Studiul recent asupra chestiunii agrare în marxism a pus la dispoziţie elementele necesare pentru a înţelege care este „modelul“ lui Marx al societăţii actuale, care a urmat, în ţările avansate ale Europei, marilor revoluţii ale burgheziei. Potrivit doctrinei noastre, o clasă care ajunge la putere atunci când unul dintre marile „moduri de producţie“ ia locul celui precedent are o cunoaştere şi o conştiinţă ideologică cu totul aproximativă a procesului care s-a desfăşurat şi a dezvoltărilor sale ulterioare; cu toate acestea, din toate părţile se admite, în sânul tinerei burghezii victorioase şi romantice, că a apărut un tip social cu caracteristici diferite şi opuse celor ale lumii feudale, şi se recunoaşte că noile relaţii economice sunt radical diferite de cele vechi: legea şi statul nu pun piedici niciunei categorii şi stări de subiecţi în efectuarea tuturor operaţiunilor de cumpărare sau vânzare, şi resping ideea ca cineva să fie constrâns să presteze fără plată din timpul muncii sale ori să fie legat de o anumită sferă de muncă.
Rămăşiţe ale vechilor relaţii feudale nu lipsesc, iar cele mai „răsturnătoare“ legi nu pot suprima caracterul treptat al dispariţiei lor: astfel, arenda în natură a terenurilor îmbracă la început formele străvechii prestări a zeciuielilor din produs către senior, cler şi stat. Dar totul tinde să capete o formă unică de relaţie: mercantilă, şi de acces voluntar la piaţa deschisă tuturor. Aşa cum formula liberală spune: atâţia cetăţeni, molecule egale în faţa unui singur stat al tuturor, tot astfel spune: atâţia cumpărători-vânzători liberi, în cadrul unei pieţe unice, deschise, naţionale şi apoi internaţionale. Nu este însă nevoie să ajungem la Marx pentru a vedea modele în care roiul de insecte economice izolate cu miile lor de relaţii este înlocuit cu o schemă formată din câteva grupuri sociale — clase — între care se desfăşoară în fapt mişcarea şi fluxul „avuţiei“. Pentru Marx, în societatea complexă a timpului său, care încă mai înfăptuieşte, în mari ţări din centrul Europei, cuceriri proprii capitalismului, şi deci cu obiective reale de anvergură individuală şi naţională, de la dreptul electoral până la independenţa rasei şi a limbii, modelul pur al noii mari forme de producţie care triumfă cuprinde trei clase: capitalişti întreprinzători; proletari salariaţi; proprietari funciari.
Niciuna dintre aceste trei clase nu reproduce poziţia juridică feudală. În domeniul agrar, seniorul feudal — care avea dreptul de a percepe munca şi produsele iobăgeşti de la supuşii săi teritoriali şi nu îşi putea pierde stăpânirea asupra teritoriului din cauze economice — a dispărut, iar locul său a fost luat de proprietarul de pământ în manieră burgheză, pământul fiind de acum un bun alienabil pe bani de către oricine şi către oricine. În producţia urbană, cooperarea în masă a lucrătorilor manuali a înlocuit meşteşugarul, chiar şi pe cel mai umil, care îşi deţinea atelierul şi uneltele şi dispunea de obiectele manufacturate, cu proletarul modern; în timp ce patronilor mai mari de atelier li s-a substituit fabricantul capitalist, cu totul diferit, posesor al instrumentelor de producţie şi al unui capital pentru avansarea salariilor. Este bine cunoscut că aceste pături au resurse noi şi diferite. În timp ce iobagul îşi ducea traiul consumând ceea ce îi era lăsat din produsul fizic al muncii sale după îndeplinirea tuturor obligaţiilor, proletarul modern nu trăieşte decât din salariul său în bani, convertindu-l pe piaţa monetară în mijloace de subzistenţă. În timp ce seniorul feudal trăia din prestaţiile care îi erau datorate, proprietarul funciar burghez trăieşte din renta pe care i-o plăteşte arendaşul terenului său, şi cumpără cu ea, prin intermediul banilor, tot ceea ce consumă. Industriaşul capitalist obţine din vânzarea produselor un profit peste cost, pe care îl converteşte, la rândul său, în bunuri de consum — ori în noi instrumente productive şi forţe umane de muncă — pe piaţa generală. Trei clase noi, trei clase distincte şi precise, trei clase necesare şi suficiente pentru a se putea spune, văzându-le prezente, că epoca capitalistă a sosit.
Un model de societate trinitară l-a precedat pe Marx: este cel al fiziocratului Quesnay. Clasele sunt distinse într-un mod incomplet, aşa cum puteau fi identificate într-o producţie puţin dezvoltată industrial şi înainte de căderea orânduirilor feudale. Important este totuşi că Quesnay îl precede pe Marx în a prezenta mişcările de valoare şi de avuţie ca având loc de la o clasă la alta, căutând în acest mod să studieze devenirea „avuţiei unei ţări“, şi se opune mercantiliştilor, care neglijează să ofere un model al maşinăriei productive, pretinzând că văd izvorând bunurile din lumea schimbului, a cărui răspândire impunătoare o exaltă înăuntrul şi dincolo de frontiere. Se ştie care sunt cele trei clase ale lui Quesnay: proprietari funciari, şi aceştia în mod clar nemaifiind înţeleşi în sens feudal, ci primind renta de la arendaşi întreprinzători agrari. Clasă activă, care sunt arendaşii înşişi alături de muncitorii lor agricoli, concepuţi deja ca salariaţi puri. Clasă sterilă, adică industriaşii şi salariaţii din manufacturi, care, după spusele lui Quesnay, transformă şi nu sporesc valoarea a ceea ce prelucrează. Model insuficient pentru a explica formarea de nouă valoare, de plusvaloare, întrucât fiziocraţii cred că aceasta se produce doar atunci când munca omului se desfăşoară în domeniul forţelor naturii, deoarece numai în agricultură producătorul poate să consume o parte şi nu întregul său produs fizic, hrănind astfel întreaga societate în straturile ei neproductive.
La economiştii clasici englezi, şi la cel mai de seamă dintre ei, Ricardo, deşi problema rămâne mereu aceea — de neînţeles pentru lumea preburgheză — de a promova cea mai mare avuţie naţională, pe care şi-o pusese şi postfeudalul Quesnay, soluţia este din punct de vedere ştiinţific mai corectă, întrucât se stabileşte, după experienţa primei mari industrii manufacturiere, că nu natura, ci munca omului produce avuţia, şi că marjele sociale ale acesteia se obţin de la orice lucrător retribuit după timp, care adaugă produsului, fie el marfă agricolă sau bun manufacturat, o valoare mai mare decât aceea care îi este plătită drept salariu. Însă modelul lui Ricardo are acest defect: este un model individual şi de întreprindere şi nu reuşeşte să se ridice la construcţia socială abordată strălucit de Quesnay. Muncitorul din întreprindere produce atâta avuţie încât o parte este salariul său, o alta profitul patronului său, iar, când acest lucru se petrece pe pământul agricol, o a treia parte este renta plătită proprietarului acestuia.
Nu este aşadar Marx primul care, pentru a explica procesul economic şi a-i stabili legile, construieşte o schemă a mecanicii productive, caută originea valorii şi împărţirea ei între factorii de producţie, şi exprimă acest lucru imaginând o formă-tip cu clase pure. Câtă vreme economiştii exprimau cerinţele şi interesele unei burghezii revoluţionare, aflate în pragul puterii politice şi al conducerii sociale, ei nu au ezitat să lucreze la descoperirea unui model care să reprezinte realitatea procesului productiv. Abia după aceea, din motive de conservare socială, economia ca ştiinţă oficială a luat o altă întorsătură, a negat şi a luat în derâdere în mod ostentativ modelele şi schemele, şi s-a cufundat în haosul nedefinit şi indistinct al schimbului mercantil dintre participanţii liberi la traficul general de mărfuri. Mai departe se va vorbi despre „dreptul la modele“ ca metodă riguros ştiinţifică, şi nu ca scop ideal sau unealtă de propagandă. Să rămânem deocamdată la rezultatul societăţii schematice cu trei clase. Modelul lui Quesnay voia să arate că ea putea trăi fără oscilaţii zguduitoare; iar cel al lui Ricardo, că ea se putea dezvolta la nesfârşit în structura capitalistă, cu condiţia de a acumula capitaluri tot mai mari investite în industrie, şi cel mult prin pasul ulterior de a confisca rentele clasei funciare, devenind astfel binară şi nu ternară. Modelul lui Marx a venit să aducă dovada sigură că o asemenea societate, în ipoteza ternară sau binară, aleargă spre acumularea şi concentrarea avuţiei, şi totodată spre revoluţie, care o va smulge de pe pista mercantilă.
Înainte de a merge mai departe în sarcina noastră de astăzi, care este apărarea valabilităţii modelului şi a relaţiilor cantitative la care ne-a condus folosirea lui — confirmate în modul cel mai evident de faptele în desfăşurare —, precum şi demonstrarea zădărniciei eforturilor culturii burgheze de a se sustrage menghinei care o strânge astfel, trebuie totuşi să ne oprim puţin asupra celorlalte clase, lăsate deoparte, în afara luminii scenei pe care se mişcă cele trei protagoniste.
O eroare frecventă nu doar a adversarilor, ci chiar a unor adepţi ai lui Marx constă în a crede că aceste clase dispar rapid şi că, oricum, abia după dispariţia lor totală vor fi întrunite condiţiile pentru criza finală şi prăbuşirea capitalismului. Iar o eroare analogă este aceea de a spune că marxismul le ignoră sau cel puţin le neglijează existenţa, ori de a declara că mişcarea socială a acestor clase nu poate în niciun fel să influenţeze raportul de forţe şi precumpănirea uneia asupra celeilalte dintre clasele-tip. Chestiunea acestor alte clase, mai ales a celor mai puţin înstărite, este de o arzătoare actualitate în faţa degenerărilor mişcării proletare în oportunism. Astăzi, aceste straturi impure şi confuz definite sunt aduse, prin politica marilor partide, la acelaşi nivel cu adevăraţii muncitori salariaţi, şi sunt avansate revendicări vagi şi fade, despre care se spune că ar interesa deopotrivă toate păturile sărace, toate straturile populare. Pe această cale, tactica, organizarea şi teoria partidului muncitoresc au fost duse la ruină, de când săracul a luat locul proletarului, iar poporul, pe cel al clasei.
Teza marxistă potrivit căreia păturile de mijloc vor dispărea nu trebuie înţeleasă în sensul că într-un viitor apropiat în toate ţările dezvoltate ar trebui să existe doar capitalişti, mari proprietari şi salariaţi, ci dimpotrivă, că dintre cele trei clase-tip numai cea proletară poate şi trebuie să lupte pentru venirea noului tip social, a noului mod de producţie. Dat fiind că aceasta va presupune desfiinţarea dreptului asupra solului şi asupra capitalului, şi prin urmare desfiinţarea claselor însele, odată ce va fi cedat rezistenţa actualelor două clase dominante nu va mai fi loc pentru clasele minore într-o formă de producţie care nu va mai fi privată şi mercantilă. Ele nu îşi pot lega forţele decât de cauza conservării claselor exploatatoare ori, în anumite cazuri şi ca urmare a unui efect subconştient, de cea a clasei proletare, însă lucrul de la care sunt excluse este lupta pentru un tip de societate „al lor propriu“. De aici nu decurge inexistenţa lor actuală sau viitoare şi nici absenţa lor totală din luptele economice, sociale sau politice, ci doar certitudinea că ele nu au o sarcină proprie, că au o importanţă secundară şi nu pot fi puse pe acelaşi plan cu clasa salariată atunci când este vorba de un schimb de sprijin; în timp ce reprezintă o fază net regresivă a revoluţiei anticapitaliste aceea în care proletariatul îşi înlocuieşte propriile revendicări cu cerinţele unor astfel de clase şi se dizolvă printre ele în organizare sau în rău-famatele alianţe şi fronturi.
Dacă privim astăzi în jur în politica italiană, şirul acestor pături şi straturi, cărora partidele ce se laudă că organizează clasele muncitoare le adresează cele mai călduroase şi greţoase invitaţii de prietenie fraternă, nu se mai sfârşeşte. În agricultură, cu greu ne-am putea opri la cele trei tipuri: micul dijmaş lucrător, micul arendaş lucrător, micul proprietar lucrător, fiindcă îndată se vor prezenta ca alţi demni tovarăşi şi tipurile „mijlocii“, adică aceia care angajează deschis zilieri agricoli. Şi asta nu e tot: secţia agrară a partidului stalinist, care se luptă doar împotriva morii de vânt a baronilor feudali, proclamă din când în când că apără şi ocroteşte chiar şi interesele marelui arendaş agricol! — adevăratul stâlp al burgheziei şi al statului italian. În afara satului, îi vom vedea numiţi prieteni şi apăraţi împotriva „lăcomiei păturilor monopoliste“ şi pe meşteşugar, pe funcţionar, pe prăvăliaş, pe liber-profesionist, pe micul comerciant şi industriaş, ba chiar, fireşte, şi pe comerciantul mijlociu şi industriaşul mijlociu, ca să nu mai vorbim de funcţionarii de stat până la... Einaudi, [1] ca să nu mai vorbim de marii artişti şi divele cinematografice, de preoţii săraci, de zbiri şi aşa mai departe. Toată această adunătură serveşte drept alegător, drept cititor, drept posesor de carnet de partid.
Am oferit numeroase citate din Marx în care el explică faptul că tratează despre o societate capitalistă ipotetic pură, dar că în timpul său, aşadar în a doua jumătate a secolului trecut, nici măcar Anglia avansată nu avea o populaţie, sau măcar o majoritate a populaţiei, împărţită doar între cele trei clase moderne. Mult timp a trecut de atunci, iar noi, în timp ce continuăm să mânuim modelul societăţii-tip (depăşind îngrijorarea Rosei Luxemburg, care susţinea că aceasta „nu poate funcţiona“, sau pe cea a lui Buharin, după care, dimpotrivă, era perfect posibil să funcţioneze în sens tehnico-economic; deşi amândoi cădeau de acord că, impură sau pură, o aştepta revoluţia), constatăm că în toate ţările clasele mijlocii sau hibride formează o parte foarte mare a populaţiei.
