Karl Marx. Bazele criticii economiei politice

Introducere 9

I. Producție, consum, repartiție, schimb (circulație) 10

1. Producție

[M-l] a) Obiectul cercetării noastre îl constituie în primul rînd producția materială.

Indivizi care produc în societate, deci producția socialmente determinată a indivizilor reprezintă, firește, punctul de plecare. Vînătorul și pescarul izolat cu care operează Smith și Ricardo 11 fac parte din născocirile lipsite de fantezie ale robinsonadelor secolului al XVIII-lea, care sînt departe de a fi, cum își închipuie istoricii civilizației, doar o reacție împotriva excesului de rafinament și o reîntoarcere la o greșit înțeleasă viață în mijlocul naturii. Nici „Contract social“ 12 al lui Rousseau, care stabilește pe cale contractuală legături și relații între indivizi independenți de la natură, nu se sprijină cîtuși de puțin pe un asemenea naturalism, care, atît în robinsonadele mici cît și în cele mari, nu este decît o aparență, o aparență pur estetică. Este vorba mai curînd de o anticipare a „societății civile“, care începuse să se dezvolte încă în secolul al XVI-lea și care în secolul al XVIII-lea făcuse pași gigantici în direcția maturizării ei. În această societate a liberei concurențe, individul apare desprins de legăturile naturale etc. care în epocile istorice anterioare îl făceau să fie accesoriul unui conglomerat uman limitat și bine determinat. Profeților din secolul al XVIII-lea, pe ai căror umeri mai stau încă pe de-a-ntregul Smith și Ricardo, individul secolului al XVIII-lea — produs al destrămării formelor sociale feudale, de o parte, și al dezvoltării noilor forțe de producție, începute în secolul al XVI-lea, de altă parte — le apare ca un ideal a cărui existență ține de domeniul trecutului. El nu le apare ca rezultat al istoriei, ci ca punct de plecare al ei, deoarece, ca individ corespunzător naturii, potrivit concepției lor despre natura umană, el nu le apare ca un produs al istoriei, ci ca ceva dat de natură. Această eroare a fost pînă acum proprie tuturor epocilor noi. Steuart, care în unele privințe se află în opoziție cu secolul al XVIII-lea și ca aristocrat se situează într-o măsură mai mare pe terenul istoriei, a evitat această eroare.

Cu cît pătrundem mai adînc în istorie, cu atît mai mult individul — deci și individul care produce — ne apare dependent, aparținînd unui ansamblu mai cuprinzător: inițial — într-un mod cu totul natural încă — el este legat de familie și de familia care, dezvoltîndu-se, devine gintă, iar mai tîrziu el este legat de obște în diferitele ei forme, rezultată din ciocnirea și contopirea ginților. Abia în secolul al XVIII-lea, în „societatea civilă“, diferitele forme de legătură socială apar în raport cu individul ca simple mijloace pentru atingerea scopurilor lui private, ca o necesitate exterioară. Dar epoca care generează acest punct de vedere, punctul de vedere al individului singularizat, e tocmai epoca relațiilor sociale celor mai dezvoltate (și, din acest punct de vedere, generale). Omul este, în sensul strict literal al cuvîntului, un ζῶον πολιτικόν 13, nu numai un animal social, ci un animal care numai în societate [M—2] se poate singulariza. O producție realizată de un individ izolat în afara societății — fenomen rar, posibil în cazul unui om civilizat pe care întîmplarea l-a aruncat într-o regiune nelocuită și care posedă deja în sine, virtualmente, forțele societății — este ceva tot atît de absurd ca și ideea că limba s-ar putea dezvolta fără indivizi care să trăiască împreună și să vorbească între ei. Asupra acestui punct nu este necesar să mai insistăm. Am fi putut chiar să trecem peste el dacă acest gen de platitudini, care erau explicabile la oamenii din secolul al XVIII-lea, n-ar fi fost reintrodus cu toată seriozitatea în economia politică contemporană de către Bastiat, Carey *1, Proudhon 14 etc. Proudhon și alții se complac, firește, în a explica într-o manieră istorico-filozofică originea unei relații economice a cărei geneză istorică el n-o cunoaște, recurgînd în acest scop la mitologie: lui Adam sau lui Prometeu ideea respectivă le-ar fi venit de-a gata, într-o formă finită, și după aceea ar fi fost aplicată etc. Nimic mai plicticos și mai searbăd decit locus commums *2 care se lasă în voia fanteziei.

