„Stîngismul“ — boala copilăriei comunismului

VIII
Nici un fel de compromis ?

Am văzut din citatul reprodus din broşura apărută la Frankfurt cu ce ton hotărît lansează cei „de stînga“ această lozincă. E regretabil să vezi că nişte oameni care, fără îndoială, se consideră marxişti şi doresc să fie marxişti au uitat adevărurile fundamentale ale marxismului. Iată ce scria în 1874, împotriva manifestului celor 33 de comunarzi blanquişti, Engels, care, ca şi Marx, se numără printre rarii, foarte rarii autori la care fiecare frază din fiecare dintre lucrările lor importante are un conţinut uimitor de adînc :

„«...Sîntem comunişti» (scriau în manifestul lor comunarzii blanquişti) «pentru că vrem să ne atingem ţelul fără a ne opri la stadii intermediare, fără compromisuri, care nu fac decît să amîne victoria şi să prelungească sclavia».

Comuniştii germani sînt comunişti pentru că, în pofida tuturor stadiilor intermediare şi a compromisurilor, care nu sînt create de ei, ci de dezvoltarea istorică, ei văd limpede şi urmăresc în permanenţă scopul final : desfiinţarea claselor, instaurarea unei societăţi în care să nu mai existe proprietatea privată asupra pămîntului şi asupra mijloacelor de producţie. Cei 33 de blanquişti sînt comunişti deoarece îşi închipuie că, din moment ce ei vor să elimine stadiile intermediare şi compromisurile, treaba s-a făcut şi că dacă, aşa cum sînt ei convinşi, în cîteva zile «se va trece la acţiune», vor pune mîna pe putere, şi a doua zi «comunismul va fi introdus». De aici rezultă că, dacă acest lucru nu este posibil imediat, ei nu sînt comunişti.

Ce naivitate puerilă să invoci propria-ţi nerăbdare ca argument teoretic !“ (F. Engels. „Programul comunarzilor blanquişti“ 278, apărut în ziarul social-democrat german „Volksstaat“ 279 nr. 73 din 1874 şi în traducere rusă în culegerea „Articole din anii 1871—1875“, Petrograd, 1919, p. 52—53).

În acelaşi articol, Engels îşi exprimă profunda stimă pe care i-o inspiră Vaillant, vorbeşte despre „meritul indiscutabil“ al lui Vaillant (care, ca şi Guesde, înainte de a fi trădat socialismul în august 1914, a fost unul dintre marii conducători ai socialismului internaţional). Dar Engels nu trece peste o greşeală evidentă fără s-o analizeze în mod amănunţit. Desigur, revoluţionarilor foarte tineri şi lipsiţi de experienţă, precum şi revoluţionarilor mic-burghezi, chiar dacă au o vîrstă foarte respectabilă şi o foarte mare experienţă, „admiterea compromisurilor“ li se pare un lucru extrem de „periculos“, de neînţeles şi de greşit. Şi mulţi sofişti (fiind politicieni cu o prea mare sau cu o exagerată „experienţă“) judecă întocmai aşa cum judecau conducătorii oportunismului englez de care vorbeşte tov. Lansbury : „dacă bolşevicilor le este îngăduit un anumit compromis, de ce nu ne-ar fi şi nouă îngăduit orice alt compromis ?“ Dar proletarii, care şi-au făcut educaţia în numeroase greve (ca să luăm numai această manifestare a luptei de clasă), de obicei înţeleg foarte bine profundul adevăr (filozofic, istoric, politic şi psihologic) expus de Engels. Fiecare proletar a trecut prin greve, a trecut prin „compromisuri“ cu asupritorii şi exploatatorii odioşi, cînd muncitorii au fost nevoiţi să reia lucrul fie fără să fi obţinut nimic, fie acceptînd satisfacerea parţială a revendicărilor lor. Fiecare proletar, trăind într-o atmosferă de luptă de masă şi de puternică ascuţire a contradicţiilor dintre clase, vede deosebirea dintre un compromis impus de condiţiile obiective (casa greviştilor este săracă, ei nu sînt sprijiniţi din afară, sînt înfometaţi şi istoviţi peste măsură) — compromis care nu diminuează cîtuşi de puţin devotamentul revoluţionar şi hotărîrea lor de a continua lupta muncitorilor care l-au încheiat — şi compromisul trădătorilor, care dau vina pe cauzele obiective atunci cînd nu este vorba decît de grija lor de a-şi apăra pielea (şi spărgătorii de greve încheie un „compromis“ !), de laşitatea lor, de dorinţa lor de a-i slugări pe capitalişti, de uşurinţa cu care cedează în faţa ameninţărilor, uneori a îndemnurilor, alteori a măgulirilor sau pomenilor capitaliştilor (exemple de asemenea compromisuri încheiate de trădători ne oferă în număr deosebit de mare istoria mişcării muncitoreşti din Anglia, autorii acestor compromisuri fiind conducătorii trade-unionurilor engleze, dar, sub o formă sau alta, aproape toţi muncitorii au putut observa în toate ţările fenomene analoge).

