiniilor dominante în burghezie. Dar atunci Marx nu ar fi avut de scris decât volumul al IV-lea al Capitalului, adică istoria doctrinelor economice. Ba chiar mai puţin: de vreme ce el afirmă de atâtea ori că Ricardo este exponentul teoretic al clasei marilor capitalişti industriali, treaba era gata făcută copiindu-l pe Ricardo. De ce atunci să arate atât de pe larg unde a greşit acesta şi să înlocuiască curbele sale de dezvoltare cu cele cu totul diferite descoperite de Marx, iar compensaţiei sale să-i substituie criza şi revoluţia? Sunt, aşadar, şi acestea viziuni pe care le visează burghezia?
Trebuie să mergem mai departe. Dat fiind că Marx este condamnat să scrie poemul unei conştiinţe, iar aceasta nu aparţine nici individului, nici clasei, trebuie să se meargă la „societate“. Potrivit criticului în cauză, Marx ar fi ajuns la această noţiune, a conştiinţei „societăţii“ dintr-o epocă dată — mai precis a epocii sale, a epocii noastre —, şi ar fi expus în „sistemul“ său coloana vertebrală a acestei „conştiinţe sociale“ care uneşte în mod ciudat nu doar pe toţi indivizii, ci şi clasele sociale, fiindu-le comună în ciuda antagonismului lor de interese şi a conflictului economic! Ba chiar Marx nu ar fi ajuns la acest dat, ci ar fi pornit de la el ca fundament al întregii sale construcţii. El ar fi tratat despre valoare doar în măsura în care acest dat se află în acea conştiinţă. Numai în acest sens ar fi vorbit despre plusvaloare şi despre reducerea primeia şi a celei de-a doua la timpi de muncă, ştiind că acest lucru era din punct de vedere ştiinţific o prostie.
Puţin ar conta să alergăm după asemenea lucruri într-o carte veche a lui Labriola, dacă ele nu s-ar ascunde sub foarte multe dintre degenerările marxiste care s-au perindat şi se perindă în istoria pe care o trăim, în istoria anevoioasei lupte a proletariatului pentru comunism; dacă nu s-ar găsi formulate aici într-un mod la urma urmei deloc dispreţuibil, uneori sugestiv, dar de natură să se preteze la clarificarea unor concepte deloc banale şi la o curăţenie eficientă în arsenal.
Labriola desigur că nu ignoră şi nu contestă teoria luptei istorice de clasă şi a antagonismelor care sfâşie societatea capitalistă — acest lucru trebuie subliniat —, sau cel puţin nu contesta aceste doctrine în momentul în care scria un astfel de text. Dimpotrivă, el pune în legătură vehemenţa cu care Marx simţea lipsa de solidaritate socială cu această descoperire a unei conştiinţe sociale, ţesut conjunctiv comun unor grupuri şi clase diferite.
Nu avem nevoie să ne străduim să arătăm incompatibilitatea unei asemenea teze riscante cu noţiunea luptei de clasă şi cu doctrina, admirată deopotrivă ca puternică, a materialismului istoric, pentru că textul însuşi ne va călăuzi până la capăt.
Fără a uita că profesorii au lucrat pe statistica rece a preţurilor şi pe meandrele circulaţiei şi trebuie să fi făcut o ştiinţă temeinică, în timp ce Marx a dat legi dăltuite ale procesului de producţie, iar pentru aceşti domni trebuie să fi pus în scenă doar o iluzie şi să fi stârnit mituri incandescente, vom vedea numaidecât unde îşi are temelia această conştiinţă în care sunt scrise — în glumă — legile pe care Marx le-a trasat în opera sa gigantică. În societate, aşadar, în „societatea economică“. Niciodată nu s-au citit astfel de cuvinte la Marx: ci doar noţiunea, pe tărâm critic (chiar faţă de Hegel), de „societate civilă“, şi asta pe tema doctrinei statului, iar în curând vom ajunge chiar acolo.
Ce ar fi aşadar „societatea economică“? Răspunsul este simplu: societatea economică este schimbul!
Şi atunci o opoziţie, care în străfundul ei şi după o lege dialectică poate fi chiar a noastră, cea la care lucrăm în acest raport: producţie împotriva schimbului! Luptă împotriva pacificării sociale! Vulcan care promite viitoarea erupţie socială, împotriva unei bălţi stătute ce ar împotmoli forţa revoluţionară în noroiul mercantil.
Şi într-adevăr, ascultaţi: „Schimbul instituie acordul, acolo unde producţia instituie antiteza“. „Mediul propriu al ideii de solidaritate este schimbul“. „Astfel vedem că noţiunile de luptă şi de solidaritate îşi au fiecare mediul propriu“.
În această versiune prostească, ce i-ar putea fi atribuită leit lui Iosif Stalin — mort mai tânăr decât Labriola —, critica lui Marx ar fi condus la apologia mercantilismului deplin, ar merge să stingă flăcările incendiului revoluţionar în nămolul fetid al bănescului schimb de produse-mărfuri.
Într-adevăr, teza conform căreia o societate socialistă ar putea avea o economie guvernată (pentru Numele Domnului! în realitate, nu doar în iluzie!) de legea valorii echivalente, adică a schimbului de piaţă, este aceeaşi pe care o găsim în silogismul fals al textului în discuţie. De altfel, sindicaliştii de tipul lui Sorel au visat (acesta da, un mit adevărat şi absurd) o societate în care să dăinuiască, în schimbul dintre „grupurile de producători“, intactă legea echivalenţei: puţin contează dacă în cea a lui Sorel nu exista stat, ci doar o constelaţie de sindicate-cooperative; în cea a lui Stalin, un stat-monstru face pe băcanul-şef.
Iată silogismul şchiop: Marx a spus că valoarea nu este o creaţie individuală, ci socială. Dar valoarea este un dat nu al realităţii, ci al conştiinţei: deci conştiinţă socială. Nu există societate şi nici conştiinţă socială decât în schimb. Schimbul va trăi în veci.
Deoarece pentru noi nu schimbul, ci producţia este deja un fapt social, şi ca fapt social se naşte din relaţia dintre clase diferite, noi definim valoarea înainte şi fără schimb, ca pe un dat real, ştiinţific cunoscut, al economiei trecătoare a capitalismului. Şi acum nu ne mai rămâne decât să reducem cu uşurinţă teza „sfinţeniei schimbului“ la o banală apologetică a societăţii burgheze şi a contrarevoluţiei. Producţia capitalistă se sfârşeşte cu o orânduire revoluţionară care are un singur semn distinctiv: fără schimb mercantil. Aici a ajuns Marx şi aici va ajunge istoria.
Ne-a prins aşadar bine să urmărim o redactare deloc recentă pentru o bună clarificare a unor chestiuni vechi şi noi, mai cu seamă a unor chestiuni pe care evoluţia „gândirii contemporane“ nu le va rezolva nicicând. Încâlceala tot mai alambicată a acesteia trebuie să dispară, înainte de a se putea merge mai departe.
Critica cu care am ţinut pasul (proprietate intelectuală: prof. Arturo Labriola, Napoli) porneşte de la intenţia de a stabili că opera lui Marx nu ţine de ştiinţa proceselor economice, ci este o sarcină de clasificat în domeniul filozofiei, adică o cercetare a datelor „conştiinţei“ privitoare la faptele economice. De ce l-ar fi interesat pe Marx să expună aceste date, şi nu o teorie obiectivă a economiei actuale, şi să le prefere chiar dacă contraziceau rezultatele observaţiei pozitive, până într-atât încât să construiască în mod deliberat un sistem de iluzii sociale? Pentru că — după spusele acestei critici — Marx, idealist, voluntarist, „activist“ (cum se spune astăzi), sub coaja materialistă, avea nevoie să ajungă la un program de răsturnare a ordinii capitaliste care să fie înfăptuit de mase „luminate“ de liderul teoretic; iar dacă în acest scop serveşte mai bine o noţiune iluzorie decât una validă din punct de vedere ştiinţific, cea dintâi este cea care trebuie preferată.
În această construcţie de factură cerebrală şi literară, aşadar, se caută o voinţă care să schimbe lumea socială (şi economică), se consideră că o asemenea voinţă nu poate fi stârnită decât răspândind datele unei „conştiinţe“ de natură internă, speculativă, a vieţii economice reale; se imaginează (pretinzându-se că Marx ar fi imaginat acest lucru) că, odată îndeplinită o asemenea sarcină de către geniul teoretic, după voinţă va urma acţiunea năvalnică a maselor. După care va fi ce va fi, nefiind deloc necesar pentru gânditori de acest soi să aibă loc instaurarea unei structuri sociale precum cea pe care Marx arătase că o aşteaptă.
Ne interesa mult să opunem acestei „lecturi“ a lui Marx lectura noastră, cu totul diferită. Marx face o cercetare sigură şi obiectivă a legilor dezvoltării economice şi, pentru a le exprima, se foloseşte de noţiuni şi de mărimi matematice nu injectate din afară în realitate, ci descoperite în interiorul acesteia. Cu toate acestea, Marx face, desigur, această muncă gigantică numai pentru a ajunge la programul revoluţionar şi la opoziţia teoretică şi practică a unei noi orânduiri sociale faţă de cea veche, dar — ar fi de ajuns aici, pentru a tranşa chestiunea de interpretare, materialul imens prin care Marx se distinge pe sine de utopişti —, un astfel de program nu este simţit, ales, voit de Marx ca subiect, ci el însuşi aflat la capătul cercetării pozitive şi ştiinţifice. Eroarea — printre atâtea altele ale lui Stalin — constă în a spune că în paginile Capitalului s-ar citi doar descrierea şi critica economiei burgheze, nu şi definirea trăsăturilor cardinale ale economiei comuniste. Se înalţă măreţ, aşadar, programul şi deci lupta pentru el, dar forţa sa constă în a se sprijini pe analiza reală a economiei actuale; nu este vorba de a crea o prezentare a acesteia deformată cu scopul de a servi un program prestabilit — unde şi cum?
Toată această răstălmăcire ar vrea să fie susţinută printr-o lectură deplasată a celebrei ultime teze despre Feuerbach: prea mult s-au străduit filozofii să interpreteze lumea, acum este vorba de a o schimba. Teza vrea să spună că, dacă vrem să ne aliniem pe frontul schimbării revoluţionare — când şi cum o impune realitatea, învăţându-l pe cel ce ştie să o citească —, este cazul să-i trimitem la pensie pe filozofi, care speculând în sinea lor caută regulile devenirii lumii; aruncând cu totul un alt pod, nespeculativ şi neidealist, între doctrină şi luptă. În schimb, în redactarea pe care o urmărim se ajunge la aceasta, ceea ce este exact contrariul: Marx nu este economist, pentru că în această calitate ar fi explicat, desigur, dar ar fi confirmat lumea capitalistă; fiind dimpotrivă devotat răsturnării ei, s-a făcut... filozof!
Cu răbdare am urmărit investigaţia privitoare la localizarea acelei conştiinţe misterioase de unde Marx ar fi extras noţiunile de bază, figurile tipice ale expunerii sale — expunere care devine astfel cu adevărat, spre firava alinare a tuturor conservatorilor, o „reprezentare sacră“ cu personaje de legendă. Este vorba de a şti care este fertilul subsol ideal în care Marx a săpat după valoare, plusvaloare, profit, supraprofit, preţ de producţie, care nu ar fi — vai nouă! — mărimi exacte, comensurabile între ele şi susceptibile de legături ce alcătuiesc legi ştiinţifice, ci iluzii în care conştiinţa crede cu tărie, şi nimic altceva.
Am recapitulat: individul nu, el este o bază prea şubredă pentru o conştiinţă din care să iei cu chirie reprezentări, fie ele şi iluzorii; clasa nici atât (lucru pe care, de pe ţărmul nostru opus, l-am confirmat. Dar oare de ce? Probabil pentru că, pentru ideologi precum cei în cauză, mai presus de orice clasa este un personaj iluzoriu al lui Marx-păpuşarul...); şi deci, unde am sfârşit prin a acosta, faimoasa „societate economică“, terci deopotrivă al tuturor indivizilor şi al tuturor claselor, a cărei capacitate de a poseda o viziune comună asupra datelor sociale se întemeiază pe factorul „schimbului“, ţesut conjunctiv care ar ţine laolaltă toate elementele şi grupurile cele mai diverse ale magmei sociale.
Iată-ne ajunşi la miezul problemei. Societatea contemporană lui Marx şi nestatornicilor săi interpreţi este moderna societate burgheză, plămădită în forme generale tocmai prin predominanţa economiei de schimb, de piaţă. Înainte de ivirea ei nu s-ar fi putut vorbi niciodată despre o conştiinţă socială, fie ea şi hrănită cu mituri amăgitoare. Numai acolo unde fiecare obiect de uz are formă de marfă şi soseşte prin intermediul pieţei, iar cifra preţului său îi universalizează efectul asupra oricărui membru al societăţii omeneşti, numai atunci, odată sfărâmate hotarele micilor insule închise de producţie şi consum, şi prin urmare de viaţă, se poate porni această vânătoare de fluturi a „iluziilor valabile pentru toţi“, întrucât moravurile, cultura, opinia încep să circule pe o arie vastă, ele însele în chip de mărfuri. În societăţile preburgheze, unde nu putem vorbi încă de schimb şi de mercantilism (să vadă aici, cine are prilejul, preţioasele pasaje ale lui Marx — hrana noastră aproape zilnică —, citate din belşug şi citite cu regularitate pe dos) şi unde oaze neregulate amestecă între ele moduri de producţie diferite şi eterogene, nu se poate vorbi desigur despre o „societate economică“. Unde ar putea exista oare o societate economică, atunci când lipseşte încă o economie „socială“, adică lipseşte chiar şi o economie naţională, existând doar un mozaic şi, în orice caz, un conglomerat de „economii locale“? Poate apărea, acolo unde o organizare politică şi statală comună începe să se contureze, o „societate civilă“ în sensul lui Hegel. Astfel, în Atena antică sau la Roma şi în imperiu exista o societate civilă — doar că întreaga masă a sclavilor şi a semi-sclavilor se afla „în afara civilizaţiei“ sociale. Societatea economică (termen pe care îl respingem pe linia bunei doctrine) nu înseamnă decât atât: societatea burgheză, acest produs istoric determinat şi particular în care este în vigoare acelaşi „drept economic“ pentru toţi cetăţenii.
Astfel Hegel, la fel ca toţi ceilalţi precursori ai „gândirii critice moderne“, şi împreună cu ei toţi aceşti marxişti contrafăcuţi, se află pe acelaşi teren: instaurarea constituţionalismului burghez, a statului democratic, este un punct de cotitură pe cât de inedit, pe atât de hotărâtor în istoria omenirii, întrucât a universaliza cadrul societăţii civile echivalează cu a fi întemeiat, graţie forţei de neînfrânat a Schimbului, acest veritabil fetiş: Societatea economică.
Iar dacă Marx ar fi căutat în datele conştiinţei generale a unei asemenea societăţi tipurile, figurile, structurile expunerii sale, nu ar fi rămas decât la noţiunile — pe care le-a demolat cu putere — de libertate, egalitate şi, ca în faimosul citat, de Bentham; ar fi rămas la nelimitatul liberalism economic capitalist, unde în fond se îneacă sindicaliştii clasici, cu Sorel în frunte.
Cine nu-şi aminteşte pagina finală a capitolului al IV-lea: Transformarea banilor în capital?
„Sfera circulaţiei simple..., din care adeptul vulgaris al liberului schimb soarbe concepţiile, noţiunile şi etalonul [modelul] tuturor raţionamentelor asupra societăţii în care domnesc Capitalul şi Munca Salariată“. „Sfera circulaţiei sau a schimbului de mărfuri, în cadrul căreia se efectuează cumpărarea şi vânzarea forţei de muncă, este de fapt un adevărat paradis al drepturilor înnăscute ale omului. Aici domneşte în mod exclusiv Libertatea, Egalitatea, Proprietatea şi Bentham!“.
Nu este nevoie, aşadar, să batem cale lungă pentru a arăta la ce se reduce această pretenţie a existenţei unei conştiinţe generale în societatea mercantilă, şi a extragerii din sânul ei, de către Marx, a tuturor părţilor modelului său al societăţii capitaliste. Ea reduce marxismul la o secţiune a ideologiilor burgheze, înlănţuie clasa proletară şi organizaţiile sale, silindu-le să aducă omagiu stâlpilor ideologici ai ordinii burgheze şi cuceririlor revoluţiei burgheze, făcând din toate acestea o limită de netrecut pentru acţiunea sa. Aşa cum, de altfel, în concepţia aproape tuturor libertarilor, se moşteneşte şi se acceptă cu entuziasm de la burghezia modernă realizarea de către aceasta a drepturilor „civile“ fundamentale — care se identifică cu întemeierea unei societăţi economice mercantile; şi doar se milogeşte ca, după această libertate civilă dăruită şi pe temeliile ei, să vină în sfârşit libertatea socială, adică utopia egalităţii liber-schimbiste dintre patron şi muncitor.