Vom lua nu o statistică recentă, ci comparaţiile internaţionale conţinute în oficialul Annuario Statistico Italiano din 1939, întrucât se referă la o situaţie generală antebelică şi sunt mai puţin incerte, deşi trebuie luate întotdeauna cu o oarecare rezervă în ceea ce priveşte paralelismul metodelor de cercetare şi al terminologiei de la o naţiune la alta. În Italia, de pildă, se începe prin a distinge între populaţia activă (indivizi care au venit propriu, fiind aşadar excluşi bătrânii, copiii, invalizii etc.) şi populaţia totală. Din 42 de milioane şi jumătate, erau activi circa 18 milioane, adică 43,4%. Din populaţia activă, 29% era ocupată în industrie. Sterili pentru Quesnay, ei sunt pentru noi, muncitori sau întreprinzători, tot atâţia „puri“. În agricultură erau ocupaţi 47% dintre cei activi. Rămân astfel, împrăştiaţi în numeroase cifre, încă 24%, circa un sfert, care sunt impuri. Dificultatea constă în trierea celor din agricultură între puri (proprietari funciari, arendaşi, capitalişti, zilieri) şi tot restul. Pentru Italia putem găsi un criteriu în tabelul populaţiei de peste 10 ani cu o ocupaţie. În industrie, muncitorii propriu-zişi reprezintă 7/10; în agricultură 4/10, în timp ce titularii de mari întreprinderi şi proprietăţi sunt amestecaţi printre „independenţi“. Aşadar, clasa muncitoare putea reprezenta 12% în agricultură şi 21% în industrie: total 33% din populaţia activă. [Verificând calculul, am ajunge la 39%]. Adevăraţii burghezi capitalişti şi proprietari funciari vor fi foarte puţini: într-un cuvânt, în Italia avem o treime de societate capitalistă „pură“, două treimi „impură“. Zero însă baroni şi iobagi feudali!
Trecând la alte ţări, le putem lăsa fără îndoială deoparte pe cele care au un indice de impuritate mai nefavorabil decât al nostru, şi prin urmare sunt „mai puţin capitaliste“, deşi multe dintre ele sunt considerate mai moderne, evoluate şi civilizate datorită atâtor indici de bunăstare şi cultură. Acestea sunt, fără îndoială: Bulgaria, Irlanda, Finlanda, Grecia, Norvegia, Portugalia, Ungaria; iar în afara Europei (date geografic incomplete) India, Palestina, Egipt, Africa de Sud, Canada, Chile, Mexic, Noua Zeelandă. Sunt „capitaliste pure în proporţie de mai puţin de o treime“. Să vedem, foarte în mare, ţările mai capitaliste decât noi. Avem date doar pentru industrie şi agricultură şi nu avem posibilitatea de a tria aşa cum am încercat adineaori pentru Italia. Acestea sunt, în Europa: Belgia, Franţa, Germania, Austria, Olanda, Elveţia; iar în afară: Statele Unite ale Americii. Să ne amintim că ne raportăm la graniţele de dinainte de 1939 şi să observăm că nu am vorbit despre două cazuri de prim ordin: Marea Britanie şi Rusia. De pildă, Franţa: agricultura 35%, industria 35%. Franţa nu este o ţară cu o concentrare a întreprinderilor cu mult superioară celei italiene, iar calculând cu rapoartele folosite pentru Italia, de 4/10 şi 7/10, am obţine că populaţia activă salariată, plus marii burghezi (dacă e adevărat că sunt o sută de familii!), atinge circa 40%: mai mult de o treime, dar încă nu jumătate ca indice de puritate capitalistă.
Nu ating jumătate nici Germania, nici Austria şi nici celelalte menţionate. Statele Unite, ca procentaj ocupat în industrie, sunt la nivelul Franţei (însă pe baza datelor din 1926 şi doar pentru populaţia albă!), iar în agricultură au mai puţin: 28%. Luând în considerare întregul teritoriu, nici astăzi nu pot depăşi cu mult 40-45% „puritate“. De remarcat că este ridicată ponderea celor ocupaţi în comerţ şi bănci (printre care puţini muncitori salariaţi), adică circa 19%, ca în Marea Britanie în 1931 (stigmat al exploatatorilor lumii).
Pentru Anglia şi Scoţia, statistica pune la prima vedere în încurcătură. Industria 47-48%, agricultura 5,8%. Un asemenea fapt se explică doar admiţând că întreprinderile arendaşilor capitalişti sunt recenzate ca industrie, iar în agricultură rămâne doar populaţia mic-ţărănească, care este relativ redusă. Trebuie deci să considerăm drept capitalistă doar populaţia estimată în cota de 48%. Să ţinem seama şi de ponderea ridicată a celor ocupaţi în transporturi şi comunicaţii (7,8%), maxim mondial, iar din totalul de 55%, ţinând cont că este vorba despre o economie cu mari întreprinderi, să luăm nu 7 zecimi, ci 8 şi, dacă vreţi, 9 zecimi: abia dacă vom atinge 50%. Aşadar: ţara-tip pentru analizele marxiste nu ajunge să constituie o societate capitalistă care să fie de formă pură în proporţie de 50%: este doar semicapitalistă. Marx o ştia bine. Şi am reprodus citatul conform căruia societatea burgheză este condamnată să poarte după sine mase enorme şi informe de clase mijlocii, agrare şi non-agrare, rămăşiţe ale unor vremuri depăşite.
Uniunea Sovietică. Date din 1926: industria, calculând astfel toţi cei declaraţi muncitori fără specificare, doar 6,6% (transporturile doar 2,6, comerţul doar 2,5). Agricultura: 85%. Din 1926, după cum se ştie, multe s-au schimbat. Tocmai de aceea este vorba despre o societate economică precapitalistă care evoluează spre capitalism odată cu răspândirea industriei cu mari întreprinderi şi a pieţei generale. Nu discutăm aici cum se clasifică astăzi populaţia care trăieşte la sate. Partea care se afla în relaţie feudală, boieri şi iobagi, a dispărut cu siguranţă. Restul trebuie împărţit între mica producţie şi întreprinderile colective: forma actuală este oare un hibrid între întreprinderea capitalistă rurală şi comunismul agrar? Nu, ea este un hibrid între întreprinderea agrară capitalistă şi formele vechi de cultură parcelară. Indicele de puritate capitalistă al Rusiei în 1926 nu depăşea 8%, iar astăzi se situează încă (se înţelege că este inclus întregul teritoriu asiatic) sub cel al oricărei alte ţări europene şi albe, fie că a ajuns în interiorul sau în afara Cortinei. Un rânjet la adresa ecuaţiei: imperialism american = imperialism rus.
Dar destul, domnilor: noi ne propunem să discutăm o societate capitalistă de aşa natură, încât nu v-o putem arăta, în realitate, în niciun colţ al lumii, sau cel puţin al acestei aventurate planete. Şi nici nu prevedem că v-o vom putea arăta vreodată, de vreme ce vrem să trimitem cu mult înainte la topit capitalismele impure şi pure, mărturisite şi tăgăduite.
Am încercat astfel să aruncăm o privire sumară asupra modului în care forma-tip triclasistă a capitalismului se eşalonează în felurite chipuri în magma socială.
Cu titlu de simplă menţiune, să amintim cum, din punct de vedere geografic, ţările şi continentele deja cucerite în proporţii mari de formele capitaliste se amestecă cu altele în care compoziţia socială este atât de înapoiată, încât nu există o cotă apreciabilă de economie burgheză. Există populaţiile africane şi australiene aflate încă în stare sălbatică şi barbară; există populaţiile extrem de dense ale Asiei, cu forme sociale nu doar precapitaliste, ci şi prefeudale, cu seniorii militare şi uneori teocratice suprapuse încă peste comunismul primitiv şi peste o extrem de mizeră cultură parcelară, formă definită de atâtea ori de Marx ca fiind de o teribilă inerţie, refractară la a evolua spre noi relaţii de producţie, încă indiferentă la mercantilism, la acumularea iniţială şi progresivă de capital (care în Europa, sub regimul medieval, au pus bazele ciclului ce duce la capitalism şi la socialism). În aceste regiuni (India, China şi aşa mai departe), capitalismul a apărut la margini ca importat de către rasa albă, determinând conflicte şi dezechilibre la contactul cu societatea internă, satrapic-despotică sau feudală. Dar doi factori se determină prin aceleaşi legi ale materialismului istoric şi ale conflictului dintre noile forţe de producţie şi tradiţionalele relaţii de proprietate: lupta micilor ţărani şi meşteşugari şi a primilor burghezi indigeni împotriva vechilor puteri autoritare, şi lupta pentru a-şi câştiga independenţa naţională faţă de colonizarea albilor. Naşterea capitalului şi lupta naţională se asociază în chip grăitor, având aceeaşi înfăţişare pe care au avut-o cu două secole în urmă în Europa; marxismul găseşte în aceasta o confirmare vitală, ce depăşeşte explicaţiile rasiale, religioase, filozofice, voluntariste sau centrate pe cultul „marilor oameni“ asupra istoriei.
Ar fi de ajuns exemplul Japoniei (absentă din tabloul precedent) pentru a oferi o dovadă uriaşă a tuturor acestora. Există apoi problema Chinei. O amintim aici doar pentru a remarca faptul că acel guvern s-a lăudat, după primul recensământ istoric, că are 560 de milioane de cetăţeni; care devin 600 socotindu-i pe chinezii din străinătate: o clasică laudă în stil capitalist-naţional. Poate oare într-un asemenea spaţiu să ia naştere şi să trăiască prin forţă endogenă o revoluţie capitalistă? Ea este deja în curs! Are caracteristici, de pildă, diferite de cea japoneză, aşa cum cea germană le-a avut faţă de cea engleză; chiar şi din motive geografice. Caracteristici diferite le poate avea, să zicem, cea coreeană sau indochineză, aşa cum le-a avut cea piemonteză, unde nu a existat un război civil autohton evident, ci o ciocnire de armate şi de state imperiale străine.
Dezvoltarea acestei comparaţii este edificatoare. Contează, desigur, împrejurarea prezenţei coloniilor şi a bazelor imperialiste occidentale; ea influenţează, desigur, dar în ce sens? Cu siguranţă nu, mai cu seamă în ultimii 25 de ani, în sensul că lupta de clasă în Orient ar lâncezi şi ar dormita, în timp ce ar izbucni cu putere cea de grad superior dintre muncitori şi industriaşi în metropolele Occidentului. Teza conform căreia capitalismul burghez a împins piaţa până la marginile lumii şi a făcut ca antagonismul ulterior dintre clase şi moduri de producţie, dintre burghezia capitalistă şi proletariatul comunist, nu mai aibă un caracter naţional, ci internaţional, ar fi tradusă în mod absurd prin termenii: în situaţia istorică actuală nu pot exista lupte de clasă, oricare ar fi compoziţia diverselor societăţi naţionale, decât în cadrul mondial. Situaţia generală mondială economică, politică şi militară nu îndreptăţeşte să se spună că în spaţiul jumătăţii de miliard de chinezi nu ar fi admisibilă o impunătoare luptă civilă pentru a decide între modul feudal de producţie şi cel mercantil-burghez, care de acum le convine mai bine ţăranilor, meşteşugarilor, intelectualilor, birocraţilor, şi în care agenţii străini şi guvernele interne pot aduce, deşi luptă politic între ele, contribuţii tehnice paralele.
Prin această digresiune asupra societăţilor hibride, în sânul unei tratări a societăţii capitaliste-tip, vrem să stăvilim ameninţarea de a arunca un sfert din specia umană în afara ascultării de materialismul istoric, şi să replicăm că, dacă se admite (la fel ca presa galbenă în sensul... alb şi roşu) că dinamismul social se hrăneşte din „coloana a cincea“ [2] şi din „agresiuni imperiale“ capabile să exporte forme economice precum stamba şi mărgelele de sticlă, determinismul lui Marx nu are decât să fie pus la păstrare.
Pe câmpuri de cea mai diversă întindere, burghezia a luptat pretutindeni împotriva vechiului regim, iar în funcţie de aceste câmpuri, în cele mai diverse — dar definibile şi stabile de-a lungul întregului parcurs — cicluri istorice, proletariatul a luptat mai întâi pentru acelaşi ţel ca burghezia, pentru ca apoi să intre într-un conflict inexorabil cu ea. Aceasta este cheia reconstituirii marxiste care leagă, inclusiv în activitatea de câţiva ani a mişcării noastre actuale, doctrina istorică şi socială de strategia de poziţie şi de manevră a partidului comunist internaţional, organizat în mod deschis în 1848. Câmpurile închise ale luptei de clasă au fost, de pildă, în Italia, în Flandra şi în Renania, încă de acum aproape 1000 de ani, chiar şi doar comunale. Marea burghezie orăşenească a smuls puterea aristocraţiei agrare, întemeind mici Comune-State democratice şi capitaliste. Poporul de rând, ciompii, primii proletari au luptat alături de Comună împotriva nobililor, uneori împotriva Bisericii şi a Imperiului. Când au încercat să se ridice împotriva mizeriei economice, au fost zdrobiţi în mod sângeros de marea burghezie bancară şi de guvernământ. Materialismul istoric trăieşte şi învinge atunci când vedem desfăşurându-se, după secole, acelaşi proces pe arena nu doar a unui oraş, ci a unei naţiuni întregi — de pildă, în Franţa secolului al XIX-lea.
Încă din Manifest se spune că mişcarea se accelerează. Dacă a fost nevoie de veacuri şi veacuri pentru a suda forţele comunale ale burghezilor într-un asalt asupra puterii în marile state, este de ajuns o jumătate de secol pentru ca noua formă socială să se reverse în întreaga Europă. Şi am arătat în ample expuneri că dezvoltarea a avut loc în adâncul magmei sociale şi a mers chiar în sens contrar invaziilor armatelor biruitoare, aşa cum s-a întâmplat cu barbarii înşişi care cuceriseră lumea romană.
Câmpuri mari sau uriaşe ale spaţiului oriental, african, asiatic nu doar că pot, ci trebuie să ofere acelaşi „spectacol istoric“ înainte ca pe scenă să ajungă să existe doar două personaje: capitalismul şi proletariatul. Noile forme, care au mers mai repede de la Londra la Viena decât de la Genova la Pisa, s-ar putea să nu ne lase să aşteptăm prea mult până să facă acest ocol al lumii şi al raselor, dar o vor face după aceleaşi legi şi cicluri, afară doar dacă noi nu cumva am visat până acum, am debitat baliverne şi am mestecat prost formule osificate şi lipsite de viaţă.
A fost inclus în raportul de la Trieste un întreg capitol pentru a repune în ordine concepte cunoscute şi fundamentale privind forţele de producţie, conflictul lor cu tradiţionalele relaţii de producţie sau forme ale proprietăţii, succedarea a două mari moduri sau forme istorice de producţie; sub aspectul politic al trecerii puterii de la o clasă la alta, şi sub aspectul economic al reorganizării producţiei şi a repartiţiei pe noi baze, radical diferite. Şi aceasta s-a făcut cu privire la Revoluţia Rusă din Octombrie, care a fost o revoluţie dublă: a burgheziei şi a altor clase împotriva feudalismului, şi a proletariatului împotriva burgheziei şi a anexelor sale mic-burgheze şi democratice; cu o dublă victorie. Dintre cele două victorii, prima a rămas un bun câştigat al istoriei, iar a doua — fără război civil în spaţiul rusesc (s-au adus ample demonstraţii ale acestei posibilităţi, în lumina materialismului istoric, amintind tocmai comunele medievale), dar din pricina bătăliilor pierdute din vina noastră, a proletarilor din Occident — s-a răsturnat într-o înfrângere. Acum, în această reuniune de la Asti, a trebuit să ne ocupăm de interpretarea revoluţiei chineze. Ea nu a fost încă o revoluţie dublă şi deocamdată se consolidează ca o revoluţie capitalistă şi burgheză, în care ţărănimea, meşteşugarii şi un proletariat redus au luptat în plan secund, ca exponenţi ai sosirii modului capitalist social. Nu au lipsit încercări de tipul ciompilor şi insurecţii din Iunie, dar puterea şi armele burgheze le-au înăbuşit în sânge. O singură şi continuă revoluţie burgheză la putere atât în guvernul lui Cian Kai-şi, cât şi în cel al lui Mao Ţze-dun, la fel ca în Franţa cu dinastia de Orléans şi a doua republică, cu Bonaparte şi cu a treia republică. O revoluţie totuşi, băieţi, nicidecum o simplă plimbare de soldăţoi cu stea roşie. Şi o revoluţie încă nerăcită, necristalizată, neanchilozată. Noi, revoluţionarii albi, suntem cei legaţi ca salamul, şi puţine lecţii putem da Orientului în flăcări.