Cînd vorbim de producție, așadar, avem în vedere întotdeauna o producție care are loc pe o anumită treaptă de dezvoltare socială, o producție realizată de indivizi sociali. S-ar părea deci că, pentru a vorbi în genere despre producție, trebuie fie să urmărim procesul dezvoltării istorice în diferitele lui faze, fie să declarăm din capul locului că avem de-a face cu o anumită epocă istorică, cu producția burgheză modernă de pildă, care constituie în fond tema noastră propriu-zisă. Nu-i mai puțin adevărat însă că toate epocile de producție au anumite trăsături comune, determinații comune. Producția în general este o abstracție, dar o abstracție rațională în măsura în care desprinde și fixează realmente ceea ce este comun, scutindu-ne astfel de repetări. Dar acest element general, sau elementul comun desprins prin comparație, este el însuși ceva multiplu articulat, care se întruchipează în determinații diferite. Unele din aceste trăsături sînt proprii tuturor epocilor; altele doar unora dintre ele. Unele determinații sînt comune atît epocii celei mai moderne, cît și epocii celei mai vechi. Fără ele nu poate fi concepută nici o producție. Dar așa cum limbile cele mai dezvoltate, deși au legi și determinații comune cu cele mai puțin dezvoltate, s-au dezvoltat totuși tocmai prin ceea ce le deosebește de acest element general și comun, tot astfel determinările valabile pentru producție în general trebuie degajate tocmai pentru a se evita ca unitatea — care decurge din însuși faptul ca subiectul, omenirea, și obiectul, natura, sînt aceleași — sa ne facă sa uităm deosebirile esențiale. În această omisiune constă întreaga înțelepciune a economiștilor moderni, de pildă, care se străduiesc să demonstreze eternitatea și armonia relațiilor sociale existente. Ei susțin, de exemplu, că nici o producție nu e posibilă fără o unealtă de producție, chiar dacă această unealtă nu e decît mîna; că nici o producție nu e posibilă fără o muncă trecută, acumulată, chiar dacă această muncă n-ar fi decît îndemînarea pe care mîna sălbaticului a dobîndit-o și a acumulat-o [M—3] prin exercițiu repetat. Capitalul este, între altele, și unealtă de producție, și munca trecută, materializată. Capitalul este, așadar, [conchid economiștii contemporani] o relație naturală generală, veșnică, bineînțeles dacă omitem tocmai acel specific care face ca „unealta de producție“, „munca acumulată“ să devină capital. De aceea întreaga istorie a relațiilor de producție apare, la Carey de pildă, ca o falsificare pusă cu rea intenție la cale de către cîrmuiri.

Dacă nu există producție în general, nu există nici producție generală. Producția este întotdeauna cutare sau cutare ramură de producție, de exemplu agricultura, creșterea vitelor, industria prelucrătoare etc., sau este totalitatea lor. Dar economia politică nu este sinonimă cu tehnologia. Raportul dintre determinările generale ale producției pe o treaptă socială dată și formele particulare ale producției va trebui analizat în altă parte (ulterior.).

În sfîrșit, producția nu e nici numai producție cu caracter particular. Întotdeauna există un anumit corp social, un subiect social care acționează într-o totalitate mai vastă sau mai restrînsă de ramuri de producție. Raportul dintre expunerea științifică și mișcarea reală de asemenea nu-și are încă locul aici. Producția în general. Ramurile particulare ale producției. Producția în totalitatea ei.

A devenit o modă ca expunerea economiei politice să fie precedată de o parte generală, și anume de aceea care figurează sub titlul „Producția“ (vezi, de exemplu, J. St. Mill 15) și în care sînt examinate condiţiile generale ale oricărei producții.

Această parte generală cuprinde sau, după cum se afirmă, ar trebui să cuprindă:

1) Condițiile fără de care producția nu e posibilă. În realitate aceasta nu înseamnă, așadar, altceva decît indicarea momentelor esențiale ale oricărei producții, ceea ce se reduce însă în fapt, după cum vom vedea, la cîteva definiții foarte simple, etalate în tautologii plate.

2) Condițiile care într-o măsură mai mare sau mai mică favorizează producția, cum e la Adam Smith 16, de pildă, starea progresivă sau stagnantă a societății. Pentru ca ceea ce în lucrarea lui Smith are valoare de aperçu *3 să dobîndească valabilitate științifică, ar fi necesare cercetări asupra nivelului productivității în diferite perioade de dezvoltare a diferitelor popoare, cercetări care depășesc cadrul propriu-zis al temei noastre; în măsura însă în care intră în cadrul ei, ele urmează a fi tratate în capitolele referitoare la concurență, acumulare etc. În formularea sa generală, răspunsul se rezumă la teza generală că o națiune industrială atinge apogeul producției sale în momentul cînd se află la apogeul dezvoltării sale istorice. Într-adevăr, un popor se află pe cea mai înaltă treaptă a dezvoltării sale industriale atîta timp cît pentru el esențialul nu este profitul [der Gewinn], ci obținerea de produse [die Gewinnen]. Sub acest raport yankeii sînt superiori englezilor. Sau, de pildă, anumite particularități — de rasă, climă, condiții naturale, cum ar fi ieșirea la mare, fertilitatea solului etc. — favorizează producția într-o măsură mai mare decît altele. Aceasta se reduce iarăși la tautologia că avuția se creează cu atît mai ușor cu cît elementele ei subiective și obiective există în număr mai mare.