Aceasta înseamnă a nu fi văzut cum tocmai Marx a prăbuşit un asemenea bastion, a denunţat — construindu-şi modelul, statuându-şi funcţia de producţie — amăgirea conform căreia capitalistul şi muncitorul sunt amândoi liberi, egali, proprietari ai mărfii respective şi acţionează pentru utilitatea subiectivă, individuală, benthamiană,
„căci ei se raportează unul la altul ca posesori de marfă şi schimbă echivalent contra echivalent“.
Toată această rătăcire pentru a găsi un subiect al conştiinţei-mină, după ce s-a înlăturat individul şi s-a înlăturat clasa, şi introducerea acestui straniu suport social întemeiat pe atmosfera mercantilistă comună care îi leagă pe membrii societăţilor moderne, nu este decât o strâmbare din nas pentru a respinge singurul titular logic ce i se poate atribui „conştiinţei“ şi, mai exact, cunoaşterii teoretice proprii comunismului, anticapitalismului; după ce s-a tolerat, s-a admis, s-a aplaudat în fel şi chip pătrunderea în istorie, ca factor hotărâtor, a geniului intelectual. Acest unic titular al conştiinţei revoluţionare este „partidul de clasă“. Dar acest singur cuvânt le stârneşte oroare libertarilor şi sindicaliştilor de modă veche, ca şi celor mai recenţi oportunişti şi centrişti de toate nuanţele, şi chiar în rândul aspiranţilor multor grupuleţe rătăcitoare care se pretind ortodoxe şi ostile corupţiei staliniste a proletariatului, şi care se joacă de-a păpuşile cu lozincile de avangardă, conducere revoluţionară, cerc de studii şi aşa mai departe.
Teoria marxistă în tot ansamblul său complet, ca economie ştiinţifică, ca interpretare a cursului istoric uman, ca program de acţiune revoluţionară şi definire a revendicării societăţii comuniste, nu poate fi pescuită ca dat al unei conştientizări colective a unor grupuri de oameni, şi nici măcar de proletari. Ea are drept purtător o colectivitate bine delimitată, chiar şi atunci când hotarele precise ale acesteia devin greu de identificat în momente convulsive, adică partidul, în care, mai presus de spaţiu şi timp, de graniţe şi generaţii, se adună şi se leagă militanţii revoluţionari. Într-un anumit sens, partidul este depozitarul anticipat al certitudinilor conştiente ale unei societăţi încă viitoare, posterioare chiar şi victoriei politice şi dictaturii proletariatului.
Şi nu este nimic magic în asta, căci fenomenul poate fi constatat istoric pentru toate modurile de producţie şi pentru cel al burgheziei însăşi, ai cărui precursori teoretici şi primi luptători politici au desfăşurat critica formelor şi valorilor timpului lor, afirmând teze care ulterior au devenit de accepţiune generală: în timp ce, în mediul care îi înconjura, chiar burghezii autentici urmau încă vechile confesiuni conformiste, nerecunoscând în enunţurile teoretice nici măcar propriile lor interese materiale palpabile.
Nu mai puţin obişnuit în expunerea corectă a marxismului este a spune că o asemenea „anticipare“ a formelor sociale viitoare este istoriceşte posibilă, cu o deosebită claritate, pentru clasa muncitoare — ivită odată cu lumea capitalistă şi crescând impunătoare în sânul acesteia —, în comparaţie cu vechile clase revoluţionare şi cu însăşi burghezia.
Dar tocmai de aceea ansamblul bagajului doctrinar, propriu partidului de clasă al muncitorilor comunişti, trebuie păstrat în mod deosebit ferit de orice legături de aservire faţă de ideologiile inamice şi mai cu seamă burgheze. Am îndrăzni să spunem că această cerinţă de incompatibilitate doctrinară, sector cu sector şi linie cu linie, s-ar impune deopotrivă — şi nu ne temem că am fi greşit înţeleşi aici — dacă tezele noastre de partid, în mod declarat distinctive, ar avea pentru o clipă, mai mult decât certitudinea unui rezultat ştiinţific, valoarea unei iluzii revoluţionare colective. Nu se poate transpune, fără o generoasă simplificare, rodul cercetării ştiinţifice detaliate în corpul de teze cu forţă obligatorie pe care partidul trebuie să şi-l dea sieşi în linii puternice şi hotărâte. Şi numai într-un astfel de sens — şi în strânsă legătură cu cele spuse în părţile anterioare ale acestei expuneri despre impuritatea societăţilor capitaliste şi a situaţiilor de clasă înseşi ale proletariatului — i s-ar putea recunoaşte lui Labriola, deloc lipsit de intuiţie sau de sclipiri de intuiţie, fie că este vorba de Marx sau de adepţii săi convinşi, folosirea unui ingredient de 1% iluzionism revoluţionar, aşa cum nu i se refuză un păhărel de coniac înainte de asalt celui mai eroic ostaş.
Toate acestea însă în direcţia absolutei originalităţi şi independenţe a teoriei partidului faţă de cele ale societăţii burgheze şi ale „conştiinţei curente“. Dacă însă se extrag normele de acţiune şi modelele teoretice — aşa cum se întâmplă prin utilizarea solidarităţii în schimb şi a altor asemenea răstălmăciri — din canoanele şi directivele societăţii de clasă dominante astăzi, atunci se practică defetismul oportunist din mii de episoade istorice cunoscute ale ultimelor decenii, atunci se săvârşeşte nu iluzionismul revoluţionar atribuit lui Marx drept unică sursă de doctrină, ci un iluzionism burghez 100% în rândurile clasei muncitoare. Şi astfel se întâmplă ca acesteia propriile sale principii, programul său originar, scopul acţiunii sale istorice să-i fie tăinuite în fazele cele mai decisive şi cruciale, şi se întâmplă ca, la fel ca astăzi, uitând de toate acestea, ea să fie gata să lupte pentru poziţiile burgheze: patrie, democraţie, constituţie, sacralitatea instituţiilor statale şi sociale în vigoare.
Suntem pe punctul de a părăsi unul dintre diferitele texte de pe ţărmul opus care ne sunt prielnice în justificarea utilizării modelelor societăţii capitaliste, cu acte pe deplin în regulă atât ca lucrare ştiinţifică şi teoretică, cât şi ca dispozitiv de luptă al partidului. Modelul nu are nimic de-a face cu iluzia conştiinţei: aşa cum am arătat, cea din urmă este efectul pasiv al forţelor formidabile ale mediului exterior fizic şi social asupra capetelor nestatornice şi pripite ale oamenilor, în succesiunea evenimentelor istorice pe care ei le joacă, dar nu le pot înţelege; cel dintâi este, dimpotrivă, modul spontan şi organic în care se înfăţişează transmiterea relaţiilor dintre fapte în acel arsenal de veritabile unelte şi metode tehnologice ce alcătuiesc patrimoniul de notaţii, de înregistrări, de scrieri, de algoritmi pe care specia umană şi-l asigură cu trudă într-o lungă serie de lupte; rezultat care nu este nicidecum personal şi nu este de clasă, şi pe care ne vom învrednici să-l numim rezultat social doar în acea îndepărtată cotitură în care va exista societate, şi nu vor mai exista clase. Ceea ce, printre altele, este condiţionat şi de formula: fără schimb, fără producţie pentru schimb. Producţie socială pentru trebuinţa socială.
Şi abia la sfârşitul acestei deloc scurte discuţii vom trimite la plimbare cuvântul prin care s-a vrut, şi se vrea în atâtea cazuri, ca Marx şi corozivele sale adevăruri materiale să fie împinşi la marginile visului, fie el numit criminal sau generos: cuvântul categorie.
Marx ar fi, chipurile, nu cel care a identificat mărimile economice şi măsurarea şi calculul lor material, ci cel care a introdus „categoriile“ în economie, aşa cum filozofii au trudit dintotdeauna la introducerea lor în logică, adică în ştiinţa generală a legilor gândirii.
Valoarea unei mărfuri, aşadar, preţul ei de producţie, nu ar fi proprietăţi real determinabile ale mărfii în cauză, asemenea greutăţii ei sau preţului ei într-un loc şi la o dată contingente. Ar fi categorii, adică noţiuni generale ale gândirii sau ale limbajului tuturor oamenilor care se interesează de mărfuri sau discută despre ele, şi nici Marx nu le-ar fi conferit acestora şi tuturor celorlalte noţiuni analoage o anvergură diferită şi mai mare.
În sistemul marxist, care pune bazele unei soluţii originale şi diferite pentru problema cunoaşterii, nu există categorii de niciun fel.
O concepţie precum, de pildă, aceea a lui Kant, al cărui adept este uneori văzut Marx, după cum am spus (!), se desfăşoară în întregime vânând elemente ireductibile ale gândirii, conţinute în ea prealabil oricărei relaţii a ei cu lumea exterioară; şi, deşi răstoarnă mulţi idoli vechi şi lungi secole de iluzionism filozofic, sfârşeşte prin a se opri la cel puţin trei stâlpi de bază, nedeductibili din experienţa fizică şi empirică: „intuiţiile a priori“ ale spaţiului şi timpului, premise ale oricărei ştiinţe a naturii, iar în ştiinţele societăţii, „imperativele categorice“ care, inerente fiecărui individ, îi arată binele şi răul, îi poruncesc să urmeze calea datoriei şi a moralei.
Nu este aici locul să dezvoltăm aluziile noastre la poziţia marxistă privind cunoaşterea fizică şi milenara dezbatere obiect-subiect: cert este că ştiinţa oficială a arătat deja cel puţin că cele două intuiţii, spaţiul şi timpul, pot fi reduse la una singură.
Certă este însă totala străinătate şi incompatibilitate a marxismului cu orice sistem, fie el religios sau idealist, întemeiat pe reglarea comportamentului individual ca fundament al funcţionării mecanismului social.
Marxismul nu ar fi nimic dacă nu ar fi reducerea acestor „valori“ categorice în materie de etică — şi totodată de estetică, adică de simţ al frumosului sau al urâtului — la stabilirea legilor faptelor materiale exterioare care, potrivit cantităţilor de obiecte şi de forţe în joc, determină factorii economici şi permit să se arate cu câtă variabilitate oscilează rezultantele etice şi estetice de la secol la secol, de la ţară la ţară.
Marx, dacă nu vă displace, nu s-a dedicat întemeierii unor noi categorii ale gândirii, ci atacării celor puţine care mai rămăseseră în picioare şi demolării caracterului lor absolut şi ireductibil; iar economia nu a fost domeniul în care el şi-ar fi scos la plimbare fantezia filozofică, ci acela pe care s-a sprijinit temeinic pentru a alunga primordialitatea valorilor morale, estetice, ba chiar şi juridice şi politice, anatomizându-le firava consistenţă şi neîncetata schimbare.
Şi, dacă nu de către el, toate categoriile reziduale ale gândirii clasice vor fi dizolvate şi descompuse — asemenea nebuloaselor cercetate cu marile telescoape — în complexe de diverse accidentalităţi fizice, în societatea ale cărei legi de formare le-a trasat Marx.
Credem că ascultătorii noştri nu au obosit de pe urma folosirii unor texte nicidecum recente şi de metoda tradiţională de a lămuri lucrurile pieptănând tezele (contratezele) datorate nu unor duşmani făţişi, unor adversari declaraţi ai marxismului, ci avansate de tipuri amfibii care se declară, la rândul lor, socialişti, filoproletari şi, dacă e nevoie, revoluţionari. Exemple clasice sunt cei de felul lui Lassalle, Bakunin, Dühring (despre care în cartea pe care tocmai am închis-o nu lipsesc elogii şi revendicări de seriozitate împotriva descărnării făcute de Engels), Proudhon, Rodbertus şi aşa mai departe.
Să trecem totuşi la o sursă care nu doar că este foarte recentă şi, prin urmare, se prezintă ca fiind „la curent“ cu toate poziţiile şi şcolile moderne, dar care, pe deasupra, aparţine în mod neechivoc apărătorilor declaraţi şi oficiali ai sistemului capitalist: va fi interesant de văzut cum, făcând un salt de o jumătate de secol înainte şi trecând de la vagii social-populari la capitaliştii declaraţi, bat exact aceleaşi clopote şi ni se aplică exact aceleaşi lovituri, nouă, marxiştilor îndărătnici şi nemişcaţi.
Folosim în acest scop o serie de articole în foileton publicate în 1953 şi 1954 în „Organizzazione Industriale“, adică în organul săptămânal al Confederaţiei Generale a Industriei Italiene. [3] Prospeţime a datei, aşadar, paternitate ireproşabilă: nimic de zis. Autorul, G. B. Corrado, este profesor de economie, dar unde anume, asta nu o ştim.
Ne folosim îndeosebi de seriile: Conceptul de valoare şi moneda care îl exprimă — Monedă şi matematică — Monedă şi timp. Ne aflăm îndată în faţa unei prezentări categorice a mercantilismului modern şi capitalist ca sistem de legi „eterne“ şi „naturale“, din care omenirea nu va ieşi şi nu ar putea ieşi, fiindcă aceasta ar însemna suspendarea producţiei, aşadar a consumului, aşadar a vieţii, şi săvârşirea unui harakiri colectiv. Aşadar, deşi sunt utilizate aici, nu fără a-l deranja din când în când pe Dumnezeu însuşi, toate enciclopediile publicate până acum în toate limbile, şi sunt invocate toate cele mai recente rezultate din fizica nucleară şi conceptele ultramoderne de mecano-geometrie a universului şi a materiei, noi remarcăm, ca de obicei, că Karl Marx îl citise pe Corrado, de vreme ce îi răspunde lui Corrado şi priveşte din stratosferă paşii mărunţi ai tuturor Corrazilor.
Vor fi de ajuns câteva citate pentru a demonstra cum „demiurgul“ unei asemenea teorii este „moneda“, care exista la început, în jurul căreia se învârte totul, la care se revine mereu, deşi este definită neîncetat drept o „necunoscută“. Nu o necunoscută în sensul analizei algebrice, adică o mărime care „se scrie“ cu simbolul x şi se numeşte necunoscută, dar numai cu scopul de a fi determinată în valoarea ei exactă, ci o necunoscută în acest alt sens: că poate exista inflaţie sau deflaţie, putere de cumpărare scăzută sau putere de cumpărare ridicată, monedă forte sau monedă depreciată, nu are nicio importanţă: banii îşi exercită deopotrivă miraculoasa lor funcţie; vai dacă ar dispărea: totul s-ar opri dintr-odată şi specia umană ar pieri.
Destul de ciudată această tentativă de economie matematică în care moneda este definită rând pe rând necunoscută, definită număr, definită constantă. Autorul vrea să spună că numărul-monedă legat de un anumit semn, sau bancnotă, poate corespunde în decursul timpului, şi de la o piaţă la alta, unei cantităţi extrem de schimbătoare a unui bun sau a altuia, a unei mărfi sau a alteia. El variază aşadar ca mijloc de schimb şi totodată ca „titlu“ asupra bunurilor. Cuvântul constantă este apoi folosit nu în sens matematic, ci istoric: matematica şi istoria ies cam şifonate din toate acestea. Ascultaţi aici:
„Moneda în circulaţie se prezintă ca o constantă de valoare schimbătoare şi cu mişcare perpetuă“.
Or, pentru matematician, mărimile sunt fie constante, dacă valoarea este fixă, fie variabile, dacă valoarea este tocmai schimbătoare.
Dar aici totul tinde să debuşeze în eternitatea monedei, care ar fi la fel de eternă precum producţia şi viaţa, trecându-se sub tăcere faptul că a existat producţie fără monedă (comunismul primitiv, trocul) şi viaţă fără producţie (primele comunităţi de oameni rătăcitori şi frugivori).
„Producţia — echivalent al monedei — a existat şi va exista întotdeauna... Va exista prin urmare întotdeauna moneda, fiindcă ea este un instrument indispensabil în slujba producţiei şi, prin urmare, a trebuinţelor eterne ale omului, făptură a lui Dumnezeu“.
Iată-ne ajunşi din nou la Dumnezeu, redevenit la modă pentru a gira doctrine şchioape. Dar oare animalele, care consumă şi nu produc, nu sunt şi ele făpturi ale lui Dumnezeu? Şi oare nu l-a creat Dumnezeu pe Adam ca să consume fără să muncească? În realitate, lucrurile nu au stat deloc aşa: după câte ne spun miturile, inventatorul producţiei (aşadar al monedei, după spusa lui Corrado) a fost Satana în chip de şarpe; pentru păgâni, comunismul era cârmuit pe pământ de Saturn, simbolul oricărei înţelepciuni; banii au fost inventaţi de cruntul Mamona, avid de jertfe însângerate. Mai departe:
„Natura bunurilor economice, îmbrăcând proprietăţile infinitezimalului şi ale infinitului... [lăsaţi-ne să tamponăm cu bruma noastră de învăţătură şcolară teologia şi istoria, apoi vom trece la matematică, pe care o orânduim într-un cu totul alt chip] va avea întotdeauna o nevoie absolută şi de neînlăturat de numărul-monedă, care este instrumentul indispensabil al acestor schimburi“.