Am stabilit aşadar în mod explicit că doctrina lui Marx despre modul capitalist de producţie se fundamentează reducându-l la un model pur, căruia nu numai că nu-i corespund structurile societăţilor burgheze din naţiunile chiar cele mai dezvoltate din ultimii 100 de ani, dar care nici nu urmăreşte să fie definirea unui stadiu pe care se prevede că ele ar trebui să-l parcurgă — şi nici măcar una singură dintre ele —, cu o aderenţă totală.
Modelul era indispensabil pentru aplicarea unei metode „cantitative“ şi, dacă se vrea, matematice la desfăşurarea faptelor economice (lăsând la o parte chestiunea expunerii, despre care nu vom omite să vorbim). Nu suntem singurii, printre şcolile vechi şi moderne, care tratează faptul şi fenomenul economic cu metode cantitative: chiar şi statistica, ştiinţă cu origini dintre cele mai vechi, foloseşte metoda cantitativă întrucât notează şi reţine cifre succesive ale preţurilor, cantităţi de mărfuri, număr de oameni şi mărimi concrete asemănătoare, indicabile prin numere de către oricine, conform practicii comune — cum ar fi pământurile, comorile, sclavii unui patrician roman, de pildă, sau censul unui cetăţean. Însă trecerea de la statistica înregistratoare la ştiinţa economică constă — ca în orice altă ştiinţă pe care specia umană a construit-o în etape succesive — în introducerea, pe lângă măsurarea în cifre a unor mărimi palpabile şi vizibile pentru toţi, şi a unor noi mărimi „descoperite“ şi, într-un anumit sens (şi cu valoare de „tatonare“, orientată în istorie în diverse direcţii înainte de a nimeri calea cea bună), „imaginate“; mărimi „imaginate“ în scopul de a porni o cercetare mai profundă, mărimi aşadar — da, domnilor! — invizibile şi abstracte, şi nu obiect direct al experienţei senzoriale. Nu s-ar fi ajuns la măsurători şi la mărimi (exemplul principal fiind mărimea valoare) fără a porni de la „modelul“ societăţii studiate, iar fără această cale nu s-ar fi ajuns la legile proprii ale dezvoltării acestei societăţi (în cazul de faţă, cea capitalistă) şi la previziunile asupra desfăşurării şi cotiturilor ei.
Fără a atinge culmi speculative, este de ajuns să înţelegem în practică faptul că, dacă fenomenele concrete observabile şi înregistrabile în cei 100 de ani de când se aplică metoda şi în cei — să zicem — 100 care vor veni, ar merge într-o altă direcţie, atunci s-ar trage concluzia că edificarea modelului, alegerea mărimilor, relaţiile calculate dintre ele şi tot restul, totul este de aruncat la gunoi, aşa cum s-a întâmplat istoric cu foarte multe construcţii doctrinare care voiau să reproducă modurile de a fi ale unor „felii“ din lumea naturală şi ale acelei felii speciale care este societatea umană, şi care — nu fără a fi avut un efect istoric — au dispărut ca teorii. Prin urmare, noi nu căutăm dovada că modelul nostru este valabil, iar legile fidele procesului real, în virtuţi deosebite ale spiritului, în pretinsele proprietăţi interne absolute ale gândirii umane, şi cu atât mai puţin în puterea cerebrală a vreunui geniu descoperitor ivit în lume; şi cu siguranţă nici în voinţa eroică a unei secte, şi nici măcar a unei clase sociale revoluţionare.
Punctul de sosire al acestei expuneri nu este atât acela de a re-prezenta liniile directoare ale teoriei economice a lui Marx (deşi aceasta este o cerinţă necontenită în faţa nenumăratelor contrafaceri ale duşmanilor şi, uneori, ale adepţilor şovăielnici), cât de a stabili că aceste critici — fie ele frontale, fie mai insidios „flancante“, chiar din vremurile cele mai recente şi actuale — nu fac decât să readucă în discuţie obiecţii străvechi, pe a căror ruină noua doctrină a fost clădită victorios încă de la prima şi nestăvilita sa naştere; şi de a ne reconecta astfel, mai ales printr-o examinare a poziţiilor şcolilor economice anticomuniste, la ceea ce a constituit tema reuniunii noastre de la Milano: invarianţa marxismului şi, în general, a tuturor doctrinelor şi credinţelor revoluţionare din istoria umană. Acestea nu se nasc din aproximaţii succesive, alăturări, cârpeli, dintr-o dispută contradictorie greţoasă şi o colaborare simultană a unor pleiade de aşa-zişi cercetători, ci explodează în anumite momente şi la cotituri ascuţite ale ciclului general, şi nu se pot forma decât tocmai atunci, şi nu se pot construi decât tocmai, şi în mod organic, în acel fel, dintr-un singur bloc.
Am văzut că însăşi clasa burgheză, care se laudă că a întemeiat pentru prima oară o ştiinţă economică, a început să mânuiască cu îndrăzneală modele şi să stabilească mărimi care să fie introduse în calculul economic şi în elaborarea unor legi pe care le-a aplicat devenirii societăţii umane organizate şi moderne. Dar aceasta s-a întâmplat tocmai pentru că ea era atunci o clasă revoluţionară şi înfăptuia, poate, cea mai mare revoluţie din istorie, pentru care erau necesare braţe care să mânuiască arme nu mai puţin decât capete pătrunse de o teorie (iar faptul că aceasta se înfăţişa sub formă de credinţă şi de fanatism se încadrează pe deplin în explicaţia noastră asupra istoriei). Când, încă din tinereţea lui Marx, noi proclamăm că nu există mişcare revoluţionară fără teorie revoluţionară, nu vrem să spunem că doar mişcarea muncitorească este revoluţionară şi că singura teorie revoluţionară este cea comunistă. Noi aplicăm acea enunţare tuturor revoluţiilor, şi nu vrem să spunem prin aceasta (nici pentru cele precomuniste, nici pentru a noastră) că orice cenaclu intelectual ar putea fabrica o teorie şi ar putea stârni prin aceasta o revoluţie! Forţele profunde care zdruncină organizarea socială la o anumită (rară) cotitură a ciclurilor, aşa cum îmbracă forma conflictelor economice şi de producţie şi a ciocnirilor dintre grupuri şi clase de oameni, tot aşa iau forma unei bătălii a noilor credinţe împotriva celor vechi şi chiar — nu este nicio dificultate în a o admite — a unei lupte a unor mituri împotriva miturilor.
Nu mai puţin cunoscută este poziţia noastră, întemeiată pe trăsăturile proprii ale organizării productive şi ale dezvoltării sale moderne, conform căreia clasa proletară comunistă nu îşi făureşte o teorie cu substrat religios sau predominant romantic-ideologic, ci atinge ceea ce este adevărata ştiinţă a faptului economic; iar aceasta în concordanţă cu comportamentul său diferit în ceea ce priveşte aproprierea forţelor de producţie, prin ruperea vechilor forme de apropriere de clasă, faţă de clasele şi revoluţiile care au precedat-o istoric. Şi de vreme ce trebuie să cercetăm în toate ungherele echivocurile obişnuite care stau la pândă, avertizăm de asemenea că, pentru a ajunge la această concluzie, nu avem nevoie să susţinem că societatea umană va ajunge în acest fel la o formulare generală, infailibilă şi absolută a legilor cosmosului fizic şi social, tot aşa cum nu credem că ea ar fi pornit la drum cu un bagaj de adevăruri supreme încredinţate ei de puteri imateriale, sau că şi le-ar putea descoperi săpând în imanenţa misterioasă şi înnăscută a gândirii sale speculative.
Îndată ce clasa burgheză nu a mai avut nevoie de doctrine revoluţionare active, ştiinţa economică ce a urmat a suferit transformarea, tratată temeinic de Marx, de la şcoala clasică la şcoala vulgară. Au fost lăsate deoparte periculoasele „avânturi“ ale lui Ricardo şi ale discipolilor săi cu privire la definirea valorii pe care produsele economiei capitaliste o au ca proprietate intrinsecă, şi care se numeşte valoare de schimb, dar nu se defineşte în funcţie de un moment al schimbului, ci în funcţie de un moment al producţiei. Pentru Ricardo era stabilit că o marfă nu are o valoare măsurată printr-un anumit „număr“ pentru că, eventual în media statistică a preţurilor de piaţă, se schimbă pe o sumă oarecare. Dimpotrivă, tocmai întrucât marfa are o anumită valoare determinată şi calculabilă după timpul de muncă mediu social necesar pentru a o produce, ea trebuie să fie vândută pe piaţă, lăsând la o parte oscilaţiile ocazionale, tocmai pe acea sumă. Asupra acestei teoreme centrale a şcolii clasice, reţinută însă cu o cu totul altă forţă vitală în şcoala marxistă, se năpusteşte apoi economia vulgară, care numeşte toate acestea nebunie, iluzie şi mit şi, în fond, se descotoroseşte ca de o povară inutilă de mărimea valoare, de determinarea şi măsurarea ei, precum şi de legile în care aceasta ajunge să figureze.
Obiecţia esenţială de atunci încoace, în cuvinte diferite, este mereu aceeaşi. Nu ne aflăm în domeniul fizic ce se supune (aşa se credea şi se admitea pe atunci) unor riguroase legi de cauzalitate, ce pot fi stabilite slujindu-se de mărimi tratabile prin procedee matematice. Ne aflăm în domeniul uman în care îşi spun cuvântul dispoziţia, voinţa, „gustul“ indivizilor particulari, iar fenomenul mediu nu este nici sesizabil, nici previzibil, nici încadrabil în formule fixe. Afară deci cu mărimea valoare (nu ideea, noţiunea de valoare, care, despuiată de determinarea sa materială, este adusă să invadeze triumfător aşa-numitele ştiinţe ale societăţii: dreptul, etica, estetica...); afară în general cu mărimile ce pot fi introduse în ştiinţa economică şi care să nu fie cotaţii monetare brute sau cantităţi de mărfuri contractate; afară (şi acesta era punctul cel mai arzător) cu posibilitatea de a stabili prin cercetarea economică drumul pe care îl parcurge omenirea, înţeleasă ca o societate ce îşi organizează activitatea în vederea propriilor trebuinţe: nu se poate face altceva decât să se privească pasiv şi să se scrie acea imprevizibilă, infinit de liberă, autonomă faţă de orice itinerar şi indiferentă între toate rutele posibile istorie concretă şi a posteriori a acestui roi de pământeni dezordonaţi. În stare şi capabili de orice, ba chiar şi de a da crezare oamenilor de ştiinţă.
Toţi criticii lui Marx, oricât de deosebiţi între ei prin epocă şi culoare, au în esenţă un teren comun: pretenţia că o generică „ştiinţă“ economică, ocupată după Marx să facă paşi de uriaş în pălăvrăgeli universitare şi maculatură pentru biblioteci, ar fi lichidat teoria valorii şi pe cea a plusvalorii, precum şi pe aceea, căreia Stalin voia să-i dea lovitura de graţie, a scăderii ratei profitului. Prin aceasta vor totodată să măture şi teza, la fel de esenţială, a nivelării generale a ratei profitului capitalist în societatea economică naţională şi ultranaţională. În toate acestea — şi pe bună dreptate pentru domniile lor — pun mai multă înverşunare decât în cruciadele scandalizate împotriva propovăduirii luptei de clasă, a folosirii violenţei insurecţionale, a noroiului aruncat pe obrazul idealurilor democratice şi liberale, a dictaturii şi a terorii proletare, ce îl are drept înaintaş pe obişnuitul învăţat hirsut pe care englezii — nu chiar atât de proşti — îl numeau în ultimii ani ai vieţii sale red terror doctor.
Într-un cunoscut pamflet al său din 1908 (s-o luăm de mai de departe), republicat în 1926 şi intitulat „Studiu asupra lui Marx“, amplu centon al tuturor nenumăratelor teze ale criticilor lui Marx, fie ele acceptate sau respinse (în aceste cazuri cel mai rău este când Marx este apărat şi tratat cu menajamente), cunoscutul Arturo Labriola îşi revendică o primă scriere din 1899 în care — recunoscând caracterul inadmisibil al teoriei marxiste a valorii — încerca, după spusele sale, să concilieze o teorie a preţului cu aceea a valorii. Cartea a apărut în epoca în care două aripi revizioniste se năpusteau împotriva lui Marx, aşa cum îl înţelegem noi: cea reformistă şi legalistă a lui Bernstein şi cea sindicalistă şi pretins extremistă a lui Georges Sorel, a cărui acidă prefaţă la Labriola este reprodusă. Cine îşi aminteşte cum, din punct de vedere istoric şi politic, cele două tendinţe s-au ciocnit pe viaţă şi pe moarte, poate remarca cât de grăitor este ecoul teoretic deosebit de frecvent al criticilor lui Bernstein, în continua luare în derâdere a legilor marxiste de dezvoltare a capitalismului şi în înlocuirea punctelor de ruptură cu dulcea curbă progresivă. Nu mai puţin s-ar putea găsi paralele cu această scrimă în scrieri foarte recente ale unor pretinşi îndreptători ai „poticnelilor“ lui Marx om de ştiinţă-profet, care se împăunează cu pretinsa experienţă a unor fapte noi din acest secol şi cu nu mai puţin pretinsa încălcare a „schemelor“ dragi lui Marx.
Dacă ar avea vreun sens în 1954 să se descopere unde anume a dat greş „planul“ marxist de itinerar al formei istorice capitaliste, nu ar mai rămâne decât să râdem de o aşteptare atât de prelungită, din moment ce guralivul profesor napolitan o descoperise deja, ba chiar ticluise istorioara de care Sorel se desfăta acum 50 de ani, cum că cel care o descoperise fusese... chiar Karl Marx. Potrivit acestei istorioare, Marx şi-ar fi suspendat multă vreme munca de economist după publicarea în 1867 a primului volum al Capitalului, nu din pricina bolii grave care l-a lovit, ci pentru că a fost iluminat, în 1871, de lectura lucrărilor lui Jevons şi ale altora despre economia matematică „cu adevărat ştiinţifică“. Recunoaşterea propriilor erori l-ar fi făcut pe Marx să-şi lase materialele în dezordine, iar toate reproşurile indivizilor de acest calibru se îndreaptă spre Engels şi chiar spre Kautsky din vremurile bune, care le-ar fi însăilat în mod arbitrar. S-ar putea oare crede, spunea domnul Labriola, că tocmai Marx, de unul singur, are dreptate, iar împotriva lui se înşală „toată, se zice toată Ştiinţa“?! Dar această situaţie, care astăzi stă încă în picioare — fără să se fi reuşit să nu figureze numele lui Marx de cel puţin douăsprezece ori în fiecare număr de ziar ce se tipăreşte în lume —, tocmai această situaţie ne trebuia şi ne trebuie. Dacă ştiinţa i-ar fi făcut loc lui Marx, abia atunci ne-am vedea pierduţi.