[M—4] Dar nimic din toate acestea nu îi preocupă efectiv pe economiști în această parte generală. Spre deosebire de repartiție etc., producția — vezi, de pildă, Mill 17 — este înfățișată ca fiind încadrată în legi naturale veșnice, independente de istorie; cu acest prilej relațiile burgheze sînt strecurate pe nesimțite ca legi naturale imuabile ale societății in abstracto. Acesta este scopul, mai mult sau mai puțin conștient, al întregului procedeu folosit. În cadrul repartiției însă, oamenii își permit în realitate tot felul de acte arbitrare. Fără a mai vorbi de faptul că aici este ruptă în chip brutal legătura dintre producție și repartiție, un lucru trebuie să fie clar de la început, și anume că, oricît de diferită ar fi repartiția pe diversele trepte ale dezvoltării sociale, trebuie să existe posibilitatea de a degaja în cadrul ei, ca și în cel al producției, anumite trăsături comune, precum și posibilitatea de a confunda și dizolva toate deosebirile istorice în legi general-umane. De exemplu: sclavul, șerbul și muncitorul salariat capătă cu toții o anumită cantitate de hrană, care le dă posibilitatea de a exista ca sclav, șerb sau muncitor salariat. Cuceritorul, care trăiește din tribut, sau funcționarul de stat care trăiește din impozite, sau proprietarul funciar, care trăiește din rentă, sau călugărul care trăiește din pomeni, sau diaconul, care trăiește din zeciuială — toți aceștia capătă din produsul social o parte care e determinată de alte legi decît partea pe care o capătă sclavul etc. Cele două puncte principale pe care toți economiștii le trec în această rubrică sînt: 1) proprietatea, 2) ocrotirea ei prin justiție, poliție etc.

La aceasta se poate răspunde foarte concis:

ad 1). Orice producție înseamnă aproprierea obiectelor naturii de către individ în cadrul și prin mijlocirea unei anumite forme sociale. În acest sens e o tautologie să se spună că proprietatea (aproprierea) ar fi o condiție a producției. Este însă ridicol cînd de la aceasta se sare de-a dreptul la o anumită formă de proprietate, de exemplu la proprietatea privată (ceea ce implică în plus, drept condiție, o formă diametral opusă: lipsa de proprietate). Istoria ne arată, dimpotrivă, că proprietatea comună (de exemplu la indieni, la slavi, la vechii celți etc.) este forma mai veche, care ca proprietate în obște mai joacă multă vreme un rol important. Aici nici nu se pune încă problema dacă avuția se dezvoltă mai bine sub o formă de proprietate sau alta. Dar este o tautologie să se afirme că acolo unde nu există nici o formă de proprietate, nu poate fi vorba de nici un fel de producție, deci nici de societate. O apropriere care nu-și apropriază nimic este o contradictio in subjecto.

ad 2). Ocrotirea bunurilor dobîndite etc. Dacă reducem aceste platitudini la conținutul lor real, ele exprimă mai mult decit știu propovăduitorii lor, și anume că orice formă de producție generează propriile ei relații juridice, forme de guvernămînt etc. Primitivismul și superficialitatea concepțiilor constau tocmai în faptul că fenomene care sînt organic legate între ele se pun în reiatii pur întîmplătoare și într-o conexiune pur mentală. Economiștilor burghezi li se pare că sub scutul poliției moderne se poate produce mai bine decît, să zicem, în condițiile domniei dreptului celui mai tare. Ei uita însă că dreptul celui mai tare e și el un drept, care sub altă formă continuă să existe și în „statul“ lor „de drept“.

Atunci cînd relațiile sociale corespunzătoare unui stadiu determinat al producției se află abia în curs de apariție sau sînt deja pe cale de dispariție, se produc, firește, perturbări în producție, deși într-un grad diferit și cu efecte diferite.

Pe scurt: există trăsături comune tuturor stadiilor producției, trăsături pe care gîndirea le reține ca generale; dar așa-zisele condiții generale ale oricărei producții nu sînt altceva decît elemente abstracte cu ajutorul cărora nu putem înțelege nici un stadiu istoric real al producției.

2. Raportul general dintre producție și repartiție, schimb, consum

Înainte de a continua analiza producției este necesar să examinăm diferitele rubrici pe care economiștii le pun alături de ea.

