„Stîngismul“ — boala copilăriei comunismului

X
Cîteva concluzii

Revoluţia burgheză din 1905 din Rusia a marcat o cotitură extrem de originală în istoria universală : într-una din cele mai înapoiate ţări capitaliste s-a ajuns pentru prima oară în lume la o mişcare grevistă de o amploare şi de o forţă nemaiîntîlnite. Numai în prima lună a anului 1905, numărul greviştilor a depăşit de zece ori media anuală a numărului de grevişti din deceniul precedent (1895—1904), iar din ianuarie pînă în octombrie 1905 grevele au crescut neîncetat şi în proporţii uriaşe. Sub influenţa unei serii de condiţii istorice cu totul specifice, înapoiata Rusie a fost prima care a dat lumii nu numai exemplul creşterii în salturi, în timpul revoluţiei, a activităţii maselor asuprite (acest lucru s-a întîmplat în toate revoluţiile mari), ci şi exemplul unui proletariat a cărui însemnătate era infinit mai mare decît procentul lui numeric în cadrul populaţiei, exemplul îmbinării grevei economice cu greva politică, cu transformarea acesteia din urmă în insurecţie armată, al apariţiei unei noi forme de luptă de masă şi de organizaţie de masă a claselor asuprite de capitalism — Sovietele.

Revoluţiile din februarie şi din octombrie 1917 au dus la o dezvoltare multilaterală pe scară naţională a Sovietelor, iar apoi ia victoria lor în revoluţia proletară, socialistă. Şi după mai puţin de doi ani a ieşit la iveală caracterul internaţional al Sovietelor, extinderea acestei forme de luptă şi de organizare asupra mişcării muncitoreşti mondiale, menirea istorică a Sovietelor de a fi groparul, moştenitorul, urmaşul parlamentarismului burghez, al democraţiei burgheze în general.

Mai mult. Istoria mişcării muncitoreşti arată acum că în toate ţările această mişcare va trebui să treacă (şi a şi început să treacă) prin lupta comunismului, care se naşte, se întăreşte şi merge spre victorie, în primul rînd şi mai ales împotriva „menşevismului“ propriu (din fiecare ţară), adică împotriva oportunismului şi a social-şovinismului ; în al doilea rînd — ca să spunem aşa, cu titlu de completare — împotriva comunismului „de stînga“. Prima luptă s-a desfăşurat în toate ţările, fără nici o excepţie, pare-se, sub forma luptei dintre Internaţionala a II-a (care în prezent este efectiv nimicită) şi Internaţionala a III-a. A doua luptă se observă şi în Germania, şi în Anglia, şi în Italia, şi în America (unde cel puţin o parte dintre „Muncitorii industriali ai lumii“ şi dintre curentele anarho-sindicaliste apără greşelile comunismului de stînga, recunoscînd în acelaşi timp în mod general aproape, fără rezerve aproape, sistemul sovietic), şi în Franţa (atitudinea pe care o au faţă de partidul politic şi faţă de parlamentarism o parte dintre foştii sindicalişti, care de asemenea recunosc în acelaşi timp şi sistemul sovietic), adică se observă, fără îndoială, pe scară nu numai internaţională, ci şi mondială.

Dar, deşi mişcarea muncitorească trece pretutindeni, în fond, prin aceeaşi şcoală pregătitoare spre a ajunge la victoria asupra burgheziei, în fiecare ţară ea urmează o cale proprie de dezvoltare. Totodată, ţările capitaliste mari, înaintate merg pe acest drum într-un ritm mult mai rapid, decît bolşevismul, căruia istoria i-a acordat un termen de cincisprezece ani pentru a se pregăti, ca un curent politic organizat, pentru victorie. Internaţionala a III-a, într-un timp atît de scurt, în numai un an, a şi repurtat o victorie hotărîtoare, zdrobind Internaţionala a II-a galbenă, social-şovinistă, care cu numai cîteva luni în urmă era incomparabil mai puternică decît Internaţionala a III-a, părea trainică şi puternică şi se bucura de sprijinul total, direct şi. indirect, material (portofolii ministeriale, paşapoarte, presă) şi ideologic, al burgheziei mondiale.

