Comuniştii „de stînga“ germani consideră răspunsul lor negativ la această întrebare ca o problemă definitiv rezolvată. După părerea lor, tiradele şi exclamaţiile vehemente la adresa sindicatelor „reacţionare“ şi „contrarevoluţionare“ (deosebit de „grav“ şi deosebit de stupid este K. Horner în lansarea acestora) sînt suficiente pentru „a dovedi“ inutilitatea şi chiar inadmisibiilitatea activităţii revoluţionarilor, comuniştilor în cadrul sindicatelor galbene, social-şovine, conciliatoare, legieniste, contrarevoluţionare.
Dar oricît de convinşi ar fi comuniştii „de stînga“ germani de caracterul revoluţionar al acestei tactici, în realitate ea este fundamental greşită şi nu conţine nimic altceva decît fraze goale.
Pentru a explica acest lucru, voi porni de la experienţa noastră — conform planului general al articolului de faţă, al cărui scop este de a aplica la Europa occidentală ceea ce este în general aplicabil, semnificativ şi obligatoriu în istoria şi tactica actuală a bolşevismului.
Astăzi, la noi, corelaţia dintre conducători, partid, clasă şi mase, precum şi raportul dintre dictatura proletariatului şi partidul său, pe de o parte, şi sindicate, pe de altă parte, în mod concret se prezintă astfel. Dictatura o exercită proletariatul organizat în Soviete şi condus de partidul comunist bolşevic, care, potrivit datelor ultimului său congres (aprilie 1920), are 611 000 de membri. Numărul membrilor lui a oscilat foarte mult atît în perioada premergătoare Revoluţiei din Octombrie cît şi după ea ; înainte, şi chiar în 1918 şi 1919, el a fost mult mai mic. Noi ne temem de o lărgire excesivă a partidului, pentru că într-un partid de guvernămînt în mod inevitabil caută să se strecoare carieriştii şi aventurierii, care nu merită decît să fie împuşcaţi. Ultima dată am deschis larg porţile partidului — numai pentru muncitori şi ţărani — în zilele (din iarna anului 1919) cînd Iudenici era la cîteva verste de Petrograd, iar Denikin în Orei (la vreo 350 de verste de Moscova), adică atunci cînd asupra Republicii sovietice plana o primejdie înspăimîntătoare, o primejdie de moarte, şi cînd aventurierii, carieriştii, lichelele şi, în general, oamenii nestatornici nu puteau în nici un caz să se aştepte la o carieră avantajoasă (ci mai degrabă la ştreang şi torturi) de pe urma aderării la comunism 269. Partidul, care îşi convoacă anual congresul (la ultimul congres : 1 delegat la 1 000 de membri), este condus de un Comitet Central, ales de congres şi format din 19 oameni, iar la Moscova munca curentă trebuie să fie îndeplinită de colective şi mai restrînse, şi anume de aşa-numitele „Orgbiuro“ (Biroul Organizatoric) şi „Politbiuro“ (Biroul Politic), formate fiecare din cîte 5 membri ai Comitetului Central, aleşi în şedinţele plenare ale Comitetului Central. Rezultă deci cea mai autentică „oligarhie“. În republica noastră nici o instituţie de stat nu rezolvă vreo problemă importantă — politică sau organizatorică — fără indicaţiile cu caracter de directivă ale Comitetului Central al partidului.
În munca sa, partidul se sprijină în mod nemijlocit pe sindicate, care astăzi, potrivit datelor ultimului congres (aprilie 1920), numără peste 4 000 000 de membri, ele fiind din punct de vedere formal fără partid. În fapt toate instituţiile conducătoare ale imensei majorităţi a sindicatelor şi în primul rînd, desigur, ale centrului sau biroului sindicatelor din Rusia (Consiliul Central al Sindicatelor din Rusia) sînt alcătuite din comunişti şi aplică toate directivele partidului. Rezultă, în ansamblu, un aparat proletar care formal nu este comunist, un aparat suplu şi relativ larg, foarte puternic, prin intermediul căruia partidul este strîns legat de clasă şi de mase şi prin care, sub conducerea partidului, se realizează dictatura clasei. Fără cea mai strînsă legătură cu sindicatele, fără sprijinul lor călduros, fără munca lor plină de abnegaţie nu numai în construcţia economică, ci şi în cea militară, noi n-am fi putut, fireşte, să conducem ţara şi să exercităm dictatura, nu doi ani şi jumătate, dar nici măcar două luni şi jumătate. Se înţelege că în practică această strînsă legătură înseamnă o foarte complexă şi variată muncă de propagandă şi agitaţie ; înseamnă conferinţe care să se ţină des şi la momentul oportun nu numai cu cadrele conducătoare, ci şi în general cu activiştii influenţi ai sindicatelor ; înseamnă luptă hotărîtă împotriva menşevicilor, ce mai au şi acum un număr oarecare, deşi mic, de adepţi, pe care îi învaţă să recurgă la tot felul de uneltiri contrarevoluţionare, începînd cu apărarea ideologică a democraţiei (burgheze), cu propovăduirea „independenţei“ sindicatelor' (independenţă faţă de puterea de stat proletară !) şi sfîrşind cu sabotarea disciplinei proletare etc. etc.