La prima vedere lucrurile se prezintă în felul următor: în procesul de producție membrii societății adaptează (creează, transformă) produsele naturii potrivit trebuințelor omului; repartiția stabilește în ce proporție participă individul la aceste produse; schimbul îi pune la îndemînă produsele determinate pe care vrea el să schimbe partea care i-a revenit prin repartiție; în sfîrșit, în cadrul consumului, produsele devin obiecte de consum, de apropriere individuală. Producția creează obiectele corespunzătoare trebuințelor: repartiția le repartizează potrivit unor legi sociale; schimbul redistribuie, potrivit trebuințelor individuale, ceea ce a fost deja repartizat; în sfîrșit, în cadrul consumului, produsul iese din acest circuit social, devine nemijlocit obiect și slujitor al trebuinței individuale pe care o satisface în procesul consumului. Producția apare astfel ca punct de plecare, consumul ca punct final, repartiția și schimbul ca verigă de mijloc, care, la rîndul ei, se dedublează în repartiție, definită ca moment care emană de la societate, și schimb, definit ca moment care emană de la indivizi. În producție se obiectivează persoana, în persoană se subiectivează obiectul; în cadrul repartiției, societatea preia sub forma unor determinări generale, dominante, mijlocirea între producție și consum; în cadrul schimbului, acestea din urmă sînt mijlocite prin determinările întîmplătoare ale individului.

Repartiția determină proporția (cantitatea) în care produsele îi revin individului; schimbul determină produsele în care individul [M—6] își reclamă partea ce i-a revenit, prin repartiție.

Producția, repartiția, schimbul și consumul formează, așadar, un silogism corect. În acest silogism producția reprezintă generalul, repartiția și schimbul — particularul, iar consumul — singularul, cu care se încheie întregul proces. Aceasta este, desigur o legătură, dar una superficială. Producția, spun economiștii, „este determinată de legi naturale generale, repartiția — de fenomenele întîmplătoare ale vieții sociale, și de aceea ea poate avea asupra producției o influență mai favorabilă sau mat puțin favorabilă; schimbul figurează între amîndouă ca o mișcare formal-socială, iar actul final — consumul, considerat nu numai că punct final, ci și ca scop final — se află, la drept vorbind, în afara sferei economiei politice, cu excepția faptului că, la rîndul sau, el exercită o acțiune inversă asupra punctului de plecare și inițiază din nou întregul proces.

Adversarii economiștilor — indiferent dacă se află înăuntrul sau în afara sferei economiei politice —, care le reproșează că procedează în mod barbar rupînd în bucăți un tot unic, ori se plasează pe același teren cu ei, ori se află chiar sub nivelul lor. Nimic mai banal decît reproșul că economiștii acordă prea multă atenție producției, considerînd-o ca un scop în sine. Repartiția ar avea, pasămite, o importanță tot atît de mare. La baza acestui reproș nu se află nimic altceva decît ideea economiștilor înșiși că repartiția ar exista ca o sferă independentă, de sine stătătoare, alături de producție. Sau li se reproșează că aceste momente nu ar fi concepute în unitatea lor. Ca și cum această rupere în bucăți a întregului unic n-ar fi pătruns din sfera realității în textele manualelor, ci invers, din textele manualelor în sfera realității, și ca și cum aici ar fi vorba de o împăcare dialectică de concepte, și nu de înțelegerea unor relații reale!

a) [Consum, și producție]

Producția este nemijlocit și consum. Un dublu consum, subiectiv și obiectiv: [în primul rînd] individul care în procesul de producție își dezvoltă capacitățile le cheltuiește totodată, le consumă în actul producției, la fel cum actul natural al reproducerii este o cheltuire de forțe vitale, în al doilea rînd, producția este consumarea mijloacelor de producție, care se folosesc, se uzează și, în parte, se redescompun (ca, de pildă, în cazul arderii combustibilului) în elementele de bază. La fel stau lucrurile și cu consumarea materiei prime, care nu-și păstrează forma și proprietățile naturale, ci, dimpotrivă, le pierde. De aceea actul producției este, în toate stadiile sale, și un act de consum. Economiștii, de altfel, se declară de acord cu toate acestea. Ei numesc consum productiv producția nemijlocit identică cu consumul care coincide nemijlocit cu producția. Această identitate dintre producție și consum se reduce la teza lui Spinoza „Determinatio est negatio“ 18.

[M—7] Dar această determinare a consumului productiv este făcută numai pentru a distinge consumul, identic cu producția, de consumul propriu-zis, care e conceput, dimpotrivă, ca antiteză distructivă a producției. Să examinăm deci consumul propriu-zis.