Desigur, sînt cazuri izolate, deosebit de grele şi de complexe, în care numai cu foarte mari eforturi se poate stabili just adevăratul caracter al unui „compromis“ sau altul, — tot aşa cum sînt unele crime în care este foarte greu să se stabilească dacă crima a fost pe deplin legitimă şi chiar obligatorie (de exemplu, cazul de legitimă apărare) sau este rezultatul unei neglijenţe de neiertat, sau chiar al unui plan perfid, pus în aplicare cu iscusinţă. Se înţelege că în politică, unde uneori este vorba de relaţii extrem de complexe — pe plan naţional şi internaţional — între clase şi partide, un foarte mare număr de cazuri vor fi mult mai dificile decît problema de a şti dacă „compromisul“ încheiat cu prilejul unei greve este legitim sau avem de-a face cu „compromisul“ mişelesc al unui spărgător de grevă, al unui conducător trădător etc. Să născoceşti o reţetă sau o regulă generală („nici un fel de compromis“ !) care să fie bună în toate cazurile este o absurditate. Trebuie să ştii să judeci cu capul tău ca să te poţi orienta în fiecare caz în parte. Rostul organizaţiei de partid şi al conducătorilor de partid demni de acest nume este, printre altele, tocmai acela ca printr-o muncă îndelungată, perseverentă, variată şi multilaterală dusă de toţi reprezentanţii care gîndesc ai clasei respective * să asigure cunoştinţele necesare, experienţa necesară şi — în afară de cunoştinţe şi experienţă — simţul politic necesar pentru rezolvarea rapidă şi justă a problemelor politice complexe.

Unii oameni naivi şi complet lipsiţi de experienţă îşi închipuie că este suficient să recunoşti admisibilitatea compromisurilor în general ca să dispară orice graniţă între oportunism — împotriva căruia ducem şi trebuie să ducem o luptă neîmpăcată — şi marxismul revoluţionar sau comunism. Dar aceşti oameni, dacă încă nu ştiu că atît în natură cît şi în societate toate graniţele sînt mobile şi, pînă la un anumit punct, convenţionale, nu pot fi ajutaţi altfel decît printr-o îndelungată instruire, educare, luminare, experienţă politică şi experienţă a vieţii. În problemele practice ale politicii din fiecare moment istoric separat sau specific, important este să ştim să distingem acele probleme în care se manifestă principala formă a compromisurilor inadmisibile, trădătoare, ce întruchipează oportunismul funest pentru clasa revoluţionară, şi să depunem toate eforturile pentru explicarea şi combaterea lor. În timpul războiului imperialist din 1914—1918, dus între două grupuri de ţări la fel de tîlhăreşti şi de prădalnice, forma principală, fundamentală a oportunismului a fost social-şovinismul, adică sprijinirea „apărării patriei“, care într-un asemenea război echivala în realitate cu apărarea intereselor prădalnice ale burgheziei din „propria“ ţară. După război — apărarea prădalnicei „Ligi a Naţiunilor“ ; apărarea alianţelor directe sau indirecte cu burghezia din propria ţară împotriva proletariatului revoluţionar şi împotriva mişcării „sovietice“ ; apărarea democraţiei burgheze şi a parlamentarismului burghez împotriva „Puterii sovietice“ ; — acestea au fost principalele manifestări ale compromisurilor inadmisibile şi trădătoare, din a căror totalitate a rezultat oportunismul funest pentru proletariatul revoluţionar şi pentru cauza lui.

„...Să respingem cu toată hotărîrea orice compromis cu alte partide... orice politică de manevrare şi de conciliere“,

scriu comuniştii „de stînga“ germani în broşura apărută la Frankfurt.

