Cel mai important document de care dispun pînă în ziua de astăzi (8 (21) martie) este numărul din 16 martie al ziarului englez ultraconservator şi ultraburghez „Times“ 14, în care este publicat un comunicat cu privire la revoluţia din Rusia. E limpede, ar fi greu de găsit o sursă mai binevoitoare — ca să folosim un eufemism — faţă de guvernul Gucikov şi Miliukov.
Corespondentul acestui ziar comunică din Petersburg, în ziua de miercuri 1 (14) martie, cînd la cîrmă se afla încă primul guvern provizoriu, adică Comitetul executiv al Dumei, alcătuit din 13 persoane în frunte cu Rodzeanko, şi care, după expresia ziarului, număra printre membrii săi doi „socialişti“, pe Kerenski şi Ciheidze 15, — următoarele:
„Un grup de 22 de membri aleşi ai Consiliului de stat — Gucikov, Stahovici, Trubeţkoi, profesorul Vasiliev, Grimm, Vernadski şi alţii — au trimis ieri o telegramă ţarului“, implorîndu-l ca, pentru salvarea „dinastiei“ etc. etc., să convoace Duma şi să numească şef al guvernului o persoană care să se bucure de „încrederea naţiunii“. „Ce hotărîre va lua împăratul, care trebuie să sosească astăzi, pînă în momentul de faţă nu se ştie — scrie corespondentul —, dar un lucru este absolut sigur. Dacă maiestatea sa nu va satisface imediat dorinţa celor mai moderate elemente din rîndurile supuşilor săi loiali, Comitetul provizoriu al Dumei de stat ar pierde influenţa de care se bucură în prezent, iar cei care s-ar bucura de toată această influenţă ar fi socialiştii; aceştia vor instaurarea republicii, dar nu sînt în stare să instituie nici un fel de guvern de ordine şi ar duce inevitabil ţara la anarhie înăuntru şi la o catastrofă în afară...“.
Nu-i aşa că e o dovadă de înţelepciune politică şi că e foarte clar? Ce bine înţelege tovarăşul de idei (dacă nu chiar conducătorul) englez al Gucikovilor şi Miliukovilor raportul forţelor şi intereselor de clasă! „Cele mai moderate elemente din rîndurile supuşilor loiali“, adică moşierii şi capitaliştii monarhişti, vor să capete puterea în mîinile lor, întrucît îşi dau perfect de bine seama că altminteri „influenţa“ de care se bucură ei o vor căpăta „socialiştii“. Dar de ce tocmai „socialiştii“ şi nu altcineva? Pentru că gucikovistul englez vede foarte bine că în arena politică nu există şi nu poate exista nici o altă forţă socială. Revoluţia a făcut-o proletariatul; el a dat dovadă de eroism, şi-a vărsat sîngele, a antrenat după sine masele cele mai largi ale populaţiei muncitoare şi sărace, el cere pîine, pace şi libertate, el cere republică, el simpatizează cu socialismul. Iar o mînă de moşieri şi capitalişti, în frunte cu alde Gucikov şi Miliukov, vor să înşele voinţa sau năzuinţa imensei majorităţi, vor să încheie un tîrg ca monarhia care se prăbuşeşte, vor s-o sprijine, s-o salveze: numeşte-i pe Lvov şi pe Gucikov, maiestate, şi vom fi cu monarhia împotriva poporului. Iată tot înţelesul, tot miezul politicii noului guvern!
Dar cum să justifici înşelarea poporului, mistificarea lui, încălcarea voinţei imensei majorităţi a populaţiei?
Pentru asta trebuie să calomniezi — un procedeu vechi, dar veşnic nou al burgheziei. Şi gucikovistul englez calomniază, înjură, scuipă şi se stropşeşte: „anarhie înăuntru, catastrofă în afară“, „nici un fel de guvern de ordine“!!
Nu-i adevărat, onorabile gucikovist! Muncitorii vor republica, iar republica este o formă de guvernămînt cu mult mai „de ordine“ decît monarhia. Ce garanţie are poporul că un alt Romanov nu-şi va aduce pe lîngă el un alt Rasputin? Catastrofa o aduce tocmai continuarea războiului, adică tocmai noul guvern. Numai o republică proletară, sprijinită de muncitorii agricoli şi de partea săracă a ţăranilor şi orăşenilor, poate să asigure pacea, poate da pîine, ordine, libertate.
Urletele împotriva anarhiei n-au alt rol decît să disimuleze interesele egoiste ale capitaliştilor, care vor să se îmbogăţească de pe urma războiului şi a împrumuturilor de război, care vor să restabilească monarhia împotriva poporului.
„... Ieri — continuă corespondentul — partidul social-democrat a lansat un apel cu un conţinut cum nu se poate mai rebel, şi acest apel a fost difuzat în tot oraşul. Ei“ (adică partidul social-democrat) „sînt nişte doctrinari puri, dar într-o vreme ca aceasta puterea lor de a face rău este imensă. D-l Kerenski şi d-1 Ciheidze, care înţeleg că fără sprijinul ofiţerilor şi al elementelor mai moderate din rîndurile poporului nu pot spera să evite anarhia, sînt siliţi să ţină seama de tovarăşii lor mai puţin chibzuiţi, care pe nesimţite îi împing să ocupe o poziţie de natură să complice sarcina Comitetului provizoriu...“.
O, mare diplomat-gucikovist englez! Cît de „nechibzuit“ aţi divulgat adevărul!
„Partidul social-democrat“ şi „tovarăşii mai puţin chibzuiţi“, de care „sînt siliţi să ţină seama Kerenski şi Ciheidze“, aceştia sînt, după cum se vede, Comitetul Central sau Comitetul din Petersburg al partidului nostru, refăcut de conferinţa din ianuarie 1912 16, sînt aceiaşi „bolşevici“ pe care burghezii întotdeauna îi învinuiesc că sînt „doctrinari“ pentru că sînt credincioşi „doctrinei“, adică bazelor, principiilor, învăţăturii şi ţelurilor socialismului. Se vede cît de colo că gucikovistul englez aduce apelului 17 şi comportării partidului nostru învinuirea că sînt rebele şi doctrinare pentru că cheamă la luptă pentru republică, pentru pace, pentru nimicirea totală a monarhiei ţariste, pentru pîinea poporului.
