Paul Lafargue

Determinismul economic al lui Karl Marx

Credinţa în Dumnezeu

I. Religiozitatea burgheziei şi nereligiozitatea proletariatului

Gîndirea liberă burgheză, sub auspiciile a doi savanţi iluştri, Bertheloti) şi Haeckeli), şi-a instalat tribuna la Roma, în faţa Vaticanului, pentru a detuna oratoricele ei trăsnete împotriva catolicismului care, prin clerul său ierarhizat şi dogmele sale care nu pot fi modificate, reprezenta pentru ea religia.

Oare cred gînditorii liberi că pot fi scutiţi de credinţa în Dumnezeu, baza fundamentală a oricărei religii, din cauză că ei fac procesul Catolicismului? — Cred ei oare că Burghezia, clasa socială de care aparţin, se poate dispensa de Creştinism, a cărui una din manifestaţii este Catolicismul?

Creştinismul, cu toate că s-a putut adaptat la alte forme sociale, este, prin excelenţă, religia societăţilor care sînt bazate pe proprietatea individuală şi exploatarea muncii salariate; din acest motiv, el a fost, este şi va fi religia Burgheziei, orice s-ar spune şi orice s-ar face. De mai bine de zece secole, toate mişcările sale, fie pentru a se organiza, a se emancipa sau a împinge la putere unul din noile sale straturi, sînt însoţite şi se complică cu crize religioase; ea a pus întotdeauna interesele materiale al căror triumf dorea să-l vadă sub acoperămîntul Creştinismului, despre care declara că vrea să-l reformeze şi să-l readucă la doctrina pură a Stăpînului divin.

Burghezii revoluţionari de la 1789, închipuindu-şi că Franţa poate fi decreştinată, au persecutat clerul cu o forţă fără egal: cei mai logici, care credeau că nimic nu poate fi făcut atît timp cît exista credinţa în Dumnezeu, l-au abolit pe Dumnezeu prin decret ca pe un funcţionar şi l-au înlocuit cu zeiţa Raţiune. Dar după ce Revoluţia a făcut nebunii de tinereţe, Robespierrei) a restabilit prin decret Fiinţa supremă, însă  numele lui Dumnezeu nu era încă bine purtat; cîteva luni mai tîrziu, preoţii catolici au ieşit din ascunzişurile lor şi au deschis bisericile unde se înghesuiau fidelii credincioşi şi Bonapartei), pentru a satisface plebea burgheză, a semnat Concordatuli): atunci a luat naştere un creştinism romantic, sentimental, pitoresc şi macaronic, acomodat de Chateaubriandi) la gusturile Burgheziei victorioase.

Marile capete ale gîndirii libere au afirmat şi continuă să afirme, în contradicţie cu faptele, că ştiinţa despoaie creierul uman de ideea despre Dumnezeu şi o face inutilă pentru a înţelege mecanica universului. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă, cu cîteva excepţii, sînt încă sub farmecul acestei credinţe: dacă un savant, după cum spune Laplacei), nu are nevoie de ipoteza lui Dumnezeu pentru a explica fenomenele din ştiinţa de care se ocupă, el nu se aventurează să afirme că această ipoteză ar fi inutilă pentru a atrage atenţia celor care nu sînt incluşi în cadrul cercetărilor sale; toţi savanţii recunosc că Dumnezeu este mai mult sau mai puţin necesar pentru buna funcţionare a angrenajelor sociale şi pentru moralizarea maselor populare(1). Nu numai că ideea despre Dumnezeu nu este complet eliminată din capul oamenilor de ştiinţă, dar cea mai grosolană superstiţie înfloreşte, nu în provinciile întunecate şi la ignoranţi, ci în capitalele civilizaţiei şi la burghezii instruiţi: unii intră în discuţie cu spiritele pentru a afla ştiri de dincolo de mormînt, alţii îngenunchează în faţă sfîntului Anton de Padova pentru a regăsi un obiect pierdut, pentru a ghici numărul cîştigător la loterie, pentru a trece un examen la Şcoala Politehnică, etc., sfătuindu-se cu chiromantice, somnambuli, prezicătoare care dau în cărţi de joc pentru a cunoaşte viitorul, pentru a interpreta visele, etc. Cunoştinţele ştiinţifice pe care le posedă nu îi apără faţă de cea mai ignorantă credulitate.

Dar, în timp ce în toate straturile Burgheziei sentimentul religios rămîne plin de vitalitate şi se manifestă într-o mie de feluri, Proletariatul industrial este caracterizat printr-o indiferenţă religioasă, nechibzuită, dar de nezdruncinat.