Consumul e nemijlocit și producție, așa cum în natură consumarea elementelor și a substanțelor chimice este totodată producție de plante. Este cît se poate de clar că în procesul nutriției, de pildă, care e una dintre formele consumului, omul produce propriul său corp; dar același lucru este valabil pentru orice altă formă de consum, care într-un mod sau altul — și fiecare în felul ei — îl produce pe om. Aceasta este producția consumptivă. Dar, spune economia politică, această producție identică cu consumul este o a doua producție, care rezultă din distrugerea produsului celei dintîi. În cea dintîi se reificase producătorul, în cea de-a doua se personifică obiectul creat de el. Prin urmare, această producție consumptivă, deși este unitatea nemijlocită a producției și consumului, se deosebește în mod esențial de producția propriu-zisă. Unitatea nemijlocită în care producția coincide cu consumul și consumul cu producția lasă să subziste dualitatea lor nemijlocită.

Așadar, producția e nemijlocit consum, iar consumul e nemijlocit producție. Fiecare e în mod nemijlocit propriul său contrariu. În același timp însă între ele două are loc o mișcare mijlocitoare. Producția mijlocește consumul, creîndu-i materialul fără de care i-ar lipsi obiectul. Dar și consumul mijlocește producția, căci numai ei procură produselor subiectul pentru care ele reprezintă produse. Produsul își capătă ultima împlinire abia în procesul consumului. O cale ferată pe care nu se circulă, care deci nu e folosită, nu e consumată, e o cale ferată doar δυναμει *4 și nu în realitate. Fără producție nu există consum, dar nici fără consum nu există producție, căci în acest caz producția ar fi lipsită de scop.

Consumul creează producția sub un dublu aspect:

1) Prin aceea că numai în cadrul consumului produsul devine produs real. De exemplu, o haină devine realmente haină abia atunci cînd e purtată; o casă nelocuită nu este de fapt o casă reală. Prin urmare, spre deosebire de un simplu obiect din natură, produsul se manifestă ca atare, devine produs abia în procesul consumului. Anihilînd produsul, consumul îi dă the finishing stroke *5, căci produsul este [rezultat] al producției nu ca activitate reificată, ci numai ca obiect pentru subiectul activ.

2) Prin aceea că consumul creează necesitatea unei producții noi, deci mobilul ideal, lăuntric al producției, care este premisa ei. Consumul creează imboldul pentru producție; el creează şi obiectul care, în calitate de scop, exercită o acțiune determinantă în procesul de producție. Și daca e clar că producția furnizează consumului obiectul în forma lui exterioară [M—8] nu e mai puțin clar că, la rîndul său, consumul fixează în mod ideal obiectul producției, ca imagine interioară, ca trebuință, ca mobil și ca scop. El creează obiectele producției într-o formă încă subiectivă. Fără trebuință nu e nici producție. Dar tocmai consumul reproduce trebuința.

Celor de mai sus le corespunde din partea producției faptul că:

1) ea furnizează consumului materialul, obiectul. Un consum fără obiect nu e consum; sub acest raport deci, producția creează consumul.

2) Producția însă nu numai că creează obiectul consumului, dar îi și imprimă acestuia din urmă modul lui determinat de a fi, caracterul lui, asigură finisarea lui. Așa cum consumul finisează produsul ca produs, tot astfel producția finisează consumul. În primul rînd, obiectul nu e un obiect în genere, ci un obiect determinat, care urmează a fi consumat într-un mod determinat, pe care la rîndul său tot producția îl indica. Foamea e foame, dar foamea care se potolește cu carne fiartă, consumată cu ajutorul furculiței și al cuțitului, e o altfel de foame decît aceea sub imperiul căreia carnea se înghite crudă cu ajutorul mîinilor, al unghiilor și al dinților. De aceea nu numai obiectul consumului, ci și modul de a consuma este creat de producție nu numai în mod obiectiv, ci și în mod subiectiv. Producția îl creează deci pe consumator.

3) Producția nu numai că furnizează trebuinței materialul, dar furnizează și materialului trebuința. Cind consumul depășește starea sa inițială de primitivitate și spontaneitate naturală — și o rămînere îndelungată pe această treaptă ar fi, la rîndul ei, rezultatul unei producții închistate într-o stare de primitivitate naturală —, el însuși, ca îndemn, este mijlocit prin obiect. Trebuința consumului de a avea un obiect sau altul se datorește perceperii acestuia. Obiectul de artă — ca și oricare alt produs — creează un public care înțelege arta și e capabil să guste frumosul. Producția produce, așadar, nu numai un obiect pentru subiect, ci și un subiect pentru obiect.

Prin urmare, producția produce consumul: 1) furnizîndu-i materialul; 2) determinînd modul de consumare; 3) trezind în consumator trebuința al cărei obiect îl constituie produsul creat de ea. Ea produce deci obiectul consumului, modul de consumare și imboldul spre consum. Tot astfel consumul generează capacitatea producătorului, trezind o trebuință care determină scopul.