Pîine pentru popor şi pace — asta înseamnă rebeliune; pe cînd fotolii ministeriale pentru Gucikov şi Miliukov — asta înseamnă „ordine“. Cît de cunoscute ne sînt aceste vorbe de mult auzite!
Şi care este, potrivit caracterizării făcute de gucikovistul englez, tactica lui Kerenski şi Ciheidze?
O tactică şovăielnică; pe de o parte, gucikovistul îi laudă; ei, vedeţi dv., „înţeleg“ (copii cuminţi! băieţi deştepţi!) că fără „sprijinul“ ofiţerilor şi al elementelor mai moderate nu se poate evita anarhia (şi noi care pînă acum credeam şi continuăm să credem, potrivit doctrinei noastre, învăţăturii noastre socialiste, că tocmai capitaliştii aduc în societatea omenească anarhia şi războiul, că numai prin trecerea întregii puteri politice în mîinile proletariatului şi ale sărăcimii putem scăpa de războaie, de anarhie, de foamete!). — — — Pe de altă parte, ei, vedeţi dv., „sînt siliţi să ţină seama“ „de tovarăşii lor mai puţin chibzuiţi“, adică de bolşevici, de Partidul muncitoresc social-democrat din Rusia, refăcut şi unificat de Comitetul Central.
Dar ce forţă îi „sileşte“ pe Kerenski şi pe Ciheidze „să ţină seama“ de partidul bolşevic, din care ei n-au făcut niciodată parte, pe care ei înşişi sau reprezentanţii lor în publicistică („socialiştii-revoluţionari“, „socialiştii-populişti“ 18, „menşevicii-okişti“ etc.) întotdeauna i-au înjurat şi condamnat, spunînd despre ei că nu sînt decît un neînsemnat cerc clandestin, o sectă de doctrinari etc.? Unde şi cînd s-a mai văzut ca, în momente revoluţionare, în momente cînd acţiunea maselor are precădere, nişte oameni politici care nu şi-au pierdut minţile „să ţină seama“ de „doctrinari“??
S-a încurcat bietul nostru gucikovist englez, n-a reuşit s-o scoată la capăt, n-a ştiut nici să mintă pe de-a-ntregul, nici să spună tot adevărul; singurul lucru pe care l-a făcut a fost să se dea de gol.
Ceea ce i-a silit pe Kerenski şi pe Ciheidze să ţină seama de partidul social-democrat al Comitetului Central este influenţa de care se bucură acest partid în rîndurile proletariatului, ale maselor. Partidul nostru, s-a dovedit a fi cu masele, cu proletariatul revoluţionar, în ciuda arestării şi deportării în Siberia, încă în 1914, a deputaţilor noştri, în ciuda sălbaticei prigoane şi a arestărilor la care a fost supus Comitetul din Petersburg pentru activitatea ilegală desfăşurată în timpul războiului împotriva războiului şi împotriva ţarismului.
„Faptele sînt îndărătnice“, spune un proverb englez. Îngăduiţi-mi să vi-l reamintesc, stimate gucikovist englez! „Însuşi“ gucikovistul englez a trebuit să recunoască faptul că muncitorii din Petersburg au fost conduşi sau cel puţin ajutaţi cu abnegaţie de partidul nostru în măreţele zile ale revoluţiei. De asemenea el a trebuit să recunoască şi faptul că Kerenski şi Ciheidze oscilează între burghezie şi proletariat. Gvozdeviştii, „defensiştii“, adică social-soviniştii, adică apărătorii războiului imperialist, de jaf, urmează astăzi în totul burghezia; Kerenski, intrînd în guvern, adică în cel de-al doilea guvern provizoriu, a trecut şi el cu totul de partea burgheziei; Ciheidze n-a trecut, el continuă să oscileze între guvernul provizoriu al burgheziei, Gucikovi şi Miliukovi, de o parte, şi „guvernul provizoriu“ al proletariatului şi al maselor sărace ale poporului, Sovietul de deputaţi ai muncitorilor şi Partidul muncitoresc social-democrat din Rusia, unificat de Comitetul Central, de altă parte.
Revoluţia a confirmat, prin urmare, ideea asupra căreia am insistat noi îndeosebi chemînd pe muncitori să-şi lămurească bine deosebirea de clasă dintre principalele partide şi curente din mişcarea muncitorească şi din rîndurile micii burghezii, a confirmat cele scrise de noi, de pildă, în nr. 47 al ziarului „Soţial-Democrat“ 19 din Geneva acum aproape un an şi jumătate, la 13 octombrie 1915:
„Participarea social-democraţilor la un guvern revoluţionar provizoriu alături de mica burghezie democratică, noi o considerăm, ca şi înainte, admisibilă, dar nu împreună cu revoluţionarii-şovinişti. Considerăm revoluţionari-şovinişti pe aceia care doresc victoria asupra ţarismului în vederea victoriei asupra Germaniei, — în vederea jefuirii altor ţări, — în vederea consolidării dominaţiei velicoruşilor asupra celorlalte popoare din Rusia etc. Baza şovinismului revoluţionar o constituie situaţia de clasă a micii burghezii. Aceasta din urmă oscilează întotdeauna între burghezie şi proletariat. Acum ea oscilează între şovinism (care o împiedică să fie consecvent-revoluţionară chiar şi în sensul revoluţiei democratice) şi internaţionalismul proletar. Exponenţii politici ai acestei mici burghezii din Rusia sînt în momentul de faţă trudovicii 20, socialiştii-revoluţionari, «Naşa Zarea» (astăzi «Delo») 21, fracţiunea Ciheidze 22, Comitetul de organizare, d-l Plehanov şi cei de teapa lor. Dacă în Rusia ar învinge revoluţionarii-şovinişti, noi am fi împotriva apărării «patriei» lor în războiul actual. Lozinca noastră este: împotriva şoviniştilor, chiar dacă sînt revoluţionari şi republicani, împotriva lor şi pentru alianţa proletariatului internaţional în vederea înfăptuirii revoluţiei socialiste“ *1.