Noi considerăm că legătura cu „masele“ prin intermediul sindicatelor nu este suficientă. În cursul revoluţiei, practica a creat la noi o instituţie — conferinţele fără partid ale muncitorilor şi ţăranilor — pe care noi căutăm s-o sprijinim, s-o dezvoltăm şi s-o extindem prin toate mijloacele, pentru a urmări starea de spirit a maselor, pentru a ne apropia de ele, a răspunde la cerinţele lor şi a promova în funcţii de stat elementele cele mai bune din rîndurile lor etc. Unul dintre ultimele decrete, care prevedea transformarea Comisariatului poporului pentru controlul de stat în „Inspecţie muncitorească-ţărănească“, acordă acestor conferinţe fără partid dreptul de a alege pe membrii Controlului de stat însărcinaţi cu diferite inspecţii etc. Apoi, toată munca partidului se face, bineînţeles, prin Soviete, care grupează masele muncitoare fără deosebire de profesiune. Congresele judeţene ale Sovietelor sînt o instituţie democratică cum n-au cunoscut încă nici cele mai bune dintre republicile democratice din lumea burgheză, şi prin aceste congrese (a căror activitate partidul caută s-o urmărească cu toată atenţia), cît şi prin trimiterea permanentă a unor muncitori conştienţi la sate, încredinţîndu-li-se acolo tot felul de funcţii, proletariatul îşi exercită rolul său conducător faţă de ţărănime, se realizează dictatura proletariatului de la oraşe, lupta sistematică împotriva ţărănimii bogate, burgheze, exploatatoare si speculante etc.
Astfel se prezintă mecanismul general al puterii de stat proletare privit „de sus“, din punctul de vedere al exercitării în practică a dictaturii. Nădăjduiesc că cititorul va înţelege de ce bolşevicului rus — care cunoaşte acest mecanism şi l-a văzut cum s-a dezvoltat în decurs de 25 de ani, din mici cercuri clandestine, ilegale — nu se poate să nu-i pară ridicole, stupide şi copilăroase, ca o discuţie în jurul problemei dacă piciorul stîng este mai folositor omului decît mîna dreaptă, toate aceste discuţii despre dictatura „de sus“ sau „de jos“, despre dictatura conducătorilor sau dictatura maselor etc.
La fel de ridicole, stupide şi puerile ni se par discuţiile grave, foarte savante şi teribil de revoluţionare duse de comuniştii „de stînga“ germani care susţin că comuniştii nu pot şi nu trebuie să activeze în cadrul sindicatelor reacţionare, că se poate renunţa la această muncă, că comuniştii trebuie să iasă din sindicate şi să se creeze neapărat o „uniune a muncitorilor“ nou-nouţă, curăţică, inventată de nişte comunişti foarte simpatici (şi în majoritatea cazurilor, probabil, foarte tineri) etc. etc.
În mod inevitabil capitalismul lasă moştenire socialismului, pe de o parte, vechile deosebiri profesionale, statornicite de-a lungul secolelor, dintre muncitori, iar pe de altă parte sindicatele, care nu se pot transforma şi nu se vor transforma decît foarte lent, în decurs de ani şi ani, în sindicate mai largi, cu uri caracter de breaslă mai puţin pronunţat, în sindicate pe ramuri de producţie (cuprinzînd întregi ramuri de producţie, şi nu numai bresle, meserii şi profesiuni) ; apoi, trecînd prin faza acestor sindicate pe ramuri de producţie, se va ajunge la desfiinţarea diviziunii muncii între oameni, la educarea, instruirea şi formarea unor oameni multilateral dezvoltaţi şi multilateral pregătiţi, care să ştie să facă de toate. Comunismul merge, trebuie să meargă şi va ajunge la aceasta, clar numai după un lung şir de ani. A încerca astăzi să anticipezi în practică acest rezultat viitor al comunismului pe deplin dezvoltat, pe deplin consolidat şi statornicit, pe deplin desfăşurat şi maturizat este acelaşi lucru cu a preda matematicile superioare unui copil de patru ani.