În prezent, important este ca comuniştii din fiecare ţară să ţină seama, în mod absolut conştient, atît de sarcinile principiale de bază ale luptei împotriva oportunismului şi doctrinarismului „de stînga“, cît şi de formele particulare concrete pe care această luptă le îmbracă şi trebuie în mod inevitabil să le îmbrace în fiecare ţară, potrivit trăsăturilor specifice ale economiei, politicii şi culturii ei, ale componenţei ei naţionale (Irlanda etc.), ale coloniilor ei, ale grupurilor ei religioase etc. etc. Pretutindeni se face simţită, se extinde şi ia amploare nemulţumirea stîrnită atît de oportunismul Internaţionalei a II-a, cît şi de nepriceperea sau de incapacitatea ei de a crea un centru cu adevărat centralizat, cu adevărat conducător, capabil să îndrume tactica internaţională a proletariatului revoluţionar în lupta lui pentru o republică sovietică mondială. Trebuie să ne fie limpede că un asemenea centru conducător nu poate fi în nici un caz construit după un şablon, pe baza uniformizării, a identificării mecanice a regulilor tactice de luptă. Atîta timp cît există între popoare şi ţări deosebiri naţionale şi statale — şi aceste deosebiri vor dăinui încă foarte multă vreme, chiar şi după înfăptuirea dictaturii proletariatului pe scară mondială — unitatea tacticii internaţionale a mişcării muncitoreşti comuniste din toate ţările nu cere înlăturarea diversităţii, suprimarea deosebirilor naţionale (ceea ce ar fi un vis absurd în momentul de faţă), ci cere o aplicare a principiilor fundamentale ale comunismului (Puterea sovietică şi dictatura proletariatului), care să modifice just aceste principii în amănunte, să le adapteze just şi să le aplice la deosebirile naţionale şi naţional-statale. A cerceta, a studia, a descoperi, a intui, a sesiza particularităţile naţionale, specificul naţional al metodelor concrete care trebuie folosite în fiecare ţară pentru rezolvarea sarcinii internaţionale unice în vederea obţinerii victoriei asupra oportunismului şi doctrinarismului de stînga din rîndurile mişcării muncitoreşti, în vederea răsturnării burgheziei şi instaurării republicii sovietice şi a dictaturii proletare — aceasta este principala sarcină a momentului istoric prin care trec toate ţările înaintate (şi nu numai cele înaintate). Principalul —  nu totul, desigur, departe de aceasta, dar principalul în ceea ce priveşte atragerea avangărzii clasei muncitoare, trecerea acesteia de partea Puterii sovietice împotriva parlamentarismului, de partea dictaturii proletariatului împotriva democraţiei burgheze — a şi fost făcut. Acum toate forţele şi toată atenţia trebuie concentrate asupra pasului următor, care pare a fi — şi dintr-un anumit punct de vedere într-adevăr este — mai puţin important, dar care în schimb, sub raport practic, este mai aproape de rezolvarea practică a problemei, şi anume : găsirea formelor de trecere spre revoluţia proletară sau de apropiere de aceasta.

Avangarda proletariatului este cîştigată din punct de vedere ideologic. Aceasta este principalul. Fără asta nu se poate face nici primul pas spre victorie. Dar de aici şi pînă la victorie mai e o cale destul de lungă. Nu se poate învinge numai cu avangarda. Ar fi nu numai o prostie, dar şi o crimă, să arunci avangarda singură într-o luptă hotărîtoare atîta timp cît întreaga clasă, atîta timp cît masele largi nu s-au situat încă pe o poziţie de sprijinire directă sau cel puţin pe o poziţie de neutralitate binevoitoare faţă de avangardă şi de completă incapacitate de a sprijini pe duşmanul ei. Iar pentru ca într-adevăr întreaga clasă, pentru ca într-adevăr masele largi ale celor ce muncesc şi sînt asupriţi de capital să ajungă să adopte o asemenea poziţie, numai propaganda, numai agitaţia nu sînt suficiente. Pentru aceasta este necesar ca masele să dobîndească o experienţă politică a lor proprie. Aceasta e legea fundamentală a tuturor revoluţiilor mari, lege confirmată acum cu toată tăria şi în mod absolut convingător nu numai în Rusia, ci şi în Germania. Nu numai masele inculte şi adesea analfabete din Rusia, dar şi masele din Germania, care au un înalt nivel cultural, la care ştiinţa de carte este un fenomen general, au trebuit să simtă pe propria lor piele întreaga neputinţă, întreaga lipsă de caracter, întreaga incapacitate, întreaga servilitate faţă de burghezie şi întreaga mîrşăvie a conducerii de către cavalerii Internaţionalei a II-a, au trebuit să-şi dea seama de întreaga inevitabilitate a dictaturii reacţionarilor extremişti (Kornilov în Rusia 286, Kapp & Co. în Germania 287), ca unică alternativă posibilă a dictaturii proletariatului, pentru a coti hotărît spre comunism.

Sarcina imediată care stă în faţa avangărzii conștiente a mișcării muncitorești internaționale, adică a partidelor, a grupurilor şi a curentelor comuniste, este de a şti să aducă masele largi (în prezent, în majoritatea cazurilor încă adormite, apatice, pătrunse de spiritul de rutină, inerte, care n-au fost încă trezite) la această poziţie nouă a lor, sau, mai bine zis, de a şti să-şi conducă nu numai partidul, dar şi aceste mase în cursul apropierii, al trecerii lor la această poziţie nouă. Dacă prima sarcină istorică (de a atrage avangarda conştientă a proletariatului de partea Puterii sovietice şi a dictaturii clasei muncitoare) nu putea fi îndeplinită fără o victorie deplină, sub raport ideologic şi politic, asupra oportunismului şi social-şovinismului, a doua sarcină, care astăzi devine imediată şi care constă în a şti să aduci masele pe poziţia cea nouă, în stare să asigure victoria avangărzii în revoluţie, această sarcină imediată nu poate fi îndeplinită fără a lichida doctrinarismul de stînga, fără a înlătura cu desăvîrşire greşelile lui, fără a te debarasa de aceste greşeli.