E de mirare că, avînd asemenea concepţii, aceşti stîngişti nu condamnă categoric bolşevismul ! Nu se poate doar ca ei să nu ştie că întreaga istorie a bolşevismului dinainte şi de după Revoluţia din Octombrie abundă în cazuri de manevrare, de conciliere şi de compromisuri cu alte partide, inclusiv cu partidele burgheze !

Nu este oare cum nu se poate mai ridicol să duci război pentru răsturnarea burgheziei internaţionale, un război de o sută de ori mai greu, mai lung şi mai complicat decît cel mai înverşunat război obişnuit între state, şi să renunţi dinainte la orice manevrare, la orice folosire a contradicţiilor de interese (fie chiar şi vremelnice) dintre duşmani, la orice înţelegere şi compromis cu aliaţii posibili (fie ei chiar vremelnici, nestatornici, şovăitori, şi chiar dacă nu ni s-ar alătura decît în anumite condiţii) ? Nu este oare ca şi cum pornind la o ascensiune grea pe un munte care pînă acum n-a mai fost explorat şi era socotit inaccesibil am refuza de la bun început posibilitatea de a merge uneori în zigzag, de a ne întoarce uneori din drum, de a părăsi direcţia o dată aleasă pentru a încerca diferite alte direcţii ? Şi oameni atît de puţin conştienţi şi atît de lipsiţi de experienţă (şi încă ar fi bine dacă acest lucru s-ar explica prin tinereţea lor : aşa e lăsat de la dumnezeu ca un anumit timp tinerii să spună asemenea prostii), au putut fi susţinuţi — indiferent dacă direct sau indirect, pe faţă sau pe ascuns, în totul sau în parte — de către unii membri ai Partidului Comunist Olandez ! !

După prima revoluţie socialistă a proletariatului, după răsturnarea burgheziei într-o singură ţară, proletariatul acestei ţări rămîne mult timp mai slab decît burghezia, în primul rînd pur şi simplu din cauza vastelor legături internaţionale ale acesteia, iar apoi din cauza refacerii spontane şi continue, a reînvierii capitalismului şi burgheziei de către micii producători de mărfuri din ţara care a răsturnat burghezia. Un adversar mai puternic poate fi învins numai printr-o încordare maximă a forţelor şi numai cu condiţia obligatorie de a folosi cu maximum de atenţie, de grijă, de prudenţă şi de pricepere orice „fisură“, fie cît de mică, produsă în lagărul duşmanilor, orice opoziţie de interese între burgheziile diferitelor ţări, între diferitele grupuri sau categorii ale burgheziei din cadrul diferitelor ţări, precum şi orice posibilitate, oricît de mică, de a găsi un aliat de masă, fie chiar vremelnic, şovăielnic, nestatornic, nesigur, fie chiar numai în anumite condiţii. Cine n-a înţeles acest lucru n-a înţeles nici o iotă din marxism, din socialismul ştiinţific contemporan în general. Cine n-a dovedit în mod practic, într-un răstimp destul de lung şi în situaţii politice destul de variate capacitatea sa de a aplica în fapt acest adevăr, acela n-a învăţat încă să ajute clasa revoluţionară în lupta pe care o duce pentru eliberarea întregii omeniri muncitoare de sub jugul exploatatorilor. Şi cele spuse mai sus se referă deopotrivă la perioada de dinainte ca şi la cea de după cucerirea puterii politice de către proletariat.

Teoria noastră nu este o dogmă, ci o călăuză în acţiune, spuneau Marx şi Engels 280, şi cea mai mare greşeală, cea mai mare crimă a unor marxişti „brevetaţi“ cum sînt Karl Kautsky, Otto Bauer şi alţii este că n-au înţeles acest lucru, n-au ştiut să-l aplice în momentele cele mai importante ale revoluţiei proletariatului. „Activitatea politică nu este trotuarul de pe Nevski prospekt“ (trotuarul curat, larg şi neted al străzii principale, în linie perfect dreaptă, din Petersburg), spunea N. G. Cernîşevski, mare socialist rus din perioada premarxistă. Încă de pe vremea lui Cernîşevski, revoluţionarii ruşi au plătit cu nenumărate jertfe faptul că au ignorat sau au dat uitării acest adevăr. Trebuie să facem tot posibilul pentru ca comuniştii de stînga şi revoluţionarii devotaţi clasei muncitoare din Europa occidentală şi din America să nu plătească atît de scump cum au plătit înapoiaţii ruşi însuşirea acestui adevăr.