Dar să ne întoarcem la gucikovistul englez.
„... Comitetul provizoriu al Dumei de Stat — continuă el —, apreciind primejdiile ce-i stau în faţă, in mod intenţionat a renunţat la înfăptuirea planului său iniţial de a-i aresta pe miniştri, deşi acest lucru se putea face ieri cu greutăţi minime. În felul acesta a fost deschisă o portiţă pentru tratative, şi datorită acestui fapt noi“ („noi“ = capitalul financiar englez şi imperialismul englez) „ne putem bucura de toate avantajele noului regim fără a trece prin groaznica încercare a Comunei si prin anarhia unui război civil...“.
Gucikoviştii au fost pentru un război civil în folosul lor; ei sînt împotriva unui război civil în folosul poporului, adică în folosul majorităţii reale a oamenilor muncii.
„... Raporturile dintre Comitetul provizoriu al Dumei, care reprezintă întreaga naţiune“ (este vorba de Comitetul Dumei a IV-a, dumă moşierească şi capitalistă!), „şi Sovietul de deputaţi ai muncitorilor, care reprezintă interese pur de clasă“ (limbajul diplomatului care a prins din zbor cuvinte savante şi care vrea să ascundă faptul că Sovietul de deputaţi ai muncitorilor reprezintă proletariatul şi sărăcimea, adică 9/10 din populaţie), „dar care în momente de criză, ca cea de acum, are o putere uriaşă, au stîrnit temeri serioase în rîndurile oamenilor cumpăniţi, care prevăd posibilitatea unei ciocniri între unul şi celălalt, ciocnire care ar putea avea rezultate extrem de grave.
Din fericire, această primejdie a fost înlăturată, cel puţin pentru momentul de faţă“ (notaţi acest „cel puţin“!), „datorită influenţei d-lui Kerenski, un tînăr avocat cu remarcabil talent oratoric, care înţelege clar“ (spre deosebire de Ciheidze, care „înţelegea“ şi el, dar, după părerea gucikovistului, pare-se, mai puţin clar?) „necesitatea de a acţiona laolaltă cu Comitetul în interesul alegătorilor lui din rîndurile clasei muncitoare“ (adică pentru a obţine voturile muncitorilor, pentru a cocheta cu ei). „Astăzi (miercuri, 1 (14) martie) a fost încheiată o înţelegere satisfăcătoare 23, datorită căreia orice fricţiuni inutile vor fi evitate“.
Ce fel de înţelegere este aceasta, dacă este vorba de o înţelegere cu întregul Soviet de deputaţi ai muncitorilor, care sînt condiţiile ei, nu ştim. De data aceasta gucikovistul englez trece complet sub tăcere principalul. Fireşte! Burgheziei nu-i convine ca aceste condiţii să fie limpezi, precise, cunoscute de toată lumea, căci atunci i-ar veni mai greu să le încalce!
Rîndurile de mai sus erau scrise cînd am citit două ştiri foarte importante. În primul rînd, în ziarul parizian ultraconservator şi ultraburghez „Le Temps“ 24 din 20 martie, textul apelului Sovietului de deputaţi ai muncitorilor cu privire la „sprijinirea“ noului guvern 25; în al doilea rînd, extrase din cuvîntarea ţinută de Skobelev la 1 (14) martie în Duma de stat, reproduse de un ziar din Zürich („Neue Zürcher Zeitung“, 1 Mit.-bl., din 21 martie) după un ziar berlinez („National-Zeitung“) 26.
Apelul Sovietului de deputaţi ai muncitorilor, dacă textul acestui apel n-a fost denaturat de imperialiştii francezi, este un document remarcabil, care arată că proletariatul din Petersburg se afla, cel puţin în momentul lansării acestui apel, sub influenţa precumpănitoare a oamenilor politici mic-burghezi. Ţin să amintesc că în categoria acestor oameni politici eu includ, după cum am spus mai sus, pe cei de teapa lui Kerenski şi Ciheidze.
În acest apel găsim două idei politice şi, respectiv, două lozinci:
În primul rînd. În apel se spune că guvernul (cel nou) este compus din „elemente moderate“. Caracterizare ciudată, cu totul incompletă, avînd un caracter pur liberal, nemarxist. Şi eu sînt gata să admit că într-un anumit sens — voi arăta în următoarea scrisoare în ce sens anume — orice guvern trebuie să fie acum, după încheierea primei etape a revoluţiei, un guvern „moderat“. Dar e absolut inadmisibil să-ţi ascunzi ţie însuţi şi să ascunzi poporului faptul că acest guvern doreşte continuarea războiului imperialist, că este un agent al capitalului englez, că urmăreşte restaurarea monarhiei şi consolidarea dominaţiei moşierilor şi a capitaliştilor.
În apel se spune că toţi democraţii trebuie „să sprijine“ noul guvern şi că Sovietul de deputaţi ai muncitorilor îl roagă şi îl împuterniceşte pe Kerenski să participe la guvernul provizoriu. Condiţiile sînt: înfăptuirea încă în timpul războiului a reformelor promise, garantarea „libertăţii“ de dezvoltare „culturală“ (numai??) a naţionalităţilor (program pur cadet, mizer-liberal) şi crearea unui comitet Special pentru supravegherea acţiunilor guvernului provizoriu, comitet care urmează să fie compus din membri ai Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi din „militari“ 27.
Despre acest Comitet de supraveghere, care se încadrează în a doua serie de idei şi lozinci, voi vorbi separat mai jos.