Atîta timp cît a fost vorba (şi atîta timp cît este încă vorba) de a atrage de partea comunismului avangarda proletariatului, propaganda se află pe primul plan ; chiar şi cercurile la care se observă toate slăbiciunile spiritului de cerc sînt folositoare şi dau rezultate rodnice în acest caz. Dar, cînd este vorba de acţiunea practică a maselor, de repartizarea —  dacă ne este permis să ne exprimăm astfel — a unor armate de milioane de oameni, de repartizarea tuturor forţelor de clasă ale societăţii date pentru bătălia finală şi hotărîtoare, numai prin metode de propagandă, numai prin repetarea adevărurilor comunismului „pur“ nu se poate face nimic. În acest caz trebuie numărat nu cu miile, cum face în fond propagandistul, membru al unui grup mic, care n-a condus încă masele, ci cu milioanele şi zecile de milioane. În acest caz trebuie să ne întrebăm nu numai dacă am convins avangarda clasei revoluţionare, ci şi dacă forţele active din punct de vedere istoric ale tuturor claselor, absolut ale tuturor claselor societăţii date, fără excepţie, sînt repartizate în aşa fel încît condiţiile pentru bătălia hotărîtoare să fie pe deplin coapte — în aşa fel încît (1) toate forţele de clasă care ne sînt duşmane să se fi încurcat îndeajuns, să se fi încăierat îndeajuns între ele, să fi slăbit îndeajuns printr-o luptă care le depăşeşte puterile ; încît (2) toate elementele intermediare, instabile, nestatornice, şovăielnice — adică mica burghezie, democraţia mic-burgheză, spre deosebire de burghezie — să se fi demascat îndeajuns în faţa poporului, să se fi compromis îndeajuns prin falimentul lor practic ; încît (3) în rîndurile proletariatului să fi început să apară şi să crească viguros o stare de spirit de masă în favoarea sprijinirii acţiunilor revoluţionare celor mai hotarîte, şi de un curaj neprecupeţit împotriva burgheziei. Şi atunci revoluţia este coaptă, atunci — dacă am ţinut bine seama de toate condiţiile arătate, schiţate pe scurt mai sus, şi am ales just momentul — victoria noastră este asigurată.

Divergenţele dintre alde Churchill şi alde Lloyd George —  oameni politici de acest tip există, cu neînsemnate deosebiri naţionale, în toate ţările —, pe de o parte, apoi dintre alde Henderson şi alde Loyd George, pe de altă parte, sînt cu totul lipsite de importanţă şi mărunte din punctul de vedere al comunismului pur, adică abstract, adică necopt încă pentru acţiunea politică practică, de masă. Dar, din punctul de vedere al acţiunii practice a maselor, aceste deosebiri sînt extrem de importante. Pentru comunistul care doreşte să fie nu numai un propagandist de idei conştient, convins, ci şi un conducător practic al maselor în revoluţie lucrul cel mai de seamă, întreaga sarcină este de a ţine seama de aceste deosebiri, de a determina momentul în care conflictele inevitabile dintre aceşti „prieteni“, conflicte care slăbesc şi epuizează pe toţi „prietenii“, luaţi la un loc, sînt pe deplin coapte. Trebuie să se îmbine devotamentul cel mai riguros faţă de ideile comunismului cu priceperea de a accepta, în măsura în care sînt necesare, toate compromisurile practice, toate manevrările, concilierea, zigzagurile, retragerile etc., pentru a grăbi realizarea şi uzarea puterii politice a Hendersonilor (a eroilor Internaţionalei a II-a, dacă e să nu spunem pe nume unei persoane sau alteia, a reprezentanţilor democraţiei mic-burgheze care îşi spun socialişti) ; pentru a grăbi în practică falimentul lor inevitabil, care educă masele tocmai în spiritul nostru, tocmai în sensul comunismului ; pentru a grăbi inevitabilele fricţiuni, certuri, conflicte şi dezbinarea între alde Henderson — Lloyd George — Churchill (între menşevici şi socialiştii-revoluţionari — cadeţi — monarhişti ; între Scheidemanni — burghezie — kappişti etc.) ; şi a alege just momentul de maximă dezbinare între toţi aceşti „piloni ai sacrei proprietăţi private“, pentru a-i zdrobi pe toţi printr-o ofensivă hotărîtă a proletariatului şi a cuceri puterea politică.