Noi putem (şi trebuie) să începem să construim socialismul nu cu un material uman imaginar sau anume creat de noi, ci cu materialul uman pe care ni l-a lăsat moştenire capitalismul. E un lucru foarte „greu“, nici vorbă, dar orice alt mod de a aborda problema este atît de lipsit de seriozitate, încît nici nu merită să vorbeşti despre el.
La începutul dezvoltării capitalismului, sindicatele au reprezentat un progres uriaş al clasei muncitoare, ca o trecere de la starea de fărîmiţare, de neputinţă a muncitorilor la un început al unirii de clasă. Cînd a început să se dezvolte cea mai înaltă formă de unire de clasă a proletarilor, partidul revoluţionar al proletariatului (care nu-şi va merita denumirea atîta timp cît nu va învăţa să lege conducătorii cu clasa şi cu masele într-un singur tot, într-un tot indisolubil), sindicatele au început să dea la iveală în mod inevitabil unele trăsături reacţionare, o oarecare îngustime de breaslă, o oarecare înclinare spre apolitism, o oarecare inerţie etc. Dar dezvoltarea proletariatului nu s-a făcut şi nu se putea face nicăieri în lume altfel decît prin sindicate şi prin colaborarea dintre acestea şi partidul clasei muncitoare. Cucerirea puterii politice de către proletariat reprezintă un uriaş pas înainte al proletariatului ca clasă, şi partidul trebuie, în şi mai mare măsură şi într-un mod nou, nu numai în cel vechi, să educe sindicatele şi să le conducă, fără a uita însă că ele rămîn şi vor rămîne încă multă vreme o „şcoală a comunismului“ necesară şi o şcoală pregătitoare în vederea realizării de către proletari a dictaturii lor, o uniune necesară a muncitorilor în vederea trecerii treptate a conducerii întregii economii a ţării în mîinile clasei muncitoare (şi nu ale diferitelor profesiuni) şi apoi în mîinile tuturor oamenilor muncii.
În timpul dictaturii proletariatului un anumit „reacţionarism“ al sindicatelor, în sensul arătat mai sus, este inevitabil. Să nu înţelegi acest lucru înseamnă să nu înţelegi de loc principalele condiţii ale trecerii de la capitalism la socialism. Să te temi de acest „reacţionarism“, să încerci să-l ocoleşti, să sari peste el ar fi cea mai mare prostie, pentru că aceasta ar însemna să te temi de rolul avangărzii proletare de a instrui, de a lumina, de a educa şi de a antrena la o viaţă nouă păturile şi masele cele mai înapoiate ale clasei muncitoare şi ale ţărănimii. Pe de altă parte, să amîni înfăptuirea dictaturii proletariatului pînă cînd nu va mai rămîne nici un muncitor cu mentalitate îngust profesională, nici un muncitor cu prejudecăţi de breaslă şi trade-unioniste ar fi o şi mai mare greşeală. Arta omului politic (şi înţelegerea în mod just de către comunist a sarcinilor sale) constă tocmai în a aprecia just condiţiile şi momentul în care avangarda proletariatului poate să ia cu succes puterea, în care se va putea, atunci şi după aceea, bucura de un sprijin suficient din partea unor pături suficient de largi ale clasei muncitoare şi ale maselor muncitoare neproletare, în care va putea, după aceea, să menţină, să întărească şi să-şi lărgească dominaţia, educînd, instruind şi atrăgînd mase din ce în ce mai largi de oameni ai muncii.