Să completăm cvartetul de profesori (Sorel, Labriola, Bernstein) cu bătrânul nostru Tonino Graziadei, un alt profesor universitar. Reluând ecoul — el, sindicalist reformist dinainte de război, trecut în 1919 cu totul la stânga — tezei din 1908 a lui Arturo Labriola, printr-o serie de cărţi despre Preţ şi suprapreţ în economia capitalistă, în timp ce făcea apologia părţii istorice, politice şi filozofice a lui Marx şi a marxismului, a pornit o bătălie împotriva oricărei teorii a valorii şi a plusvalorii, ceea ce a provocat dezavuarea sa de către Internaţionala (pe atunci) Comunistă. Punctul în discuţie este deci acesta, într-un război de poziţii în care suntem aliniaţi încă din 1848: a dezminţit oare capitalismul modern încercarea de a-i trasa un curriculum vitae prin intermediul unei doctrine a societăţii-tip de clasă, precum şi calculul legilor sale de tendinţă pe baza unui sistem de formule în care figurează drept mărime fundamentală nu măsura mercantilă a preţului, ci aceea a valorii generate în producţia socială? Dacă în această privinţă vom fi înfrânţi, vor avea dreptate profesorii „marxismului marginal“, însă odată cu ei vor avea deopotrivă dreptate şi diverşii Jevons, Sombart, Pareto, Einaudi, Fisher, Kinley; [3] şi de asemenea acei Rothschild, Morgan, Rockefeller etc., în frunte cu — à tout seigneur tout honneur — Iosif Stalin.
Potrivit lui Sorel, Marx
„nu înţelegea folosirea cantităţilor în economie aşa cum o înţeleg matematicienii care tratează probleme de fizică. Se pare (?) că relaţiile cantitative i s-au părut (?) apte doar să ofere indicaţii sumare, vagi sau poate simbolice (ce altceva este deci matematica, doctore Sorel, dacă nu utilizare a simbolurilor?); claritatea lor fiind cu atât mai mare cu cât sunt mai ireale. Ar fi important să se studieze această chestiune dificilă, dacă se vrea să se ajungă la o înţelegere desăvârşită a textelor Capitalului“.
Foarte bine. Nu s-ar fi făcut deloc rău dacă în aceşti 50 de ani s-ar fi lămurit această chestiune dificilă, în loc de a-i dedica bastardizării activiste şi voluntariste a luptei proletare.
Se cuvin aici câteva observaţii cu privire la această „folosire a cantităţilor în fizică şi economie“.
În primul rând. Marx intenţiona să ajungă la folosirea cantităţilor numerice şi a mărimilor care sunt măsurate prin intermediul lor în economie exact aşa cum o fac fizicienii. Aceasta lăsând la o parte modul de expunere, asupra căruia raţiunile istorice îşi spun mereu cuvântul: de exemplu, Galilei, ameninţat de persecuţii, a expus teoria mişcării Pământului sub formă de dialog şi precizând din capul locului că dorea doar ca aceste concluzii opuse să fie demonstrate ca fiind deopotrivă acceptabile pentru raţiunea umană, pentru ca doctrina revelată să poată decide. A fost nevoie de o revoluţie la mijloc pentru ca Laplace, potrivit unei binecunoscute anecdote, să răspundă la întrebarea aspră a lui Napoleon: „Nu-l văd menţionat pe Dumnezeu în explicaţia dumneavoastră despre formarea sistemului solar!“ — prin simpla frază: „Sire, nu m-am servit de o asemenea ipoteză“. Astăzi ar fi ars pe rug un profesor universitar care ar vorbi astfel. Cât despre Marx, trebuind să se adreseze clasei muncitoare, care, având un control minim asupra condiţiilor de muncă, îl pierduse şi pe cel asupra culturii, a urmat o formă literară, apoi a trecut la folosirea îndelungată a unor exemple numerice (adesea nu sumare, ci mult prea detaliate pentru osteneala cititorului), rareori la formule algebrice, iar în ultima perioadă a vieţii — o vom vedea — s-a gândit la matematicile superioare.
În al doilea rând. Istoria recentă a fizicii şi mai ales a fizicii matematice arată că folosirea mărimilor şi a cantităţilor în studiul lumii materiale nu merge atât de neted pe cât părea în 1900. Regula este că se lucrează cu simboluri mereu noi şi pe modele care adesea se schimbă şi sunt propuse mereu altele, şi că se verifică tocmai norma care lui Sorel îi pare o slăbiciune: claritatea este cu atât mai mare cu cât modelele sunt mai ireale. Fără a intra în lucruri complicate, dacă se vrea să se facă ştiinţă, aceasta trebuie să fie comunicabilă şi aplicabilă, iar atunci, pentru a te face înţeles şi a merge înainte, trebuie să fii, dacă nu sumar, în bună măsură simplificator. Era destul de „clar“ modelul materiei împărţite în numeroşi atomi de calităţi diferite, atraşi între ei prin valenţe chimice. Mult mai puţin ireal şi la fel de puţin clar este modelul atomului descompus într-un nucleu central în jurul căruia se rotesc electronii: însă mai înainte erau suficiente mărimile (abstracte, dar nu prea mult) greutate şi valenţă chimică, pe când astăzi intră în joc atâtea altele, mecanice şi electromagnetice. Putem continua atunci când nucleul este vivisecţionat (şi apoi fisionat) în protoni, neutroni şi alte particule, dintre care astăzi s-ar fi găsit cea mai nouă şi mai misterioasă: antiprotonul. Pentru sistem se construiesc modele, pentru particule se dau măsuri şi simboluri: sunt corpusculi? sunt ondulaţii? sunt dâre de traiectorii imprimate pentru o clipă pe placă? Deocamdată se pare că fiecare poate spune cum îi place.
În al treilea rând. Trebuie admis că, din punct de vedere istoric, s-a ajuns mai devreme la posibilitatea de a trata prin metode cantitative problemele lumii fizice decât pe cele ale agregatului social. Trebuie admis de asemenea că, dacă încă în primele trebuie introduse — mai întâi prin încercări de-a dreptul arbitrare, apoi cu o mai mare exactitate — scheme simplificate pentru a ajunge la descoperirea legilor şi la stabilirea de formule, totuşi fenomenele accesorii, impure, concomitente cu relaţia pură pe care vrem să o izolăm — ajungând uneori până la a o întuneca —, reprezintă un obstacol mai puţin diabolic decât în domeniul sociologiei şi al economiei. Toate acestea fiind puse, din necesitate în mod sumar, puţin la locul lor, afirmăm că folosirea mărimilor şi a cantităţilor la Marx, odată format modelul de studiat, este pe deplin imperativă şi riguroasă; este centrală, nu accesorie, şi folosită drept unic mijloc de a descoperi dinainte evoluţiile care interesează în tendinţele lor generale. Şi afirmăm mai mult: că o asemenea folosire este strict coerentă şi vădit uniformă, de la volum la volum, de la operă la operă, de la o epocă la alta a imensei sale munci.
Subiectul merită ca paralela, tratată şi alteori (vezi diverse numere din Prometeo, prima serie, câteva „Fire ale timpului“ şi altele asemenea), să fie puţin dezvoltată în scop de popularizare, chiar dacă se cade în repetiţii, obişnuite şi fireşti în munca de partid.
Preţul este o dată empirică, întrucât toată lumea ştie să-l indice, să-l comunice şi chiar să-l judece, cu condiţia să fie exprimat în moneda curentă a momentului. Până şi în 1954 îi vom vedea scriind în apărarea acestei unice mărimi matematice ce trebuie folosită în economie: cotaţia monetară; însă încă de acum un secol Marx remarcase că, dacă diatriba asupra valorii este lungă, se atinge culmea complicaţiilor şi a abstrusităţilor dacă se examinează miile de teorii asupra banilor. Prin urmare, nemijlocită este noţiunea de preţ al unei mărfi, mijlocită aceea a valorii sale. Fizica a făcut un pas uriaş înainte prin conceptul de masă enunţat de Galilei, în timp ce până atunci se lua în considerare cel mai „exterior“ şi mai „practic“, cel de greutate. Salt, nu pas, care a putut şi a trebuit să fie făcut ca un corolar al dezvoltării unei societăţi productive mai organizate, urbane şi manufacturiere mai degrabă decât rurale şi ţărăneşti, aşa cum a fost în Renaştere. În timp ce masa este constantă, greutatea unui obiect variază după cum ne aflăm la nivelul mării sau pe vârful muntelui, la pol sau la ecuator, ori poate pe un alt corp ceresc decât Pământul. Galilei, pe această bază teoretică — ireală, dacă vreţi! —, demonstrează ceea ce era „practic evident“: două corpuri de greutăţi cât se poate de diferite cad în acelaşi timp de la aceeaşi înălţime — lucru negat de la Aristotel încoace, doar pentru că nu s-a ştiut a se elibera de factorii impuri: rezistenţa aerului, de exemplu. De unde faimoasa strigare: pana şi bila de plumb! Aşa cum nouă ni se strigă: salahorul şi marele Geniu! Acest pas s-a făcut prin introducerea unei mărimi noi: nu descoperită în noţiunile primordiale ale gândirii, în datele spiritului; şi, dacă vrem, ea însăşi „provizorie“. Însă saltul „revoluţionar“ rămâne. Enunţul lui Galilei conform căruia greutatea este o forţă ce depinde de cantitatea de masă şi apoi de celălalt factor, acceleraţia, a permis reducerea la aceeaşi lege matematică a căderii pietrei şi a rotaţiei Lunii în jurul Pământului, fapt făcut evident de Newton prin simpla operare cu simboluri.
Când, într-o fază ulterioară de dezvoltare a organizării tehnico-sociale, s-a căutat să se stabilească această legătură şi în cealaltă comparaţie, dintre piatra care cade şi corpusculul subatomic care aleargă, formula a trebuit să fie modificată, iar în acest nou domeniu masa nu mai este constantă pentru un anumit corp considerat, ci la rândul ei variabilă în funcţie de viteza sa, dacă aceasta este foarte mare, adică poate scădea dacă se eliberează energie. Or, distanţa până la Lună este de un miliard de ori mai mare decât căderea unui obiect de pe scăunel pe pământ, dar raportul dintre masa acelui obiect, să zicem o peniţă, şi cea a unui electron se scrie cu 27 de zerouri (miliarde de miliarde de miliarde), iar Galilei este scuzat dacă acum patru secole nu îşi dăduse seama de aceasta. Noi, alături de Marx, emitem pretenţia de a ne face loc prin noianul de măsuri ale greutăţilor-preţuri şi de a introduce cantitatea constantă — atât cât ne interesează pe noi —, masa-valoare a fiecărei mărfi, pentru a deduce din ea datele orbitelor pe care se roteşte lumea capitalului, şi ne este de ajuns ca noua mărime să treacă drept valabilă şi constantă atâta timp istoric cât este necesar pentru a azvârli acea lume în străfundul Abisului.
Definit fiind modelul de societate tip, trebuie amintite acum care sunt mărimile măsurabile care ne interesează. În această expunere ne va fi de ajutor recenta serie despre chestiunea agrară, cu antitezele şi tezele finale care au încheiat-o. Este deci uşor să trasăm „tabloul lui Marx“ al mişcărilor de valoare între marile clase aflate în joc, şi să indicăm expresiile simple care servesc la calculul economiei capitaliste şi la enunţarea legilor sale, pentru a le apăra, într-o a doua parte, valabilitatea şi vitalitatea împotriva zbaterilor şcolilor economice antirevoluţionare, atât ale celor care îşi mută centrul cercetării lor pe fenomenele pure ale circulaţiei mărfurilor şi a banilor, bălăcindu-se în noroiul mlaştinii-piaţă, cât şi ale celor care, aşa cum se întâmplă în ultimul timp, constrânse să încerce o teorie a producţiei, au vrut să se aventureze pe flancurile şi în craterul vulcanului, unde clocotesc semnele prevestitoare ale cumplitei explozii eruptive.
Primii economişti au pornit de la conceptul vag de avuţie naţională. Acest patrimoniu — fie că îl gândim în expresia monetară cu unităţile şi cursurile epocii, fie că îl gândim ca masă de lucruri utile vieţii organizate, sedii, unelte, stocuri de rezervă pentru consum — este în continuă mişcare, suferă un flux de ieşire care impune o reînnoire neîntreruptă. Nu numai că nu există un exemplu concret, dar nici măcar nu poate fi propus un model abstract de societate care doar să consume şi a cărei bogăţie să constea într-o rezervă imensă din care în fiecare zi sau în fiecare an să se poată extrage tot ceea ce este necesar traiului pentru toţi componenţii agregatului. Orice model al mişcării economice va trebui să aibă în vedere un ciclu de deplasări, la sfârşitul căruia, ca ipoteză minimă, dotarea şi stocul social general să fi redevenit aşa cum erau la început. Vom ajunge curând la problema integrală, nu numai de a ţine cont de posibilitatea unei creşteri progresive a echipamentelor şi a rezervelor, ci şi a unei creşteri care să înceapă prin a o egala pe cea datorată variaţiei, aproape întotdeauna într-o creştere decisă, a numărului populaţiei.
Organizarea socială îşi continuă drumul în măsura în care, dintr-un moment determinat, nu se află doar în prezenţa mediului natural dispunând de capacitatea sa de muncă (care nu este doar forţă musculară, ci transmitere, tradiţie de la generaţiile trecute a unei pregătiri tehnice şi a unei cunoaşteri tehnologice în toate domeniile, la care se reduce direct orice ştiinţă, cunoaştere şi gândire socială şi individuală), ci şi de o acumulare de lucruri şi instalaţii de orice fel pe care le-au transmis generaţiile trecute, transformând scoarţa terestră de care suntem agăţaţi, dotând-o cu tot felul de construcţii şi produse manufacturate, şi având în fiecare moment o parte de bunuri de consum deja produse şi încă nefolosite. O masă socială de bogăţie, o masă socială de muncă, un ansamblu de mărfuri şi de bunuri produse de muncă, facând deocamdată abstracţie de modul ei de calcul, întrucât în ultimă analiză nu interesează, deoarece toate repartizările se fac, din motive de putere şi de clasă, cu operaţiuni asupra maselor de muncă actuală şi vie, de valoare „adăugată în producţie“ în ciclul care se deschide şi se studiază.