Identitatea dintre consum și producție se manifestă, așadar, sub următoarele trei aspecte:

1) Identitate nemijlocită: producția este consum; consumul este producție. Producție consumptivă. Consum productiv. Economiștii le numesc pe amîndouă [M—9] consum productiv, dar mai fac următoarea distincție: prima figurează ca reproducție, a doua ca consum productiv. Toate cercetările asupra celei dintîi au ca obiect munca productivă și munca neproductivă; cele referitoare la cea ce-a doua se ocupă de consumul productiv și de consumul neproductiv.

2) Fiecare dintre ele apare ca mijloc pentru cealaltă, una este mijlocită de cealaltă, ceea ce își găsește expresia în interdependența lor; aceasta este o mișcare în virtutea căreia ele se raportează una la alta și se afirmă ca indispensabile una alteia, dar în cadrul căreia rămîn încă exterioare una față de alta. Producția creează materialul ca obiect exterior pentru consum; consumul creează trebuința ca obiect interior în raport cu producția, ca scop al acesteia. Fără producție nu există consum, fără consum nu există producție. Această teză figurează în economia politică sub diverse forme.

3) Producția nu este numai nemijlocit consum, iar consumul nu este numai nemijlocit producție; producția nu e de asemenea numai mijloc pentru consum, iar consumul scop pentru producție, adică în sensul că fiecare dintre ele îi furnizează celeilalte obiectul: producția — obiectul exterior pentru consum, consumul — obiectul imaginat pentru producție. Fiecare dintre ele nu este numai nemijlocit cealaltă și nu numai că o mijlocește pe cealaltă, ci fiecare dintre ele, realizîndu-se, o creează pe cealaltă, se creează pe sine sub forma celeilalte. Consumul desăvîrșește actul producției, finisînd produsul ca produs, absorbindu-l, distrugîndu-i forma materială de sine stătătoare, ridicînd, prin nevoia de repetare, la rangul de iscusință capacitatea dezvoltată în primul act al producției; el este deci actul final prin care nu numai produsul devine produs, ci și producătorul devine producător. Pe de altă parte, producția generează consumul, creînd modul determinat al consumului, iar apoi, creînd îndemnul de a consuma, însăși capacitatea de consum ca o trebuință. Această din urmă identitate, menționată la punctul 3, este de repetate ori tratată în economia politică sub forma corelației dintre cerere și ofertă, dintre obiecte Și trebuințe, dintre trebuințele naturale și cele create de societate.

De aceea pentru un hegelian nu este nimic mai simplu decît să considere producția și consumul ca fiind identice. Așa procedează nu numai scriitorii socialiști 19, ci chiar și economiștii prozaici ca Say, de pildă, care afirmă că, dacă considerăm un popor în totalitatea sa — sau genul uman in abstracto —, producția sa e identică cu consumul său. Storch a relevat eroarea lui Say, remarcînd că un popor, de pildă, nu-și consumă produsul în întregime, ci creează și mijloace de producție, capital fix etc. 20. În afară de aceasta, a considera societatea ca un subiect unic înseamnă a o considera în mod greșit, speculativ. La un subiect singular, producția și consumul apar ca momente ale unui singur act. Aici trebuie [M—9] subliniat numai că, indiferent dacă privim producția și consumul ca activități ale unui singur subiect sau ca activități ale mai multor indivizi, ele apar în orice caz ca momente ale unui proces în care producția constituie punctul de plecare real, deci și momentul preponderent. Consumul ca necesitate, ca trebuință, este el însuși un moment lăuntric al activității de producție, dar aceasta din urmă este punctul de plecare al realizării, deci și momentul ei preponderent, actul prin care se reia de la capăt întregul proces. Individul produce un obiect și, prin consumarea lui se reîntoarce în sine, dar ca individ care produce și care se reproduce pe sine însuși. Consumul apare astfel ca un moment al producției.

În societate însă, de îndată ce produsul e gata confecționat, relația dintre producător și produs este pur exterioară, iar revenirea lui în posesia subiectului depinde de relațiile dintre acesta din urmă și alți indivizi. Subiectul nu intră nemijlocit în posesiunea produsului. De altfel, cînd produce în societate, el nici n-are drept scop aproprierea nemijlocită a produsului. Între producători și produse se interpune repartiția, care prin intermediul unor legi sociale determină partea ce revine fiecăruia din masa produselor; prin urmare, repartiția se interpune între producție și consum.

Dar este oare repartiția o sferă de sine stătătoare alături de producție și în afara ei?

b) Repartiție și producție

Cînd examinăm lucrările curente de economie politică, apare izbitor, în primul rînd, faptul că în ele totul e înfățișat sub un dublu aspect. De pildă, în cadrul repartiției figurează renta funciară, salariul, dobînda și profitul, pe cînd în cadrul producției figurează ca factori pămîntul, munca și capitalul. În ce privește capitalul, este evident de la bun început ca e înfățișat sub două aspecte: 1) ca factor al producției, 2) ca sursă de venit, ca factor care determină anumite forme de repartiție. De aceea dobînda și profitul figurează ca atare și în producție, întrucît ele reprezintă formele în care capitalul se înmulțește, crește, prin urmare ele reprezintă momente ale înseși producției capitalului. Dobînda și profitul ca forme de repartiție presupun capitalul ca factor al producției. Ele sînt moduri de repartiție care au ca premisă capitalul ca factor al producției. Ele sînt de asemenea moduri de reproducție a capitalului.