Prin urmare, monedă eternă spre trecut şi spre viitor, şi prin urmare „moneda este o constantă întrucât răspunde unei cerinţe constante a omenirii“. Acest caracter de „fetiş“ al monedei, analog celui al mărfii tratat în celebrul paragraf al lui Marx — care i-a dezvăluit pentru totdeauna secretul într-un raport de transfer forţat de muncă-valoare între oameni —, este vădit întrucât, în loc să se aducă demonstraţii realmente istorice şi experimentale, se recurge la fiecare pas la factori supranaturali:
„Papirusul devine tot mai indispensabil producţiei, care devine tot mai mult sinonimă cu schimbul (!), şi devine tot mai mult sinonimă cu schimbul pentru că Creatorul a pus drept condiţie tehnică a satisfacerii intereselor individului satisfacerea trebuinţelor şi a intereselor aproapelui“.
Nu este nevoie de nimic mai prejos decât de Atotputernicul pentru a postula că interesul unui individ de a mânca nu coincide cu interesul de a-l flămânzi pe un altul sau pe atâţia alţii, în regimuri atât istoriceşte anterioare, cât şi posterioare schimbului şi monedei.
Are aşadar o atât de mare importanţă faptul că acest scriitor apără cu atâta râvnă eternitatea mecanismului mercantil, imanenţa sa naturală în economie, în viaţa animalelor sociale? Fără îndoială: se scrie, se vorbeşte de la tribuna unui ziar consacrat exclusiv apărării directe a intereselor industriale, capitaliste, şi avem aici dovada că acest capitalism nu poate combate teza noastră despre dispariţia sa sigură şi deloc îndepărtată, şi înlocuirea sa cu alte forme de producţie, decât legând cu disperare producţia de schimbul mercantil şi de legea mercantilă a valorii, a schimbului între echivalente.
Pentru că acest lucru, făcând legătura cu „Dialogul cu Stalin“, ne permite să deducem pe cale ştiinţifică faptul că economia rusă este mercantilă în măsura în care este capitalistă, că pretenţia din faimosul ultim text teoretic al lui Stalin despre socialismul care respectă şi aplică legea valorii serveşte drept dovadă riguroasă a caracterului în fond nesocialist nu doar al economiei ruse reale, ci şi al politicii economice a acelui guvern.
Acestea sunt dovezile efective „a posteriori“ de o valabilitate indiscutabilă în planul cercetării, dovezi care rămân valabile chiar şi atunci când expunerea s-ar prezenta, pentru uşurinţa difuzării, ca o construcţie „a priori“. În timp ce cercetarea însăşi îşi pierde orice credibilitate şi recade, prin însăşi esenţa sa, în construcţiile „a priori“, atunci când, pentru a dovedi un fapt dezminţit de observaţia empirică (eternitatea schimbului), se recurge la hotărârile unui zeu.
Nu mai puţin sugestiv este faptul că modul de a bate în breşă deducţia noastră marxistă a valorii şi a legilor sale „înaintea schimbului“ are aceleaşi accente pe care le găseam la unul dintre numeroşii dezertori ai socialismului, precum cel folosit mai înainte. Ascultaţi alte câteva pasaje:
„Oamenii sunt cei care dau valoare lucrurilor... de aceea este absurd să vorbim despre omogenitatea şi constanţa valorilor... Conceptul filozofic potrivit căruia valoarea unui lucru, şi însăşi existenţa sa, nu este ceea ce este în sine şi pentru sine (adică aşa cum ar putea fi în ochii unei fiinţe perfecte precum Dumnezeu), ci ceea ce credem noi că este, constituie expresia celor mai comune şi recurente realităţi... Şi aici imaterialul domină materialul, spiritul transformă materia şi propriile noastre reacţii... Dumnezeu l-a făcut pe om în aşa fel încât să fie maxim numărul lucrurilor care îi pot plăcea... iar aceasta explică, chiar şi fiziologic (!), eficacitatea, valoarea, utilitatea publicităţii...“.
Discursul acesta îl auzim la fiecare pas (un alt exemplu al mersului nostru cu picioarele pe pământ, a posteriori): eşti cumva o fiinţă desăvârşită ca un zeu? Nu? Ei bine, atunci ia-ţi gândul: nu poţi pretinde să ştii ce este „lucrul în sine“ şi să-i calculezi valoarea; acum am eu grijă să te duc de nas şi să-mi construiesc ştiinţa şi practica pe statistica modului în care i-am fraierit pe cei care au stat să mă asculte. Singura ştiinţă posibilă este aceasta a mea! Ştiinţa — despre care se pretindea (lua-i-ar naiba!) că ar fi fost scrisă de Marx — a felului în care oamenii se lasă amăgiţi.
Ne aflăm în faţa vechiului punct al întemeierii unei ştiinţe economice prin metode cantitative şi, prin urmare, prin folosirea calculului matematic. Teoriile din tabăra burgheză sunt numeroase, dar toate converg spre a stabili că se poate încerca scrierea funcţiei preţurilor şi a funcţiei schimbului, însă nu trebuie îndrăznit a se introduce şi a se încerca deducerea prin legi matematice a mărimii: valoare.
Chestiunea aplicării matematicii la ştiinţă, în domeniul fizicii, mergea acum o jumătate de secol „comme sur des roulettes“ [ca pe roate], şi nu mai era vorba decât de a pune rotiţe similare sub fiziologie, psihologie şi sociologie. Dar înainte de a se fi ajuns atât de departe, au făcut o afacere bunicică aceia cărora le place să iasă din când în când din făgaş şi să aducă — adesea mai ireverenţioşi decât noi, craşii materialişti — în prim-plan divinitatea, imaterialitatea spiritului şi alte stupefiante antice sau moderne: chestiunea legăturii dintre matematică şi fizică ridică de câteva decenii divergenţe şi dificultăţi deloc neglijabile, dar mai ales de aşa natură încât bârfa cultural-jurnalistică a putut suprapune peste ea campanii senzaţionale, asemenea celor la modă despre scandalurile de pe plajă.
Acum, pentru a spune, ca nişte bieţi oameni (precum locuitorii din Poveromo, localitate apuană), câte ceva în această privinţă, să începem prin a stabili că lucrurile se încurcă dacă matematica este privită ca o construcţie a gândirii pure, abstractă şi anterioară oricărei aplicări la natură. Pentru noi, ea este o unealtă a omenirii la fel ca toate celelalte, aşadar tot mai complexă, dar niciodată definitivă şi desăvârşită, care se deformează prin folosire şi care este transformată de cel ce o mânuieşte de fiecare dată când se făureşte una nouă; iar pentru noi, folosirea ei nu aparţine individului, oricât de strălucit ar fi el, ci speciei colective.
Şi atunci noi, mai degrabă decât să urmărim elucubraţiile speculative despre numărul mic şi cel mare, despre infinit şi infinitezimal, urmărim — pentru a face puţină lumină, ca nişte bieţi purtători de lumânare (printre atâtea faruri orbitoare) — istoria matematicii folosite în epoci succesive de societatea omenească, istorie care, la rândul ei (ligă împotriva blasfemiei, stai liniştită!), reflectă succesiunea modurilor de producţie.
Vă amintiţi poate cum topografia s-a născut înaintea geometriei, iar la obârşia ei a stat arta celor care hotărniceau ogoarele după ce inundaţiile fertilizatoare ale Nilului se retrăgeau: da, domnilor, suntem nepărtinitori, îi datorăm proprietăţii private asupra pământului teorema lui Pitagora şi cărţile lui Euclid, şi nu o spunem (ar fi în stilul PCI) pentru a-i atrage spre comunism pe toţi elevii de gimnaziu.
Nu vom străbate tot acest drum! Ajungem direct la sfârşit şi la Corrado din 1954. Ceea ce pare el să schiţeze s-ar numi o „economie cuantică“. Nu doar cantitativă, ci bazată, asemenea fizicii lui Planck, pe quantele economice.
Quantum-ul este o mică porţiune fixă, minusculă, de energie, de lumină, aşa cum corpusculul (atomul, particulele mai mici din care se spune astăzi că este alcătuit atomul) este pentru materie. Toate cuantele sunt egale între ele şi sunt „nesecabile“. Prin urmare, lumina variază „în salturi“, mereu cu aceeaşi cantitate. Să presupunem că acest quantum de lumină a fost identificat, şi că nu este fotonul, ci biata noastră lumânare intelectuală. Vreau mai multă lumină? Nu pot adăuga o jumătate de lumânare sau două treimi de lumânare: ori nimic, ori o a doua lumânare egală cu prima: două lumânări. Apoi nu două şi o treime, nu două şi jumătate, ci trei, patru şi aşa mai departe. Lumina strălucită care emană de la un scriitor ce nu este, ca noi, fosilizat, ci în continuă aducere la zi, care asimilează comandamentele progresului modern şi ţine pasul cu editurile şi academiile, să se măsoare, fie, drept o mie sau un milion de cuante-lumânări ale noastre: nu-i este însă îngăduit să ne orbească cu nouă sute nouăzeci şi nouă de lumânări şi jumătate.
Dacă natura funcţionează prin cuante, atunci matematica de aplicat se reduce, e limpede, la teoria numerelor întregi. Între trei şi patru, de pildă, se cască vidul, nu ne mai folosesc zecimalele: fracţiile şi infinitele numere iraţionale pe care era cu putinţă, prin anumite drăcovenii, să le introduci între două fracţii care diferă cu o miime sau chiar mai puţin.
Studenţi, nu chiuiţi de bucurie: doar aritmetică, nu algebră, calcul, analiză; însă cealaltă aritmetică vă va face să vă tremure vinele şi pulsul: gândirea şi creierul se vor mişca mult mai anevoie decât înainte.
În matematica economică elaborată cu scopul de a face din valoarea concretă un lucru incomensurabil şi de necuprins, vedem că se acordă un spaţiu larg unor măsuri de monedă infinite şi infinitezimale: miliarde de miliarde de dolari şi, dacă doriţi, miliardimi de reis brazilieni. Dar la ce slujesc aceste abstrusităţi dacă nu la a apăra cu disperare falsul secret al fetişului-monedă, incognoscibilitatea sa ca valoare? S-a produs o confuzie deloc neglijabilă.
Să vedem puţin. De milenii, atunci când au nevoie de matematică, oamenii folosesc două aparate, care se numesc al lui discretum sau al lui continuum. A ne întreba dacă natura este făcută (creată...) după modelul discretului sau al continuului nu are absolut niciun sens, fiind vorba doar de a vedea cum anume, în date faze ale vieţii sale fizice, specia umană a obţinut avantaje folosind, pentru ansambluri date de relaţii materiale cu mediul înconjurător, cele două unelte: calculul lui discretum, calculul lui continuum.
Nu găsim aşadar prea convingătoare... „teoria agăţată“ pe marginea unui nasture de haină, care simţurilor noastre le pare alcătuit dintr-un material continuu, dar care, potrivit fizicii moderne, constă din molecule invizibile, acestea din atomi, atomii din nuclee şi electroni, nucleele din protoni, neutroni etc. Nicio teamă: nici măcar cei de la Confindustria nu poartă nasturi de uraniu, ci obişnuitele pastile inerte, fără niciun pic de sare sau piper de radioactivitate. Vrem oare să descompunem şi preţul infim al nasturelui în molecule economice impalpabile, deşi băieţii de pe trotuar se joacă pe nasturi, tocmai pentru că sunt singurul lucru care pentru ei nu are preţ şi pe care îl găsesc oriunde fără bani?
În primul rând, dacă folosim un aparat cuantic, sau discret, ori alcătuit doar din numere întregi, vom avea, desigur, în joc legea numerelor mari (care în cazul de faţă nu ne pune în încurcătură, de vreme ce, dacă timpul de muncă, de pildă, nu permite stabilirea preţului acelui singur obiect, el permite o cercetare sigură pentru milioane de obiecte similare prezente pe piaţă...), dar nu va mai fi cazul să vorbim decât despre mărimi finite: nici infinite, nici infinitezimale. Totul este măsurat printr-un număr: acesta nu poate fi mai mic decât unu, care este finit, şi poate fi foarte mare, dar întotdeauna inscriptibil printr-un şir de cifre. Prin urmare, o astfel de infinitare nu este, în chestiunea valorii mărfii, decât o însăilare confuză şi o sperietoare, oricare ar fi situaţia universului şi a nasturelui.
Oricum, folosirea uneltei matematice discrete nu doar că este extrem de veche, dar o precedă pe cealaltă: postulatul continuităţii al lui Dedekind caracterizează producţia socială în epoca burgheză. Însă el apăruse deja mai înainte, la marii dialecticieni greci, şi aceasta prin analogie cu posibilitatea de a defini un capitalism (cu siguranţă un mercantilism) în lumea clasică.
Pitagora concepe încă linia geometrică după modelul lui discretum: ea este un şir de grăunciori invizibili de nisip extrem de mărunt. Între două puncte (grăunţe) ale liniei trebuie să existe un număr finit (oricât de mare s-ar dori) de puncte intermediare. Pitagora îşi aplică teorema la celebrul triunghi al zidarului: trei, patru, cinci — trei metri pe o latură, patru pe cealaltă în unghi drept, cinci pe diagonală. Se verifică 9 plus 16 fac 25 (cel mai analfabet dintre zidari nu stă să verifice, dar procedează întocmai atunci când trasează conturul de temelie al casei). Dar dacă triunghiul ar fi (fără a merge prea departe) de trei şi trei... „ipotenuza“ nu ar mai fi dată de un număr exact: acesta ar avea infinite zecimale. Unealta-gândire a trebuit să facă un mare salt. Pitagoricienii reprezentau încă un stadiu precritic al gândirii clasei dominante greceşti: se încredeau în teosofie, în transmigraţia sufletelor; excelau în muzică, domeniu care foloseşte din plin matematica, însă prin unealta lui discretum: numere finite rigide dau vibraţiile coardelor la unison sau acordate între ele.
Într-o societate teocratică, pentru a conduce un popor de agricultori pot fi de ajuns mistica şi muzica; ele nu mai sunt de ajuns însă într-o societate de meşteşugari avansaţi şi, într-un anumit sens, de industriaşi (chiar dacă pe baza producţiei sclavagiste şi nu a muncii salariate). Aici este nevoie să se măsoare, să se cântărească, să se determine unităţi de măsură şi cantităţi de mărfuri ce se încarcă pe nave pentru pieţe îndepărtate, fie ele deocamdată doar mediteraneene.
Zenon merge mai departe decât Pitagora. Dacă săgeata, de la arcul vânătorului până la ţintă, parcurge pe traiectoria sa atâtea mici puncte, atunci, când se află în oricare dintre ele, ea stă pe loc şi nu se mişcă, deşi ajunge de la un capăt la altul. Şi atunci: este aceasta demonstraţia că mişcarea nu există? Aceasta a fost interpretarea facilă: puternicul dialectician Zenon din Eleea a demonstrat dimpotrivă că, din moment ce mişcarea există (căci dacă ridici obişnuitele îndoieli cu privire la experienţă, te pun să încerci cum e să ţi se înfigă o săgeată în fund), trebuie trasă concluzia că pe traiectoria — finită — punctele sunt infinite şi că săgeata parcurge spaţii „evanescente“ în timpi „evanescenţi“, însă raportul dintre aceste spaţiuleţe şi aceste timpişoare dă viteza, concept concret şi finit.
Iată actul de naştere al infinitezimalului, odată cu care s-a născut (în mintea omului) infinitul. Cei 30 de metri ai zborului săgeţii îi pot împărţi chiar în 30, în 300 de decimetri, în 3.000 de centimetri, în 30.000 de milimetri, dar am învăţat totodată să-i împart în segmenţele atât de scurte, încât lungimea lor este ca şi nulă, iar numărul lor trece dincolo de 3.000, de 30.000 şi de un 3 urmat de o mie de zerouri. Încântat to meet you; deosebit de onorat, domnule Infinit. Iar eu, homo sapiens.
Acum, dacă economia ar fi cuantică, aşa cum Corrado lasă să se înţeleagă că ar crede, nu ar exista niciun motiv de a-i aplica, pe lângă calculul probabilităţilor şi legea numerelor mari, şi algebra, comensurabilitatea părţilor valorii şi calculul, aparat care a încolţit în epoca burgheză (Leibniz, Newton) din sămânţa grecească. Şi atunci nu ar mai exista niciun motiv pentru atâta larmă în jurul infinitezimalelor de valoare. Pe noi însă calculul infinitezimal nu ne interesează decât ca mijloc de a găsi mărimi finite în formulele noastre despre capital constant, salariu, profit, rentă, aşa cum îl interesa pe Zenon pentru un lucru cât se poate de finit şi de concret: viteza săgeţii.
Zenon este apoi celebru pentru paradoxul lui Ahile, care în versiunea de sofism (sofistica nu a fost o avocatură de duzină, ci o mişcare revoluţionară şi critică împotriva tradiţionalismului religios şi autocratic al oligarhilor) spunea: Ahile cel iute de picior nu poate ajunge din urmă broasca ţestoasă. Povestea e drăguţă. Ahile pleacă cu handicap, adică la o mie de metri în spatele broaştei ţestoase. Parcurge cei o mie de metri, însă ea, înaintea lui, a parcurs o sută. Fuge cei o sută de metri, dar ea este la zece. Zboară peste cei zece, dar cealaltă îl devansează cu un metru. Trece de metru, dar ea se află la zece centimetri. Raţionamentul continuă la infinit, însă broasca ţestoasă se află mereu cu o fărâmă mai în faţă: a câştigat cursa. Soluţia este că, însumând infinitele segmente alergate de Ahile, se obţine o lungime finită şi exactă (dacă vă interesează, este zece mii împărţit la nouă, adică 1.111 metri virgulă unu, unu, unu...) după care broasca ţestoasă este ajunsă din urmă. Această lungime finită este suma „unor infinite mici lungimi“.