Într-o economie capitalistă, deci mercantilă, este evident că o parte din această transmitere prezentă la început este dată de bani, de moneda în circulaţie: care în sine, şi mai ales de când există moneda de hârtie, nu este altceva decât un mecanism social pentru a dirija repartizarea „valorii viitoare“. Să oprească, de exemplu, un cataclism mijloacele normale de transport, şi societatea umană va muri în scurt timp, cu seifurile pline şi conturile pe plus. Nu toată munca trecută cristalizată este pusă în mişcare în ciclul de activitate productivă care începe. Un atelier, o maşină pot rămâne inactive tot anul, un stoc de bunuri de consum care nu sunt cerute în acel moment poate dormi tot timpul în depozit. Dar chiar şi acea parte din bogăţia deja produsă care este pusă în mişcare în noua perioadă de producţie poate fi utilizată în două moduri diferite; adică cu o utilizare totală şi cu o utilizare fracţionată, parţială, astfel încât la sfârşit să nu se regăsească absorbită şi dispărută, ci să aibă doar nevoie de a fi reintegrată pentru o anumită cotă care i-a fost sustrasă, redevenind astfel la fel de eficientă ca la început.
Când şcoala clasică a stabilit că valoarea unor astfel de dotări acumulate era măsurată de munca trecută investită în ele şi le-a considerat drept capital, ea a fost determinată să le prezinte ca factori ai noului ciclu productiv şi să calculeze valoarea lor, considerată proporţională cu munca care a fost necesară pentru a le realiza, şi, mai bine zis, cu cea care ar fi fost necesară pentru a le reproduce, dacă ar fi lipsit.
A făcut distincţia, în care economia se mai zbate şi astăzi, cu ochelarii de cal individuali care o obligă să măsoare partea fiecărui individ (care de fapt nu este nici măcar faimoasa Persoană, ci Firma), între capital fix şi capital circulant, considerând în primul ceea ce este folosit în producţie dar nu este epuizat de aceasta, cum ar fi de exemplu un plug, şi în al doilea ceea ce este folosit în întregime, cum ar fi de exemplu sămânţa şi îngrăşământul.
Nu vom insista mai mult asupra acestei distincţii: în expresia marxistă a raporturilor cantitative ale procesului, capitalul fix, în măsura în care este cu adevărat utilizat fără a-i fi afectată câtuşi de puţin calitatea şi cantitatea, nu ne priveşte şi nu ţinem cont de el, ci ne interesează doar de cel care este înglobat în întregime în operaţiunea productivă şi rămâne fizic în produs, sau dispare în subproduse şi deşeuri, cum ar fi, de exemplu, ceara din care se fac lumânările. Nu vom calcula deci plugul, ci vom nota „uzura“ sa. Chiar şi cel mai primitiv brăzdar nu este etern şi are nevoie să fie ascuţit şi în cele din urmă reînnoit: dacă ajunge pentru douăzeci de cicluri, vom considera a douăzecea parte a valorii sale ca fiind capitalul constant care trebuie introdus în „funcţia de producţie“.
Deci prima mărime de luat în considerare este capitalul constant: materii prime, materii auxiliare consumate, cum ar fi combustibilii, lubrifianţii etc.; uzura tuturor uneltelor şi a instalaţiilor conform necesităţii periodice de reînnoire; „amortizarea“ de atâtea ori citată, care există şi pentru clădirile unde se desfăşoară activităţile de prelucrare şi pentru orice alt edificiu fix. Această parte a elementelor, a termenilor producţiei, este, aşadar, numită de Marx capital constant. Predecesorii fac adesea confuzii: Ramsay a ajuns să identifice cu ceea ce noi înţelegem [capital constant] noţiunea curentă de capital fix; toţi ceilalţi, sau aproape toţi, confundă patrimoniul întreprinderii cu capitalul constant, unii se rătăcesc printre expresiile de capital investit şi utilizat în producţie, o distincţie care nu interesează marxismul în ceea ce priveşte calculul valorilor.
De fapt, după cum se ştie, sunt trei mărimile pe care trebuie să le introducem şi să le însumăm: după capitalul constant vin capitalul variabil şi plusvaloarea. Deoarece suma lor este valoarea produsului, care ajunge în mâinile capitalistului şi este deci capital, sau cel puţin poate fi capital, cei trei termeni sunt toţi trei, din punct de vedere calitativ, parte a capitalului, în măsura în care sunt parte a valorii, iar istoric, astăzi, orice valoare este capital. Dar primul, sau capitalul constant, considerat anterior, este muncă trecută, care traversează ciclul ieşind egal, adică fără a da naştere altei valori în afara celei pe care o conţine deja; al doilea şi al treilea sunt muncă vie, actuală, prezentă, din care rezultă valoarea adăugată în timpul ciclului, un termen de care burghezii nu voiau să ştie, dar pe care astăzi îl folosesc în statisticile lor, după cum vom vedea, numindu-l „venit naţional“. Al doilea termen de adunat, Marx l-a numit capital variabil, şi corespunde cheltuielii pentru salarii aferente ciclului considerat. Nominal, deci, primele două mărimi ar fi capital. Aceasta pentru că se subînţelege că ele formează capitalul „anticipat“ în producţie, adică cheltuit pentru achiziţionarea de mărfuri şi plata salariilor. Dar întreaga sumă este capital obţinut, valoare obţinută, şi este mai mare decât primii doi termeni, decât cheltuiala anticipată. Evident, la aceasta, pe care burghezii o numesc „cost de producţie“, se adaugă câştigul, profitul, beneficiul, şi deci ceea ce noi numim plusvaloare. Deci, însumând: capital constant, plus capital-salariu, plus plusvaloare, se obţine valoarea produsului.
Acest lucru nu are nicio legătură cu „valoarea întreprinderii“, şi de aici distincţia de bază: pentru noi, capitalul este îngrămădirea de mărfuri, produsul, în timp ce pentru economistul burghez, capitalul este patrimoniul întreprinderii şi al posesorului său (fie el persoană fizică sau nu), inclusiv creditele, numerarul din casă, valoarea de piaţă a imobilelor precum terenurile şi clădirile. Dar distincţia constă în aceasta: pentru burghez, factorii sunt doi (lăsând deocamdată la o parte renta funciară şi altele asemenea): capitalul şi munca.
Salariul sau capitalul variabil ar fi valoarea generată de muncă şi plătită celui care a prestat-o, marja sau profitul ar fi generate de capitalul constant (anticipat pe toată perioada de la achiziţionarea materiei prime până la vânzarea produsului prelucrat) şi de capitalul-salariu (anticipat pe toată perioada de la plata muncitorilor până la vânzarea produsului final).
Pentru burghez, capitalul, indiferent cum ar fi investit, în materii şi mărfuri sau în forţă de muncă, generează valoare. Munca generează salariu şi este compensată prin acesta. Pentru marxist, capitalul constant nu generează nimic, deoarece traversează ciclul cu o valoare neschimbată; munca, în schimb, generează întreaga valoare adăugată, adică capitalul variabil plus plusvaloarea; în timp ce muncitorul nu primeşte în schimb decât prima parte, salariul. Dacă capitalistul întreprinzător nu are numerar, el va împrumuta bani pentru mărfuri-materii şi salarii şi îi va restitui după vânzări. Dobânda plătită o va deduce din plusvaloarea sa: deci, nici aceasta nu este fiica capitalului, ci, la rândul ei, a muncii. Lucruri foarte cunoscute, dar care trebuiau reordonate în schema antitezelor.
Cele patru mărimi: capital constant, capital variabil, plusvaloare, valoarea produsului sunt legate printr-o simplă adunare, ca acelea din socoteala băcanului, şi a noastră foarte simplă „funcţie de producţie“ este o funcţie, cum spunem în matematică, liniară. Potrivit inamicilor noştri, este un exerciţiu zadarnic să scriem funcţii de producţie folosind mărimea valoare, deoarece în ştiinţa economică sunt în vigoare doar funcţii de circulaţie exprimate cu mărimea preţ care variază cu faimoasele condiţii mercantile: ofertă, cerere, utilitate, ofelimitate, avantaj marginal şi... mâncărimea de a cheltui, atent cultivată. Vom vedea mai târziu că şi ei pun pe picioare o funcţie de producţie. Dar oare nu cumva toată economia aplicată, sau evaluarea, se bazează pe o funcţie de producţie care este cea a dobânzii simple (rod proporţional cu capitalul şi cu timpul: funcţie raţională, adică care admite o împărţire) şi a dobânzii compuse (cumul al roadelor cu capitalul: funcţie exponenţială)? Cu această formulă — pusă la proba practică, aşa cum vrem să o punem pe a noastră — în timpul somnului omenirii timp de două mii de ani, faimosul cent a devenit un glob de aur mare cât pământul.
Noi deci nu facem decât adunări, şi în a noastră nu figurează rodul capitalului la rata dobânzii, care a apărut, o dată cu camăta, înaintea producţiei capitaliste moderne. La ce anume trebuie deci raportată marja, câştigul? Va trebui să ne adaptăm să facem vreo împărţire. Este clar că în mod vulgar o asemenea marjă (cantitativ este aceeaşi pentru ei şi pentru noi: reprezintă diferenţa dintre venitul din vânzări şi toate cheltuielile de producţie; variază doar numele care pentru noi este plusvaloare) este raportată la cheltuiala de instalare, la patrimoniul întreprinderii. Un cutare deschide un atelier, cheltuie un milion pe maşini şi are nevoie de o jumătate de milion în bani pentru rulajul său: la sfârşitul anului are atelierul, maşina, o jumătate de milion în casă şi în plus a obţinut trei sute de mii de lire: spune că a investit un milion şi jumătate, cu un câştig de 20% anual. Dar economia clasică făcuse un pas înainte şi numise rata profitului raportul câştigului nu cu valoarea instalaţiei, ci cu costul de producţie al întregului bloc de mărfuri pe care acel câştig l-a permis în înstrăinarea finală: deci raportul profitului cu cheltuielile pentru capital constant şi variabil. Dacă acel atelier a cumpărat în decursul anului fier brut de două sute de mii, a plătit mecanicii cu trei sute de mii şi a vândut cu opt sute de mii, a câştigat trei sute de mii la un avans de cinci sute de mii, iar rata profitului este de 60%. Rata plusvalorii în schimb, după cum se ştie, se află raportând profitul-plusvaloare, care a fost de trei sute de mii, doar la capitalul variabil sau cheltuiala salarială, care a fost de trei sute de mii: în cazul dat este 100%.
Aşadar, capitalul constant trece prin ciclu fără a genera nimic. Munca trece prin el adăugând produsului o valoare (şase sute de mii) care este dublul salariului plătit muncitorilor.
Acest lucru nu este complet, întrucât a servit doar la definirea clară a celor patru mărimi care reprezintă valoarea produsului şi mărimile sale relative: rata plusvalorii şi rata profitului. Dar aceste relaţii simple pot fi aplicate unei singure întreprinderi, şi de obicei economistul burghez se limitează la acest lucru, sau pot fi aplicate întregului domeniu al producţiei sociale. Dacă nu se trece la acest al doilea aspect, nu este posibilă formularea în mod complet a funcţiei marxiste a producţiei. Să se noteze că noi doar stabilim aici, încă o dată, semnificaţia marxistă a mărimilor şi relaţiilor introduse, şi nu pretindem că dovada şi confirmarea ar veni din faptul că discursul logic stă în picioare, sau că în anumite deducţii un sentiment de justiţie înnăscută începe să vibreze, sau că operaţiunile se potrivesc cu regulile algebrei şi aritmeticii. Coerenţa sistemului cu el însuşi şi conexiunea riguroasă a părţilor (negată chiar şi de obişnuiţii flecari superficiali) nu sunt suficiente pentru demonstraţie, care va putea fi dată doar în domeniul istoric şi prin apariţia fenomenelor pe care modelul-schemă al nostru le poate conţine, iar al lor nu. Marx afirmă că într-o producţie capitalistă completă (dată doar în stadiul de model pur), rata profitului din diferitele ramuri de producţie tinde să se niveleze: o asemenea tendinţă este cu atât mai evidentă cu cât o societate se apropie mai mult de model şi conţine mai puţine clase hibride în afară de cele trei de tip general: muncitori, capitalişti, proprietari funciari.
Acestei rate generale a profitului îi corespunde o rată generală a plusvalorii. Cele două rapoarte sunt legate de un al treilea raport, şi anume de compoziţia organică a capitalului, care este raportul dintre capitalul constant şi capitalul variabil. Dacă cu 20 sub formă de salarii s-a prelucrat materie primă de 80, rata de compoziţie tehnologică sau organică este 4 (inversul ei fiind 25%). Dacă valoarea produsului este 120, profitul este 20, şi tot atât plusvaloarea. Dar, în timp ce rata profitului este 20% (câştig 20 la un avans de 100), cea a plusvalorii este 100% (20 de câştig la 20 de salarii). În diferitele sectoare compoziţia organică nu poate fi aceeaşi şi, după cum am văzut, creşte puternic în industrie, lent în agricultură. În ciuda acestui fapt, Marx introduce rata medie a profitului. Deocamdată afirmăm, şi nu discutăm încă, legea scăderii.
Ei o numesc — în stilul lui Stalin — o tautologie. Marx, într-adevăr, spune că dacă la o rată egală a plusvalorii creşte compoziţia organică (lucru acceptat istoric de toată lumea), rata profitului trebuie să scadă. Dar cine spune că rata plusvalorii rămâne constantă? Obiecţie zadarnică. Dacă rata plusvalorii ar scădea, atunci nimic: rata profitului ar scădea din dublu motiv (câştig 10 şi nu 20 la 20 sub formă de salarii: rata plusvalorii 50%; materii prelucrate nu 80 ci 100, creşterea compoziţiei organice. Cheltuială totală 100 plus 20, încasări 130, rata profitului a scăzut la 10 din 120, de la 20% anterior la doar circa 8%). Şi dacă rata plusvalorii creşte? Dă-i naibii! Acest lucru ar însemna că au scăzut salariile şi au mărit ziua de muncă: iar acest lucru este împotriva sensului general al mişcării istorice a capitalismului. Că acesta trebuie să sară în aer dacă îi înfometează pe toţi şi creşte presiunea exploatatoare, este de la sine înţeles. Legea economică este că, chiar şi îmbunătăţindu-se situaţia, el va sări în aer oricum. Acesta este punctul esenţial, pentru numeroşii bolnavi de demagogie.
Subiectul fundamental al tendinţei de scădere a ratei profitului în viaţa istorică a modului de producţie capitalist, aşa cum a fost deja tratat în lucrarea noastră, aşa va trebui să fie reluat şi mai în profunzime, şi este unul dintre cele în care este cel mai necesar să se prezinte din nou în mod fidel materialul lui Marx şi să i se sistematizeze aparatul matematic. Este, de asemenea, unul dintre punctele de neînţelegere, deoarece, în mod banal, se vede o contradicţie între legea scăderii şi foamea nemăsurată de plusvaloare şi de profit proprie capitalului în formele moderne care, denunţată formidabil de Marx, a avut cele mai impresionante confirmări din partea istoriei recente. În Dialog cu Stalin s-a amintit cum, odată cu creşterea neîncetată a masei capitalului şi a masei producţiei anuale de mărfuri, care pentru noi îl măsoară, creşte puternic şi masa profitului, deşi raportul relativ dintre masa profitului şi masa produsului tinde să scadă din punct de vedere istoric.