Dar numirea lui Kerenski, acest Louis Blanc rus, şi îndemnul de a sprijini noul guvern constituie, se poate spune, un model clasic de trădare a cauzei revoluţiei şi a cauzei proletariatului, o trădare tocmai de felul acelora care au făcut să eşueze o serie întreagă de revoluţii din secolul al XIX-lea, indiferent cît de sinceri şi de devotaţi faţă de socialism sînt conducătorii şi adepţii unei asemenea politici.
Proletariatul nu poate şi nu trebuie să sprijine un guvern al războiului, un guvern al restauraţiei. Pentru a lupta împotriva reacţiunii, pentru a da o ripostă încercărilor posibile şi probabile ale Romanovilor şi ale prietenilor lor de a restaura monarhia şi de a aduna trupe contrarevoluţionare, e nevoie de cu totul altceva decît de sprijinirea lui Gucikov & Co., e nevoie de organizarea, lărgirea, întărirea miliţiei proletare, de înarmarea poporului sub conducerea muncitorilor. Fără această măsură principală, fundamentală, esenţială, nici vorbă nu poate fi de a opune o rezistenţă serioasă restaurării monarhiei şi încercărilor de a răpi sau ciunti libertăţile promise, nici vorbă nu poate fi de a păşi hotărît pe calea care duce spre pîine, pace şi libertate.
Dacă Ciheidze, care împreună cu Kerenski a făcut parte din primul guvern provizoriu (comitetul Dumei alcătuit din 13 persoane), nu a intrat în cel de-al doilea guvern provizoriu din considerente cu adevărat principiale de felul celor arătate mai sus sau asemănătoare lor, acesta este un lucru care-i face cinste. Trebuie s-o spunem deschis. Din păcate, această interpretare vine în contradicţie cu alte fapte, şi în primul rînd cu cuvîntarea lui Skobelev, care a mers totdeauna mînă în mînă cu Ciheidze.
Skobelev, dacă e să dăm crezare sursei menţionate mai sus, a spus că „grupul social (? pesemne social-democrat) şi muncitorii au numai slabe puncte de atingere (slabe puncte de contact) cu ţelurile guvernului provizoriu“, că muncitorii cer pacea şi că, dacă războiul va fi continuat, în primăvară se va ajunge oricum la o catastrofă, că „muncitorii au încheiat cu societatea (societatea liberală) o înţelegere vremelnică (eine vorläufige Waffenfreundschaft), cu toate că ţelurile lor politice sînt departe de ţelurile societăţii ca cerul de pămînt“, că „liberalii trebuie să renunţe la ţelurile absurde (unsinnige) ale războiului“ etc.
Această cuvîntare este o ilustrare a ceea ce noi am numit mai sus, în pasajul citat din „Soţial-Demokrat“, „oscilare“ între burghezie şi proletariat. Liberalii, rămînînd liberali, nu pot „renunţa“ la ţelurile „absurde“ ale războiului, care sînt determinate, în treacăt fie zis, nu numai de ei, ci de capitalul financiar anglo-francez, o forţă atotputernică care se măsoară în sute de miliarde. Nu liberalii trebuie „convinşi“, ci muncitorii trebuie lămuriţi de ce au ajuns liberalii într-un impas, de ce sînt ei legaţi de mîini şi de picioare, de ce ascund ei atît tratatele încheiate de ţarism cu Anglia etc., cît şi tranzacţiile capitalului rus cu cel anglo-francez etc. etc.
Dacă Skobelev spune că muncitorii au încheiat cu societatea liberală o înţelegere, indiferent de ce natură, şi nu protestează împotriva ei, nu arată de la tribuna Dumei cît de dăunătoare este această înţelegere pentru muncitori, prin aceasta el aprobă înţelegerea. Or, acest lucru nu trebuia nicidecum făcut.
Aprobarea — directă sau indirectă, expres exprimată sau tacită — de către Skobelev a înţelegerii încheiate de Sovietul de deputaţi ai muncitorilor cu guvernul provizoriu înseamnă oscilarea lui Skobelev în direcţia burgheziei. Afirmaţia făcută de Skobelev că muncitorii cer pace, că ţelurile lor sînt departe de ţelurile liberalilor ca cerul de pămînt înseamnă oscilarea lui Skobelev în direcţia proletariatului.
Pur proletară, cu adevărat revoluţionară şi profund justă în intenţia ei este a doua idee politică cuprinsă în apelul Sovietului de deputaţi ai muncitorilor, pe care-l analizăm aici, şi anume ideea creării unui „Comitet de supraveghere“ (nu ştiu dacă aceasta este denumirea lui în limba rusă; traduc liber din franceză), şi anume de supraveghere a guvernului provizoriu de către proletari si soldaţi.
Asta da, e un lucru serios! Asta-i demn de muncitori, care şi-au vărsat sîngele pentru cucerirea libertăţii, pentru pace, pentru pîine, pentru popor! Acesta e un pas real pe calea unor garanţii reale şi împotriva ţarismului, şi împotriva monarhiei, şi împotriva monarhiştilor Gucikov-Lvov & Co.! Aceasta e un semn că, în ciuda tuturor greutăţilor, proletariatul rus a mers mai departe decît proletariatul francez în 1848, care i-a dat „împuterniciri“ lui Louis Blanc! Aceasta-i o dovadă că instinctul şi judecata masei proletare nu se mulţumesc cu declamaţii, cu exclamaţii, cu promisiuni de reforme şi libertate, cu titlul de „ministru împuternicit de muncitori“ şi cu alte fleacuri de felul acesta, ci caută un sprijin numai acolo unde îl pot găsi, în masele înarmate ale poporului, organizate şi conduse de proletariat, de muncitorii conştienţi.
Acesta este un pas pe drumul cel bun, dar numai un prim pas.
Dacă acest „Comitet de supraveghere“ va rămîne o instituţie pur parlamentară, numai de tip politic, adică o comisie care „va face interpelări“ guvernului provizoriu şi va primi răspunsuri de la acesta, comitetul va rămîne o simplă jucărie, el nu va însemna nimic.