Tot astfel, salariul este munca salariată considerată sub o altă rubrică: modul de a fi determinat al muncii ca factor al producției aici apare dincolo ca determinație a repartiției. Dacă munca n-ar fi determinată ca muncă salariată, nici modul ei de participare la produse n-ar apărea ca salariu, cum nu apare, de pildă, în sclavagism. În sfîrșit, renta funciară — dacă luăm cea mai dezvoltată formă de repartiție în care [M—10] proprietatea funciară participă la produse — presupune marea proprietate funciară (adică, propriu-zis, marea agricultură) ca factor al producției, și nu pămîntul ca atare, după cum nici salariul nu are drept premisă munca ca atare. Relațiile de repartiție și modurile de repartiție apar de aceea doar ca reverse ale factorilor producției. Un individ care participă la producție sub forma muncii salariate participă la produse, la rezultatele producției sub forma salariului. Structura repartiției e în întregime determinată de cea a producției. Repartiția este ea însăși un produs al producției — nu numai în ce privește obiectul ei, în sensul că pot fi repartizate numai rezultatele producției, ci și în ce privește forma, în sensul că modul anumit al participării la producție determină formele specifice ale repartiției, formele în care se participă la repartiție. Este pur și simplu o iluzie să se vorbească la producție despre pămînt și la repartiție despre renta funciară etc.

De aceea economiști ca Ricardo, cărora li s-a reproșat cel mai mult că au în vedere numai producția, au definit repartiția ca unicul obiect al economiei politice, deoarece și-au dat seama instinctiv că formele de repartiție constituie expresia cea mai precisă a factorilor producției într-o societate dată.

În raport cu individul repartiția apare, firește, ca o lege socială care condiționează poziția lui în producție, adică cadrul în care el produce și care deci precede producția. Venind pe lume, individul nu posedă nici capital, nici proprietate funciară. În virtutea repartiției sociale, el e de la naștere predestinat muncii salariate. Dar însăși această predestinare este un rezultat al faptului că capitalul, proprietatea funciară există ca factori de sine stătători ai producției.

Dacă considerăm societăți întregi, repartiția pare a preceda și determina producția și sub alt aspect, ca un fapt, oarecum pre-economic. Un popor cuceritor împarte țara între participanții la cucerire și impune astfel o anumită repartizare a proprietății funciare și o anumită formă de proprietate funciară, determinînd implicit și producția. Sau îi transformă în sclavi pe cei învinși și face astfel ca munca sclavilor să stea la baza producției. Sau un popor face revoluție și fărîmițează în parcele marea proprietate funciară și, în consecință, prin această nouă repartizare a pămîntului imprimă producției un caracter nou. Sau legislația eternizează proprietatea funciară în mîinile unor anumite familii, sau repartizează munca ca un privilegiu ereditar, fixînd-o astfel intr-un spirit de castă. În toate aceste cazuri, și toate sînt istorice, se pare că nu repartiția este organizată și determinată de producție, ci, invers, producția este organizată și determinată de repartiție.

[M—11] în accepția cea mai superficială, repartiția apare ca repartiție a produselor și deci ca ceva foarte îndepărtat de producție și cvasiindependent de ea. Dar înainte ca repartiția să fie repartiție a produselor, ea este: 1) repartizarea uneltelor de producție și 2) ceea ce constituie o nouă determinare a aceleiași relații — repartizarea membrilor societății între diferitele ramuri de producție (subordonarea indivizilor unor anumite relații de producție). Repartiția produselor decurge în mod evident din această repartizare, care e inclusă în însuși procesul de producție și determină organizarea producției. A considera producția independent de această repartizare inclusă în ea înseamnă, evident, a opera cu o abstracție pură, pe cînd, dimpotrivă, repartiția produselor este dată de la sine o dată cu această repartizare, care constituie din capul locului un moment al producției. Urmărind să sesizeze producția modernă în structura ei socială bine determinată, Ricardo, care este prin excelență economistul producției, consideră tocmai de aceea că nu producția, ci repartiția constituie obiectul propriu-zis al economiei politice moderne. Aici se vede o dată în plus cît de mărginiți sînt economiștii care prezintă producția drept un adevăr etern, exilînd totodată istoria în sfera repartiției.