Mai departe. În ţările mai înaintate decît Rusia, un anumit reacţionarism al sindicatelor s-a manifestat şi trebuia să se manifeste, fără îndoială, mult mai puternic decît la noi. La noi, menşevicii aveau (şi în parte mai au într-un număr foarte mic de sindicate) un sprijin în sindicate tocmai datorită îngustimii de breaslă, egoismului profesional şi oportunismului. În Occident, menşevicii de acolo „s-au oploşit“ mult mai temeinic în sindicate, acolo s-a format o pătură mult mai puternică decît la noi de „aristocraţie muncitorească“ profesionalistă, îngustă, egoistă, rigidă, venală, filistină, pătrunsă de spirit imperialist, coruptă de imperialism, pervertită de imperialism. Acest lucru este indiscutabil. În Europa occidentală lupta împotriva Gompersilor, împotriva d-lor Jouhaux, Henderson, Merrheim, Legien & Co. este mult mai grea decît lupta dusă împotriva menşevicilor de la noi, care reprezintă un tip politic şi social perfect omogen. Această luptă trebuie să fie necruţătoare şi dusă neapărat, aşa cum am dus-o noi, pînă la compromiterea completă şi izgonirea din sindicate a tuturor conducătorilor incorigibili ai oportunismului şi social-şovinismului. Puterea politică nu poate fi cucerită (şi nici nu trebuie să se încerce cucerirea ei) atîta timp cît această luptă nu a fost dusă pînă la un anumit punct, iar acest „anumit punct“ nu este acelaşi în diferitele ţări şi în condiţii diferite, şi numai conducătorii politici chibzuiţi, experimentaţi şi competenţi ai proletariatului pot să stabilească care este acest punct pentru fiecare ţară în parte. (La noi, măsura succesului în această luptă au constituit-o, printre altele, alegerile pentru Adunarea constituantă din noiembrie 1917, la cîteva zile după revoluţia proletară din 25 octombrie 1917 ; în aceste alegeri menşevicii au fost pe deplin zdrobiţi, obţinînd 700 000 de voturi — respectiv 1 400 000, dacă punem la socoteală şi pe cele din Transcaucazia — faţă de 9 000 000 de voturi întrunite de bolşevici : vezi articolul meu „Alegerile pentru Adunarea constituantă şi dictatura proletariatului“ în nr. 7—8 din „internaţionala Comunistă“ 270.)
Dar lupta împotriva „aristocraţiei muncitoreşti“, noi o ducem în numele masei muncitoreşti şi cu scopul de a atrage masa muncitorească de partea noastră ; lupta împotriva conducătorilor oportunişti şi social-şovinişti o ducem cu scopul de a atrage clasa muncitoare de partea noastră. Ar fi o prostie să dăm uitării acest adevăr absolut elementar şi evident. Şi tocmai această prostie o fac comuniştii germani „de stînga“, care, plecînd de la spiritul reacţionar şi contrarevoluţionar al vîrfurilor sindicatelor, ajung la concluzia... că comuniştii trebuie să iasă din sindicate ! ! să renunţe la munca în cadrul lor ! ! şi să fie create, inventate, forme noi de organizare a muncitorilor ! ! Aceasta este o prostie de neiertat, care înseamnă în fond un foarte mare serviciu adus de comunişti burgheziei. Căci menşevicii noştri, ca şi toţi conducătorii oportunişti, social-şovinişti şi kautskişti ai sindicatelor, nu sînt altceva decît nişte „agenţi ai burgheziei în rîndurile mişcării muncitoreşti“ (lucru pe care l-am spus întotdeauna despre menşevici), sau „vătafi ai clasei capitaliste în rîndurile muncitorilor“ (labor lieutenants of the capitalist class), după admirabila şi profund justa expresie a discipolilor lui Daniel de Leon din America. A nu activa în cadrul sindicatelor reacţionare înseamnă a lăsa masele muncitoreşti insuficient dezvoltate sau înapoiate sub influenţa conducătorilor reacţionari, a agenţilor burgheziei, a aristocraţiei muncitoreşti sau a „muncitorilor îmburgheziţi“ (vezi scrisoarea lui Engels către Marx din 1858 despre muncitorii englezi 271).