Dar dacă aceasta va duce la crearea neîntîrziată şi cu orice preţ a unei miliţii muncitoreşti sau a unor detaşamente muncitoreşti cu adevărat ale întregului popor, care să cuprindă cu adevărat pe toţi bărbaţii şi pe toate femeile şi care ar înlocui poliţia nimicită sau înlăturată, ar face ca nici un fel de guvern, fie el monarhist-constituţional sau democratic-republican, să nu poată s-o restabilească nici la Petrograd, nici în vreun alt loc din Rusia, atunci muncitorii înaintaţi ai Rusiei vor păşi cu adevărat pe calea unor noi şi măreţe victorii, pe calea ce duce la victoria asupra războiului, la înfăptuirea acelei lozinci care, după cum relatează ziarele, împodobea drapelul trupelor de cavalerie care au demonstrat la Petrograd în piaţa din faţa Dumei de stat:
„Trăiască republicile socialiste din toate ţările!“
În scrisoarea următoare îmi voi expune ideile în legătură cu această miliţie muncitorească.
Mă voi strădui să arăt acolo, pe de o parte, că tocmai crearea unei miliţii a întregului popor, condusă de muncitori, este lozinca justă a zilei, o lozincă ce corespunde sarcinilor tactice ale momentului specific de tranziţie prin care trece revoluţia rusă (şi revoluţia mondială), iar pe de altă parte că, pentru ca această miliţie muncitorească să aibă succes, ea trebuie să fie în primul rînd o miliţie a întregului popor, să aibă un caracter de masă aproape universal, cuprinzînd cu adevărat întreaga populaţie aptă de muncă de ambele sexe; în al doilea rînd, ea trebuie să treacă la îmbinarea nu numai a funcţiilor pur poliţieneşti, ci a funcţiilor generale de stat cu funcţiile militare şi cu controlul asupra producţiei sociale şi asupra repartiţiei produselor.
N. Lenin
Zürich, 22 (9) martie 1917
P.S. La scrisoarea precedentă din 20 (7) martie, am uitat să pun data.
Publicată pentru prima oară în 1924, în revista „Bolşevik“ nr. 3—4
Se tipăreşte după manuscris
*1. Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 27, Bucureşti, Editura politică, 1964, ed. a doua, p. 51. — Nota red.
14. „The Times“ — cotidian, fondat în 1785 la Londra, principalul organ de presă al burgheziei engleze conservatoare. Unul dintre ziarele influente şi bine informate, care exercită presiuni asupra politicii ţărilor mici. Datorită corespondenţilor săi, ziarul era la curent cu evenimentele din 1905 şi 1917 din Rusia.
15. Primul guvern provizoriu — „Comitetul provizoriu al Dumei de stat“ — a fost constituit la 27 februarie (12 martie) 1917, după ce, drept răspuns la telegrama către ţar a Consiliului bătrînilor din Duma a IV-a cu privire la situaţia critică din Petrograd şi la necesitatea unor măsuri „Pentru salvarea patriei şi dinastiei“, M. V. Rodzeanko, preşedintele Dumei, a primit din partea ţarului un ucaz de dizolvare a Dumei. Întrunindu-se într-o consfătuire neoficială, în condiţiile cînd masele poporului răsculat au înconjurat palatul Tavriceski, au invadat raionul din vecinătatea Dumei, iar soldaţii şi muncitorii înarmaţi au umplut clădirea Dumei, deputaţii Dumei au ales în grabă Comitetul provizoriu pentru „menţinerea ordinii la Petrograd şi stabilirea legăturilor cu diferitele instituţii şi persoane“.
Din Comitetul provizoriu făceau parte deputaţii de dreapta V. V. Şulghin şi V. N. Lvov, octombriştii S. I. Şidlovski, I. I. Dmitriukov şi M. V. Rodzeanko (preşedinte), „progresiştii“ V. A. Rjevski şi A. I. Konovalov, cadeţii P. N. Miliukov şi N. V. Nekrasov, trudovicul A. F. Kerenski şi menşevicul N. S. Ciheidze.
16. La 9 (22) martie 1917, Biroul din Rusia al C.C. al P.M.S.D.R. era format din: A. I. Elizarova, K. S. Eremeev, M. I. Haharev, M. I. Kalinin, V. M. Molotov, M. S. Olminski, A. M. Smirnov, E. D. Stasova, A. G. Şleapnikov, K. I. Şutko, K. M. Şvedcikov, M. I. Ulianova, V. N. Zalejski, P. A. Zaluţki. La 12 (25) martie, în Biroul C.C. au fost cooptaţi G. I. Bokii, M. K. Muranov şi, cu drept de vot consultativ, I. V. Stalin.
Comitetul din Petersburg al P.M.S.D.R. s-a constituit la şedinţa din 2 (15) martie 1917, fiind format din toţi membrii Comitetului din Petersburg din perioada ilegalităţii şi, în parte, din membri cooptaţi pentru prima oară. Din el făceau parte: N. K. Antipov, B. V. Avilov, B. A. Jemciujin, M. I. Kalinin, N. P. Komarov, L. M. Mihailov, V. M. Molotov, K. Orlov, N. I. Podvoiski, P. I. Stucika, V. V. Şmidt, K. I. Şutko, V. N. Zalejskj. Din partea Biroului C.C., în Comitetul din Petersburg a intrat A. G. Şleapnikov.
Lenin denumeşte Conferinţa din ianuarie Conferinţa a VI-a generală a P.M.S.D.R., care a avut loc la Praga în zilele de 5—17 (18—30) ianuarie 1912 şi care a jucat de fapt rolul unui congres. Conferinţa a fost condusă de V. I. Lenin. El a prezentat rapoartele cu privire la momentul actual şi sarcinile partidului, cu privire la activitatea Biroului socialist internaţional şi a luat cuvîntul în legătură cu o serie de alte probleme. Lenin a elaborat proiectele de rezoluţie asupra tuturor problemelor importante de pe ordinea de zi a conferinţei.