În tratarea chestiunii agrare considerăm apoi că s-a pus la punct teoria fundamentală, originară, monolitică a supraprofiturilor, care o include în sine pe cea a rentelor de orice fel (deci nu doar funciare). Evident, încă din primele teoreme ale marxismului este clar că volumul supraprofiturilor este progresiv, concomitent cu scăderea ratei medii a profitului social. Marx însuşi, printre multe alte fenomene, explică influenţa celui al concentrării capitalului: chiar şi printre cei mai superficiali critici, nimeni nu ignoră că legea concentrării este dată în primele texte, chiar anterioare Capitalului. Or, rata medie se obţine din suma tuturor profiturilor în raport cu toate capitalurile, ale întreprinderilor mici, mijlocii şi mari, iar simpla mărime a întreprinderii este un motiv de profit mai mare: prin urmare, micile întreprinderi lucrează în subprofit, la mai puţin decât rata medie, cele mari în supraprofit, luând în considerare întregul tablou al societăţii industriale din aceeaşi epocă. Pe măsură ce capitalul se concentrează într-un număr mai mic de întreprinderi, masa crescută de profit se împarte într-un număr tot mai mic de întreprinderi care realizează profit: dar capitalul total al acestor puţine, însă vaste întreprinderi creşte în masa sa şi mai mult, iar odată cu el şi masa produselor. Aşadar: creşterea producţiei, diminuarea numărului de întreprinderi, creşterea capitalului mediu al fiecărei întreprinderi, creşterea masei totale a profiturilor, dar aceasta din urmă mai puţin rapidă decât creşterea producţiei — şi a consumului social pentru toate domeniile — şi deci scăderea ratei medii.
Aşadar, lăsând la o parte o tratare de natură statistico-istorică pentru a confirma că legea lui Marx s-a verificat pe deplin, trebuie înţeles că întregul nostru model reprezentativ al capitalismului tipic integral are nevoie de criteriul determinării, într-un moment istorico-economic dat, a profitului mediu, a ratei medii a profitului, pentru toate „întreprinderile capitaliste“, adică pentru toate companiile industriale, inclusiv cele care, folosind exclusiv capital şi o mână de lucru formată doar din salariaţi, activează în agricultură (inclusiv industria extractivă, hidraulică, de construcţii etc.). De fapt, fără acest termen, al profitului mediu, întreaga noastră doctrină a valorii ar deveni imposibil de susţinut. Pentru noi, de fapt, valoarea mărfii produse într-o anumită ramură industrială nu poate fi dedusă dintr-o cercetare a mediilor cotaţiilor de tranzacţionare pe pieţe: ea trebuie ştiută dinainte. Aici se află pasul pe care îl face Marx mult dincolo de Ricardo: acesta identifica valoarea dedusă din teoria valorii-muncă cu valoarea de vânzare şi afirma, într-o primă formă care era doar aproximativă şi mai ales inspirată de un model de societate pur industrială şi fără rente (adică fără supraprofit: societate care rămâne idealul oricărei economii liberale, dar care este imposibilă şi, din punct de vedere istoric, tot mai îndepărtată): fiecare marfă se schimbă cu alta sau cu monedă în funcţie de munca socială medie necesară pentru a o produce.
Formula lui Marx este, în schimb, că fiecare marfă are un preţ de producţie, care constituie valoarea sa în sensul nostru. Deşi continuăm să numim această valoare valoare de schimb, păstrând distincţia clasică faţă de valoarea de întrebuinţare (inerentă calităţilor fizice specifice ale mărfii şi nevoii umane particulare pe care este aptă să o satisfacă), conceptul este că valoarea fiecărei mărfi se calculează conform elementelor economice date în producţia sa. Aşa încât am putea foarte bine să introducem expresia: valoare de producţie, şi să spunem că noi suntem pentru o teorie economică a valorii de producţie, adversarii noştri pentru o teorie a preţului de schimb.
Ne aflăm la „funcţia liniară“ dată a producţiei capitaliste (a ei şi numai a ei!): se defineşte valoarea produsului ca fiind suma a trei termeni: primul: capitalul constant — al doilea: capitalul-salariu — al treilea: plusvaloarea sau profitul. Pentru a cunoaşte al treilea termen sau profitul, eu nu mă duc să întreb cum a fost vândută marfa şi nici cu cât se vinde în medie într-un spaţiu şi timp dat; caut în schimb rata medie a profitului pentru „modelul de societate“ pe care îl examinez: unesc (adun) primii doi termeni ai capitalului, constant şi variabil, înmulţesc totul cu rata medie, şi acesta este al treilea termen. Ansamblul primilor doi economia curentă îl numeşte cost, preţ de cost. Or, pentru noi, valoarea este preţul de cost la care se adaugă un procentaj care este mereu acelaşi, pentru că este rata medie a profitului obţinut din întregul complex al întreprinderilor societăţii studiate. Nu ne-am dus încă deloc să ne informăm de pe piaţă şi să răsfoim mercurialele şi listele de preţuri, şi am găsit mărimea care ne interesează: valoarea mărfii, dată de preţul său de producţie socială. Capital constant plus capital variabil plus profit la rata medie socială egal valoarea produsului.
Dacă acum, ieşind din forja noastră fierbinte unde toţi se agită, proletarul pentru că aceasta este condamnarea sa, capitalistul pentru că, în calitate de capital personificat, fie el chiar şi un Robot, are, vorbind marxist, „diavolul în trup“, ne îndreptăm spre piaţa unde rânjesc schimbătorii „în căutarea cui să prostească“ şi unde se „fac diferenţe“ fără consum de energie mecanică şi oricum fizică, mai mult sau mai puţin cum se fac la masa de joc burgheză, noi nu ne vom deranja deloc să facem teoria acestor nenumărate suişuri şi coborâşuri. Au loc înşelăciuni, este cert, şi încă din primele pagini Marx spune cum frauda este însuşi climatul societăţii burgheze, dar se poate enunţa această lege: rata medie socială a escrocheriilor mercantile este egală cu zero; adică toate acele suişuri şi coborâşuri, acele afaceri bune şi rele din ciclul general ajung să se compenseze între ele. De mult timp fusese demonstrată zădărnicia şcolii mercantiliştilor, al cărei principiu era că bogăţia se formează prin schimb; totuşi, această şcoală, proprie epocii primelor expediţii europene pentru comerţul de peste mări, se referea mai ales la schimbul internaţional şi noi, cu Marx, nu contestăm că poate apărea plusvaloare — deci valoare — în schimbul dintre o societate economică capitalistă şi societăţi necapitaliste şi chiar, în lumea albă, între sfera capitalistă şi cea a tipurilor înapoiate de producţie (vezi agricultura parcelară). Odată stabilită în model societatea capitalistă pură, afirmăm că tot profitul şi valoarea pe care aceasta le generează social îşi au originea în procesul de producţie, niciodată în actele şi circuitele de schimb. Schimbarea, aşadar, a teoriei valorii în teorie a preţului, sau încercarea unei hibridizări a celor două (Arturo Labriola), sau schimbarea teoriei plusvalorii într-o teorie a suprapreţului (Graziadei) nu este permisă decât celui care face harcea-parcea din Marx şi trece cu arme şi bagaje în tabăra inamică.
Noi nu contestăm că şi termenii noştri: capital constant şi variabil, şi, în consecinţă, cota de profit pe care o adăugăm, sunt daţi prin deducţii rezultate din schimburile de mărfuri (materii prime, forţă de muncă) ale căror cote, la rândul lor, suferă acele oscilaţii ocazionale. Chiar înainte de a ajunge să elaborăm, într-un limbaj eventual matematic, un „abac economic al lui Karl Marx“, poate obiectivul acestei lucrări de grup, afirmăm dreptul de a descoperi valoarea care „stă înaintea preţului“ printr-o elaborare asupra preţurilor. Masa fizică a fost găsită şi măsurată pornind primele dăţi doar de la greutăţi, şi chiar de la greutăţi cunoscute în mod grosolan, dar acest lucru nu a împiedicat deloc construirea cu toată rigoarea a mecanicii maselor, determinându-le în măsurile lor independente de infinitele greutăţi pe care o masă le poate lua, aşa cum aceeaşi „valoare“ poate lua infinite preţuri.
Devine, aşadar, acum naturală şi familiară expresia lui Marx că o anumită marfă se vinde deasupra sau dedesubtul preţului său de producţie, şi deci tocmai deasupra sau dedesubtul valorii sale. Multe pot fi cauzele abaterilor, în ambele sensuri, între valoare şi preţul de piaţă. Toate cele datorate mecanismului pur mercantil şi legilor concurenţei, ale ofertei şi cererii, efectului propagandei moderne abile, publicităţii, réclame-ului francezilor, artei rafinate a marketing-ului americanilor, albeţei danturii vânzătorilor care zâmbesc clientului, sau elocvenţei bonimentorilor de trotuar, se rezolvă într-o oscilaţie secundară în jurul valorii sociale.
Dar teoria chestiunii agrare şi a rentei funciare a servit la stabilirea faptului că există abateri sistematice ale preţului de la valoare; şi a ridicat formidabila condamnare a societăţii capitaliste, prin care toate produsele agrare sunt vândute şi plătite de către cei care le consumă deasupra valorii lor, cu condiţia să fie produsele unei agriculturi proprii modelului pur de societate capitalistă. În acest caz, este vândut la valoarea sa doar produsul celui mai steril teren, iar acest preţ face legea pe piaţă. Dacă deci se trece, aşa cum am văzut pe larg, de la acesta la terenuri mai fertile, se va constata că pentru acelaşi produs vor fi suficiente mai puţine avansuri de capital, mai puţine avansuri de salariu şi, prin urmare, mai puţin profit pentru întreprinzătorul agrar la rata-tip. Dar legea distribuţiei mercantile este că „toate preţurile tranzacţiilor se nivelează rapid“ şi, prin urmare, acel produs nu va avea un preţ de vânzare mai mic. Avea, în schimb, un preţ de producţie mai mic decât cel al terenului cel mai prost: va exista un câştig mai mare. Calculând deja cel de-al treilea termen al nostru, profitul normal, care a revenit industriaşului agrar, această marjă adăugată este supraprofit: ea merge ca rentă la stăpânul pământului; dacă vreţi, la stat. Deci, atunci când capitalul intră în agricultură şi o domină, preţurile de vânzare ale produselor agricole sunt deasupra valorii sociale. Viceversa, dat fiind că micul ţăran cheltuieşte pentru produsul său sărac cheltuieli şi muncă enorme şi este constrâns să-l vândă la preţul curent de piaţă, produsele agriculturii minime sunt vândute sub valoare: micii ţărani formează un strat de sclavi ai întregii societăţi capitaliste.
Deşi toată această materie repetă expunerile din Firul timpului despre chestiunea agrară şi tezele-contrateze care le-au rezumat, este bine să precizăm că supraprofitul în agricultură nu este singurul tip de supraprofit care apare în societatea capitalistă tipică şi se transformă în rentă de care se bucură clasa proprietarilor funciari, una dintre cele trei clase de bază din modelul nostru. Supraprofit şi rente analoage se obţin de către cei care dispun, cu acelaşi titlu de proprietate asupra pământului agrar, de căderi naturale de apă, de mine, de zăcăminte de orice fel, precum şi de terenuri de construcţie, dar şi de clădiri şi diverse produse manufacturate necesare întreprinzătorilor industriali. În toate aceste cazuri, organizarea societăţii burgheze, fondată pe siguranţa patrimoniului privat, formează şi garantează o serie de monopoluri, care sunt inerente naturii sale. Nu concurenţa liberă este, aşadar, caracterul de bază al economiei burgheze, ci sistemul monopolurilor, care permite vânzarea unei întregi game de produse, printre care cele preeminente ale pământului agrar şi ale industriei extractive, la preţuri superioare valorii, adică sumei de efort social pe care acestea o costă, după ce s-a plătit şi profitul normal al industriei „libere“. Teoria cantitativă a chestiunii agrare şi a rentei este, prin urmare, teoria completă şi exhaustivă a oricărui monopol şi a oricărui supraprofit de monopol, pentru orice fenomen care stabileşte preţurile curente deasupra valorii sociale. Şi acest lucru se întâmplă atunci când statul monopolizează ţigările, la fel ca atunci când un trust sau un sindicat puternic monopolizează, să zicem, puţurile de petrol dintr-o întreagă regiune a globului, la fel ca atunci când se formează un pool internaţional capitalist al cărbunelui sau al oţelului sau, cum va fi mâine, al uraniului.
Aşadar, sensul general al capitalismului este acesta: din punct de vedere istoric, el începe prin a coborî ceea ce s-ar putea numi indicele muncii sociale pentru o anumită cantitate de produs manufacturat, ceea ce ar conduce societatea să consume aceleaşi produse, şi chiar produse sporite, cu o mai mică utilizare a muncii, şi deci prin diminuarea orelor de muncă ale zilei solare. Încă de la început, însă, şi în ciuda diminuării ratei medii a profitului, se stabileşte supraprofitul agricol şi creşte efortul mediu pentru produsele alimentare. Aşadar, ca o consecinţă necesară a mecanismului inseparabil al pieţei şi al preţului curent, apar o întreagă serie de alte supraprofituri şi, în ciuda progresului tehnic şi al productivităţii muncii, este paralizată posibilitatea de a reduce considerabil, chiar şi prin ridicarea nivelului general al consumului, timpul mediu de muncă individual, orele de muncă din zi. O astfel de sclavie umană pentru o treime din timpul propriu şi pentru cel puţin jumătate din cel de activitate organică (scăzând somnul) nu poate fi depăşită atâta timp cât se loveşte de limita preţului curent şi a sistemului mercantil, care sunt cauza decalajului tot mai mare dintre valoarea socială a obiectelor de uz şi preţul la care le obţine cel care le consumă.
Dat fiind că totul se bazează pe calculul unei valori sociale care trebuie să preceadă preţurile, în care am calculat deja cei trei termeni: munca „morţilor“, folosită şi înlocuită fără ca nimeni să fi retras sau adăugat — munca „viilor“, în schimbul căreia s-au plătit salarii — premiul de clasă cuvenit întreprinzătorului în virtutea unei cote fixe asupra primelor două elemente; şi dat fiind că avem nevoie să ştim cuantumul social al acestei cote, nu este posibil să abordăm chestiunile fără o viziune nu de întreprindere, ci socială. Marx, aşadar, care în primul volum al Capitalului a dat funcţia generală a producţiei capitaliste, în limitele analizei valorii unei anumite mărfi, şi în aplicarea sa la ciclul productiv total al unei anumite întreprinderi capitaliste (cu o formidabilă integrare de date istorice despre dezvoltarea societăţii pentru a ajunge la capitalism, şi despre programul revoluţionar al căii de ieşire din acesta, deşi nu numai intelectualii obişnuiţi, ci chiar şi Iosif Stalin au spus că lui Marx această parte nedescriptivă „nu-i plăcea“!), trece, în cursul ulterior al operei, la tratarea circulaţiei capitalului în întreaga societate. Nu este vorba aici, potrivit unui vechi şi fumat refren, de a studia circulaţia (mercantilă, monetară) care fusese lăsată mai înainte deoparte: este vorba, dimpotrivă (critica sistemului mercantil fiind conţinută în fiecare pagină; şi încă din primul volum în faimosul paragraf despre caracterul de fetiş al mărfii) de a prezenta ciclul capitalului în producţie trecând de la domeniul întreprinderii capitaliste la domeniul social: pentru a dovedi că, aşa cum în prima, în a doua o singură sursă este cea a creşterii capitalului, şi ea constă într-un transfer de avuţie de la o clasă la alta.