D-l. Boothi), după o vastă anchetă despre situaţia religioasă la Londra, după ce «a vizitat cartier cu cartier, strada cu stradă şi adeseori casă cu casă», constată că «masa poporului nu practică nici un fel de religie şi nu are nici un interes în ceremoniile de cult... Marea parte a populaţiei care poartă numele de clasă muncitoare şi care oscilează între mica burghezie şi clasa celor mizerabili, luată în ansamblu, rămîne în afara razei de acţiune a tuturor sectelor religioase... Această clasă a ajuns să considere bisericile numai drept locurile de reuniune a celor care au avere şi a celor care sînt dispuşi să accepte patronajul unor oameni aflaţi într-o poziţie mai bună decît ei... Marea parte a muncitorilor din epoca noastră se gîndesc mai mult la drepturile lor şi la nedreptăţile la care sînt supuşi decît la datoriile lor, pe care nu le îndeplinesc întotdeauna. Umilitatea şi conştiinţa de a fi în într-o stare de păcat poate nu sînt naturale pentru muncitor(2).» Aceste constatări incontestabile despre ireligiozitatea instinctivă a muncitorilor din Londra, care de obicei sînt consideraţi atît de religioşi, pot fi făcute de observatorul cel mai superficial în oraşele industriale ale Franţei: dacă se întîlnesc muncitori care simulează sentimente religioase, sau care sînt religioşi cu adevărat, — iar aceştia din urmă sînt rari — acest lucru provine de la faptul că pentru ei religia se prezintă sub forma de ajutor caritabil; dacă alţii sînt fanatici liberi gînditori, acest lucru se datorează faptului că au trebuit să sufere intruziunea preotului în familiile lor sau în relaţiile cu patronul lor.

După Lamennaisi), indiferenţa faţă de problema religioasă, cel mai grav simptom al ireligiozităţii, este înnăscută în clasa muncitoare modernă. Dacă mişcările politice ale Burgheziei au îmbrăcat o formă religioasă sau antireligioasă, la Proletariatul marii industrii din Europa şi America nu poate fi observată nici o veleitate de a elabora o nouă religie pentru a înlocui Creştinismul şi nici o dorinţă de a-l reforma. Organizaţiile economice şi politice ale clasei muncitoare din cele două lumi se dezinteresează de orice discuţie doctrinară despre dogmele religioase şi ideile spiritualiste, ceea ce nu le împiedică să se războiască cu preoţii din toate cultele, fiindcă aceştia sînt oamenii de serviciu ai clasei capitaliste.

Cum se face că burghezii, care primesc o educaţie ştiinţifică, mai mult sau mai puţin întinsă, sînt încă prizonierii ideilor religioase, în timp ce muncitorii lipsiţi de această educaţie sînt eliberaţi de ideile religioase?

 

 

 


 

(1)La Revue scientifique [Revista ştiinţifică] din 19 noiembrie 1904 menţionează o confirmare a acestor teze. D-l H. Pieron, care trece în revistă o lucrare despre Materialismul ştiinţific, recunoaşte că «Dumnezeu este cauza reziduală comodă a tot ceea ce nu poate fi explicat... că întotdeauna credinţa a fost făcută să suplinească ştiinţa... şi că ştiinţa nu are nimic de a face cu credinţele şi convingerea... dar că religia nu este absolut incompatibilă cu ştiinţa, dar totuşi cu condiţia de a o limita la un compartiment absolut etanş.» De asemenea, protestează împotriva «seriei de savanţi de la ora actuală care nu fac altceva decît să caute în ştiinţă probe pentru existenţa lui Dumnezeu sau despre veridicitatea religiei... împotriva sofismului celui care ar căuta în ştiinţă dovezi despre inexistenţa lui Dumnezeu».

Pînă în epoca modernă, nerecunoaşterea acţiunii neîntrerupte a lui Dumnezeu pentru menţinerea ordinii din univers era considerată drept negarea existenţei sale. Socratei) îi reproşează lui Anaxagorai) că acesta ar fi vrut să explice mişcarea corpurilor celeste fără intervenţia Zeilor; Platoni) relatează că Atenienii îi considerau drept atei pe filozofii care admiteau că mişcările aştrilor şi fenomenele naturii erau reglementate prin legi (Legile, VII, § 21); într-un alt fragment, el demonstrează existenţa lui Dumnezeu prin creaţie, prin ordinea care domneşte şi consimţămîntul tuturor popoarelor, greci şi barbari (Id., X, 1). Preoţii egipteni spuneau că Dumnezeu este «cel care echilibrează lumea». [Nota lui Lafargue]

(2)Religious influences [Influenţe religioase]. Partea a treia a anchetei întreprinsă de Ch. Booth despre Life and Labour of the people of London [Viaţa şi munca locuitorilor din Londra]. [Nota lui Lafargue]