Pînă la căderea ţarismului, social-democraţii revoluţionari ruşi în repetate rînduri s-au folosit de serviciile liberalilor burghezi, adică au încheiat cu ei o mulţime de compromisuri de ordin practic, iar în 1901—1902, încă înainte de apariţia bolşevismului, vechea redacţie a „Iskrei“ (din această redacţie făceau parte : Plehanov, Akselrod, Zasulici, Martov, Potresov şi eu) a încheiat (ce e drept, pentru scurt timp) o alianţă politică formală cu Struve 281, conducătorul politic al liberalismului burghez, ştiind, totodată, să ducă fără încetare lupta ideologică şi politică cea mai necruţătoare împotriva liberalismului burghez şi împotriva tuturor manifestărilor — oricît de slabe ar fi fost ele — ale influenţei acestuia în rîndurile mişcării muncitoreşti. Bolşevicii întotdeauna au continuat să ducă această politică, începînd din 1905, ei au susţinut sistematic alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea împotriva burgheziei liberale şi a ţarismului, fără ca, în acelaşi timp, să refuze vreodată să sprijine burghezia împotriva ţarismului (de pildă, în etapa a doua a alegerilor sau la balotaje) şi fără a înceta să ducă cea mai neîmpăcată luptă ideologică şi politică împotriva partidului burghez-revoluţionar al ţărănimii —  partidul „socialiştilor-revoluţionari“, demascîndu-i ca fiind democraţi mic-burghezi care pe nedrept se consideră socialişti. În 1907, bolşevicii au încheiat pentru scurtă vreme un bloc politic formal cu „socialiştii-revoluţionari“ în vederea alegerilor pentru Dumă. Între anii 1903 şi 1912 am făcut parte în mod formal, în răstimpuri de cîţiva ani, din acelaşi partid social-democrat cu menşevicii, fără a înceta vreodată să-i combatem pe tărîm politic şi ideologic ca pe nişte promotori ai influenţei burgheze în rîndurile proletariatului şi ca oportunişti. În timpul războiului am încheiat un fel de compromis cu „kautskiştii“, cu menşevicii de stînga (Martov) şi cu o parte din „socialiştii-revoluţionari“ (Cernov, Natanson), împreună cu care am participat la conferinţele de la Zimmerwald şi Kiental şi am scos manifeste comune, dar n-am încetat şi n-am slăbit niciodată lupta ideologică-politică împotriva „kautskiştilor“, împotriva lui Martov şi Cernov (Natanson, care a murit în 1919, devenise un narodnic-„comunist revoluţionar“ foarte apropiat de noi, aproape solidar cu noi). Chiar în momentul Revoluţiei din Octombrie am încheiat un bloc politic, nu formal, dar foarte important (şi foarte reuşit), cu ţărănimea mic-burgheză, acceptînd în întregime, fără nici o modificare, programul agrar al socialiștilor-revoluționari, cu alte cuvinte am încheiat un compromis neîndoielnic pentru a dovedi ţăranilor că nu vrem să le impunem nimic, ci vrem să ne înţelegem cu ei. În acelaşi timp am propus (şi după scurt timp am realizat) un bloc politic formal, în care se prevedea participarea la guvern a „socialiştilor-revoluţionari de stînga“ ; aceştia, după încheierea păcii de la Brest, au rupt acest bloc şi apoi, în iulie 1918, au mers pînă la a porni o răscoală armată, iar mai tîrziu lupta armată împotriva noastră.

De aceea este limpede că atacurile comuniştilor „de stînga“ germani împotriva Comitetului Central al Partidului Comunist din Germania, pe motivul că acesta admite ideea unui bloc cu „independenţii“ („Partidul social-democrat independent din Germania“, kautskiştii), ni se par complet lipsite de seriozitate şi constituie o dovadă evidentă că cei „de stînga“ nu au dreptate. Şi la noi, în Rusia, au existat menşevici de dreapta (care au intrat în guvernul Kerenski), corespunzători Scheidemannilor germani, şi menşevici de stînga (Martov), care erau în opoziţie faţă de menşevicii de dreapta, corespunzători kautskiştilor germani. În 1917 se putea vedea limpede că masele muncitoreşti trec treptat de la menşevici la bolşevici : la primul Congres al Sovietelor din Rusia, în iunie 1917, noi am avut numai 13%. Majoritatea o aveau menşevicii si socialiştii-revoluţionari. La al II-lea Congres al Sovietelor (25 octombrie 1917 st. v.) am avut 51% din voturi. De ce în Germania aceeaşi tendinţă, absolut identică, a muncitorilor de a trece de la dreapta la stînga nu a dus dintr-o dată la întărirea comuniştilor, ci mai întîi la întărirea partidului intermediar al „independenţilor“, deşi acest partid nu a avut niciodată vreo idee politică proprie sau o politică de sine stătătoare şi nu a făcut decît să oscileze între Scheidemanni şi comunişti ?