O mare însemnătate principială şi practică au avut rezoluţiile „Cu privire la lichidatorism şi la grupul lichidatorilor“ şi „Cu privire la organizaţia de partid din străinătate“, adoptate de conferinţă. Conferinţa a declarat că, prin comportarea lor, lichidatorii s-au pus definitiv în afara partidului şi i-a exclus din P.M.S.D.R. Conferinţa a condamnat activitatea desfăşurată de grupurile antipartinice din străinătate: menşevicii-golosişti, vperediştii şi troţkiştii. Ea a declarat că este absolut necesar ca în străinătate să existe o singură organizaţie de partid, care să desfăşoare, sub controlul şi conducerea C.C., o activitate de sprijinire a partidului şi a arătat că grupurile din străinătate „care nu se supun centrului de activitate social-democrată din Rusia, adică Comitetului Central, şi care provoacă dezorganizare, stabilind relaţii separate cu Rusia, peste capul C.C., nu se pot folosi de numele P.M.S.D.R.“ Conferinţa a adoptat rezoluţia „Cu privire la caracterul şi la formele organizatorice ale muncii de partid“, a aprobat proiectul Statutului de organizare al partidului, propus de V. I. Lenin, a declarat ziarul „Soţial-Demokrat“ Organ Central al partidului, a ales Comitetul Central al partidului şi a creat Biroul din Rusia al C.C.
Conferinţa de la Praga a P.M.S.D.R. a avut un rol deosebit de important în construirea partidului bolşevic, partid de tip nou, în întărirea unităţii sale. Ea a făcut bilanţul unei întregi perioade istorice a luptei duse de bolşevici împotriva menşevicilor şi, izgonindu-i pe menșevicii-lichidatori din partid, a consfinţit victoria bolşevicilor. Pe baza hotărîrilor conferinţei organizaţiile locale de partid s-au întărit. Ea a definit linia politică a partidului în condiţiile noului avînt revoluţionar.
Conferinţa de la Praga a avut o mare însemnătate internaţională. Ea a dat elementelor revoluţionare din partidele Internaţionalei a II-a un exemplu de luptă hotărîtă împotriva oportunismului, mergînd pînă la ruptura organizatorică totală cu oportuniştii. Pentru mai multe amănunte în legătură cu Conferinţa de la Praga, vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a doua, p. 127—164.
17. Lenin denumeşte apel „Manifestul Partidului muncitoresc social-democrat din Rusia către toţi cetăţenii Rusiei“ semnat de C.C. al P.M.S.D.R., publicat ca Supliment la nr. 1 al ziarului „Izvestiia Petrogradskogo Soveta“ din 28 februarie (13 martie) 1917. Lenin a luat cunoştinţă de manifest din ediţia de dimineaţă a ziarului „Frankfurter Zeitung“ din 9 (22) martie 1917, unde acesta a apărut în formă prescurtată. La 10 (23) martie, Lenin a telegrafiat prin Cristiania la Petrograd ziarului „Pravda“: „Chiar acum am citit pasaje din manifestul Comitetului Central. Cele mai bune urări! Trăiască miliţia proletară, care pregăteşte instaurarea păcii şi a socialismului!“ (Opere, vol. 36, Bucureşti, Editura politică, 1958, p. 433).
18. Socialiştii-revoluţionari (eserii) — partid mic-burghez din Rusia, a luat fiinţă la sfîrşitul anului 1901 — începutul anului 1902 prin contopirea diferitelor cercuri şi grupuri narodnice („Uniunea socialiştilor-revoluţionari“, Partidul socialiştilor-revoluţionari etc.). Concepţiile lor reprezentau un amestec eclectic de idei narodniciste şi revizioniste. Eserii, după cum spunea Lenin, încercau să cîrpească „găurile narodnicismului“ cu „peticele «criticii» oportuniste — astăzi la modă — a marxismului“ (Opere complete, vol. 11, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a doua, p. 283). În anii războiului imperialist mondial, majoritatea eserilor s-au situat pe poziţiile social-şovinismului.
După victoria revoluţiei burghezo-democratice din februarie 1917, eserii împreună cu menşevicii şi cu cadeţii au constituit principalul sprijin al guvernului provizoriu burghezo-moşieresc contrarevoluţionar, iar liderii partidului lor (Kerenski, Avksentiev, Cernov) au făcut parte din acest guvern. Partidul eserilor a refuzat să sprijine revendicarea ţărănimii de a se trece la lichidarea proprietăţii funciare moşiereşti, s-a pronunţat pentru menţinerea proprietăţii moşiereşti asupra pămîntului; miniştrii eseri din guvernul provizoriu trimiteau detaşamente de represiune împotriva ţăranilor care ocupau pămînturile moşiereşti. În ajunul insurecţiei armate din octombrie, acest partid a trecut făţiş de partea burgheziei contrarevoluţionare, apărînd regimul capitalist, şi s-a izolat astfel de masele poporului revoluţionar.
La sfîrşitul lunii noiembrie 1917, aripa stîngă a eserilor a format partidul de sine stătător al eserilor de stînga. Căutînd să-şi menţină influenţa lor în rîndul maselor ţărăneşti, eserii de stînga au recunoscut de formă Puterea sovietică şi au încheiat un acord cu bolşevicii, dar curînd după aceea au păşit pe calea luptei împotriva Puterii sovietice.
În anii intervenţiei militare străine şi ai războiului civil, eserii au desfăşurat o activitate subversivă contrarevoluţionară, au dat un sprijin activ intervenţioniştilor şi albgardiştilor, au participat la comploturi contrarevoluţionare şi au organizat acte teroriste împotriva activiştilor Statului sovietic şi ai partidului comunist. După terminarea războiului civil, eserii şi-au continuat activitatea lor duşmănoasă împotriva Statului sovietic atît în interiorul ţării, cît şi în tabăra emigranţilor albgardişti.