Tocmai „teoria“ stupidă a neparticipării comuniştilor la activitatea în cadrul sindicatelor reacţionare arată cum nu se poate mai pregnant cu cîtă uşurinţă privesc comuniştii „de stînga“ problema influenţei asupra „maselor“ şi ce abuz fac ei de vociferările pe tema „masei“. Pentru a putea ajuta „masa“ şi a-i cîştiga simpatia, sprijinul, nu trebuie să ne temem de greutăţi, de şicane, de curse, injurii şi persecuţii din partea „conducătorilor“ (care, fiind oportunişti şi social-şovinişti, în majoritatea cazurilor sînt în mod direct sau indirect legaţi de burghezie şi de poliţie) şi să ducem neapărat munca acolo unde se află masele. Trebuie să ştim să facem orice sacrificii, să biruim cele mai mari greutăţi pentru a face propagandă şi agitaţie în mod sistematic, cu dîrzenie, perseverenţă şi răbdare tocmai în acele instituţii, asociaţii şi uniuni, oricît de reacţionare, în care se află mase proletare sau semiproletare. Or, sindicatele şi cooperativele muncitoreşti (acestea din urmă, cel puţin uneori) sînt tocmai organizaţii în care se află masa. În Anglia, potrivit datelor ziarului suedez „Folkets Dagblad Politiken“ 272 (din 10 martie 1920), numărul membrilor trade-unionurilor, de la sfîrşitul anului 1917 pînă la sfîrşitul anului 1918, a crescut de la 5 500 000 la 6 600 000, adică cu 19%. La sfîrşitul anului 1919 numărul lor era de 7 500 000. N-am la îndemînă cifrele corespunzătoare cu privire la Franţa şi Germania, dar fapte absolut indiscutabile şi cunoscute de toată lumea dovedesc o importantă creştere a numărului membrilor sindicatelor şi în aceste ţări.
Aceste fapte dovedesc cum nu se poate mai limpede un lucru pe care-l confirmă şi mii de alte indicii : creşterea conştiinţei şi tendinţei de organizare tocmai în masele proletare, în „păturile de jos“, în rîndurile celor înapoiaţi. În Anglia, în Franţa, în Germania, milioane de muncitori trec pentru prima oară de la starea de totală neorganizare la forma de organizare elementară, inferioară, cea mai simplă, cea mai accesibilă (pentru cei care sînt încă îmbibaţi de prejudecăţi burghezo-democratice), şi anume la sindicate, — iar comuniştii de stînga, revoluţionari, dar nechibzuiţi, stau deoparte şi strigă : „masa“, „masa“ ! — şi refuză să activeze în cadrul sindicatelor ! ! refuză sub pretextul că acestea au un caracter „reacţionar“ ! ! inventează o „uniune muncitorească“ nou-nouţă, curăţică, nepătată de prejudecăţile burghezo-democratice, neîmpovărată de păcatele mentalităţii de breaslă şi ale profesionalismului îngust ; această uniune va fi (va fi !), chipurile, largă, şi pentru a face parte din ea se va cere numai (numai !) „recunoaşterea sistemului sovietic şi a dictaturii“ (vezi citatul de mai sus) ! !
Nici nu se poate închipui o mai mare nesocotinţă, un mai mare rău decît cel pe care-l aduc revoluţiei revoluţionarii „de stînga“ ! Dacă în Rusia, după doi ani şi jumătate de victorii fără precedent asupra burgheziei din Rusia şi din ţările Antantei, noi am pune acum drept condiţie de primire în sindicate „recunoaşterea dictaturii“, am face o prostie, am slăbi influenţa noastră asupra maselor, am face jocul menşevicilor. Căci toată sarcina comuniştilor constă în a şti să-i convingă pe cei înapoiaţi, în a şti să ducă munca în rîndurile lor, şi nu în a se separa de ei prin lozinci „stîngiste“ inventate şi puerile.
Fără îndoială, domnii Gompersi, Hendersoni, Jouhaux, Legieni sînt foarte recunoscători acestor revoluţionari „de stînga“, care, ca şi opoziţia „principială“ germană (fereşte-ne, doamne, de asemenea „principialitate“ !) sau ca unii revoluţionari americani din rîndurile „Muncitorilor industriali ai lumii“ 273, propovăduiesc ieşirea din sindicatele reacţionare, îndemnîndu-i pe comunişti să nu mai activeze în cadrul lor. Fără îndoială, domnii „conducători“ ai oportunismului vor recurge la fel de fel de manopere diplomatice burgheze, la ajutorul guvernelor burgheze, al popilor, al poliţiei, al instanţelor judecătoreşti pentru a împiedica intrarea comuniştilor în sindicate, pentru a-i scoate prin toate mijloacele de acolo, pentru a le face munca în sindicate cît mai neplăcută, pentru a-i insulta, a-i hărţui şi persecuta. Trebuie să ştim să rezistăm la toate acestea, să acceptăm orice sacrificii şi chiar — la nevoie — să folosim tot felul de stratageme, vicleşuguri, procedee ilegale, treceri sub tăcere, ascunderea adevărului pentru a pătrunde în sindicate, pentru a rămîne în ele şi a desfăşura cu orice preţ o muncă comunistă în cadrul lor. În timpul ţarismului, pînă în 1905, noi n-am avut nici un fel de „posibilităţi legale“ ; dar cînd agentul ohranei, Zubatov, a organizat întruniri muncitoreşti şi asociaţii muncitoreşti reacţionare pentru a-i putea vîna pe revoluţionari şi a lupta împotriva lor, noi am trimis la aceste întruniri şi în aceste asociaţii membri ai partidului nostru (eu personal îmi amintesc de unul dintre ei, tov. Babuşkin, muncitor din Petersburg, militant de seamă, împuşcat în 1906 de generalii ţarişti), care stabileau legătura cu masa, îşi duceau cu multă dibăcie munca de agitaţie şi reuşeau să smulgă pe muncitori de sub influenţa zubatoviştilor *. Desigur, în Europa occidentală, care e atît de îmbibată de prejudecăţi legaliste, constituţionaliste, burghezo-democratice adînc înrădăcinate, lucrul acesta e mai greu de făcut. Dar el poate şi trebuie să fie făcut, şi făcut în mod sistematic.