Una dintre cauze a fost, evident, tactica greşită a comuniştilor germani, care trebuie să-şi recunoască cinstit şi fără teamă greşeala şi să înveţe s-o îndrepte. Greşeala a constat în respingerea participării la parlamentul reacţionar burghez şi la sindicatele reacţionare ; greşeala a constat în numeroasele manifestări de „stîngism“, boală a copilăriei, care acum a ieşit la suprafaţă, şi tocmai de aceea va fi vindecată mai bine, mai repede şi cu mai mult folos pentru organism.

„Partidul social-democrat independent“ din Germania este vădit lipsit de omogenitate lăuntrică : pe lîngă vechii conducători oportunişti (Kautsky, Hilferding şi în mare măsură, după cît se vede, Crispien, Ledebour şi alţii), care au dovedit că nu sînt capabili să înţeleagă importanţa Puterii sovietice şi a dictaturii proletariatului, că nu sînt capabili să conducă lupta revoluţionară a proletariatului, în acest partid s-a format o aripă de stînga, proletară, care creşte într-un ritm extrem de rapid. Sute de mii dintre membrii acestui partid (care numără, pare-se, aproape 3/4 de milion de membri) sînt proletari care-l părăsesc pe Scheidemann şi se îndreaptă cu paşi repezi spre comunism. Chiar şi la Congresul independenţilor de la Leipzig (1919), această aripă proletară a propus afilierea imediată şi necondiţionată la Internaţionala a III-a. A te teme de un „compromis“ cu această aripă a partidului este de-a dreptul ridicol. Dimpotrivă, comuniştii au datoria de a căuta şi a găsi o formă potrivită de compromis cu ei, un compromis care, pe de o parte, să înlesnească şi să grăbească contopirea completă — care este necesară —  cu această aripă, iar pe de altă parte să nu stînjenească cîtuşi de puţin pe comunişti în lupta lor ideologică-politică împotriva aripii drepte, oportuniste, a „independenţilor“. Nu va fi, probabil, uşor să se elaboreze o formă potrivită de compromis, dar numai un şarlatan ar putea promite muncitorilor germani şi comuniştilor germani un drum „uşor“ spre victorie.

Capitalismul n-ar fi capitalism dacă proletariatul „pur“ n-ar fi înconjurat de o masă extrem de pestriţă de tipuri tranzitorii, de la proletar la semiproletar (acela care nu-şi procură decît jumătate din mijloacele de existenţă prin vînzarea forţei de muncă), de la semiproletar la micul ţăran (şi la micul meseriaş, la micul meşteşugar, la micul patron în general), de la micul ţăran la mijlocaş etc. ; dacă proletariatul însuşi n-ar fi împărţit în pături mai mult sau mai puţin dezvoltate — după regiune, după profesiune şi, cîteodată, după religie etc. Iar din toate acestea rezultă ca o necesitate — şi ca o necesitate absolută — că pentru avangarda proletariatului, pentru partea sa conştientă, pentru partidul comunist, este absolut necesar să recurgă la manevrare, la conciliere şi compromisuri cu diferite grupuri de proletari, cu diferite partide ale muncitorilor şi ale micilor patroni. Totul este să ştii să aplici această tactică în aşa fel încît să nu coboare, ci să ridice nivelul general al conştiinţei, al spiritului revoluţionar, al capacităţii de luptă şi de victorie a proletariatului. Printre altele, trebuie să relevăm că victoria bolşevicilor asupra menşevicilor a necesitat, nu numai înainte, ci şi după Revoluţia din Octombrie 1917, aplicarea unei tactici de manevrare, de conciliere, de compromisuri etc, care, bineînţeles, să înlesnească şi să grăbească mersul înainte al bolşevicilor, care să-i consolideze şi să-i întărească în dauna menşevicilor. Democraţii mic-burghezi (inclusiv menşevicii) în mod inevitabil oscilează între burghezie şi proletariat, între democraţia burgheză şi regimul sovietic, între reformism şi revoluţionarism, între dragostea pentru muncitori şi teama inspirată de dictatura proletară etc. Tactica justă a comuniştilor trebuie să constea în folosirea acestor şovăieli, şi nicidecum în ignorarea lor ; această folosire cere să se facă unele concesii elementelor care se orientează spre proletariat, în momentul şi în măsura în care se orientează spre proletariat, şi, în acelaşi timp, cere să se ducă lupta împotriva elementelor care se orientează spre burghezie. Rezultatul aplicării acestei tactici juste a fost că la noi menşevismul s-a descompus şi continuă să se descompună tot mai mult, îndărătnicii conducători oportunişti rămînînd izolaţi, iar muncitorii cei mai buni, elementele cele mai bune ale democraţiei mic-burgheze trecînd în tabăra noastră. Acesta este un proces de durată, şi „hotărîrea“ pripită : „nici un fel de compromisuri, nici un fel de manevrări“ nu poate decît să dăuneze creşterii influenţei proletariatului revoluţionar şi sporirii forţelor lui.