Istoria în general, şi istoria revoluţiilor în special, este întotdeauna mai bogată în conţinut, mai variată, mai multilaterală, mai vie, „mai vicleană“ decît îşi închipuie cele mai bune partide, cele mai conştiente avangărzi ale claselor celor mai înaintate. Şi este foarte de înţeles, deoarece cea mai bună avangardă exprimă conştiinţa, voinţa, pasiunea şi fantezia a zeci de mii de oameni, pe cînd revoluţia este realizată — în momente de deosebit avînt şi deosebită încordare a întregii capacităţi omeneşti — de conştiinţa, de voinţa, de pasiunea şi de fantezia a zeci de milioane de oameni aţîţaţi de cea mai aprigă luptă de clasă. De aici rezultă două concluzii practice foarte importante : prima — pentru a înfăptui sarcina sa, clasa revoluţionară trebuie să ştie să stăpînească toate formele sau laturile activităţii sociale, fără cea mai mică excepţie (ducînd pînă la capăt după cucerirea puterii politice, cîteodată cu preţul unui mare risc şi al unui imens pericol, ceea ce n-a dus pînă la capăt înainte de această cucerire) ; a doua — clasa revoluţionară trebuie să fie pregătită pentru înlocuirea cît mai rapidă şi mai neaşteptată a unei forme prin alta.

Oricine va fi de acord că este neraţională şi chiar criminală comportarea unei armate care nu se pregăteşte să mînuiască toate genurile de arme, toate mijloacele şi toate metodele de luptă pe care le posedă sau poate să le posede inamicul. Această constatare referitoare la arta militară este şi mai valabilă atunci cînd e vorba de politică. În politică se poate prevedea şi mai puţin care mijloc de luptă se va dovedi aplicabil şi avantajos pentru noi în cutare sau cutare împrejurări viitoare. A nu stăpîni toate mijloacele de luptă înseamnă a risca o mare înfrîngere — uneori chiar o înfrîngere hotărîtoare — dacă schimbări independente de voinţa noastră, survenite în situaţia altor clase, vor aduce la ordinea zilei o formă de activitate în care noi sîntem foarte slabi. Dacă vom stăpîni toate mijloacele de luptă, noi vom învinge cu siguranţă, din moment ce reprezentăm interesele clasei într-adevăr înaintate, într-adevăr revoluţionare, chiar dacă împrejurările nu ne vor permite să facem uz de arma cea mai periculoasă pentru inamic, de arma care dă cel mai repede lovituri mortale. Adeseori, revoluţionarii lipsiţi de experienţă socot că mijloacele legale de luptă sînt oportuniste — deoarece pe acest teren burghezia a înşelat şi a prostit foarte adesea (mai ales în perioadele „paşnice“, nerevoluţionare) pe muncitori —, pe cînd mijloacele ilegale de luptă sînt revoluţionare. Dar aceasta nu este adevărat. Adevărat este că oportunişti şi trădători ai clasei muncitoare sînt partidele şi conducătorii care nu ştiu sau nu vor (nu spune : nu pot, spune : nu vreau) să folosească mijloacele ilegale de luptă în condiţii ca, de pildă, acelea din timpul războiului imperialist din 1914— 1918, cînd burghezia din cele mai libere ţări democratice îi înşela cu un cinism şi cu o bestialitate nemaipomenită pe muncitori, prin faptul că interzicea să se spună adevărul despre caracterul prădalnic al războiului. Dar revoluţionarii care nu ştiu să îmbine formele ilegale de luptă cu toate formele legale sînt nişte revoluţionari foarte proşti. Nu e greu să fii revoluţionar atunci cînd revoluţia a izbucnit şi e în toi, cînd fel de fel de oameni se alătură revoluţiei, atraşi pur şi simplu de curent, sau pentru că e la modă, sau uneori chiar în interesul carierei proprii. Pentru a se „elibera“ de asemenea pseudo-revoluţionari, proletariatul trebuie apoi, după victoria sa, să plătească cu eforturi nemaipomenite, cu chinuri, se poate spune, de mucenic. Este mult mai greu — şi mult mai de preţ — să ştii să fii revoluţionar atunci cînd încă nu există condiţii pentru o luptă directă, deschisă, cu adevărat revoluţionară, cu adevărat de masă, să ştii să aperi interesele revoluţiei (prin propagandă, prin agitaţie şi prin organizare) în instituţii nerevoluţionare şi deseori chiar de-a dreptul reacţionare, într-o situaţie nerevoluţionară, în mijlocul unei mase incapabile să înţeleagă imediat necesitatea metodei revoluţionare de acţiune. Să ştie să găsească, să dibuiască just calea concretă sau o cotitură specială a evenimentelor care duce masele la adevărata, la marea luptă revoluţionară hotărîtoare, finală, — aceasta este principala sarcină a comunismului contemporan în Europa occidentală şi în America.