Comitetul Executiv al Internaţionalei a III-a trebuie, după părerea mea, să condamne categoric şi să propună congresului viitor al Internaţionalei Comuniste să condamne atît politica de neparticipare la sindicatele reacţionare în general (arătînd amănunţit de ce această neparticipare este nesocotită şi extrem de dăunătoare cauzei revoluţiei proletare), cît şi, în special, linia de conduită a unor membri ai Partidului Comunist Olandez care — indiferent dacă în mod direct sau indirect, făţiş sau pe ascuns, în întregime sau în parte — au susţinut această politică greşită. Internaţionala a III-a trebuie să rupă cu tactica Internaţionalei a II-a şi să nu ocolească, să nu cocoloşească problemele spinoase, ci să le pună răspicat. Noi le-am spus „independenţilor“ (Partidul social-democrat independent din Germania) tot adevărul în faţă; tot aşa trebuie să-l spunem şi comuniştilor „de stînga“.
* Alde Gompers, Henderson, Jouhaux, Legien nu sînt decît nişte Zubatovi care se deosebesc de Zubatov al nostru prin costumul şi lustrul lor european, prin procedeele lor civilizate, rafinate, cu o spoială democratică, de care fac uz în înfăptuirea politicii lor mîrşave.
269 Este vorba de „săptămîna partidului“, care s-a desfăşurat pe baza hotărîrii Congresului al VIII-lea al P.C. (b) din Rusia cu privire la creşterea numărului de membri ai partidului. Ea a avut loc într-o perioadă în care statul sovietic ducea o luptă înverşunată împotriva intervenţiei militare străine şi a contrarevoluţiei interne. (Opere complete, vol. 40. Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 148). — 581. [Nota red.]
270 „Internaţionala Comunistă“ — revistă, organ al Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste ; a apărut în limbile rusă, germană, franceză, engleză, spaniolă şi chineză. Primul număr al revistei a apărut la 1 mai 1919. Revista publica articole teoretice şi documente ale Internaţionalei Comuniste. Revista şi-a încetat apariţia în iunie 1943, în urma hotărîrii Prezidiului Comitetului Executiv al Internaţionalei Comuniste din 15 mai 1943 cu privire la dizolvarea Internaţionalei Comuniste. — 586. [Nota red.]
271 Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 29, Bucureşti, Editura politică, 1968, p. 320—322. — 587. [Nota red.]
272 „Folkets Dagblat Politiken“ — ziar al social-democraţilor de stînga din Suedia, care în 1917 au întemeiat Partidul social-democrat de stînga din Suedia ; în octombrie 1929, ziarul a fost acaparat de aripa dreaptă. În mai 1945 şi-a încetat apariţia. — 588. [Nota red.]
273 Muncitorii industriali ai lumii (Industrial Workers of the World — I.W.W.) — organizaţie sindicală a muncitorilor din S.U.A., întemeiată în 1905, care reunea în special pe muncitorii necalificaţi şi pe muncitorii cu salarii mici de diferite profesiuni. La crearea ei au luat parte activă conducătorii mişcării muncitoreşti americane D. De Leon, E. Debs şi W. Haywood. Organizaţii ale Muncitorilor industriali ai lumii au luat fiinţă şi în Canada, Australia, Anglia, America Latină, Africa de sud. Unii dintre conducătorii organizaţiei Muncitorii industriali ai lumii (W. Haywood şi alţii) au salutat Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie şi au intrat în Partidul Comunist din S.U.A. — 589. [Nota red.]