Întreaga argumentaţie a Confindustriei despre eternitatea schimbului face cât sofismul lui Zenon (în lectura burgheză falsă). De vreme ce moneda şi schimbul sunt eterne, Ahile-proletarul nu va ajunge niciodată din urmă broasca ţestoasă capitalistă. Economia matematică nu a integrat chestiunea; noi, alături de don Carlo, am integrat-o: în curând o vom pune la frigare.
A fost util să arătăm cum într-un organ direct al profitului capitalist industrial îşi găseşte pe bună dreptate locul — printr-o folosire pe cât de inepuizabilă, pe atât de confuză a teologiei, istoriei şi matematicii — încercarea de a dovedi că, în materie economică, determinarea valorii mărfurilor şi a monedei însăşi scapă cunoaşterii omeneşti şi ştiinţifice. Este într-adevăr un interes de clasă nemijlocit să se susţină că în domeniul economiei nu pot fi puse şi rezolvate probleme de relaţie cantitativă între eforturile depuse şi rezultatele obţinute, aşa cum, de când a apărut societatea burgheză modernă, s-a ştiut să se facă în ştiinţa aplicată. Societatea modernă se dezvoltă în mod hotărâtor odată cu maşina cu abur, iar un pas istoric decisiv pentru ea îl constituie calculul puterii maşinii termice şi măsurarea ei în cai-putere (vezi în această privinţă la Engels, în „Situaţia clasei muncitoare din Anglia“, deşi, cel puţin în traduceri, apare câte o eroare de terminologie teoretică între forţă şi energie, ceea ce de altfel se întâmplă şi astăzi în limbajul practicienilor).
Calul-putere este aproape expresia saltului între o omenire care la forţa musculară a omului nu a ştiut să adauge decât forţa animalului, ca mijloc de producţie suplimentar (lăsând la o parte câte o energie naturală precum apa râurilor şi vântul), şi o nouă societate care adaugă forţa căldurii, adică transformarea energiei termice în energie mecanică.
Încă de la început, noua organizare socială a considerat drept o problemă de primă importanţă pe aceea a randamentului: obţinerea a cât mai multă energie mecanică motrice dintr-un kilogram de cărbune fosil. Cercetări cantitative au stabilit, în marea cotitură în care a apărut termodinamica modernă — aparat teoretic perfect şi desăvârşit —, că nu doar că exista o limită de netrecut în echivalentul mecanic al căldurii (aspect al legii conservării energiei), ci şi că randamentul „unu“, adică maximul, nu va fi atins niciodată, deoarece se poate obţine ca o cantitate de lucru (mecanic) să se transforme în întregime în căldură, dar contrariul este imposibil: cu Clausius, teoria şi experimentul le-au dovedit tehnologilor practicieni că, oricare ar fi fluidul şi oricare ar fi ciclul, doar o parte a energiei termice poate deveni energie mecanică: restul merge să încălzească o bucăţică din universul înconjurător (de unde, prin generalizare, presupunerea că într-o zi universul va fi o mare „baltă nemişcată“ la temperatură constantă). Acum, în privinţa unei asemenea concluzii trebuie să fim precauţi, dar chestiunea cantitativă dintre cărbunele ars şi, mai exact, cu deplină rigoare, dintre aburul produs în cazan şi lucrul mecanic furnizat de pistoane sau de turbină este indiscutabilă.
Toată această stârnire de îndoieli asupra celor mai moderne accepţiuni fizico-matematice, cu scopul de a stabili incognoscibilitatea cantitativă în economie, imposibilitatea acestor „diagrame de randament“, aşa cum le-a obţinut pentru prima oară ceasornicarul Watt cu al său indicator (vezi tot la Engels), în marea maşinărie socială care consumă muncă şi produce obiecte de consum, precum şi etalarea ostentativă a infinitului mare şi a infinitului mic, este o pură blague [cacealma] a unei clase care închide ochii pentru a nu vedea şi mai ales pentru a nu-i lăsa pe ceilalţi să şi-i deschidă.
Am amintit cele două concepţii, ale lui discretum şi ale lui continuum, adică ale materiei gândite, grosso modo, ca un nisip sau ca o sticlă, pentru a arăta că nu are niciun sens să ne întrebăm dacă în „gândirea raţională“ mărimile abstracte sau spaţiul pur trebuie să fie discrete sau continue. Asemenea elucubraţii pot fi abordate doar pe cale istorică. Au fost testate rând pe rând cele două ipoteze opuse, cu rezultate utile: nu este vorba despre proprietăţi ale gândirii, ci despre convenţii tranzitorii, contingente, între oameni.
De pildă, în aceeaşi grandioasă epocă a culturii elenice se aplică, aşa cum am văzut în încântătoarele „sofisme“ ale lui Zenon, conceptul lui continuum (şi deci al calculului infinitezimalelor) la teoria efectelor fizice sensibile (viteza corpurilor în mişcare), şi se afirmă, prin Democrit şi Epicur — aparţinând aceleiaşi şcoli care este, desigur, „raţionalistă“, dar şi indiscutabil „materialistă“ —, subdivizarea materiei în atomi aflaţi în continuă mişcare: chiar şi sticla, chiar şi apa sunt ca nisipul; şi nu aveau microscop. Prin urmare, continuumul matematic şi discretumul fizic erau buni prieteni. Odată cu marea renaştere a ştiinţei burgheze, continuumul a servit la explicarea mişcărilor şi a forţelor mecanice terestre şi cereşti într-un mod grandios, iar discretumul la întemeierea chimiei, ştiinţa calităţii corpurilor existente în natură şi a combinaţiilor lor.
Astfel, calculul infinitezimal dă seama pe deplin de legătura dintre temperatura şi presiunea aburului şi lucrul mecanic ce poate fi obţinut prin destinderea sa; pe această bază, inginerul şi mecanicul se bizuie de atunci încoace cu deplină încredere. Să presupunem că, în scopul descifrării altor probleme optice, electromagnetice şi de fizică corpusculară, se poate scrie în mod util că temperatura şi energia variază nu prin infinitezimale continue, ci prin salturi finite minuscule, sau cuante, nu din această cauză relaţiile tehnologice îşi vor pierde în domeniul lor siguranţa şi precizia de folosire, iar Clausius va fi coborât la rangul de prostănac.
Teoria numerelor mari sau aceea a mărimilor evanescente nu foloseşte aşadar defel pentru a ne duce de nas că nu s-ar putea supune unor verificări cantitative şi de randament masa socială a producţiei şi a consumului.
Pentru a ajunge să salveze neîncetata reproducere a unei mase de bunuri, de avuţii, de valori, de efective obiecte de consum şi servicii pe care anumite clase sociale le prelevează din masa socială în propriul beneficiu, fără a fi furnizat vreo contribuţie de muncă, toate învârtelile acestor economişti contemporani se reduc la a adăuga muncii, ca izvor al valorii, alte izvoare.
Ei au rămas încremeniţi în poziţii deja demolate de Marx prin puternica sa critică din care ne-am adăpat copios acum şi în alte rânduri. Pretind din nou, dând înapoi faţă de Ricardo, că capitalul ar fi nu doar muncă acumulată, ci şi muncă „găsită“, şi că, prin urmare, şi pământul ar fi capital, şi moneda ar fi capital — nu în calitate de titlu „civil“ de a pune mâna pe capitaluri, ci ca izvor prin propria sa virtute de rod, analog celui al pământului. Ba chiar trebuie spus că aceste versiuni din 1954 sunt mai puţin ştiinţifice decât cele de acum două secole, mercantiliste şi fiziocrate.
Ascultaţi pentru ultima oară săptămânalul fabricanţilor noştri:
„Aplicarea unei legi matematice la valoarea economică a lucrurilor este la fel de raţională ca dorinţa acelui nebun care voia să ia trenul spre Genova rămânând aşezat pe acoperişul gării centrale din Milano. Dacă ar fi posibil să se fixeze valoarea bunurilor, aceasta ar implica nu numai oprirea evoluţiei genului uman, ci şi cristalizarea sa (!), ducând aşadar, prin consecinţă biologică, la extincţia sa“.
De câtă vreme spunem noi, marxiştii, că pentru ideologia burgheziei dominante sfârşitul privilegiului său (conţinut în mod virtual în descoperirea teoretică a relaţiei de clasă care exploatează o altă clasă) nu poate însemna altceva decât sfârşitul lumii?
Şi atunci să vedem cum judecă cel care ştie să fie „raţional“. Aceasta după ce i-am îngăduit să ne servească anecdota cu Rothschild, bine cunoscută străbunicilor noştri, dar care astăzi i se aplică miliardarului (se-nţelege) american, prin care s-ar dori explicarea legii numerelor mari. Şoferul bombăne pentru cei câţiva cenţi primiţi ca bacşiş: la cele cinci milioane de dolari pe care le aveţi! Iar el: Am zece, nu cinci; dar ştii câţi oameni sunt pe pământ? Nu? Îţi spun eu: două miliarde. Partea ta ar fi o jumătate de cent: ţi-am dat 25! Vreţi răspunsul? Se găseşte până şi în Lotte Civili a bunului De Amicis, [4] marxist cam cât o prăjitură cu frişcă.
Dar să vedem culmea ştiinţei datate 1954, teorema supremă a caracterului insesizabil, care ar trebui să ne facă să renunţăm la a mai „prinde“ valoarea economică, asemenea lui Ferravilla în duelul lui sciur Panera: dacă se mişcă, cum să-l străpung? [5] Iată:
„Asemenea lumii fizice, şi lumea economică se mişcă neîncetat; bunurile produse de munca lui Dumnezeu şi de munca omului (capitalul) trec într-adevăr printr-un proces neîntrerupt de transformare din clipa în care se nasc (producţia) până în aceea în care mor în mod aparent (consumul) şi nu pot fi produse şi nici consumate decât deplasându-se continuu dintr-un loc în altul“.
Aici nu există alt Dumnezeu venerat în afară de Mercantilism, pentru care esenţa atât a consumului, cât şi a producţiei este schimbul-transport: Dumnezeu, prin urmare, nu lucrează atunci când tribul primitiv sau ţăranul modern îşi mănâncă propriul grâu.
După cum, aşadar, matematica şi istoria nu sunt folosite într-un mod raţional, tot aşa nici teologia însăşi nu ar putea fi folosită într-un chip mai iraţional: în aceasta nu vom găsi niciodată munca lui Dumnezeu, ci doar harul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu munceşte, nu produce şi nu consumă; cel puţin până când nu se va dovedi că şi el a devenit un prestator de muncă, dependent de Confindustria.
Toate sunt bune de pus la ciorbă, şi se pescuieşte în domeniile cele mai diverse, numai pentru a scăpa de strânsoarea de a recunoaşte că orice valoare aflată în circulaţie în lumea capitalistă şi mercantilă a apărut din munca oamenilor pentru oameni, şi că nu au vărsat-o în circuit nici divinitatea, nici natura şi nici magica formulă capitalistă prin care Rothschild a moştenit miliardele strămoşului care, în anul zero, a primit în dar cei 25 de cenţi din anecdotă: dobânda compusă.
După reuniunea de la Genova, consacrată unei critici a economiei occidentale şi în special a celei americane, demonstrând contradicţiile sale inexorabile dintre productivitatea crescută a muncii şi refuzul de a reduce timpul de muncă, pentru a-i substitui exaltarea consumului intern şi extern al masei înfricoşător de crescânde de mărfuri produse, un tânăr tovarăş i-a trimis raportorului o scrisoare în care cerea combaterea teoriilor pe care le auzea expuse la cursurile, conştiincios urmate, de la Academia din Genova (patria Confindustriei, precum şi a învăţământului superior de discipline economice şi comerciale). El se declara pe deplin convins de poziţiile marxiste, dar cerea combaterea formulelor diferitelor şcoli şi ale diferiţilor autori care tindeau să exprime valoarea de piaţă a mărfurilor. Îi cita pe Kinley, Del Vecchio, Wieser şi se oprea asupra ecuaţiei lui Fisher, [6] numită de altfel „ecuaţia schimbului“, care face ca preţul unei mărfuri să depindă exclusiv de factorii ofertei şi ai cererii: cantitatea de marfă existentă pe piaţă, pe de o parte, cantitatea mijloacelor de plată existente pe aceeaşi piaţă, pe de altă parte, şi viteza de circulaţie a acestora.
Or, aceasta este, desigur, o teorie cantitativă, dat fiind că se exprimă printr-o ecuaţie matematică, însă se află la antipozii cercetării noastre, întrucât nu caută să exprime valoarea mărfii conform unor date rezultate în producţie, ci o face să varieze pur şi simplu după împrejurările pieţei. Este vorba despre una dintre numeroasele versiuni ale economiei oficiale, din momentul în care aceasta a dat istoric înapoi de la poziţia „clasică“ sau ricardiană a valorii-muncă şi s-a risipit în rigolele consemnării comerciale.
Acestui tânăr tovarăş ne-am limitat pe atunci să-i trimitem drept răspuns un citat din Marx în care aceşti cercetători plătiţi primesc loviturile de bici cuvenite, şi care îi lichidează chiar şi pe aceia care, astăzi titulari de catedre, nici nu se născuseră încă pe vremea când scria Marx. Voiam în acest chip să scoatem în evidenţă terenul cu totul diferit pe care este aşezată problema şi imposibilitatea naivei cerinţe de a „concilia“ acele ultime rezultate ale ştiinţei academice cu ale noastre, solid zăvorâte de aproape o sută de ani.
Fragmentul din Marx este extras din „Istoria doctrinelor economice“, Tomul VIII, ed. Lacoste, pag. 184 şi următoarele.
Iată cum răspunde Marx:
„Economia politică clasică încearcă să ajungă, cu ajutorul analizei diferitelor forme fixe şi străine unele de altele ale avuţiei, la unitatea lor lăuntrică şi să le dezbrace de forma în care ele stau indiferente una alături de alta“.
Aici Marx aminteşte reducerea rentelor şi a dobânzilor la părţi ale profitului, plusvaloare.
„Cu totul altfel stau lucrurile cu economia vulgară care începe să-şi dea importanţă, de îndată ce economia însăşi, prin analiza ei, a distrus propriile ei premise, a făcut ca ele să se clatine, deci de îndată ce există deja, într-o formă mai mult sau mai puţin economică, utopică, critică şi revoluţionară, antiteza economiei. Căci dezvoltarea economiei politice şi a antitezei generate de ea însăşi merge în pas cu dezvoltarea reală a contradicţiilor sociale şi a luptelor de clasă inerente producţiei capitaliste. Abia când economia politică a atins un anumit grad de dezvoltare — deci după A. Smith — şi a luat forme stabile, de ea s-a desprins, ca o înfăţişare distinctă a economiei politice, elementul care nu este decât o simplă reproducere a fenomenului ca reprezentare a acestuia, — elementul ei vulgar“.
„La aceasta se adaugă faptul că, pe primele trepte ale dezvoltării ei, economia vulgară nu găseşte materialul prelucrat în întregime, aşa că are şi ea, mai mult sau mai puţin, o contribuţie la rezolvarea problemelor economice din punctul de vedere al economiei politice, aşa cum a făcut, de pildă, Say, în timp ce un Bastiat n-a făcut decât să plagieze şi să suprime, prin raţionamentele sale, latura neplăcută a economiei politice clasice. Dar Bastiat nu reprezintă încă ultima treaptă. El se mai distinge prin lipsă de erudiţie şi printr-o cunoaştere cu totul superficială a ştiinţei pe care o înfrumuseţează în interesul clasei dominante. La el apologetica este încă pătimaşă şi constituie munca sa propriu-zisă, deoarece conţinutul economiei el îl ia de la alţii, aşa cum îi convine cel mai mult. Ultima formă este forma profesorală, care abordează lucrurile «istoric» şi, cu o înţeleaptă moderaţie, colecţionează de pretutindeni «ce e mai bun», pentru ea nefiind vorba de contradicţii, ci numai de completitudine. Aceasta este golirea de spirit a tuturor sistemelor, cărora pretutindeni li se toceşte ascuţişul şi care coexistă paşnic în caietul general de extrase. Febra apologeticii este moderată aici de erudiţie, care priveşte cu bunăvoinţă dispreţuitoare exagerările gânditorilor economişti lăsându-le să plutească ca nişte ciudăţenii în propria lor zeamă, fără sare şi piper. Întrucât asemenea lucrări apar abia atunci când economia politică ca ştiinţă şi-a încheiat misiunea, ele sunt totodată mormântul acestei ştiinţe. (Că ele [îşi închipuie că] se ridică, de asemenea, deasupra fanteziilor socialiştilor, acest lucru nici nu trebuie menţionat.) Chiar şi ideile reale ale lui Smith, Ricardo etc. — nu numai elementul lor vulgar — apar aici ca ceva negândit şi transformat în platitudine. Un maestru de acest gen este d-l profesor Roscher care s-a proclamat cu modestie Tucididele economiei politice. Identitatea sa cu Tucidide se întemeiază, poate, pe ideea pe care el o are despre Tucidide, şi anume că acesta din urmă a confundat întotdeauna cauza cu efectul“.