Un exemplu : Anglia. Nu putem şti — şi nimeni nu este în măsură să stabilească dinainte — peste cît timp va izbucni acolo adevărata revoluţie proletară şi care împrejurare va contribui cel mai mult la trezirea, înflăcărarea şi ridicarea la luptă a maselor foarte largi, astăzi încă adormite. De aceea sîntem datori să desfăşurăm întreaga noastră muncă pregătitoare în aşa fel, încît să fim potcoviţi (cum îi plăcea defunctului Plehanov să spună pe vremea cînd era revoluţionar şi marxist) la toate cele patru picioare. Poate că ceea ce „va sparge“, „va sfărîma gheaţa“ va fi o criză parlamentară ; poate o criză provocată de ireconciliabilele contradicţii coloniale şi imperialiste, care devin tot mai acute şi mai nevralgice ; poate altceva. Noi nu vorbim despre forma de luptă care va hotărî soarta revoluţiei proletare în Anglia (nici un comunist nu are îndoieli în această problemă ; pentru noi toţi, ea este o problemă rezolvată, definitiv rezolvată) ; noi vorbim despre împrejurarea care va trezi masele proletare, astăzi încă adormite, le va face să se pună în mişcare şi le va duce în pragul revoluţiei. Să nu uităm că în Republica Franceză burgheză, de pildă, într-o situaţie care atît din punct de vedere internaţional cît şi din punct de vedere intern era de o sută de ori mai puţin revoluţionară decît cea de astăzi, a fost suficientă o împrejurare atît de „neaşteptată“ şi atît de „măruntă“ cum a fost una din miile şi miile de maşinaţii necinstite ale clicii militariste reacţionare (afacerea Dreyfus) pentru ca poporul să fie împins la un pas de războiul civil !

În Anglia, comuniştii trebuie să folosească fără încetare, în mod ferm, susţinut şi alegerile parlamentare şi toate peripeţiile care intervin în politica imperialistă dusă de guvernul britanic în Irlanda, în colonii şi în întreaga lume, precum şi toate celelalte domenii, sfere şi laturi ale vieţii sociale, desfăşurîndu-şi activitatea în toate aceste direcţii în chip nou, comunist, în spiritul Internaţionalei a III-a, şi nu al Internaţionalei a II-a. Nu dispun nici de timp, nici de spaţiu pentru a descrie aici metodele participării „ruse“, „bolşevice“ la alegerile parlamentare şi la lupta parlamentară, dar pot să-i asigur pe comuniştii din străinătate că ele nu seamănă de loc cu obişnuitele campanii parlamentare din Europa occidentală. De aici adeseori se trage concluzia : „bine, asta a fost la voi, în Rusia ; la noi, parlamentarismul este altfel“. Este o concluzie greşită. De aceea există comunişti, partizani ai Internaţionalei a III-a în toate ţările, ca să transforme pe toată linia, în toate domeniile vieţii vechea muncă socialistă, trade-unionistă, sindicalistă şi parlamentară, într-o muncă nouă, comunistă. Şi în alegerile de la noi s-au manifestat întotdeauna cu prisosinţă elemente de oportunism şi de burghezism pur, de afacerism, de şarlatanie capitalistă. Comuniştii din Europa occidentală şi din America trebuie să înveţe să creeze un parlamentarism nou, neobişnuit, neoportunist, necarierist ; partidul comunist trebuie să-şi formuleze propriile sale lozinci ; adevăraţii proletari, cu ajutorul sărăcimii neorganizate şi cu desăvîrşire oropsite, să împrăştie şi să distribuie manifeste, să cutreiere locuinţele muncitorilor, bordeiele proletarilor agricoli şi ale ţăranilor din satele pierdute (din fericire, în Europa asemenea sate sînt în număr mult mai mic decît la noi, iar în Anglia în număr cu totul infim) ; să se strecoare în cîrciumile cele mai populare, să pătrundă în cele mai populare asociaţii, societăţi şi adunări întîmplătoare ; să stea de vorbă cu poporul nu într-un limbaj savant (şi nici prea parlamentar), să nu alerge cîtuşi de puţin după „locşoare“ în parlament, ci pretutindeni să trezească gîndirea oamenilor, să antreneze masa, să profite de orice cuvînt scăpat de burghezie, să folosească aparatul creat de ea, alegerile fixate de ea, apelurile adresate de ea întregului popor, să facă cunoscut poporului bolşevismul aşa cum niciodată nu s-a făcut acest lucru (sub dominaţia burgheziei), în afară de perioadele de alegeri (abstracţie făcînd, desigur, de momentele cînd aveau loc mari greve şi acelaşi aparat de agitaţie pe scară naţională desfăşura la noi o activitate şi mai intensă). În Europa occidentală şi în America este foarte greu, foarte, foarte greu să faci acest lucru, dar el poate fi făcut şi trebuie făcut, căci fără muncă în general nu se pot îndeplini sarcinile comunismului ; şi trebuie să se depună muncă pentru îndeplinirea sarcinilor practice, din ce în ce mai variate, din ce în ce mai legate de toate domeniile vieţii sociale, smulgînd din ce în ce mai mult burgheziei, unul după altul, toate aceste domenii.