„Socialistă-populistă“ („enesii“) — membrii Partidului socialist-populist al muncii, care s-a desprins, în 1906, din aripa de dreapta a Partidului socialiştilor-revoluţionari (al eserilor) şi care avea o orientare mic-burgheză. Ei erau pentru un bloc cu cadeţii. Lenin îi numea „social-cadeţi“, „oportunişti mic-burghezi“, „menşevici eserişti“, care oscilează între cadeţi şi eseri, subliniind că acest partid „se deosebeşte prea puţin de cadeţi, deoarece şterge din program atît republica, cît şi trecerea întregului pămînt în mîinile ţărănimii“ (Opere complete, vol. 14, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a doua, p. 24). În fruntea acestui partid se aflau A. V. Peşehonov, N. F. Annenski, V. A. Meakotin şi alţii. În anii primului război mondial, „socialiştii-populişti“ s-au situat pe poziţii social-şoviniste. După revoluţia burghezo-democratică din februarie 1917, partidul „socialiştilor-populişti“ a fuzionat cu trudovicii, a sprijinit activ guvernul provizoriu burghez, trimiţîndu-şi reprezentanţi în acest guvern. După Revoluţia Socialistă din Octombrie, enesii au luat parte la comploturile contrarevoluţionare şi la acţiunile armate împotriva Puterii sovietice. Partidul lor şi-a încetat existenţa în perioada intervenţiei militare străine şi a războiului civil.
19. „Soţial-Demokrat“ — ziar ilegal, Organul Central al P.M.S.D.R.; a apărut din februarie 1908 pînă în ianuarie 1917. După apariţia nr. 1 al ziarului în Rusia, editarea lui a fost strămutată în străinătate; nr. 2—32 (februarie 1909 — decembrie 1913) au apărut la Paris, iar nr. 33—58 (noiembrie 1914 — ianuarie 1917) la Geneva. În total au apărut 58 de numere, dintre care 5 cu suplimente. Din decembrie 1911, ziarul „Soţial-Demokrat“ a fost redactat de V. I. Lenin. În ziar au fost publicate peste 80 de articole si note ale lui Lenin.
În anii grei ai reacţiunii şi în perioada noului avînt al mişcării revoluţionare, ziarul „Soţial-Demokrat“ a luptat împotriva lichidatorilor, troţkiştilor, otzoviştilor, pentru menţinerea partidului marxist ilegal, pentru întărirea unităţii şi a legăturii sale cu masele.
După nr. 32, care a apărut la 15 (28) decembrie 1913, ziarul „Soţial-Demokrat“ şi-a întrerupt temporar apariţia, editarea lui fiind reluată în anii războiului imperialist mondial. După sosirea lui V. I. Lenin în Elveţia, în septembrie 1914, la 1 noiembrie acelaşi an a apărut numărul următor, nr. 33, al ziarului. Cu toate dificultăţile din timpul războiului, ziarul „Soţial-Demokrat“ a apărut regulat. Lenin a condus întreaga muncă legată de editarea ziarului, a stabilit conţinutul fiecărui număr, a redactat diferite materiale şi s-a ocupat de prezentarea şi de tipărirea ziarului.
În anii războiului imperialist mondial, ziarul „Soţial-Demokrat“ a jucat un rol important în lupta împotriva Oportunismului internaţional, a naţionalismului şi şovinismului, in propagarea lozincilor bolşevice, în trezirea la luptă a casei muncitoare şi a maselor de oameni ai muncii împotriva războiului imperialist şi a instigatorilor lui. În ziarul „Soţial-Demokrat“ erau dezbătute toate problemele de seamă ale mişcării muncitoreşti revoluţionare, erau dezvăluite scopurile imperialiste ale războiului, erau demascate frazeologia făţarnică şi acţiunile oportuniste ale social-şoviniştilor şi centriştilor, arătîndu-se că lupta revoluţionară a proletariatului este singura cale justă în condiţiile războiului imperialist. În paginile ziarului a fost publicat articolul lui Lenin „În jurul lozincii Statelor Unite ale Europei“, în care el a formulat pentru prima oară concluzia cu privire la posibilitatea victoriei socialismului la început într-o singură ţară. Difuzarea ziarului „Soţial-Demokrat“ în Rusia şi reproducerea principalelor sale articole de către ziarele bolşevice locale au contribuit la clarificarea politică şi la educarea proletariatului din Rusia în spiritul internaţionalismului, la pregătirea maselor pentru revoluţie.
Ziarul „Soţial-Demokrat“ a jucat un mare rol în sudarea elementelor internaţionaliste din cadrul social-democraţiei internaţionale. Învingînd toate obstacolele determinate de starea de război, ziarul „Soţial-Demokrat“ a pătruns în multe ţări. Mărturie a modului cum era difuzat şi a influenţei pe care o exercita ziarul „Soţial-Demokrat“ stau sumele adunate şi serbările jubiliare organizate cu prilejul apariţiei celui de-al 50-lea număr, precum şi mesajele de salut trimise din Paris, Londra, Lyon, Zürich, Geneva, Lausanne, Berna, Chaux-de-Fonds, Copenhaga, Chicago, Toulouse, Genua, New York, Cristiania (Oslo), Stockholm, Glasgow etc. pe adresa redacţiei.
Apreciind în mod pozitiv serviciile aduse de ziarul „Soţial-Demokrat“ în perioada războiului imperialist mondial, V. I. Lenin scria mai tîrziu că „orice muncitor conştient care doreşte să înţeleagă dezvoltarea ideilor revoluţiei socialiste internaţionale şi a primei sale victorii de la 25 octombrie 1917 trebuie neapărat să cunoască“ articolele apărute în el (Opere, vol. 27, Bucuresti, Editura politică, 1959, p. 205).
Lenin citează aici din lucrarea sa „Cîteva teze“.