În acest punct al expunerii de la Asti, un alt tânăr tovarăş prezent, din Messina, i-a cerut raportorului să-i pună la dispoziţie corespondenţa respectivă, în scopul de a redacta un răspuns pe baza studiilor pe care le făcuse şi el pe tratatele universitare ale economiştilor burghezi. Acest tovarăş a pregătit o notă, însoţită la rândul ei de citate din Marx, în care este evidenţiată combaterea acelor diverse teorii şi a chestiunilor privind valoarea intrinsecă şi convenţională a monedei. În nota respectivă este examinată triada de teorii pe care este util să o reamintim aici cititorilor, lăsând loc unor viitoare tratări speciale asupra monedei.
1. Teoria „obiectivistă“ a valorii, care o raportează la costul de producţie, aparţinând şcolii clasice sau ştiinţifice. Este teoria lui Ricardo de la care a pornit Marx; aceasta consideră însă drept cost de producţie doar cheltuiala pentru capitalul constant şi capitalul-salarii: Marx adaugă profitul la rata medie şi obţine preţul de producţie, pe care propunem să-l numim valoare de producţie, de vreme ce la Marx acesta este egal cu valoarea de schimb a clasicilor.
2. Teoria „subiectivistă“ a şcolii psihologice sau austriece. De îndată ce burghezia „îşi dă seama“ că revendicările ei sunt de clasă şi nu ale întregii societăţi, ea părăseşte în toate domeniile obiectivismul şi revine la subiectivism. Este teoria utilităţii marginale, care este în raport cu nevoia individului, adică ţine seama de satisfacţia sa personală: ar valora milioane un pahar de apă în plin Sahara, şi nimic cel mai rafinat desert pentru cel căruia îi este greaţă după ospăţul consumat.
3. Teoria „echilibrului economic“, a şcolii numite matematică. Această şcoală, aşa cum am spus, nu foloseşte matematica pentru a găsi legi cauzale în geneza valorii de producţie, ci doar pentru a deduce preţul de pe piaţă din datele cantitative ale pieţei. Vrea să explice de ce oscilează nu numai preţul mărfurilor individuale, ci şi cel al mărfii echivalent general, moneda. Inflaţia sau deflaţia ar depinde de raritatea sau abundenţa de monedă, ţinând seama de viteza ei sau de capacitatea ei de a servi într-un timp dat la tranzacţii succesive de schimb.
În consideraţiile lui Marx — fără ca el să fi citit această tagmă măruntă —, cuprinse atât în Capitalul, Cartea I, cât şi în Contribuţii la critica economiei politice, este deja definitivă demonstraţia că aceşti factori de necesitate subiectivă sau de saţietate, ca şi cei de abundenţă sau penurie de semne ale valorii şi specii monetare, nu pot determina decât variaţii secundare prin natura şi anvergura lor, care se echilibrează în medie în jurul valorii deduse din datele procesului social de producţie; şi cu atât mai mult cu cât capitalismul mercantil — tip social de producţie — se extinde.
Prin urmare, modul în care valoarea mărfurilor se cifrează în raport cu monedele de hârtie convenţionale şi cu curs forţat, chiar dacă numerele care o reprezintă variază enorm, nu afectează bătaia legii valorii de producţie.
Toată această căutare a diverşilor economişti mercantili urmează aşadar o fundătură al cărei capăt îl cunoaştem de mult, şi nu ne mai priveşte.
Îi vom găsi pe burghezi, vor sau nu vor, pe drumul mare al funcţiei de producţie. Atunci vom discuta cu ei despre „limita“ funcţiei. Pentru ei este continuă şi nu are cotituri bruşte; pentru noi prezintă un „punct singular“, unde direcţia curbei line se frânge; toate direcţiile sunt în acelaşi timp posibile, precum razele fragmentelor ce pornesc dintr-o explozie centrală. Revoluţia socială.
Cuvântul „Welfare“ înseamnă bunăstare, prosperitate, nivel de trai ridicat şi este la modă în America, aliniindu-se în jurul lui toţi apărătorii tendinţei actuale a lucrurilor: euforie, cheltuieli tot mai mari, producţie tot mai accelerată şi pretenţia de a demonstra că bunăstarea medie este în continuă creştere.
Multe lucruri interesante sunt prezentate de această tendinţă, iar noi ne folosim de o lucrare foarte recentă a lui J. J. Spengler, de la Universitatea din Durham, care se intitulează: Economia bunăstării şi problema suprapopulării.
Doctrina despre care este vorba se opune decisiv celei marxiste, şi totuşi abordarea sa este pentru noi de maxim interes, deoarece vine să arate că adversarul teoretic trebuie să accepte acum lupta deschisă şi cu greu se mai refugiază în talmeş-balmeşul subiectivismului sau al mercantilismului şovăitor şi deliberat evaziv.
Din punct de vedere matematic şi istoric, apărarea capitalismului intră cu această doctrină foarte modernă într-o zonă mai luminată.
În primul rând, acordând cea mai mare importanţă celebrului indice al „venitului individual“ în raport cu „venitul naţional“ — iar raportul dintre ele este tocmai problema spinoasă a creşterii demografice — economiştii capitalismului ajung pe terenul producţiei şi recunosc că nu ajută la nimic trucurile mercantiliste pentru a scăpa de comparaţia dintre puterea de producţie şi numărul social al consumatorilor. Vom vedea că, pentru aceşti teoreticieni, preţurile nu mai sunt fapte „naturale“ incontrolabile, aflate deasupra voinţei sociale, ci ei susţin că, pentru ca economia capitalistă să reziste, trebuie să ajungă să modeleze „structura preţurilor“ conform unor planuri date. Să spunem imediat că este vorba despre nivelul preţurilor în diverse sectoare de consum, şi le vom vedea concluzionând imediat în favoarea unor preţuri mari la alimente, mici la produsele manufacturate! O ştiam prea bine.
Ei nu mai caută ecuaţiile de schimb ale lui Fisher, ci implantează — în felul lor — o funcţie de producţie: Spengler o adoptă pe cea a lui Douglas Cobb, al cărei sens vom încerca să-l clarificăm, fără a insista prea mult asupra aparatului matematic; în acelaşi timp, o contrapune funcţiei de producţie a lui Marx. Desigur, în aceea a „bunăstării“, clasele nu sunt puse în evidenţă, ca în mărimile folosite de noi; dar motivele sunt clare.
Din punct de vedere istoric, este deci interesant cum acest autor, fără a polemiza cu Marx, pe care nu-l numeşte şi nici nu-l citează, merge mai în urmă decât el şi leagă în mod deschis foarte recenta şcoală a bunăstării de nimeni altul decât Malthus şi de cunoscutele sale lucrări apărute în jurul anului 1830 despre economia politică şi principiul populaţiei.
Potrivit lui Spengler, Malthus a întrezărit soluţia care permitea adaptarea cantităţii de alimente la populaţie; sau chiar de a îmbunătăţi primul indice în raport cu cel de-al doilea. El schiţase două modele: primul răspunde fazei în care o societate reuşeşte să facă producţia să crească proporţional cu numărul membrilor săi, al doilea în care reuşeşte chiar să îmbunătăţească acest raport; depăşind astfel în ambele cazuri celebra sa formulă (considerată mai mult literară decât ştiinţifică) potrivit căreia populaţia creşte în proporţie geometrică, iar producţia de alimente doar în proporţie aritmetică.
Iată-l deci şi pe vechiul individ dubios ridicat şi el la rangul de binefăcător al bunăstării umane! Adevărata sa teorie nu a fost aceea că naşterile ar trebui reduse prin înfrânare morală, adică prin castitate dictată de raţiune şi ascetism, şi nici că populaţia ar trebui redusă cu orice preţ. Pentru el, populaţia putea, de asemenea, să rămână constantă sau să crească încet, iar produsele să fie suficiente; propunerea sa era foarte clară: să facă produsele care servesc nevoilor alimentare greu accesibile şi să menţină clasa care munceşte în lipsuri, să facă produsele de lux mai ieftine şi mai accesibile.
Acest lucru este atât de adevărat, încât e mai bine să-l lăsăm să o spună pe admiratorul nemărginit un secol mai târziu. Această paralelă este preţioasă pentru noi: ea confirmă teza noastră că, la un anumit moment de cotitură, teoriile de clasă se definesc şi se opun şi că ştiinţele sociale avansează în mari explozii seculare şi nu prin picurare obositoare de cunoştinţe superficiale academice şi compilaţii de mântuială care, aşa cum spunea Marx, uzurpă numele de cercetare ştiinţifică.
Malthus, ca şi Ricardo, ca şi Marx, scrie într-un moment de cotitură decisivă a istoriei: capitalismul prinde contur şi un profil clar faţă de vechile sisteme economice feudale; socialismul proletar schiţează deja critica teoretică a trecerii de la cele din urmă la cel dintâi şi a dezvoltării noii societăţi burgheze.
Iată cum relatează Spengler despre doctrina Maestrului redescoperit:
„Deşi Malthus pare să fi fost conştient de importanţa schimbărilor în structura preţurilor, el nu a specificat clar originea lor, probabil pentru că avea în vedere echilibrul din modelul 2 (nivelul mediu de trai crescând în ciuda creşterii populaţiei), şi pentru că nu a acordat prea multă importanţă efectului posibil al unor astfel de schimbări în condiţiile modelului 1 (nivel mediu de trai constant cu creşterea populaţiei). Aparent, el era conştient de faptul că s-ar declanşa un efect de substituţie împotriva (în favoarea) conceperii mai multor copii printr-o schimbare a structurii preţurilor care să cuprindă o creştere (scădere) relativă a preţurilor elementelor ce intră în costul reproducerii şi creşterii copiilor şi o scădere (creştere) relativă a altor preţuri. Căci el (Malthus) a descris ca fiind «de dorit» ca «hrana obişnuită» a oamenilor de rând «să fie scumpă», iar preţurile bunurilor de confort, ale celor de trai decent şi ale luxului să fie suficient de scăzute pentru a extinde consumul lor în rândul populaţiei. Presupunând că avea în minte condiţiile modelului 2, el considera că introducerea acestui tip de structură a preţurilor ar frâna natalitatea, ar stimula consumul, ar genera nevoi, ar amortiza presiunea demografică asupra venitului pe cap de locuitor şi ar întârzia astfel transformarea condiţiilor modelului 2 în condiţiile modelului 1“.
Înainte de a trece la orice altă dezvoltare şi pentru a demonstra că Malthus este în mod demn prezentat şi pe bună dreptate urmat de supercapitalismul modern din America, nu vrem decât să reproducem cuvintele deja scrise de Marx, cu multe generaţii înaintea Spenglerilor şi a „optimismului lor cinic“.
Pasajele, cu adevărat clasice şi decisive, se găsesc în volumul al VI-lea francez al Istoriei doctrinelor economice:
„Din teoria valorii a lui Malthus decurge întreaga teorie a necesităţii, în continuă creştere, a consumului neproductiv, pe care a predicat-o atât de insistent acest teoretician al suprapopulaţiei“.
„Concluziile trase de Malthus din a sa teorie fundamentală a valorii sunt foarte juste, dar această teorie, la rândul ei, a fost admirabil adaptată scopului său — apologia rânduielilor existente în Anglia: landlordismului, statului şi bisericii, pensionarilor, perceptorilor, zeciuielii, datoriei publice, agenţilor de bursă, aprozilor, pastorilor şi personalului casnic («cheltuielilor publice»), combătute de ricardieni ca tot atâtea pierderi perimate şi inutile ale producţiei burgheze, ca pagube. Ricardo apăra producţia burgheză totuşi în măsura în care ea însemna dezvoltarea cât se poate de nestânjenită a forţelor productive sociale, fără să se preocupe de soarta agenţilor producţiei, fie ei capitalişti sau muncitori. El recunoaşte legitimitatea istorică şi necesitatea acestei trepte de dezvoltare. Pe cât de mult îi lipseşte simţul istoric în ceea ce priveşte trecutul, pe atât de mult trăieşte el în centrul istoric al vremii lui. Malthus doreşte şi dezvoltarea cât mai liberă a producţiei capitaliste, numai în măsura în care mizeria pe care o îndură principalii ei agenţi, clasele muncitoare, este o condiţie a acestei dezvoltări, dar ea trebuie, totodată, să se adapteze «nevoilor de consum» ale aristocraţiei şi ale ramificaţiilor ei în stat şi biserică, ea trebuie, totodată, să servească ca bază materială pentru pretenţiile perimate ale reprezentanţilor intereselor moştenite de la feudalism şi de la monarhia absolută. Malthus vrea producţie burgheză în măsura în care ea nu este revoluţionară, în măsura în care nu creează un moment de dezvoltare istorică, ci numai o bază materială mai largă, mai comodă pentru «vechea» societate.
Aşadar, pe de o parte, avem clasa muncitoare, care, în virtutea principiului populaţiei, este întotdeauna excedentară în raport cu mijloacele ei de subzistenţă — o suprapopulaţie ca rezultat al subproducţiei; apoi clasa capitaliştilor, care în virtutea acestui principiu al populaţiei este întotdeauna în stare să vândă din nou muncitorilor propriul lor produs la preţuri la care muncitorii primesc numai atâta cât este necesar să-şi ţină zilele; în sfârşit, o parte considerabilă a societăţii formată din paraziţi, din sibariţi, în parte din stăpâni, în parte din slugi, care, cu titlu de rentă sau cu titlu politic, îşi însuşesc pe gratis o parte considerabilă de avuţie de la clasa capitaliştilor, ale căror mărfuri ei le plătesc însă peste valoarea lor, cu banii luaţi de la aceiaşi capitalişti; clasa capitaliştilor este călăuzită în producţie de tendinţa de acumulare, grupurile neproductive reprezentând, sub raport economic, numai tendinţa de consum, risipa. Şi totuşi, acesta este singurul mijloc de a scăpa de supraproducţie, care există concomitent cu o suprapopulaţie — suprapopulaţie în raport cu producţia. Ca cel mai bun panaceu şi pentru una şi pentru cealaltă — supraconsumul claselor aflate în afara producţiei. Disproporţia dintre populaţia muncitoare şi producţie va fi înlăturată prin aceea că o parte din produs va fi consumată de leneşi, de cei care nu produc. Disproporţia supraproducţiei capitaliştilor va fi suprimată de supraconsumul consumatorilor avuţiei“.
Nu doar Spengler calcă pe urmele lui Malthus. Nostalgicul episcop feudal englez şi modernii „purtători de cuvânt“ ai înaltului capital au în comun legea istorică potrivit căreia, pentru a avea o creştere a produsului şi o diminuare a consumatorilor, este necesar ca masa care munceşte să fie ţinută la un consum scăzut, mai ales în ceea ce priveşte produsele de primă necesitate, dar în acelaşi timp să fie menţinut ridicat produsul integral. Şi atunci, pentru consumul produsului suplimentar, soluţia lui Malthus sunt paraziţii din alaiul pre-burghez; soluţia celor foarte moderni este „structura preţurilor“, ceea ce înseamnă „structura consumurilor“. Structura susţinută cu căldură în cele două timpuri atât de îndepărtate este aceeaşi: puţine produse alimentare, multe produse pentru consumuri „diferenţiate“, de lux.
Cei foarte moderni înlocuiesc banda parazitară a nobililor şi a alaiului lor cu aceeaşi masă indistinctă a consumatorilor naţionali, obligându-i să consume ca nişte imbecili: puţină hrană, mult echipament pentru nevoi fictive.
Ei consideră că o masă foarte excitată şi drogată, dar prost hrănită, va face mai puţini copii, iar faimosul lor produs pe cap de locuitor se va menţine ridicat. Noi am răspuns de mai bine de o sută de ani, de când am adoptat cuvântul clasic proletariat, care vine de la prole. Masa obosită şi exploatată face prea mulţi copii, iar legea nu merge spre compensare, ci spre decompensare şi revoluţie. Cele două legi sunt în contrast direct.
Întreaga gândire modernă a clasei dominante se frământă în faţa problemei demografice. Nu doar Spengler vede salvarea în foamete. Dr. Darwin junior prevede cinci miliarde de oameni într-un secol, şi cifre înspăimântătoare mai departe, preconizând criza de distrugere a speciei. Un oarecare prof. Hill porneşte decisiv în luptă împotriva aplicării progreselor ştiinţifice pentru a salva vieţi umane. India creşte în fiecare an cu cinci milioane. El propune să nu se folosească în India penicilină şi DDT, ca o frână demografică, regretând istoricele epidemii şi foamete înfricoşătoare ale acelei ţări.