Tot în Anglia trebuie să se organizeze într-un chip nou (nu socialist, ci comunist, nu reformist, ci revoluţionar) munca de propagandă, de agitaţie, de organizare în armată şi în rîndurile naţionalităţilor asuprite şi lipsite de drepturi depline din cadrul statului lor „propriu“ (Irlanda, coloniile). Căci în epoca imperialismului în general, şi în special acum, după războiul care a adus popoarelor atîtea suferinţe şi le deschide repede ochii asupra adevărului (anume că zeci de milioane de oameni au fost ucişi şi schilodiţi numai pentru rezolvarea problemei : care tîlhari — cei englezi sau cei germani —  să jefuiască un număr mai mare de ţări), în toate aceste domenii ale vieţii sociale se acumulează extrem de mult material inflamabil şi se creează foarte multe prilejuri de conflicte, de crize, de ascuţire a luptei de clasă. Noi nu ştim şi nu putem şti care scînteie — din sumedenia de scîntei care în toate ţările ţîşnesc acum de pretutindeni sub influenţa crizei mondiale economice şi politice — va fi în stare să provoace incendiul, în sensul unei extraordinare treziri a maselor, şi de aceea sîntem datori să pornim călăuzindu-ne după principiile noastre noi, comuniste, „la lucrarea“ tuturor terenurilor, chiar şi a celor mai vechi, lăsate în părăsire, a celor mai sterile în aparenţă, căci altminteri nu ne vom arăta la înălţimea sarcinii, nu vom fi pregătiţi sub toate raporturile, nu vom stăpîni toate genurile de arme, nu vom fi pregătiţi nici pentru victoria asupra burgheziei (care a organizat — iar acum a şi dezorganizat — toate domeniile vieţii sociale în mod burghez), nici pentru viitoarea reorganizare comunistă a întregii vieţi după această victorie.

După revoluţia proletară din Rusia şi după victoriile neaşteptate, pentru burghezi şi filistini, repurtate de această revoluţie pe scară mondială, acum faţa întregii lumi este alta şi burghezia este pretutindeni alta. Ea este speriată de „bolşevism“, furia împotriva acestuia îi întunecă aproape mintea, şi tocmai de aceea ea, pe de o parte, grăbeşte desfăşurarea evenimentelor, iar pe de altă parte îşi concentrează atenţia spre înăbuşirea bolşevismului prin violenţă, slăbindu-şi astfel poziţiile într-o serie întreagă de alte domenii. În tactica lor, comuniştii din toate ţările înaintate trebuie să ţină seama de amîndouă aceste împrejurări.

Cînd cadeţii ruşi şi Kerenski au pornit o prigoană sălbatică împotriva bolşevicilor — îndeosebi începînd din aprilie 1917 şi, încă şi mai mult, în iunie şi în iulie 1917 —, ei „au sărit peste cal“. Milioanele de exemplare ale fiţuicilor burgheze, care urlau cît puteau împotriva bolşevicilor, ne-au ajutat să trezim interesul maselor faţă de bolşevism ; şi nu numai presa, dar întreaga viaţă socială, tocmai datorită „zelului“ burgheziei, abunda în discuţii asupra bolşevismului. Acum, pe scară internaţională, milionarii din toate ţările se comportă în aşa fel, încît trebuie să le fim sincer recunoscători. Ei prigonesc bolşevismul cu acelaşi zel cu care l-au prigonit Kerenski & Co., „sărind peste cal“ şi ajutîndu-ne tot aşa cum a făcut-o Kerenski. Cînd burghezia franceză face din bolşevism punctul central al propagandei sale electorale, învinuind de bolşevism nişte socialişti relativ moderaţi sau şovăitori ; — cînd burghezia americană, pierzîndu-şi cu desăvîrşire capul, arestează mii şi mii de oameni suspectaţi de bolşevism şi creează o atmosferă de panică, răspîndind pretutindeni zvonuri despre comploturi bolşevice ; — cînd burghezia engleză, „cea mai solidă“ burghezie din lume, cu toată inteligenţa şi experienţa ei, face prostii nemaipomenite, întemeind „societăţi pentru combaterea bolşevismului“, care dispun de fonduri foarte mari, creînd o literatură care să se ocupe în mod special de bolşevism, angajînd în vederea luptei împotriva bolşevismului un număr suplimentar de învăţaţi, agitatori şi popi, — noi trebuie să ne înclinăm în faţa domnilor capitalişti şi să le mulţumim. Ei lucrează pentru noi. Ei ne ajută să trezim interesul maselor pentru problema esenţei şi a importanţei bolşevismului. Şi ei nu pot să procedeze altfel, deoarece încercarea lor de „a trece sub tăcere“, de a înăbuşi bolşevismul a şi eşuat.