În sfîrşit, una dintre greşelile evidente ale „celor de stînga“ din Germania este insistenţa rigidă cu care cer să nu se recunoască pacea de la Versailles. Cu cît acest punct de vedere este formulat pe un ton „mai grav“ şi „mai important“, „mai hotărît“ şi mai peremptoriu, cum face K. Horner, de pildă, cu atît apare ca un lucru mai puţin inteligent. Nu e de ajuns să respingi absurdităţile flagrante ale „bolşevismului naţional“ (Laufenberg şi alţii), care a mers pînă acolo încît să preconizeze un bloc cu burghezia germană în vederea unui război împotriva Antantei, în condiţiile actuale ale revoluţiei proletare internaţionale. Trebuie să fie limpede că este fundamental greşită tactica ce nu prevede obligativitatea pentru Germania sovietică (dacă ar lua naştere curînd o republică sovietică germană) de a recunoaşte pentru un timp oarecare pacea de la Versailles şi de a se supune prevederilor ei. De aici rezultă că „independenţii“ au avut dreptate cerînd, atunci cînd Scheidemannii se aflau la guvern, cînd în Ungaria Puterea sovietică nu era încă răsturnată, cînd încă nu era exclusă posibilitatea ajutorului pe care o revoluţie sovietică la Viena l-ar fi constituit pentru sprijinirea Ungariei Sovietice, — cerînd, în condiţiile de atunci, semnarea păcii de la Versailles. „Independenţii“ manevrau atunci foarte prost, deoarece îşi asumau într-o măsură mai mare sau mai mică răspunderea pentru Scheidemannii trădători şi alunecau mai mult sau mai puţin de la punctul de vedere al luptei de clasă necruţătoare (şi dusă cu mult sînge rece) împotriva Scheidemannilor spre un punct de vedere situat „în afara claselor“ sau „deasupra claselor“.