Marx, aşadar, formează tablourile acestei circulaţii a întregului capital în modelul său şi al nostru de societate. Este adevărat că el începe prin a considera o societate fără rentieri, o societate binară, cu capitalişti şi salariaţi, şi examinează mai întâi cazul în care capitalul (aşa cum făcea Quesnay pentru bogăţia naţională) rămâne neschimbat de la un ciclu la altul: reproducţie simplă.
Să împărţim societatea în două secţiuni: una dedicată producţiei de mărfuri care merg direct spre consumul membrilor săi, şi care este a Doua. Cealaltă, în schimb, pe care o vom numi Prima, produce obiecte care servesc la rândul lor drept instrumente pentru producţia ulterioară.
Cifrele acestui prim tablou sunt faimoase:
Prima secţiune: 4.000 + 1.000 + 1.000 = 6.000.
A doua secţiune: 2.000 + 500 + 500 = 3.000.
Întreaga societate: 6.000 + 1.500 + 1.500 = 9.000.
Nu am vrut să spunem ce înseamnă cifrele după atâtea repetiţii: prima cifră: capital constant — a doua: salarii — a treia: profit — a patra: produs.
Să presupunem că ciclul este de un an şi s-a încheiat: societatea a produs 9.000 şi acesta este capitalul ei. Se opreşte, îşi trage suflarea, face inventarul: 3.000 sunt consumuri, de „mâncat“, 6.000 sunt instrumente şi materii de muncă.
În ciclul următor este clar că aceşti 6.000 vor fi din nou utilizaţi, 4.000 drept capital constant în prima secţiune, 2.000 în a doua.
Cei 3.000 pentru consumuri merg: a) 1.000 la muncitorii primei secţiuni, 500 la cei din a doua: deci 1.500; b) 1.000 la capitaliştii din prima secţiune, 500 la cei din a doua: încă 1.500. Total 3.000. Aici e totul.
Consideraţiile care trebuie făcute chiar şi pe această schemă atât de simplificată sunt numeroase, ca de altfel şi discuţiile care au apărut. Vom sublinia doar atât. Într-o astfel de societate, în ambele secţiuni rata plusvalorii este de 100% (în prima 1000 la 1000; în a doua 500 la 500). Aceasta înseamnă pentru noi că muncitorii au adăugat la capitalul constant inert 2.000 şi 1.000 de valoare, dar din aceasta au primit şi consumat doar jumătate: cealaltă jumătate au primit-o şi consumat-o capitaliştii. Rata profitului este de 20% (în prima secţiune 1.000 la 5.000, în a doua 500 la 2.500). Gradul de compoziţie organică a capitalului este 4, adică 4.000 faţă de 1.000 şi 2.000 faţă de 500 (capital constant faţă de capital variabil).
Să ne permitem să facem ceea ce Marx nu a făcut: să introducem în tabloul său a treia clasă, proprietarii funciari. Să ne imaginăm, tot de dragul simplităţii şi al clarităţii, că toate bunurile consumate sunt alimente sau cel puţin produse ale agriculturii, şi să numim industrială prima secţiune, agrară pe a doua. În aceasta mergeau la salariaţi 500, la întreprinzătorii capitalişti 500. Adăugăm 1.000 de rentă care merg la proprietarii funciari.
Tabloul devine:
Secţiunea I: 4.000 + 1.000 + 1.000 = 6.000.
Secţiunea a II-a: 2.000 + 500 + 500 + 1.000 = 4.000.
Ansamblu: 6.000 + 1.500 + 1.500 + 1.000 = 10.000.
Întregul produs a urcat la 10.000, dar aceasta depinde exclusiv de faptul că aceeaşi cantitate de bunuri de consum a fost plătită cu 4.000 în loc de 3.000, şi de către muncitori, şi de către capitalişti, şi de către proprietarii funciari. Rămânând neschimbată rata profitului, în a doua secţiune s-a obţinut un supraprofit de 1.000, adăugat la profitul normal de 500, deci o marjă totală de 1.500 la 2.500 anticipaţi: 60%. Capitaliştii agrari au primit 20%, la fel ca cei industriali, iar proprietarii funciari o rentă egală cu 40% din costul pur de producţie al bunurilor agrare, egală cu un sfert (25%) din valoarea produselor pământului. Acestea se vând, într-o astfel de societate, cu un sfert deasupra valorii lor, a „preţului de producţie“ efectiv.
Ce mişcare are loc în această societate între clase? Ca mişcare pe piaţă, totul este în echilibru: de aceea profesorii universitari şi burghezii vor să facă socotelile pe seama preţurilor. Într-adevăr:
Proprietarii: cu 1.000 din rentă cumpără 1.000 de produse de consumat.
Capitaliştii: cu 1.500 de profit cumpără 1.500 de produse de consumat. Dar din vânzarea de produse de 10.000 în total ies din mâinile lor 8.500: 1.000 i-au dat proprietarilor funciari, 1.500 i-au plătit ca salarii muncitorilor, cu 4.000 refac capitalul constant din secţiunea I, cu 2.000 pe cel din a II-a: socoteala iese la egalitate. Legea valorii de piaţă, o, măreaţă umbră a lui Stalin, este salvată.
Să vedem acum cum să definim mişcarea — care ca treceri de la cumpărători la vânzători este toată în echilibru, într-un minunat şi foarte moral echilibru — drept trecere de valoare de la o clasă la alta. Capitalul constant manipulat de muncitori a fost în total de 6.000. După manipulare, produsul a fost de 10.000. Deci: valoare adăugată de muncă 4.000. Din aceste 4.000, muncitorii nu au primit ca salariu decât 1.500. Aşadar, au furnizat 2.500. Aceste 2.500 au rămas în mâinile capitaliştilor, întrucât ei sunt cei care sunt stăpânii şi vânzătorii tuturor produselor din ambele secţiuni. Totuşi, capitaliştii au trebuit să dea 1.000 din ele sub formă de rentă proprietarilor funciari. Câştigul lor de avuţie a fost deci 2.500 - 1.000 = 1.500. Bilanţ: de la clasa muncitoare la clasa capitalistă 2.500. De la clasa capitalistă la clasa proprietarilor funciari 1.000. Clasei capitaliste pentru consumul său, net de reinvestirea în producţia ulterioară a întregului capital constant şi variabil necesar: 1.500. Clasei muncitoare pentru consumurile sale, capitalul variabil total, adică 1.500. La o reuniune la Napoli, la 1 mai, s-a făcut din aceasta un tabel explicativ sub forma „Tabloului lui Marx“, pentru a arăta echilibrul mercantil şi aproprierea de clasă împotriva clasei, care nu a putut fi încă reprodus, dar va putea fi reprodus în mod util la timpul său. Acest tablou poate fi redus aici la o schemă rudimentară (evitând să figureze, ca în original, în coloane separate „întreprinderile de instrumente“ şi „întreprinderile de mijloace de subzistenţă“, care sunt simple puncte de trecere ale valorilor, întrucât se identifică cu clasa capitalistă) de mişcare între trei clase.
Nu este acum momentul să desfăşurăm o analiză mai aprofundată a reproducţiei lărgite cu schemele mai complicate care au fost discutate îndelung cu privire la acumularea progresivă a capitalului, în faimoasele polemici ale lui Hilferding, Luxemburg, Buharin, Lenin şi alţii. În schema dată până aici a reproducţiei simple, capitalul investit în ciclurile succesive rămâne constant, fiind mereu de 4.000 + 1.000 + 2.000 + 500, adică de 7.500 în cele două secţiuni, şi adăugându-se profitul şi renta de 1.000 + 500 + 1.000, adică 2.500 în total, care este consumat în întregime de capitalişti şi proprietarii funciari.
Dar atât unii cât şi ceilalţi pot (faimoasa „abstinenţă“) să nu consume totul, ci să economisească (potrivit teoriei burgheze ar putea economisi şi muncitorii, din salariul lor de 1.000 + 500) o parte, pe care să o investească în noua producţie. Să presupunem că jumătate, şi atunci capitaliştii şi rentierii consumă doar 1.250, iar capitalul se măreşte cu 1.250.
Analiza se complică atunci când mergem să formăm tabloul ciclului următor, repartizând investiţia diferenţială între cele două secţiuni. Într-adevăr, cele 1.250 economisite sunt practic, fizic, mijloace de subzistenţă neconsumate şi, prin urmare, pentru a reinvesti sunt necesare nu doar mai puţine mijloace de subzistenţă produse, ci mai multe bunuri de producţie (capital constant) pentru ciclul care vine. Aşadar, şi subdiviziunea numerelor din tabelul primului ciclu trebuie recalculată: este foarte uşor să spună comentatorii obişnuiţi că Marx s-ar fi pierdut într-un asemenea hăţiş.
Sunt socoteli care se vor face în altă parte: aici ne ajunge să restabilim şi să reconfirmăm conceptele fundamentale. Capitalul societăţii considerate, care în reproducţia simplă rămâne de aceeaşi mărime, este măsurat de produsul unui ciclu — de un an —, de „costul de producţie“ al produsului ciclului, şi dacă considerăm consumate veniturile celor trei clase, în linii mari putem spune că rămâne constantă şi valoarea totală a instalaţiilor, produselor manufacturate, maşinilor, şi rămâne constant cuantumul pământului agricol cultivat: dar aceste cantităţi nu figurează printre numerele noastre.
Pentru a pune problema reproducţiei progresive trebuie să ne întrebăm în prealabil — a fost punctul care a preocupat-o pe Luxemburg — dacă societatea fictivă pe care o luăm ca model este închisă, sau deschisă. În primul calcul trebuie să se echilibreze pe piaţă atât conturile în monedă cât şi conturile în cantităţi de marfă. În cazul societăţii deschise ne putem imagina că, rămânând o marjă de monedă neinvestită în interior, sau eventual nedestinată achiziţionării de mijloace de subzistenţă, este posibil să se „cumpere“ instrumente şi mijloace de subzistenţă în domenii străine. Potrivit doctrinei marii marxiste Rosa Luxemburg, numai cu această condiţie a existenţei unor pieţe periferice cercului capitalist pot fi considerate concludente schemele lui Marx privind reproducţia lărgită; Buharin nega necesitatea acestei condiţii pentru acumularea ulterioară.
Această chestiune nu este deloc simplă şi nu poate fi tratată dacă nu se stabilesc limitele problemei care este, de la caz la caz, în discuţie. Aici tratăm despre societatea capitalistă tip, care totuşi nu poate fi redusă, aşa cum ar vrea Buharin, la o lume socială formată doar din capitalişti industriali şi muncitori salariaţi, întrucât în ea trebuie să figureze rentierii, fie ei proprietarii monopolişti ai pământului şi ai altor resurse şi forţe naturale, fie grupuri de supercapitalişti care controlează sectoare cheie, fie însuşi statul supercapitalist. Acest model este introdus cu siguranţă în scopul construirii ştiinţei, singura adevărată ştiinţă a capitalismului şi a economiei sale, dar şi în scopuri polemice, de luptă şi de partid.
Şcoala apologetică a sistemului capitalist şi partidul conservatorismului burghez sunt cele care susţin că, prin organizarea întregii lumi reale prezente pe tipul fundamental al producţiei salariale, ar dispărea dezechilibrele şi s-ar rezolva „inecuaţiile“ problemei. Şi atunci ei pretind să explice toate fenomenele modelului şi, de asemenea, ale societăţii reale de astăzi, prezentându-i mărimile şi legile în mod diferit: pornind de la preţ şi nu de la valoare, de la piaţă şi nu de la producţie, considerând adăugarea de valoare în fiecare ciclu nu ca fiind dată de muncă, ci de trei surse: munca, capitalul şi pământul. În concluzie, ei neagă necesitatea descoperirii unei funcţii de producţie şi studiază funcţiile de piaţă şi de schimb, dar în realitate ajung la o funcţie de producţie distorsionată, în care privilegiile burgheze ale întreprinderii şi ale monopolului sunt justificate de o ştiinţă vândută.
Noi — fără a lăsa vreodată deoparte acel câmp vast de interpretare în care urmărim, în întreaga lume locuită, jocul succesiunii marilor moduri de producţie şi luptele revoluţionare de orice nivel — demonstrăm că legile modelului abstract, dezvoltate în aşa fel încât să nu ascundă, ci să scoată în evidenţă trecerea de valoare de la o clasă la alta — extorcarea de clasă împotriva clasei, dominaţia prin forţă a clasei asupra clasei —, prezintă tendinţe şi mişcări, recognoscibile în societăţile reale înalt capitaliste, la capătul cărora nu se află compensarea, ci ireconciliabilitatea şi ruptura.
Deoarece este vorba de a contrapune abordarea noastră clasică celei a aşa-zisei ştiinţe economice oficiale şi diverselor sale încercări vechi şi recente de a-şi întoarce privirea de la revoluţia care vine, a fost necesar să-i amintim liniile, să caracterizăm modelul pe care se lucrează, natura mărimilor care sunt utilizate, expresia relaţiilor care se deduc de aici.
În etape istorice se confruntă toate acestea cu ceea ce se întâmplă, dar numai după ce ne-am lipsit de comoda portiţă de scăpare ca, după ce am „cinematografiat“ evoluţii neprevăzute, să fim gata să de-modelăm modelul, să schimbăm mărimile, să cârpim formulele, aşa cum de un secol încoace îi vedem făcând pe exponenţii unor grupări care — o verificare şi aceasta de ordin înalt experimental şi materialist — trec rapid la apologia aceloraşi precepte pe care înţelepţii oficiali ai lumii burgheze ni le servesc ca doctrină, împotriva noastră.
Alegem la încheierea acestei prime părţi şi pentru a echilibra — spre a uşura şi osteneala celor care ne urmăresc — folosirea modelelor şi a schemelor teoretice cu un caz concret, unul de interes din motive locale şi de actualitate. Suntem în Piemont, iar aici se trăieşte în lumina sau, dacă vreţi, la umbra uzinelor FIAT, cel mai mare complex industrial al Italiei şi unul dintre cele mai cotate din Europa şi din lume, iar de la adunarea acţionarilor şi de la raportul profesorului Valletta [4] asupra bilanţului pe anul 1953 au trecut doar câteva săptămâni.