Totodată însă, burghezia vede aproape numai un singur aspect al bolşevismului : insurecţia, violenţa, teroarea ; de aceea burghezia caută să se pregătească în special pentru a riposta pe acest teren. Este posibil ca, în unele cazuri, în unele ţări, pentru un timp mai mult sau mai puţin scurt, acest lucru să-i reuşească : e o eventualitate de care trebuie să ţinem seama, şi faptul că ar putea să-i reuşească nu trebuie nicidecum să ne neliniştească. Comunismul „creşte“ literalmente în toate domeniile vieţii sociale, mlădiţele sale există absolut pretutindeni, „contagiunea“ (ca să folosim figura de stil favorită a burgheziei şi a poliţiei burgheze, expresia care le sună cel mai „plăcut“ la ureche) a pătruns adînc în organism, cuprinzîndu-l în întregime. Dacă una dintre ieşiri „va fi închisă“ cu deosebită grijă, „contagiunea“ îşi va găsi o altă ieşire, uneori cu totul neaşteptată. Viaţa învinge. Burghezia poate să se tot zvîrcolească, să se înfurie pînă ce i s-o întuneca mintea, să sară peste cal, să facă prostii, să se răzbune dinainte pe bolşevici şi să caute să masacreze (în India, în Ungaria, în Germania etc.) alte cîteva sute, cîteva mii sau sute de mii de bolşevici de mîine sau de ieri ; procedînd astfel, burghezia procedează aşa cum au procedat toate clasele pe care istoria le-a condamnat la pieire. Comuniştii trebuie să ştie că în orice caz viitorul este al lor, şi de aceea noi putem (şi trebuie) să îmbinăm cea mai mare ardoare în măreaţa luptă revoluţionară cu cea mai calmă şi mai lucidă luare în considerare a zvîrcolirilor turbate ale burgheziei. Revoluţia rusă a fost zdrobită cu cruzime în 1905 ; bolşevicii ruşi au fost înfrînţi în iulie 1917 ; peste 15 000 de comunişti germani au fost masacraţi în urma provocării iscusite şi a manevrelor abile ale lui Scheidemann şi Noske în alianţă cu burghezia şi cu generalii monarhişti ; în Finlanda şi în Ungaria bîntuie teroarea albă. Dar în toate cazurile şi în toate ţările, comunismul se căleşte şi se dezvoltă ; rădăcinile lui sînt atît de adînci, încît persecuţiile nu-l slăbesc, nu-l secătuiesc, ci îl întăresc. Un singur lucru ne lipseşte pentru a păşi cu mai multă siguranţa şi fermitate spre victorie, şi anume : comuniştii din toate ţările să fie pretutindeni adînc pătrunşi de conştiinţa necesităţii unui maximum de elasticitate în tactica lor. Comunismului, care se dezvoltă îndeosebi în ţările înaintate, îi lipseşte acum această conştiinţă, precum şi priceperea de a aplica această conştiinţă în practică.

O lecţie folositoare ar putea fi (şi ar trebui să fie) ceea ce s-a întîmplat cu nişte marxişti atît de erudiţi şi de devotaţi socialismului cum au fost conducătorii Internaţionalei a II-a, Kautsky, Otto Bauer şi alţii. Ei erau pe deplin conştienţi de necesitatea unei tactici elastice, studiau şi învăţau şi pe alţii dialectica marxistă (şi multe din cele realizate de ei în această privinţă vor rămîne pentru totdeauna un bun de preţ al literaturii socialiste), dar în aplicarea acestei dialectici au făcut o asemenea greşeală ori s-au arătat atît de nedialecticieni în practică, atît de incapabili de a ţine seama de schimbarea rapidă a formelor şi de faptul că formele vechi căpătau foarte repede un conţinut nou, încît soarta pe care au avut-o nu e cu mult mai de invidiat decît soarta lui Hyndman, Guesde şi Plehanov. Principala cauză a falimentului lor a constat în aceea că s-au lăsat „hipnotizaţi“ de o anumită formă de creştere a mişcării muncitoreşti şi a socialismului, pierzînd din vedere caracterul ei unilateral, că s-au temut să vadă schimbarea bruscă devenită inevitabilă ca urmare a condiţiilor obiective şi au continuat să repete adevăruri simple, învăţate pe de rost şi, la prima vedere, indiscutabile, de felul adevărului că trei e mai mare decît doi. Dar politica seamănă mai mult cu algebra decît cu aritmetica, şi încă şi mai mult cu matematica superioară decît cu matematica elementară. În realitate, toate formele vechi ale mişcării socialiste au căpătat un conţinut nou şi, de aceea, înaintea cifrelor a apărut un semn nou : „minus“, iar înţelepţii noştri continuau (şi continuă) cu încăpăţînare să se încredinţeze pe sine şi să încredinţeze pe alţii că „minus trei“ este mai mare decît „minus doi“.