Astăzi însă, situaţia este, în mod vădit, de aşa natură, încît comuniştii din Germania nu trebuie să-și lege mîinile promiţînd respingerea obligatorie şi neapărată a păcii de la Versailles, în cazul cînd comunismul va învinge. Ar fi o prostie. Trebuie să se spună : Scheidemannii şi kautskiştii au comis o serie de trădări care au îngreuiat (în parte de-a dreptul au zădărnicit) alianţa cu Rusia Sovietică, cu Ungaria Sovietică. Noi, comuniştii, vom înlesni şi vom pregăti prin toate mijloacele această alianţă, fără ca aceasta să ne oblige cîtuşi de puţin să respingem neapărat, şi încă imediat, pacea de la Versailles. Posibilitatea de a o respinge cu succes depinde nu numai de succesele mişcării sovietice în Germania, ci şi de succesele înregistrate de această mişcare pe scară internaţională. Scheidemannii şi kautskiştii au pus piedici în calea acestei mişcări, noi o ajutăm. Acesta este fondul chestiunii, în aceasta constă deosebirea radicală. Şi, dacă duşmanii noştri de clasă, exploatatorii, lacheii lor, Scheidemanii şi kautskiştii, au lăsat să le scape o serie întreagă de posibilităţi de a întări mişcarea sovietică atît în Germania, cît şi pe scară internaţională, de a întări revoluţia sovietică atît în Germania cît şi pe scară internaţională, vina va cădea asupra lor. Revoluţia sovietică în Germania va întări mişcarea sovietică internaţională, care este cel mai puternic bastion (şi singurul bastion sigur, puternic şi invincibil din întreaga lume) împotriva păcii de la Versailles, împotriva imperialismului internaţional în general. A pune eliberarea — obligatorie, neapărată şi imediată — de tratatul de la Versailles pe primul plan, înaintea problemei eliberării de sub jugul imperialismului a celorlalte ţări asuprite de imperialism, înseamnă naţionalism mic-burghez (demn de cei de teapa lui Kautsky, Hilferding, Otto Bauer & Co.), şi nu internaţionalism revoluţionar. Răsturnarea burgheziei în oricare dintre ţările mari ale Europei — inclusiv Germania — ar însemna un cîştig atît de mare pentru revoluţia internaţională, încît în vederea acestei realizări se poate consimţi şi trebuie să se consimtă — dacă va fi nevoie — la o existenţă mai îndelungată a păcii de la Versailles. Dacă Rusia, singură fiind, a putut suporta cîteva luni, cu folos pentru revoluţie, tratatul de la Brest, nu e nicidecum imposibil ca Germania Sovietică, aliată cu Rusia Sovietică, să suporte cu folos pentru revoluţie o existenţă mai îndelungată a păcii de la Versailles.

Imperialiştii din Franţa, din Anglia etc. îi provoacă pe comuniştii germani, întinzîndu-le o cursă : „spuneţi că nu veţi semna pacea de la Versailles“. Iar comuniştii de stînga, ca nişte copii, cad în cursa ce le-a fost întinsă, în loc să manevreze cu abilitate împotriva unui duşman perfid şi, în momentul de faţă, mai puternic, în loc să-i spună : „acum vom semna pacea de la Versailles“. A ne lega dinainte mîinile, a spune deschis duşmanului, care în prezent e mai bine înarmat decît noi, dacă vom porni la luptă împotriva lui şi în ce moment o vom face este o prostie, şi nu revoluţionarism. A primi lupta într-un moment în care acest lucru este vădit avantajos pentru duşman, şi nu pentru noi, este o crimă ; şi oamenii politici ai clasei revoluţionare care nu vor şti să facă tiz de „manevrare, de conciliere şi de compromisuri“ pentru a se sustrage de la o luptă vădit dezavantajoasă nu sînt buni de nimic.

 

 


 

* Orice clasă, chiar şi în condiţiile ţării celei mai civilizate, chiar dacă este clasa cea mai înaintată şi dacă împrejurările momentului o pun în situaţia unui avînt excepţional al tuturor forţelor sale spirituale, cuprinde întotdeauna — şi, atîta timp cît există clase, atîta timp cît societatea fără clase nu se va fi consolidat, statornicit şi dezvoltat complet pe propria sa bază, va cuprinde în mod inevitabil — reprezentanţi ai clasei care nu gîndesc şi care nu sînt în stare să gîndească. Capitalismul n-ar fi capitalism care asupreşte masele dacă lucrurile nu s-ar prezenta astfel.

  


 

278 Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 531—532. — 604. [Nota red.]

279 „Der Volksstaat“ — ziar, organul central al social-democrației germane (partidul eisenachienilor) ; a apărut sub îngrijirea lui W. Liebknecht, la Leipzig, în 1869—1876. La ziar au colaborat K. Marx şi F. Engels. — 604. [Nota red.]

280 Este vorba de pasajul din scrisoarea lui F. Engels către F. A. Sorge din 29 noiembrie 1886 în care Engels, criticînd caracterul sectar al activităţii social-democraţilor germani emigraţi în America, arăta că pentru ei teoria „este o dogmă, iar nu o călăuză în acţiune“ (vezi Marx-Engels. Ausgewählte Briefe, Dietz Verlag, Berlin, 1953, p. 469). — 609. [Nota red.]

281 Este vorba de tratativele duse de redacţia „Iskrei“ cu P. B. Struve în vederea editării în comun, în străinătate, a unei publicaţii ilegale care urma să poarte denumirea de „Sovremennoe Obozrenie“ (Opere complete, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 377—379, 380—381). — 609. [Nota red.]