20. Trudovicii (Grupul trudovic) — grup de democraţi mic-burghezi în Dumele de stat din Rusia, format din ţărani şi intelectuali de orientare narodnică. Fracţiunea trudovicilor s-a constituit în aprilie 1906, fiind formată din deputaţii ţăranilor din Duma I de stat. În cadrul Dumei de stat, trudovicii au oscilat între cadeţi şi social-democraţii revoluţionari. În anii primului război mondial, majoritatea trudovicilor s-au situat pe poziţiile social-şovinismului.
După revoluţia burghezo-democratică din februarie, trudovicii, reflectînd interesele chiaburimii, au sprijinit activ guvernul provizoriu. Trudovicul Zarudnîi, devenind după evenimentele din iulie ministru al justiţiei, a prigonit partidul bolşevic. Trudovicii au întîmpinat cu ostilitate Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie şi s-au alăturat contrarevoluţiei burgheze.
21. „Naşa Zarea“ — revistă legală lunară a menşevicilor-lichidatori; a apărut la Petersburg începînd din ianuar1e 1910 pînă în septembrie 1914. A fost condusă de A. N. Potresov şi a avut drept colaboratori pe F. I. Dan, S. O. Ţederbaum şi alţii. În jurul acestei reviste s—a închegat centrul lichidatorilor din Rusia. De la începutul primului război mondial, revista s-a situat pe poziţiile social-şovinismului.
„Naşe Delo“ — revistă lunară; a apărut la Petrograd în 1915, în locul revistei „Naşa Zarea“, care fusese interzisă în 1914. La această revistă au colaborat: N. Cerevanin, E. Maevski, P. P. Maslov, A. N. Potresov şi alţii. Au apărut în total 6 numere.
22. Fracţiunea Ciheidze — fracţiune menşevică din Duma a IV-a de stat condusă de N. S. Ciheidze. În anii războiului imperialist mondial, fracţiunea menşevică din Dumă, situată pe poziţii centriste, susţinea de fapt politica social-şoviniştiilor ruşi. În 1916, din fracţiune făceau parte M. I. Skobelev, I. N. Tuleakov, V. I. Haustov, N. S. Ciheidze şi A. I. Cihenkeli. Linia oportunistă a fracţiunii Ciheidze a fost criticată de V. I. Lenin în articolele „Au Comitetul de organizare şi fracţiunea Ciheidze o linie proprie?“, „Fracţiunea Ciheidze şi rolul ei“ (vezi Opere complete, vol. 27, Bucureşti, Editura politică, 1964, ed. a doua, p. 246—252 , vol. 30, p. 234—238), precum şi în alte lucrări.
23. Este vorba de acordul cu privire la formarea guvernului provizoriu burghez, acord încheiat în noaptea de 1 spre 2 (14—15) martie 1917 între Comitetul provizoriu al Dumei de stat şi liderii socialişti-revoluţionari şi menşevici ai Comitetului executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd. Socialiştii-revoluţionari şi menşevicii au cedat de bunăvoie burgheziei puterea, acordînd Comitetului provizoriu al Dumei de stat dreptul de a forma cum va crede de cuviinţă guvernul provizoriu.
24. „Le Temps“ — cotidian; a apărut la Paris din 1861 pînă în 1942. Exponent al intereselor cercurilor dominante din Franţa; oficios al Ministerului Afacerilor Externe.
25. Apelul „Din partea Comitetului executiv al Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor“, publicat la 3 (16) martie 1917 în nr. 4 al ziarului „Izvestiia“ concomitent cu comunicatul guvernului provizoriu cu privire la formarea primului cabinet în frunte cu prinţul G. E. Lvov, a fost elaborat de Comitetul executiv conciliator al Sovietului din Petrograd. În apel se spunea că democraţia va sprijini noul guvern „în măsura în care puterea ce ia fiinţă va acţiona în direcţia înfăptuirii... obligaţiilor şi a luptei hotărîte împotriva vechii puteri“.
În apel nu se făcea cunoscut că Sovietul l-a împuternicit pe Kerenski să participe la guvernul provizoriu, deoarece la 1 (14) aprilie Comitetul executiv adoptase hotărîrea de a nu trimite „reprezentanţi ai democraţiei“ în guvern. Ziarul „Le Temps" a scris despre aceasta pe baza ştirilor primite de la corespondentul său. La 2 (15) martie, Sovietul a aprobat, „în protestele minorităţii“, intrarea cu de la sine putere a lui Kerenski în guvern în calitate de ministru al justiţiei.
26. „Neue Zürcher Zeitung und schweizerisches Handelsblatt“ — ziar burghez; apare la Zürich din 1780; pînă în 1821 a apărut sub denumirea de „Zürcher Zeitung“; continuă să apară şi astăzi şi este unul dintre cele mai influente ziare din Elveţia.
„National-Zeitung“ — ziar burghez; a apărut la Berlin din 1848 pînă în 1938; începînd din 1914 a apărut sub denumirea „8-Uhr Abendblatt. National-Zeitung“.
27. Pe baza celor relatate de presa din străinătate în legătură cu înfiinţarea de către Sovietul din Petrograd a unui organ special care să controleze guvernul provizoriu, Lenin a avut la început o atitudine favorabilă faţă de acest fapt, arătînd, totodată, că numai experienţa va dovedi dacă un asemenea organ îşi justifică existenţa. În realitate, „comisia de contact“ pentru „influenţarea“ şi „controlarea“ activităţii guvernului provizoriu, creată la 8 (21) martie de Comitetul executiv conciliator al Sovietului şi compusă din M. I. Skobelev, I. M. Steklov, N. N. Suhanov, V. N. Filipovski, N. S. Ciheidze (mai tîrziu din această comisie au făcut parte şi V. M. Cernov şi I. G. Tereteli), a ajutat guvernul să se folosească de prestigiul Sovietului pentru a camufla politica sa contrarevoluţionară. Cu ajutorul „comisiei de contact“, masele erau reţinute de la lupta revoluţionară activă pentru trecerea puterii în mîinile Sovietelor. „Comisia de contact“ a fost dizolvată la mijlocul lunii aprilie 1917, iar funcţiile ei transmise Biroului Comitetului executiv.