FIAT-ul din Torino, prin vicisitudinile sale, este legat de istoria luptelor proletare din Italia şi de trecerea de la Piemontul tradiţional şi curtean la cele mai moderne forme de organizare capitalistă. Se poate spune mai mult: că este legat strâns de istoria partidului comunist şi de naşterea acelei tendinţe care s-a lăsat fascinată de liniile structurii şi ale ierarhiei unui mare complex de producţie industrială, până într-atât încât să facă din acesta, fără să-şi dea prea bine seama, modelul organizării proletariatului în clasă şi al însuşi statului proletar, al societăţii viitoare. Poate că originea devierii ajunse mai apoi la limite extreme constă tocmai în faptul că Torino-ul urban, cu FIAT-ul şi de acum fără Palazzo Carignano, se poate înfăţişa ca un adevărat model-tip de societate capitalistă, pretându-se la dezvoltarea rapidă a datelor luptei de clasă proletare şi la iluzia de a se socoti în ajunul „Statului Muncitoresc“, chiar şi pentru grupuri care, în evoluţia lor politico-ideologică imatură, nu au depăşit încă o înţelegere „constituţională“ şi într-un anumit sens „utopică“ a statului proletar, care nu este — el însuşi — un model al nostru, nu este un sistem, nu este o cetate nouă de întemeiat, ci un simplu expedient istoric, mai mult sau mai puţin murdar, pe care trebuie să-l smulgem din mâinile burgheziei, aşa cum se încearcă smulgerea cuţitului din mâinile delincventului fără a fi întemeiat pentru aceasta un partid de cuţitari.
Fapt este că aceste grupuri, de îndată ce şi-au scos nasul din halele ordonate şi strălucitoare ale fabricii torineze de automobile şi au luat contact cu partea mai puţin concentrată din punct de vedere industrial a Italiei, cu zonele agrare şi înapoiate, cu problema ţărănească şi regională, au căzut dintr-o dată în apărarea aceloraşi poziţii ale celor mai şterse partide mic-burgheze de acum o jumătate de secol; nu s-au mai ocupat de revoluţionarea Torino-ului, ci de îmburghezirea Italiei, în aşa fel încât ea să fie toată demnă de a purta marca fabricii torineze şi de a fi administrată şi guvernată în stilul impecabil al acesteia.
Nouă ne este util să confruntăm cifrele FIAT cu modelul de prezentare a capitalismului-tip tocmai pentru că acesta serveşte la identificarea a ceea ce vrem să distrugem şi să înlocuim cu o organizare economică situată la antipod.
Dacă întrebăm la bursă care este capitalul FIAT-ului, ni se va răspunde cu cifra totalului acţiunilor subscrise de acţionari. Istoria acestei cifre este emoţionantă: ea creşte odată cu propăşirea, nu mai puţin decât cu marile păcăleli ale Italiei, din două motive: pentru că fabrica se măreşte fizic, iar producţia sa ia avânt, şi pentru că lirele în care sunt exprimate acţiunile şi suma lor totală se devalorizează în etape mari.
Fabbrica Italiana di Automobili Torino a fost fondată în 1899 cu un capital de 800.000 (a se citi opt sute de mii) de lire în acţiuni de 25 de lire, adică un număr de 32.000 de acţiuni. De atunci înainte se urcă o scară grăitoare. În acei ani de uriaşă euforie economică ce a pregătit giolittismul — un alt produs piemontez ridicat, nu mai puţin, de actualii conducători ai partidului zis comunist la rangul de model social, ieri împotriva lui Mussolini, astăzi împotriva lui Scelba şi împotriva oricărui viitor dos proptit în fotoliul puterii —, acţiunile cu o valoare nominală de 25 de lire au ajuns să fie cotate la burse la peste 1.700! Era vremea în care titlurile de stat treceau peste paritate, iar cursul de schimb era deasupra parităţii cu aurul.
Curând s-a constituit actuala societate pe acţiuni cu un capital de 9 milioane în acţiuni de 100 de lire. Majorările de capital dinainte de primul război european au fost: 1909 — 12 milioane; 1910 — 14 milioane; 1912 — 17 milioane. Odată cu războiul — o afacere excelentă pentru asemenea industrii —, se continuă: 1915 — 25 de milioane şi jumătate, acţiuni de 150 de lire; 1916 — 30 de milioane şi apoi 34 de milioane, acţiuni de 200; 1917 — 50 de milioane; 1918 — 125 de milioane. Războiul se sfârşeşte, dar devalorizarea monedei continuă: 1919 — 200 de milioane; 1924 — 400 de milioane. În 1926 se aprobă un împrumut obligatar de 10 milioane de dolari-aur (valorau 19 lire), rambursat în întregime în 1938.
Să reluăm firul din 1938. Capitalul, aşa cum ştim, pentru întreaga perioadă interbelică, a fost de 400 de milioane. După un nou război şi o nouă inflaţie, în 1947 capitalul este adus la 4 miliarde, în parte prin acţiuni gratuite pentru vechii acţionari, în parte prin acţiuni noi.
Prin noi „reevaluări“ şi prin absorbţia altor întreprinderi mai mici, ajungem în 1952 la 36 de miliarde de lire, iar în 1953 la 57 de miliarde de lire. Raportul faţă de 1938 este aşadar de 142,50, mult superior devalorizării monedei. Dacă aceasta ar fi între 50 şi 60, s-ar putea spune că valoarea reală din 1938 până în 1953 a crescut de două ori şi jumătate: însă aceasta ca valoare nominală a acelor bucăţi de hârtie care sunt acţiunile; oricum, o acumulare într-un ritm înfricoşător.
Remunerarea acţionarilor nu ne preocupă prea mult, ea nu este decât unul dintre sectoarele de repartiţie a plusvalorii între deţinătorii de acţiuni — care, în fond, la origine nu sunt decât simpli creditori băneşti —, administratori, căpitani ai industriei, stat şi alte asemenea gâtlejuri hulpave de rechini de tot soiul. Oricum, în 1952 s-a distribuit un profit de 10% la cele 36 de miliarde, iar în 1953 s-au acordat 4,5 miliarde la cele 57, deci mai puţin de 8%.
Dar în ultimul raport al lui Valletta găsim cifra mărimii de care avem nevoie şi pe care trebuie să o descompunem apoi în diferiţii termeni ai funcţiei de producţie. În 1953—1954 (în timp ce dividendul pe acţiune a fost de 63 de lire la 500, aşadar 12,6%), producţia (cifra de afaceri) a fost de 240 de miliarde.
Un profit distribuit de numai 7,3 miliarde şi un profit declarat de numai 9,574 miliarde, dacă sunt mari în raport cu cifra convenţională a capitalului în acţiuni, sunt foarte mici în raport cu produsul. Ar fi de 16,7% în primul caz, dar de numai 4% în al doilea: iar aceasta este măsura ratei profitului, cu aproximaţie, înţeleasă în sensul lui Marx.
Dar să încercăm să descompunem cele 240 de miliarde de încasări de pe piaţă, cu saltul de 40 de miliarde faţă de cele 200 ale exerciţiului precedent. Mai întâi trebuie remarcată declaraţia senzaţională că noile investiţii — provenite aşadar din profituri şi supraprofituri — au fost, din 1946 până în 1952, de circa 100 de miliarde şi că se merge spre un program de 200 de miliarde, alocându-se în 1954 mai mult de 50 de miliarde. Aceasta înseamnă că din cele 240 de miliarde s-au putut preleva, după plata tuturor cheltuielilor, 10 miliarde ca profituri pentru acţionari şi cel puţin 50 pentru a fi reinvestite (reproducţie lărgită), aşadar 60 de miliarde în total. Cheltuielile ar fi fost deci de 180 de miliarde. Trebuie să le împărţim între capitalul constant şi capitalul variabil.
Fără a merge în căutarea detaliilor de bilanţ, care de altfel sunt de o certitudine foarte discutabilă, am constatat că personalul este alcătuit din 57.278 de muncitori şi 13.832 de funcţionari (în mod vădit prea mulţi; FIAT-ul este în mare parte o hardughie birocratică de protecţie pentru clientele de afaceri şi electorale, iar o bună parte dintre aceştia — fiecare controlând în medie 4 muncitori adevăraţi — sunt la rândul lor nişte profitori hrăniţi din supramunca altora, mai ales cei de rang înalt). Să considerăm salariul mediu al acestor 71.000 de salariaţi de circa un milion pe an (suntem la Torino!) şi atunci capitalul variabil este de 70 de miliarde. Descompunerea noastră este făcută, fie şi foarte în mare.
Capital constant 110 miliarde, capital variabil 70 de miliarde, profit 10 miliarde, supraprofit 50 de miliarde. Produs 240 de miliarde: 110 + 70 + 10 + 50 = 240. Cu aceste cifre, rata profitului efectiv este de 10 împărţit la 180, adică 5,5%; dar rata plusvalorii este de 60 împărţit la 70, adică 86%.
Ordinul de mărime al calculelor noastre este pe deplin respectat.
Cât valorează FIAT-ul? Să presupunem că vrem să cumpărăm la bursă toate acţiunile care valorează nominal 500 de lire şi care sunt în număr de 114 milioane: prin urmare, cele mai recente 57 de miliarde nominale deja cunoscute. Întrucât acţiunile au atins cursul de 660, trebuie cheltuit mai mult: 75 de miliarde.
O investiţie destul de comodă: 60 de miliarde de profit şi extraprofit (o adevărată rentă pe care FIAT-ul o are pentru că este FIAT-ul şi face jocul statului creştin-democrat şi al opoziţiei comuniste) dau 80%.
Dar Valletta nu va fi niciodată atât de naiv: numai activul său patrimonial din bilanţuri consemnează imobile şi instalaţii de o valoare estimată de 225 de miliarde, plus peste 68 de miliarde de creanţe, adică circa 300 de miliarde în raport cu pasivele convenţionale obişnuite. Să ne oprim doar la cele 225 de miliarde şi să ne gândim la întregi oraşe-uzină precum FIAT Motori, Lingotto şi alte secţii, pe ale căror acoperişuri rulează piste de testare a automobilelor. Valoarea reală ar fi cel puţin de patru ori mai mare şi deloc inferioară, după o evaluare aproximativă, unei sume de o mie de miliarde. Atâta va cere Valletta şi vor fi investiţi — în logica cumpărătorilor de proprietate funciară — cu un randament de 6%, ba chiar de 5% dacă... se dă totul în chirie către Anonima FIAT, măcar pentru a scăpa de bătăi de cap.
Corespunde oare aceasta ratei medii a profitului din Italia? Să începem prin a spune că acele zece miliarde pe care le-am considerat profit normal în sens marxist reprezintă profitul la rata medie pentru un capital de 180 (constant şi variabil), cu o rată de 5,5%. În acest caz, am spune că preţul de producţie al automobilelor FIAT produse (160.000 conform lui Valletta) a fost de 190 de miliarde (în medie 1.200.000 fiecare). Dar preţul de vânzare a fost de 240 şi, prin urmare, superior valorii (ce italian de rând nu se lasă prostit de un Fiat?), şi anume la o medie de un milion şi jumătate (gândiţi-vă la maşinuţe şi maşini mari).
Calculul nostru al valorii decurge din: capital constant 110, muncă 70, profit la rata medie 10: total 190.
O simplă referire la rata medie a profitului întreprinderilor neprivilegiate din întreaga Italie. Ar trebui să ştim: cât este întregul produs industrial anual — cât este cheltuiala cu materiile prime şi uzura — cât este cheltuiala cu personalul.
Să pornim de la faptul că venitul naţional italian, în manieră oficială, este astăzi de 10.000 de miliarde, de împărţit în venituri din capital, din proprietate şi din muncă. Repartizarea nu este uşoară. Lucrătorii din industrie sunt în număr de circa 7 milioane, iar remuneraţia lor, cu un nivel mediu oarecum inferior celui de la FIAT, să zicem că este de 5.000 de miliarde. Capitalul constant să fie într-o proporţie mai mare de compoziţie, de cel puţin 3, şi prin urmare de 18.000 de miliarde. Aceste circa 25.000 de miliarde, la rata noastră de 5,50%, ar da o masă a profitului de 1.500 de miliarde. Din venitul naţional ar mai rămâne alte 2.500 de miliarde de atribuit veniturilor din agricultura neindustrială, din serviciile publice şi din altele. O repartizare făcută printr-o estimare destul de grosieră, dar care cu siguranţă nu este defavorabilă ponderii economiei industriale în ţară şi pe care am exagerat-o tocmai în acest sens pentru a dovedi că rata medie a profitului nu este mare: iar aceasta ar trebui să facă obiectul altor cercetări asupra statisticilor, de citit întotdeauna cum grano salis.
Nouă ne este de ajuns pentru a conchide că, prin mărimile modelului marxist şi relaţiile funcţiei de producţie, se vede cu suficientă fidelitate cum stau lucrurile în relaţiile de clasă, într-o colosală întreprindere industrială pe care nu avem nicio nostalgie să o moştenim şi într-o ţară industrială, după cum ştim, în proporţie de mai puţin de jumătate din punct de vedere statistic, ale cărei veleităţi de modernitate burgheză sunt însă suficiente pentru a-i dori neîntârziat cura drastică a dictaturii proletariatului, când va fi posibil să se cânte prohodul marilor partide electoraliste.
[1]. Luigi Einaudi (1874—1961) — proeminent economist liberal, mare proprietar funciar şi preşedinte al Republicii Italiene la data prezentării acestui raport (1948—1955), este menţionat aici sarcastic drept cel mai înalt „funcţionar de stat“ pe care politica oportunistă a Partidului Comunist Italian pretindea că îl menajează în numele frontului comun.
[2]. Coloana a cincea — expresie militar-politică apărută în timpul Războiului Civil Spaniol (1936), atribuită generalului Emilio Mola, care desemna partizanii fascişti camuflaţi în interiorul Madridului asediat de cele patru coloane ale armatei sale; termenul a devenit sinonim cu reţelele interne clandestine de spionaj, sabotaj şi subversiune în slujba unei puteri străine.
[3]. William Stanley Jevons (1835—1882), Vilfredo Pareto (1848—1923) şi Irving Fisher (1867—1947) au fost economişti neoclasici de prim rang care au fundamentat marginalismul şi modelarea matematică a preţurilor pe baza utilităţii subiective, curent căruia i s-a raliat şi universitarul monetarist american David Kinley (1861—1944). Alături de aceştia, sociologul german Werner Sombart (1863—1941), exponent al Şcolii Istorice, şi liberalul italian Luigi Einaudi (1874—1961), guvernator al Băncii Naţionale şi al doilea preşedinte al Italiei, au întregit frontul academic burghez care a respins teoria valorii-muncă în favoarea mecanismelor pieţei şi a psihologiei economice.
[4]. Vittorio Valletta (1883—1967) — economist şi fost cadru universitar la Torino, a fost directorul general şi preşedintele concernului FIAT între 1928 şi 1966, impunându-se ca artizanul expansiunii monopoliste postbelice a companiei şi ca principal exponent al marelui patronat industrial italian în reprimarea mişcării muncitoreşti şi a celulelor sindicale de la uzinele Mirafiori.