Trebuie să căutăm ca aceeaşi greşeală, dar în sens invers, să nu fie repetată de comunişti, sau, mai bine zis, ca aceeaşi greşeală pe care o fac şi comuniştii „de stînga“, dar în sens invers, să fie îndreptată în timpul cel mai scurt, să fie înlăturată cît mai repede şi într-un mod cît mai puţin dureros pentru organism. Nu numai doctrinarismul de dreapta, ci şi doctrinarismul de stînga este o greşeală. În momentul de faţă, greşeala doctrinarismului de stînga în comunism este, desigur, de o mie de ori mai puţin periculoasă şi mai puţin importantă decît greşeala doctrinarismului de dreapta (adică a social-şovinismului şi kautskismului), dar aceasta numai fiindcă comunismul de stînga este un curent foarte tînăr, care abia se naşte. Numai de aceea, în anumite condiţii, boala poate fi uşor lecuită şi trebuie să pornim cu maximum de energie la tămăduirea ei.

Formele vechi au plesnit, pentru că noul lor conţinut — conţinut antiproletar, reacţionar — s-a dezvoltat peste măsură de mult. Noi avem acum, din punctul de vedere al dezvoltării comunismului internaţional, un conţinut atît de trainic, atît de puternic, atît de viguros al muncii (pentru Puterea sovietică, pentru dictatura proletariatului), încît el poate şi trebuie să se manifeste în orice formă, şi în cea nouă, şi în cea veche, poate şi trebuie să transforme radical, să învingă, să-şi supună toate formele, nu numai pe cele noi, ci şi pe cele vechi, — nu pentru a se resemna la vechile forme, ci pentru a şti să facă din toate formele, şi vechi şi noi, instrumentul victoriei depline şi definitive, hotărîtoare şi irevocabile a comunismului.

Comuniştii trebuie să depună toate eforturile pentru a îndruma mişcarea muncitorească şi dezvoltarea socială în general pe drumul cel mai drept şi mai rapid spre victoria mondială a Puterii sovietice şi spre dictatura proletariatului. Acesta este un adevăr incontestabil. Dar e suficient să facem un mic pas mai departe — s-ar părea, un pas în aceeaşi direcţie — pentru ca adevărul să se transforme în eroare. E suficient să spunem, aşa cum spun comuniştii de stînga germani şi englezi, că noi nu recunoaştem decît un singur drum, drumul drept, că nu admitem manevrări, conciliere şi compromisuri, ca să cădem într-o greşeală care poate să aducă, şi în parte a şi adus şi aduce, cele mai serioase prejudicii comunismului. Doctrinarismul de dreapta s-a încăpăţînat să recunoască numai forme vechi şi a dat definitiv faliment, deoarece nu a observat noul lor conţinut. Doctrinarismul de stînga se încăpăţînează să nege în mod absolut anumite forme vechi, fără să înţeleagă că noul conţinut îşi face drum prin toate formele, oricare ar fi ele, că datoria noastră, a comuniştilor, este să stăpînim toate formele, să învăţăm să completăm cu maximum de rapiditate o formă prin alta, să înlocuim o formă prin alta, să adaptăm tactica noastră la orice schimbări de acest gen, care nu sînt determinate de clasa noastră sau de eforturile noastre.

Revoluţia mondială, căreia ororile, mîrşăviile şi ticăloşiile războiului imperialist mondial şi situaţia fără ieşire creată de acesta i-au dat un impuls atît de puternic şi i-au imprimat un ritm atît de rapid, — această revoluţie se dezvoltă în lărgime şi în adîncime cu o repeziciune atît de uimitoare, cu o atît de minunată bogăţie de forme care se succed, şi dezminte în practică în mod atît de instructiv orice doctrinarism, încît sîntem pe deplin îndreptăţiţi să sperăm într-o vindecare rapidă şi completă a mişcării comuniste internaţionale de comunismul „de stînga“, această boală a copilăriei de care suferă comunismul.

27 aprilie 1920

 

 

 


 

286 Este vorba de rebeliunea contrarevoluţionară a burgheziei şi moşierilor din august 1917, condusă de generalul ţarist Kornilov, comandantul suprem al armatei. — 634. [Nota red.]

287 Este vorba de lovitura de stat militară monarhistă cunoscută sub numele de „puciul lui Kapp“, organizată de clica militaristă reacţionară germană. Puciul a fost pus la cale de monarhişti — moşierul Kapp şi generalii Ludendorf, Seekt şi Lütwitz. — 634. [Nota red.]