„Optimiştii“ demografici precum englezul Calver şi germanul Fuchs se gândesc, în schimb, că odată cu creşterea demografică se merge spre îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi arată că se menţin pe formula ipocrită a „libertăţii faţă de lipsuri“ şi a luptei împotriva mizeriei. Fuchs vede peste o sută de ani nu cinci, ci opt miliarde şi susţine că până la zece miliarde o scoatem la capăt cu mâncarea.
Dar dl. Cyril Burt, un alt britanic, ne face cadou o „teorie a proştilor“. El remarcă faptul că clasele înstărite fac copii din ce în ce mai puţini, cele sărace din ce în ce mai mulţi, şi acelaşi raport există între popoarele albe avansate şi popoarele sălbatice. Prevede, aşadar, că se tinde spre creşterea, prin ereditate, a celor inculţi (pentru el muncitor e egal cu prost) şi spre creşterea popoarelor non-albe care ne vor copleşi pe noi, europoizii. El pretinde, prin studii îndelungate, că a constatat creşterea prostiei sociale de patruzeci de ani încoace. Niciun cuvânt în plus: are dreptate.
Toţi aceştia se închid într-o fundătură pentru că vor să descopere sensul cursului admiţând a priori că totul trebuie să rămână aşa cum este astăzi: diviziunea societăţii în clase şi mercantilismul. Noi spunem că, de îndată ce diviziunea de clasă va fi depăşită din punct de vedere social, adică va fi desfiinţat elementul de legătură mercantil dintre producţie şi consum, problema se va rezolva de la sine cu producţie redusă, timp de muncă social ultraredus, creştere a populaţiei redusă şi, în anumite cazuri, inversată.
Structură a consumurilor nu de „proşti“. Aveţi dreptate, domnilor, proştii sunt cei care fac copii, iar astăzi vă fac să asudaţi din greu pentru ca cifra pe cap de locuitor să nu vă scadă printre degete.
Adevărata apărare a speciei este şi împotriva inflaţiei speciei. Dar ea are un singur nume: comunism. Nu nebuneasca acumulare de capital.
Istoric, cele două poziţii opuse se clarifică bine. Dar va fi necesar să le vedem în spinoasa „funcţie de producţie“.
Va fi ultima noastră etapă.
Este indispensabil să explicăm funcţia de producţie a lui Douglas Cobb adoptată de Spengler, „malthusianistul modern“, despre care am tratat, făcând tot posibilul pentru a clarifica sensul formulei matematice care o exprimă. După ce am constatat că, în „lupta de clasă teoretică“ dintre doctrina revoluţionară şi ştiinţa oficială, aceasta din urmă se consideră scoasă din vizuina străduţelor întortocheate ale teoriei mercantile a preţurilor şi constrânsă să accepte bătălia în câmpul arzător al producţiei, nu putem să nu abordăm confruntarea dintre cele două funcţii radical opuse: „funcţia lui Marx“ şi „funcţia lui Malthus“.
Am avut o şansă formidabilă în sarcina noastră grea de a susţine că Marx (ca să ne înţelegem) ştia mult mai multe decât cei care au studiat şi au scris după el, şi până astăzi, învingând supunerea idioată, şi din păcate răspândită chiar şi în rândurile proletare, faţă de „modernism“ şi de actualizare, întrucât adversarul a trebuit să facă două mişcări care indică situaţia sa strategică periculoasă: să treacă de la piaţă la producţie; şi să ridice împotriva steagului nostru, neschimbat de un secol, roba uzată a episcopului anglican de duzină, veche de o sută cincizeci de ani.
Această luptă de formule reci este, deci, ne place sau nu, viu politică, şi doar cei pentru care politica este o chestiune de pălăvrăgeli şi de şarlatanii pot strâmba din nas în faţa pocalului amar al expresiilor matematice, pe care cel mult vom încerca, cu multa noastră răbdare şi puţina noastră dexteritate, să-l îndulcim pe margini.
O „îndulcire“ veritabilă ar fi să redăm nota lui Marx despre Malthus şi despre clericalismul protestant, pe care o puteţi citi (are două pagini) în ediţia Avanti!, pp. 581-82 (Cap. XXIII, par. 2). Opera de tinereţe despre Principiul populaţiei care a făcut atâta vâlvă este din 1798:
„Cu toate că era popă al bisericii anglicane, Malthus a depus jurământul monahal de celibat. Într-adevăr, aceasta este una dintre condiţiile pentru obţinerea calităţii de fellowship al Universităţii protestante din Cambridge... Faptul acesta îl deosebeşte pe Malthus, în avantajul său, de ceilalţi popi protestanţi, care, respingând prescripţia catolică a celibatului preoţesc, şi-au însuşit în asemenea măsură preceptul «creşteţi şi vă înmulţiţi» ca misiune biblică specifică a lor, încât contribuie peste tot în mod neruşinat la înmulţirea populaţiei, predicând în acelaşi timp muncitorilor «principiul populaţiei». E caracteristic faptul că parodia economică a păcatului originar, mărul lui Adam, «dorinţa nestăvilită», «the checks which tend to blunt the shafts of Cupid», cum se exprimă glumeţ popa Townsend, acest punct delicat a fost şi este monopolizat de către domnii reprezentanţi ai teologiei protestante, sau, mai bine zis, ai bisericii“.
Urmează o observaţie amuzantă asupra faptului că economia politică, studiată de filozofi şi oameni de stat într-o primă fază, i-a interesat apoi atât de mult pe preoţi. Şi aici Marx îl citează pe vigurosul Petty, care a scris: „Religia înfloreşte cel mai bine acolo unde preoţii îşi mortifică cel mai mult trupul, după cum justiţia înfloreşte cel mai bine acolo unde avocaţii mor de foame“. Acesta îi sfătuieşte pe pastorii protestanţi, dat fiind că nu vor să-şi mortifice carnea prin celibat, aşa cum a dictat Sfântul Pavel, să nu genereze un număr de preoţi mai mare decât cel al celor 12.000 de beneficii incluse în bugetul englez al epocii.
Vă las apoi să citiţi cum episcopii protestanţi s-au năpustit cu fraze nu mai puţin prosteşti împotriva lui Adam Smith, care, admirator al marelui filozof David Hume, îi lăudase ateismul stoic, precizând că pe patul de moarte, după o viaţă exemplară de virtute, îl citea senin pe Lucian şi juca whist. „N-aveţi decât să râdeţi de Babilonul în ruine şi să felicitaţi pe faraonul învechit în rele!“. Voi care, pe baza cuvintelor lui Hume, credeţi că „nu există dumnezeu şi că nu există minuni!“.
De când am fost înţărcaţi am spus mereu că există ceva mai detestabil decât un preot romano-catolic: şi anume un preot reformat.
Trebuie să trecem la partea amară. În funcţia de producţie adoptată de Spengler şi de întreaga şcoală a „bunăstării“ nu figurează cantităţile de valoare aduse de capitalul fix, de salariu şi de plusvaloare, în fiecare marfă, în produsul unei întreprinderi sau în întregul produs social. Figurează, în schimb, produsul naţional pe un an, forţa de muncă şi avuţia-capital a naţiunii, dar numai ca „indici“, adică ca numere care reprezintă variaţia lor în raport cu un an de pornire, pentru care cele trei mărimi vizate se consideră egale cu unu sau, aşa cum se obişnuieşte cel mai adesea în statistici, cu o sută.
În timp ce relaţia dată de Marx este simplă, constituind o adunare, şi deci în limbaj matematic este o „funcţie liniară“ (după cum se ştie, în limbajul comun numim liniar un lucru pe care toată lumea îl înţelege imediat); relaţia lui Douglas Cobb este „exponenţială“, deoarece în ea figurează ridicări la putere, iar acestea nu sunt cu exponent întreg, cum ar fi pătratul sau cubul pe care toată lumea le cunoaşte, ci cu exponent fracţionar, ceea ce l-ar pune într-o oarecare încurcătură pe un licean matur, dar lipsit de un revolver. Să vedem cum o scoatem la capăt.
Prin litera Y indicăm „venitul naţional“, sau mai bine zis indicele venitului naţional în raport cu un an de referinţă. În Italia ni se spune, în mare, că venitul naţional din prima perioadă de după război era de şase mii de miliarde, iar astăzi a atins zece mii. Dacă baza din 1946 este 100, indicele de astăzi este 167.
Prin venit naţional înţelegem suma tuturor încasărilor cetăţenilor, fie ei muncitori, funcţionari, producători direcţi, comercianţi, proprietari, industriaşi. În general, acesta se calculează din veniturile impozitate din muncă, din salarii, din capital, din proprietate: să îl acceptăm aşa cum ni se dă.
Această cantitate este acum definită de burghezi, şi este o concesie obtorto collo [în silă] făcută adevărurilor marxiste, drept valoare adăugată de muncă în producţie (vezi Dialog cu Stalin, ziua a treia).
Mai este apoi litera L, care reprezintă indicele forţei de muncă. Acest indice se referă la numărul de persoane. Ar trebui să fie numărul persoanelor angrenate în producţie, dar este luat de autorii la care ne referim drept indice al populaţiei. Acest lucru echivalează cu a considera că raportul dintre populaţia productivă şi cea totală rămâne mereu acelaşi (vezi prima parte a acestei expuneri) şi implică, de asemenea, presupunerea că în perioada studiată nu variază gradul de ocupare şi rata complementară de şomaj a persoanelor apte de muncă.
A treia literă K reprezintă, tot ca indice, „avuţia producătoare de venit“. Aici trebuie să clarificăm. K nu este doar capitalul, ci întregul complex al capitalului industrial, comercial şi financiar şi al patrimoniilor imobiliare. Mai mult, K nu este (ca în funcţia noastră liniară) capitalul-marfă, capitalul-produs ieşit din producţie într-un an, faimoasa „cifră de afaceri“ a întreprinderii capitaliste pure, ci întreaga valoare a instalaţiilor de producţie, chiar şi a acelei părţi imense care la sfârşitul ciclului anual de muncă rămâne reintegrată în valoarea sa. K ar fi, aşadar, indicele „patrimoniului naţional“ mai mult chiar decât al „capitalului naţional“: deocamdată să nu ne întrebăm cum furnizează statisticile o astfel de măsură.
Iată formula redusă la cea mai simplă expresie:
Y = Lm × K(1-m)
Formula întreagă este încă puţin mai complexă. Am eliminat un prim coeficient A care poate servi la echilibrarea unităţilor monetare de măsură în oscilaţia lor, şi care se consideră egal cu unu, prin urmare se anulează. La final există apoi un alt factor care influenţează indicele, şi anume R care ar trebui să indice variabila „productivitatea tehnică a muncii“ şi este ridicat la un coeficient t care indică numărul de ani trecuţi: poate fi dat la o parte presupunând deocamdată că tehnica socială este neschimbată. Vom vorbi despre el mai încolo: nu mănâncă copii.
Totuşi, trebuie să facem problema mai puţin spinoasă folosind numere în loc de litere. Încurcătura stă în acel exponent m mic. Să spunem imediat că pentru autorii teoriei acesta este egal cu 0,75. În mare, indicele muncii influenţează indicele venitului nu cu exponentul unu (adică aşa cum a lăsat-o mama natură), ci cu un exponent redus la trei sferturi. Celălalt sfert? Îl găsim expus în dreapta sus la K, atribuit avuţiei-capital: de fapt, dacă m este 0,75, este uşor de văzut că 1 - m este 0,25.
Doctrina începe prin a spune: să punem această formulă. Apoi se susţine că cercetările empirice pe baze statistice i-au condus pe numeroşii autori ai şcolii să calculeze m de la 0,70 la 0,80 în diferite ţări, şi se ia 0,75. Adoptat.
Să vedem imediat deducţia practică.
În anul de pornire indicii Y, L, K sunt toţi 100. Formula spune în acest caz:
100 = 1000,75 × 1000,25
Ei bine, acest lucru este aritmetic exact, dat fiind că cei doi exponenţi dau prin adunare unu.
Calculul este puţin sâcâitor, şi cine ştie să folosească logaritmii o poate face. El va găsi nevinovatele cifre: 31,623 × 3,1623 = 100. Rămânem la stâlpul de pornire şi nu trebuie să ne facem griji.
Trebuie să vă rugăm să ne credeţi pe cuvânt când vă spunem că se menţine concluzia, pentru variaţii puţin relevante ale indicilor, dacă înlocuim forma exponenţială cu o formă aproximativă şi (slavă Domnului) liniară, care este aceasta: Y = 0,75 L + 0,25 K.
Atunci verificaţi fără logaritmi că la pornire 100 = 0,75 × 100 + 0,25 × 100. Lapalissian.
Sensul tezei adverse începe să se vadă: pentru a face să crească bunăstarea, munca contează trei sferturi, iar pentru celălalt sfert contează avuţia. Noi am fi scos-o la capăt repede (dar comparaţia o lăsăm pe mai încolo): Y = L, şi tu, K, te poţi duce la naiba.
Fiţi pe fază acum, băieţi. Anul începe să treacă şi... preoţii protestanţi să facă copii. Dacă populaţia creşte în fiecare an cu 1% (nu doar la Napoli şi la Tokio se reuşeşte asta) indicele L va merge după un an de la 100 la 101. Ce se va întâmpla cu Y, dacă capitalul s-a oprit la 100?
Vom vedea cu amândouă formulele (recomandăm să vă ţineţi de a doua pe timp de furtună):
Y = 1010,75 × 1000,25 = 0,75 × 101 + 0,25 × 100 = 100,75
Noi am fi spus: a existat cu 1% mai multă forţă de muncă, şi valoarea venitului a urcat cu 1%, şi este 101: nici vorbă; este cu doar 0,75% mai mult.
Dar înainte de a ajunge la conceptul superior al prosperităţii, autorul nostru se preocupă de un alt indice esenţial, indicele nu mai este cel al venitului naţional global, ci al venitului pe cap de locuitor, al venitului individual; fie că acesta este obţinut împărţind la numărul de locuitori, de apţi de muncă, de muncitori angajaţi, aici nu se schimbă nimic. Aceştia au crescut însă de la 100 cât erau la 101 (exact aşa cum preoţii lui Malthus practică şi nu predică) şi deci Y : L, care era 100 : 100, şi deci 1, unu, devine în mâinile noastre 100,75 : 101 care, dacă ne permiteţi, face 0,9975, cu scăderea de 0,0025 adică (nu vă speriaţi) de un sfert la sută. Dacă populaţia creşte, bunăstarea scade. Nu noi o spunem, ci textul: „dacă raportul dintre muncă şi capital creşte cu unu la sută, remuneraţia muncitorului individual scade cu aproximativ un sfert la sută“. Înţeles.
Remediul, aşadar, ar fi să diminuăm numărul muncitorilor? Niciodată: acest lucru nu numai că este contestat cu vehemenţă de noi (răspunsul nostru îl găsiţi în altă parte şi în afara formulei! Ce faceţi cu indicele timpului de muncă zilnic, domnilor?), dar nici măcar nu o spune cu adevărat Malthus, pastor la 1800, şi nici oiţele — cu gheare de lup — ale capitalismului din 1954. Remediul — a-ten-ţi-e! — se numeşte cu cuvinte de foc: acumularea capitalului.
Şi, într-adevăr, veniţi încoace, sărmane numere cuminţi, este necesar ca, pentru a-i domoli pe Lucifer, Cupidon şi pe zeul pastorilor, să crească odată cu populaţia şi avuţia „naţională“; şi deci trebuie ca şi K să urce la rândul său. Bine. Să urce la 101. Se va obţine:
Y = 1010,75 × 1010,25 = 0,75 × 101 + 0,25 × 101 = 101.
Curiozitate pentru candidaţii la bacalaureat: ambele calcule sunt uneori riguroase.
Şi atunci, venitul naţional nu doar că a ajuns, gâfâind, la 100,75; ci a urcat de-a dreptul şi el la 101. Ura! Dar un moment, se întreabă textul, ce se întâmplă cu venitul individual? Simplu: 101 împărţit la 101: este tot unu, ca şi înainte. Cu alte cuvinte: dacă populaţia creşte, este necesar ca şi capitalul să crească în aceeaşi măsură, dacă chiar se vrea ca bunăstarea să rămână staţionară!
Dar aceşti domni sunt cel puţin la fel de progresişti ca un palmier. Venitul pe cap de locuitor trebuie, ce naiba, să urce şi el cu 1% pe an atunci când populaţia creşte: altfel unde se duc prosperitatea şi civilizaţia creştino-burgheză? Hei, numere!
Să vedem cum să facem. Să încercăm să facem să urce capitalul cu 2%. Încă nu am ajuns acolo, dat fiind că
Y = 0,75 × 101 + 0,25 × 102 = 101,25.
Dar acest total de 101,25 trebuie împărţit, să nu uitaţi, la 101 participanţi la banchet: venitul individual a devenit, din 1, doar 1,0025 şi nu a câştigat decât un sfert la sută.
Să ardem etapele. Rămânând stabilit că într-un an forţa de muncă a urcat cu 1%, să urce capitalul cu 5%:
Y = 0,75 × 101 + 0,25 × 105 = 102;
Y / L = 102 : 101 = 1,01 circa.
Aşadar, dacă într-o ţară, într-un an, forţa de muncă (populaţia) creşte cu 1%, cu condiţia ca şi capitalul acumulat să crească cu 5%, se va putea întâmpla ca venitul personal să crească cu 1%. Mai numeroşi şi mai fericiţi.
Un moment, vă rugăm. Să scrii numere pe hârtie costă întotdeauna la fel, fie că sunt cele pentru loto, fie cele pentru calculul sublim. I-am ordonat lui K să urce la 101 şi apoi la 105. Dar în realitate cum se poate întâmpla acest lucru? Într-un singur mod: acumulare; cu un termen echivalent: investiţie; cu un termen echivalent: economisire. Băgaţi de seamă că nu noi deducem, ci urmărim cu fidelitate enunţurile textului advers.
Unu la sută (1%) din avuţia naţională K se poate obţine şi adăuga numai dacă se consumă mai puţin din venitul anului precedent! Dar băgaţi de seamă: pentru aceşti domni capitalul nu este doar valoarea produsului, ci şi a întregii maşinării sociale, cu natura cu tot! Aşadar, ei nu cer creşterea avuţiei de la un miracol şi de la „munca lui Dumnezeu“ (precum inefabilul monetarist cunoscut de noi din Confindustria italică), ci de la economisire, adică de la munca... prostului.
Potrivit autorilor în cauză, valoarea avuţiei generatoare de venit este de patru până la cinci ori mai mare decât cea a venitului naţional. Astfel, întreaga Italie ar valora astăzi, cu un venit de zece mii de miliarde, abia cincizeci de mii de miliarde. Nu negăm că prin formulele U.N.R.R.A. au obţinut-o şi mai ieftin, totuşi această cifră corespunde la circa un milion şase sute de mii pe hectar: treacă-meargă pentru vârful Gran Sasso, dar nu pentru Domul din Milano sau pentru Fiat Motoare. [7]
Să trecem însă peste raportul 5, descoperit de prosperişti. Într-adevăr, ei spun că, pentru a pune deoparte 1% de acumulare, trebuie să se economisească 4% sau 5% din venit.
Atunci, s-o luăm de la capăt. Dacă nu suntem economisitori buni, urcând de la 100 la 101 pierdem din bunăstare. Vrem să o menţinem stabilă: trebuie să economisim atât de mult încât să ducem şi pe K de la 100 la 101, adică 1% din avuţia totală, deci 4% din venitul fiecărui individ. Sau chiar 5%.
Mai progresist de atât, intri în PCI. Pentru a evita încurcătura ca bugetul meu personal anual să piardă un sfert la sută, am o reţetă infailibilă: mă lipsesc de consumul a 5%. Mănânc cu 4,5% mai puţin, dar prosperitatea generală este salvată! Şi a mea personală!
Totuşi, eu vreau să pot citi în ziare că venitul a urcat cu 1%: am văzut că K trebuie să ajungă la 105. Foarte bine: este suficient ca producătorul-consumator individual să pună deoparte 20, dacă nu 25, din venitul său, care era 100. Concluzia este cât se poate de strălucită: muncitorul care abia îşi duce zilele şi care oricum doreşte o bunăstare mai mare, aspiră să îşi mărească venitul individual, cota sa din venitul naţional, cu 1% pe an: va ajunge cu uşurinţă la acest lucru, dacă el şi toţi ceilalţi acceptă să consume 80 în loc de 100! Avantajul pe care îl vor avea în anul următor va fi acela de a trece nu de la 100 la 101, ci de la 100 la 81!
Se spune că matematica nu este o părere, în schimb chiar şi cu matematica banală se pot face trucuri: cititorul ar putea crede că glumim, că le-am schimbat cărţile pe masă profesorilor în cauză. Trebuie să cităm: o spun chiar ei.
Revista „Scientia“, numărul din aprilie 1954, pag. 130:
„Cu o populaţie şi o forţă de muncă staţionare, creşterea venitului cu 1% pe muncitor şi pe an va implica o rată de economisire de 16-20% pe an“.
Textul calculează pentru L = 100 şi K = 104; noi am făcut-o pentru L = 101 şi K = 105.
Înainte de a trece la critica legii avansate ca ipoteză de economiştii „bunăstării“, nu vrem să trecem sub tăcere ceea ce ar răspunde ei în faţa acestei stranii perspective de îmbunătăţire. Există creşterea continuă, datorită noilor resurse tehnico-ştiinţifice, a forţei productive a muncii, care îi permit aceleiaşi forţe de muncă să producă o avuţie mai mare. Potrivit textelor şcolii, în ultimele decenii şi în ţările cele mai dezvoltate, acest efect, care era indicat cu factorul Rt, ar fi de 1,01t: aceasta înseamnă că în fiecare an s-ar înregistra o creştere a venitului cu 1% faţă de cel precedent; presupunând constante forţa de muncă şi avuţia acumulată anterior.
Să admitem totuşi această rată de progres, considerată ca fiind maximă. Înseamnă că venitul individual de 100, pentru a trece într-un an la 101, nu va avea nevoie de nimic, dacă populaţia ar fi staţionară. Dar dacă aceasta creşte cu 1%, singurul efect al progresului tehnic va fi tocmai acela că venitul individual nu va avea nevoie de economisire, pentru a rămâne fix. Dacă însă, conform preceptelor prosperităţii, el trebuie să crească cu 1%, acest lucru trebuie, ca şi mai înainte, cerut de la economisire: aceasta va scădea cu 4 sau 5 şi va fi de 16% în loc de 20%, sau de 20% în loc de 25%.
Întregul rezultat se modifică astfel: muncitorul care vrea să-şi ducă venitul sau încasarea de la 100 la 101 va trebui — împreună cu toţi ceilalţi — să consume nu 80, ci 84. Cu alte cuvinte, va ajunge la egalitate nu după 20 de ani, ci după 16, admiţând, prin absurd, că nimic nu va întrerupe progresia automată a productivităţii.
Până în acest punct am luat în considerare încasările băneşti, dar aici intervine adevărata fineţe malthusiană a doctrinei „bunăstării“ (Welfare). Altceva, stabileşte ea, este output-ul, randamentul individual, altceva este adevărata bunăstare. Aceasta din urmă este influenţată de modul de a-şi subdivide propriile consumuri. Pentru acelaşi venit cheltuit — se înţelege că destinaţia numărul unu este întotdeauna saving-ul, adică a nu consuma, ci a investi ca o dulce ofrandă adusă capitalului în curs de acumulare — bunăstarea poate să crească sau să scadă. Acest lucru depinde de „gusturile“ individului sau de cele predominante într-o populaţie (publicitatea sub toate formele sale dând o mână de ajutor) şi, de asemenea, de faimoasa „structură a preţurilor“, adică de facilitarea anumitor consumuri prin preţuri reduse şi diminuarea altora prin preţuri ridicate.
Nu ne este cu siguranţă posibil aici să dezvoltăm toate analizele şi schemele care vor să le reprezinte, cu scopul de a rezolva faimoasa problemă a populaţiei optime. Am spus deja faptul că aceste concluzii ale majorităţii economiştilor se orientează spre restaurarea preceptelor lui Malthus: structură cu preţuri mari şi consum redus la alimente; preţ mic şi consum mare la toată cealaltă serie de bunuri şi servicii, de la îmbrăcăminte, la cinema, la motoretă etc.
Concluziile acestei şcoli sunt că, chiar şi în zonele cu o populaţie densă, poate exista o dezvoltare a „bunăstării“, deşi populaţia continuă să crească în ritmurile semnificative constatate în ultimul timp. Cu toate acestea, ei nu-şi ascund gravele preocupări pentru multe ţări moderne care se îndreaptă spre suprapopulare, adică tind să treacă dincolo de acel optimum al populaţiei căutat cu atâta elaborare, ducând la ruina atât a acelui optimum numeric, cât şi a „bunăstării“ moderne, manipulată şi hiper-drogată.
Am arătat deja de mai multe ori diferenţele dintre prezentarea noastră a societăţii capitaliste moderne şi cea conţinută în formulele discutate acum. Dar trebuie să mai insistăm asupra câtorva. Noi căutăm mai ales clasele şi subdiviziunea valorii produse între aceste clase: îi dăm formula pentru o societate burgheză „model“ în care sunt prezente trei clase: muncitori care primesc salariu, întreprinzători care primesc profit, proprietari care primesc rentă. Formulele noastre repartizează produsul social, şi venitul social, între cele trei grupuri.
În societatea specifică căreia i se aplică formula forţei de muncă L şi a avuţiei K se porneşte de la premisa că toţi membrii societăţii ar fi muncitori şi ca şi cum avuţia K ar fi socială, adică la ea ar participa toţi locuitorii. Dacă de fapt nu se neagă că distribuţia venitului global între indivizi nu este cu siguranţă uniformă (se aplaudă ba chiar toto corde [din toată inima] la adresa lui Malthus în observaţia sa că transferul unei părţi din venituri către cei relativ mai săraci constituie o diversiune de la formarea marilor capitaluri — de fapt, acei mizerabili ar fi capabili să înfulece totul şi să nu „salveze“ nimic), se raţionează pe indicele L ca şi cum acesta ar cuprinde toţi membrii societăţii, adică toţi ar fi muncitori — în raporturile obişnuite de vârstă, sex etc.
Iar atunci când se cere să se economisească o anumită cotă — scriitorul nostru trage concluzia că pentru ţările cele mai fericite (citeşte America) aceasta nu trebuie să fie mai mică de un 10 sau 12% — aceasta se calculează raportându-se la tot numărul L, fără nicio excludere, fie ea şi minoritară. Venitul naţional este deci considerat ca fiind ansamblul unor venituri individuale omogene, de un singur fel.
Prin urmare, aceşti malthusieni de astăzi nu scot în evidenţă nu numai rentierii şi curtenii şi preoţii lor, dar nici măcar pe întreprinzători. A lor este o societate în care se imaginează că „patrimoniul“ fiecărei întreprinderi ar aparţine tuturor cetăţenilor sau, cel puţin, tuturor angajaţilor ei. Fiecare ajunge, într-adevăr, să împartă ceea ce iese ca venit din forţa de muncă (la trei sferturi!) şi din avuţia socială naţională sau a întreprinderii. Apoi, când economiseşte, este clar că primeşte în schimb acţiuni pentru cointeresarea angajaţilor în propria sa întreprindere, care au caracterul unei coparticipări la venitul naţional „din capital“.
Acest supercapitalism trucat, care răzbate din toate apologiile indecente de tip Digest despre felix America, [8] se bazează pe oferirea câtorva acţiuni ale fabricii către muncitori drept cadou şi pe băgarea pe gât, „în rate“, a unei bune părţi din produsele acesteia sau ale unor întreprinderi similare din alte sectoare ale „structurii consumurilor“.
Un asemenea sistem, în angrenajul său fundamental, inexorabil mercantil, înjugă tocmai pe producătorul consumator, pe muncitorul productiv, să subscrie rate din munca sa viitoare — o nouă şi mai josnică sclavie — impunându-i să aibă un corp şi două suflete, să adauge la fiinţa sa de muncitor care susţine o parte vie a greutăţii sociale livreaua de consumator neproductiv. Iar peste toate acestea tronează ecuaţia imbecilă dintre prosperitate şi libertate.
Dacă eu aş fi un capitalist şi un apărător al utilităţii istorice a acumulării capitalului, fapt afirmat pozitiv într-o întreagă epocă, care pentru Occident este în spatele nostru, dar pentru Orient trăieşte cu drept absolut şi cu o eficienţă de neoprit, aş prefera, de asemenea, să calculez acumularea cu formula lui Marx şi nu cu aceasta a Welfare-ului, învăluită în ştiinţă, dar intim ireală şi imbecilă.
La Marx, acumularea este cerută de la plusvaloare şi nu de la salariu: cade deci în sarcina profitului şi a rentei, niciodată a remuneraţiei muncitorului. Fiind divizată societatea în cele trei clase, nu prezintă interes şi nu are niciun sens să se facă medii care să iasă din conglomeratul de remuneraţii scăzute pentru milioane de oameni şi venituri ridicate ale conducătorilor de întreprinderi şi ale marilor proprietari funciari.
Muncitorul îşi primeşte salariul şi îl consumă în întregime. La origine acesta abia ajunge să-l facă să trăiască, odată cu productivitatea crescută acesta creşte, dar într-un ritm mult mai lent decât aceasta: îşi ridică nivelul de viaţă, dar nu atinge nici în vis nivelurile euforice la care i se poate spune: pune deoparte!
Capitalistul şi proprietarul funciar au alternativa de a consuma personal, sau cu micul lor alai de paraziţi, profitul şi renta, sau de a consuma mai puţin, şi poate chiar de a fi sobri până la nivelul convenţionalului „per capita income“ mediu, care surclasează cele mai bune salarii şi retribuţii, dedicând restul unei investiţii ulterioare, pentru acumularea progresivă a capitalului.
Cu alte cuvinte, capitalistul lui Marx, personajul modelului nostru de societate burgheză, este mult mai puţin indecent ca exploatator şi speculator decât acela — sau decât anonima întreprindere, sau decât anonimul stat capitalist — pe care îl întâlnesc în modelul social — fals şi inexistent — al celor de la Welfare.
Capitalistul lui Marx poate admite cu uşurinţă că este o maşină de extras valoare din munca muncitorilor săi şi de a o destina funcţiei sociale de a spori echipamentul tehnico-productiv într-o măsură pe care economiile necapitaliste nu ar fi putut-o atinge niciodată. El acţionează într-o societate de clasă, dar în acelaşi timp ajunge să înfăptuiască cucerirea istorică de a transfera producţia de pe planul individual pe cel social.
Societatea lui Spengler (model imaginar) nu este decât un egalitarism mercantil, lucru pe care mulţi îl confundă cu socialismul. Ea poate fi trucată în acest fel, mascând supraprofiturile ţărilor superindustriale, în măsura în care nu separă şi nu pune în evidenţă modelul pur al societăţii de întreprinderi, ci îl diluează în amestecul societăţilor de astăzi care conţin o masă de cel puţin jumătate de mic-burghezi şi clase de mijloc. Poate deci miza pe ambiguitatea mediilor statistice. Dar rezultatul este foarte slab. Imaginându-ne că venitul din muncă şi venitul din avuţie plouă asupra tuturor, şi că toţi, prin economisire, contribuie la acumularea pentru noile investiţii, nu se ajunge, după ce s-a impus veniturilor minime procentul greu de economisire de 12%, 16%, 20% şi chiar 25%, decât la o rată de creştere a capitalului social de 1% pe an şi, îmbinând-o cu creşterea productivităţii, de 2%. Sunt ritmuri ridicole: într-un secol, creşterea anuală de 1% nu duce decât la un capital între dublul şi triplul celui iniţial!
Cu 2% s-ar obţine că în suta de ani de viaţă a capitalismului avuţia socială s-ar fi înmulţit abia de şapte ori! Şi aceste lucruri le înghite publicul din patria miliardarilor!
În cursul acestui studiu (nr. 15 din Programma) am dat cifrele faimosului tablou al reproducţiei simple al lui Marx, extins la societatea ternară, care se rezumau, la 10.000 de produs, în următoarele părţi: capital constant 6.000, salarii 1.500, profituri 1.500, rente 1.000. Într-o asemenea societate, ceea ce se numeşte venit naţional ar fi de 4.000. Să presupunem că în anul de pornire această societate ar fi formată din o sută de persoane şi să considerăm un proprietar funciar, doi capitalişti (în fiecare dintre cele două secţiuni) şi 97 de muncitori.
Venitul mediu individual este evident 40. Dar acesta revine astfel: pentru proprietarul funciar 1.000, pentru cei doi capitalişti 750, pentru salariaţi 1.500 : 97, adică 15,45.
Domnii burghezi au admis că se poate opera pe modele sociale, că au dreptul de a folosi drept unitate de valoare o unitate monetară contingentă deşi aceasta tinde să oscileze, şi, cu mecanismul lor care porneşte de la o ipoteză matematică asupra legilor care guvernează modelul, au pierdut orice drept de a defini construcţia lui Marx drept o tautologie, adică de a o acuza că presupune în mod arbitrar ceea ce vrea să găsească şi să demonstreze.
Ei bine, care dintre cele două modele vi se pare că seamănă mai mult cu societatea în care trăim?
Să continuăm, şi promitem să nu mai dăm alte formule, ci doar câteva cifre.
În societatea lui Marx să punem problema lui Spengler: populaţia creşte într-un an cu 1%, şi totuşi se vrea ca venitul pe cap de locuitor să nu scadă, ci la rândul său să câştige 1%. Cât trebuie să se acumuleze?
Proprietarul funciar este mereu unul, întreprinzătorii mereu 2, proletarii urcă la 98. Venitul pe locuitor scade de la 40 la 39,65, dacă totul rămâne ca înainte, şi în acest caz nimic nu se schimbă pentru proprietarii funciari şi capitalişti; doar venitul salariaţilor scade la 1.500 : 98, adică 15,30.
Dar noi pretindem ca venitul mediu să urce la 40,40, şi la cei 101 locuitori revin circa 4.080 de lire din venitul „naţional“. Dacă raporturile rămân aceleaşi, acesta se va împărţi în 1.020 rentă, 1.530 profituri, 1.530 salarii. Muncitorii vor avea 1.530 : 98, adică 15,60, câştigând exact 1%.
Totuşi, în timp ce în anul precedent avansurile capitaliste fuseseră de 6.000 pentru capital constant şi 1.500 pentru salarii, adică 7.500, va fi necesar ca ele să urce la 6.120 plus 1.530, adică 7.650. Deci va trebui să se economisească şi să se investească 150 din randamentul anului precedent.
Cine scoate cei 150? Muncitorii? Niciodată; Marx nu a pictat atât de sumbru lumea capitalului. Vor fi domnii capitalişti cei care vor consuma nu tot profitul de 1.500, ci doar 1.410 (cu 90 mai puţin, adică 6%); şi domnul proprietar funciar care va consuma nu 1.000, ci 940 (cu 60 mai puţin). Nu se vor îmbolnăvi, oricum consumul lor va scădea cu 6%, în timp ce al muncitorilor va urca cu 1%. Totuşi, în anul viitor capitaliştii vor obţine 1.530 şi deci nu vor fi pierdut decât 4%, iar proprietarii funciari 1.020, cu acelaşi efect.
Dacă acesta ar fi planul lui Marx de reproducţie progresivă, s-ar merge foarte încet. Este evident că, prin formula noastră de acumulare, timpii sunt enorm acceleraţi. Va fi suficient să presupunem că — dedicându-se faimoasei abstinenţe — capitaliştii şi proprietarii nu consumă decât 85% din veniturile lor grase, pentru a avea o economisire de 15% din 2.500 şi deci de 375 de lire de adăugat la capital, ca un spor la cele 7.500 de pornire. Ritmul anual urcă astfel la 5%. Cu un asemenea ritm, într-un secol, capitalul devine de 132 de ori mai mare.
Dar nu este deloc dificil să se economisească şi să se investească dublul, 30% din profituri-rente, şi să se ducă rata la 10%. În acest caz, într-un secol, capitalul devine de 4.140 de ori mai mare. Lucrurile încep să se mişte.
Un moment, vor spune Spengler şi asociaţii. Voi marxiştii aveţi marea obsesie de a numi capital produsul anual, şi mai precis avansul anual pentru salarii şi materii consumate. Dar, investind pentru a avea o producţie mai mare, nu trebuie să plătiţi doar muncitorii în plus şi materiile prime, ci trebuie, cel puţin proporţional, să măriţi toate instalaţiile, cumpărând maşini, clădiri în plus şi aşa mai departe. Conform acelui raport al nostru, trebuie să se pună deoparte de cinci ori mai mult.
Acesta nu este decât un joc de cuvinte de care Marx se eliberează uşor în demonstraţia sa privind acumularea progresivă: el serveşte, ca de obicei, pentru a da de înţeles că patrimoniile capitaliste şi imobiliare nasc valoare prin propria lor virtute, pe lângă de cea pe care o generează munca umană.
Totuşi, obiecţia nu spune nimic. Să presupunem chiar că avuţia socială ar fi de cinci ori venitul anual global al întregii societăţi, care, aşa cum ştim, în exemplul nostru valorează 4.000. Va trebui atunci să punem economisirea în raport nu cu cifra noastră (avans de capital, adică 7.500), ci cu a lor de 5 ori 4.000, deci 20.000.
Ei bine, dacă domnii capitalişti şi proprietari se deranjează să economisească 60% şi nu doar 30 (vor avea mereu un fond de consum de 300 şi 400 faţă de cei 15 cu care îşi duce zilele cel care munceşte!), se vor putea investi pe an 1.500 şi, calculând rata la 20.000 şi nu la 7.500, se va obţine un ritm anual de 7,50%. Într-un secol capitalul devine tot de 1.380 de ori mai mare, cifră congruentă cu cursul istoric efectiv al magnificei voastre societăţi burgheze.
Dar ei vor spune altceva. Cum faceţi să măriţi cu 7,50% pe an forţa de muncă necesară pentru o investiţie mai mare, când populaţia vă creşte abia cu 1%?
Aici iese în evidenţă cel mai mare truc al lor: a admite că forţa de muncă ar fi proporţională cu populaţia! Secretul acumulării iniţiale şi al întregii acumulări capitaliste ulterioare a fost tocmai acela de a stoarce o forţă de muncă mai mare din aceeaşi populaţie.
La început şi la ieşirea din societăţile precapitaliste (în care mica producţie prevalează chiar şi pentru produsele manufacturate) salariaţii, deşi sunt mai numeroşi decât artizanii selecţionaţi şi calificaţi care au nevoie de o ucenicie lungă, reprezintă o cotă mică din populaţie. Întreprinzătorii lor sunt, fireşte, foarte puţini, dar numărul mediu de muncitori pentru fiecare întreprindere capitalistă (pe atunci personală) este încă scăzut. De atunci, prin exproprierea feroce şi progresivă a tuturor micilor echipamente de muncă autonomă ale ţăranilor, artizanilor şi micilor burghezi, numărul proletarilor creşte, chiar şi ca raport faţă de populaţie, în timp ce numărul capitaliştilor scade într-un ritm mult mai rapid decât creşterea populaţiei. Să fim mai clari: cei 100 de locuitori ai noştri din societatea model erau, în urmă cu un secol, raportaţi la cel puţin o mie. Astăzi, cu ritmul demografic, avem 2.700 de „suflete“, din care jumătate din clase eterogene, şi rămân cei 1.350 pe care îi împărţim astfel: capitaliştii au trecut de la 2 nu la 28, ci, să zicem, la 10, proprietarul funciar nu la 14, ci, să zicem, la 5 (sunt deja prea mulţi) şi salariaţii sunt 1.335, de circa 14 ori mai mulţi decât la pornire. Sunt numere simbolice; în realitate se merge chiar mai departe.
În ceea ce priveşte productivitatea tehnică, creşterea de 1% pe an este rizibilă. Noi o raportăm la compoziţia organică a capitalului. La început, fiecare muncitor transforma poate o valoare dublă faţă de plata sa (pe vremea lui Marx, adică în urmă cu mai puţin de un secol, era vorba în medie de o valoare de patru ori mai mare). Astăzi, în anumite industrii (de exemplu morile) sunt suficienţi doi muncitori acolo unde era nevoie de o sută: în medie, materia transformată valorează de cel puţin douăzeci de ori salariul, iar productivitatea a crescut cel puţin de zece ori. Am ajuns deja la o forţă de muncă de 140 de ori mai mare, chiar şi limitând sporul demografic la 1%. Acest lucru se obţine în o sută de ani cu o creştere anuală de abia 5%: şi consideraţiile noastre au fost, cu siguranţă, prea prudente.
Modelul şi formula „bunăstării“ (Welfare) au dat greş.
Capitolele clasice ale lui Marx despre acumularea primitivă arată pe ce căi capitalul în devenire îşi satisfăcea foamea de forţă de muncă. Una dintre ele a fost mai întâi creşterea zilei de muncă până la limita sa fizică maximă. Apoi a fost atragerea femeilor şi a copiilor în câmpul muncii, o practică aproape necunoscută în epocile meşteşugăreşti, făcută posibilă de simplitatea actelor de muncă în atelierele cu muncă colectivă şi apoi în uzinele mecanice. Şi, în cele din urmă, golirea satelor şi urbanizarea.
Trebuie să ţinem seama de diferenţele sociale enorme ale producţiei la sate şi la oraşe. Pentru agricultură, din timpuri imemoriale populaţia activă tinde să coincidă cu populaţia totală, sau să se abată de la aceasta extrem de puţin. Nu doar bărbaţii şi femeile lucrează pământul, ci şi copiii şi bătrânii înşişi sunt utilizaţi sistematic pentru funcţii adecvate, chiar şi semidomestice. Pe de altă parte, acestei utilizări totalitare a forţei de muncă i se opune limitarea programului de lucru din motive sezoniere şi din cauza slabei folosiri a iluminatului artificial. Orele de muncă pe parcursul zilei oscilează mult, dar totalul orelor de muncă anuale are o limită de netrecut.
Totuşi, în concordanţă cu aceste condiţii, productivitatea tehnică a muncii nu a putut varia decât cu foarte puţin: însăşi suprafaţa pe care aceasta se extinde în mod necesar nu îngăduie să se concentreze în spaţii tot mai restrânse numărul de muncitori şi operaţiunile succesive.
Fenomenele caracteristice ale capitalismului, chiar şi dacă considerăm introdusă la ţară întreprinderea capitalistă cu angajaţi salariaţi, nu au putut avea, aşadar, ritmul copleşitor pe care l-au avut la oraş. O influenţă mult mai mică au avut-o cooperarea în muncă şi diviziunea tehnică a muncii, care într-un interval scurt de timp au însutit posibilităţile producţiei de manufacturi.
Aceasta din urmă a sustras astfel în mod ineluctabil forţă de muncă din agricultură, în aşa fel încât toate aceste elemente nefavorabile sfârşesc prin a echilibra acel puţin pe care ştiinţele aplicate l-au permis în materie de intensitate a producţiei de bunuri agricole, la o suprafaţă cultivată egală.
De aici preocupările clasice conform cărora, pe măsură ce populaţia generală creşte, volumul producţiei de alimente nu o va putea urma — dimpotrivă, nimic nu împiedică exaltarea nelimitată a cuantumului producţiei de manufacturi, de produse şi servicii neagricole. Pentru o atare supraproducţie este suficientă forţa de muncă devenită disponibilă: ar fi de dorit ca, pentru a o înghiţi, populaţia să crească încă şi mai mult decât se întâmplă deja, din punctul de vedere al capitalului.
Prin urmare, sensul dezvoltării se îndreaptă spre o acumulare a capitalului tot mai mare, cu precădere a celui industrial. Odată cu acesta creşte numărul proletarilor, atât în sens absolut, cât şi în sens relativ faţă de populaţia totală, formându-se marea armată industrială de rezervă a lui Marx, constituită din neavuţi, din oameni de-acum spoliaţi de orice rezervă individuală, separaţi de condiţiile lor de muncă, armată care suferă consecinţele valurilor alternante de înaintare şi de criză cu care se prezintă din punct de vedere istoric marşul general al acumulării.
Din cauza fenomenului de concentrare a întreprinderilor, dacă capitalul creşte, numărul capitaliştilor scade, iar într-un stadiu avansat al procesului acesta scade atât în raport cu populaţia, cât şi în valoare absolută. Nu un sacrificiu al nivelului de trai personal al privilegiaţilor este aşadar cel care ameninţă să oprească tendinţa de acumulare: ciuma socială, dat fiind numărul lor mic, nu rezidă în consumul lor personal: nu a rezidat nici măcar atunci când erau numeroşi, pentru că într-adevăr atunci erau dedicaţi sarcinii de a „face să se învârtă înainte roata istoriei“.
Capitalismul decrepit de astăzi din Occident are aşadar această posibilitate: de a face ca însuşi consumul producătorului generic să devină parazitar, prin intermediul „structurii preţurilor“ măsluite perfid şi al „sectoarelor de consum“.
Acumularea de capital major cu mobilizarea necesară de forţă de muncă din ce în ce mai mare, devenind un scop în sine, a determinat ca orice creştere a productivităţii muncii, oricât ar fi depăşit vreo previziune veche sau recentă, să devină un stimulent pentru a produce mai mult.
Cât timp economia rămâne în limitele de întreprindere şi de piaţă, soluţia nu devine vizibilă: în loc de a consuma mai mult pentru nevoi artificiale, care nu numai că trec de la necesitate la utilitate, ci de la aceasta la inutilitate, şi de aici mai departe la nocivitate, mai rea decât privaţiunea, să se înceteze a mai economisi, a mai acumula, şi să se reducă munca prestată, în singurul mod posibil, adică prin comprimarea timpului zilnic de muncă.
Aşa cum se afirmă în toată propaganda noastră de un secol şi mai bine, aceasta este singura semnificaţie concretă pe care o poate lua eliberarea, nu a persoanei, ci a speciei umane de sub necesitatea nemiloasă determinată de forţele mediului natural în care se mişcă.
Neputându-se opri ritmul infernal al acumulării, această umanitate, parazită a ei înşesi, arde şi distruge supraprofituri şi plusvalori într-o spirală infernală a nebuniei, şi îşi face condiţiile de existenţă din ce în ce mai precare şi lipsite de sens.
Acumularea care a făcut-o înţeleaptă şi puternică o face acum sfâşiată şi îndobitocită, până când nu va fi răsturnată dialectic relaţia, funcţia istorică pe care a avut-o.
Această trecere de la „progresism“, dacă pentru un moment cuvântul are un sens serios, la parazitism, nu este proprie doar modului de producţie burghez. Modul feudal s-a născut dintr-o funcţie utilă a tuturor claselor sale. Nomadul nu ar fi putut deveni agricultor, iar cel deja stabilizat din epoca clasică ar fi fost copleşit şi împrăştiat, dacă clasa mânuitorilor de arme nu şi-ar fi asumat sarcina de a circumscrie un teritoriu, unde se muncea şi se semăna, şi de a-l apăra de atacuri până la recoltă şi după aceea. Dar pe vremea lui Malthus o asemenea funcţie şi-a schimbat istoric sensul, iar descendenţii acelor vechi comandanţi ostaşi nu-l mai apără, ci îl atacă şi asupresc pe bietul lucrător al pământului.
Nu întâmplător un ciclu analog al capitalismului a condus la situaţia actuală, caracterizată de volumul monstruos al unei producţii în proporţie de nouă zecimi inutilă vieţii sănătoase a speciei umane, şi a determinat o suprastructură doctrinară care aminteşte de poziţia lui Malthus şi care invocă, chiar cu preţul de a-i cere de la forţele infernale, consumatori care să înghită neîncetat ceea ce acumularea erupe.
Şcoala bunăstării, cu pretenţia ei că absorbţia individuală a bunurilor de consum ar putea urca dincolo de orice limită, umflând puţinele ore pe care munca obligatorie şi odihna i le lasă fiecăruia cu demersuri, ritualuri şi nebunii morbide de asemenea obligatorii, exprimă în realitate starea de rău a unei societăţi în ruină, şi voind să scrie legile supravieţuirii sale nu face decât să confirme cursul, poate inegal, dar inexorabil, al oribilei sale agonii.
[1]. Titus Lucretius Carus (c. 99—55 î.e.n.) — poet şi filozof materialist roman, discipol al lui Epicur, a cărui capodoperă în versuri De rerum natura (Despre natura lucrurilor) a expus fizica atomistă şi a explicat fenomenele universului exclusiv prin cauze naturale şi materiale, respingând orice intervenţie divină sau teleologie.
[2]. Astronomul danez Tycho Brahe (1546—1601), renumit pentru rigurozitatea observaţiilor poziţionale ale planetelor realizate fără telescop, i-a lăsat vasta arhivă de măsurători colaboratorului şi succesorului său, astronomul german Johannes Kepler (1571—1630), care a analizat matematic aceste date empirice şi a dedus cele trei legi fundamentale ale mişcării planetare.
[3]. Confindustria (Confederaţia Generală a Industriei Italiene) — organizaţia reprezentativă supremă a patronatului şi a marii burghezii industriale din Italia.
[4]. Edmondo De Amicis (1846—1908) — celebrul autor al romanului educativ Cuore, a aderat în anii 1890 la Partidul Socialist Italian, publicând volumul Lotte civili (1899) dintr-o perspectivă etico-umanitaristă şi sentimentală pe care Bordiga o ironizează pentru lipsa de rigoare marxistă.
[5]. Edoardo Ferravilla (1846—1915) — renumit actor şi dramaturg comic milanez, a creat personajul burghezului laş şi ipohondru el sciur Panera („domnul Panera“), a cărui replică devenită proverbială într-o scenă de duel era: „Dacă se mişcă, cum să-l străpung?“.
[6]. David Kinley (1861—1944), Gustavo Del Vecchio (1883—1972), Friedrich von Wieser (1851—1926) şi Irving Fisher (1867—1947) au fost economişti neoclasici şi marginalişti marcanţi de la cumpăna secolelor XIX—XX, cunoscuţi pentru formularea teoriei subiective a utilităţii şi a teoriilor monetare cantitative de piaţă. Lucrările lor, în special „ecuaţia schimbului“ a lui Fisher, au format baza dogmei universitare burgheze, reducând valoarea la simple fluctuaţii ale preţurilor determinate exclusiv în sfera circulaţiei de cerere, ofertă şi masa monetară.
[7]. Bordiga ironizează media de 1,6 milioane lire/hectar avansată de economişti pentru „avuţia naţională“ a Italiei, arătând că suma este absurdă atât pentru un hectar de stâncă pe Gran Sasso, cât şi pentru unul în centrul Milanului sau la uzinele Fiat.
[8]. Aluzie la „Reader’s Digest“, o revistă americană de mare tiraj, celebră pentru publicarea de articole condensate, simplificatoare şi puternic apologetice la adresa „modului de viaţă american“. Prin „felix America“ (din latină: America fericită), autorul ironizează imaginea idilică, de propagandă, a prosperităţii capitaliste de peste ocean, parafrazând expresii istorice consacrate precum „felix Arabia“ sau „felix Austria“.