Problema raportului dintre această repartiție și producția determinată de ea este, evident, o problemă care ține de domeniul producției. Dacă se va spune că, deoarece producția trebuie să pornească de la o anumită repartizare a uneltelor de producție, cel puțin în acest sens repartiția precede producția și constituie o premisă a ei, răspunsul la această obiecție este că producția își are într-adevăr condițiile și premisele ei, care însă constituie momente ale ei. Acestea din urmă pot apărea inițial ca momente naturale. Prin însuși procesul de producție, ele se transformă din momente naturale în momente istorice și, dacă pentru o perioadă ele apar ca premise naturale ale producției, pentru o altă perioadă ele au fost rezultatul istoric al producției. În cadrul producției ele se schimbă necontenit. De exemplu, folosirea mașinilor a modificat atît repartiția uneltelor de producție, cît și pe aceea a produselor. Marea proprietate funciară modernă este ea însăși rezultatul comerțului modern și al industriei moderne, ca și al aplicării acesteia din urmă în domeniul agriculturii.

Toate problemele schițate mai sus se reduc, în ultimă analiză, la influența pe care o au asupra producției condițiile istorice generale și la raportul dintre producție și dezvoltarea istorică în general. Este o problemă care ține, evident, de examinarea și analizarea producției propriu-zise.

[M—12] Dar, în forma banală în care au fost puse mai sus, problemele pot căpăta un răspuns tot atît de concis. În toate cazurile de cucerire pot exista trei posibilități. Poporul cuceritor impune poporului cucerit propriul său mod de producție (de pildă englezii în secolul acesta în Irlanda și, în parte, în India); sau menține vechiul mod de producție și se mulțumește cu un tribut (de pildă turcii și romanii); sau se produce o interacțiune din care ia naștere un nou mod de producție, o sinteză (ca în cazul cuceririlor germanice în unele țări). În toate cazurile, determinant pentru repartiția nouă care se statornicește este modul de producție, fie cel al poporului cuceritor, fie cel al poporului cucerit, fie cel rezultat din îmbinarea ambelor moduri de producție. Deși această repartiție apare ca o premisă pentru noua perioadă de producție, în realitate însă este ea însăși un produs al producției, și nu numai al producției istorice în general, ci al unei producții istorice bine determinate.

Mongolii, de pildă, prădînd Rusia, au procedat în conformitate cu interesele producției lor — păstoritul, pentru care existența unor mari întinderi nelocuite constituie o condiție principală. Barbarilor germani, pentru care agricultura bazată pe munca șerbilor era modul de producție tradițional, la fel ca și viața izolată la țară, le-a fost cu atît mai ușor să supună acestor condiții provinciile romane, cu cît concentrarea proprietății funciare care avusese loc acolo răsturnase deja cu desăvîrșire vechile relații din agricultură.

Se spune adesea că în anumite perioade oamenii au trăit exclusiv din jaf. Dar pentru a putea jefui trebuie să existe ceva care să poată fi jefuit, trebuie să existe, așadar, o producție. De altfel, însuși modul de a jefui este determinat de felul producției. De pildă, o stock-jobbing nation *6 nu poate fi jefuită în același mod ca un popor de păstori.

În persoana sclavului, jaful are drept obiect nemijlocit unealta de producție. În acest caz însă, producția țării în folosul căreia el este răpit trebuie să fie astfel structurată încît să permită folosirea muncii sclavilor, sau (ca în America de Sud etc.) trebuie să fie creat un mod de producție adecvat sclavajului.

Legile pot perpetua un mijloc de producție, de pildă pămîntul, în mîinile anumitor familii. Aceste legi capătă o semnificație economică numai atunci cînd marea proprietate funciară este în armonie cu producția socială, ca în Anglia de pildă. În Franța mica agricultură se practica în pofida existenței marii proprietăți funciare; de aceea aceasta din urmă a și fost înlăturată de revoluție. Dar poate fi perpetuată, pe cale legislativă de pildă, parcelarea? În pofida legilor, proprietatea se concentrează din nou. Influența legilor menite să păstreze neschimbate relațiile de repartiție și efectul pe care ele îl au pe această cale asupra producției urmează să fie analizate aparte.

c) În sfîrșit, schimbul și circulația. Schimb și producție

[M—13] Circulația propriu-zisă nu este decît un moment determinat al schimbului, sau schimbul considerat în ansamblu.

În măsura în care schimbul este doar un moment mijlocitor între producție și repartiția determinată de ea, de o parte, și consum, de alta, iar consumul însuși apare ca un moment al producției, în aceeași măsură și schimbul este evident cuprins în producție ca un moment al ei.

Este clar, în primul rînd, că schimbul de activități și capacități ce se efectuează în cadrul producției ține direct de ea și constituie latura ei esențială. În al doilea rînd, același lucru este valabil și pentru schimbul de produse, în măsura în care acesta constituie un mijloc pentru obținerea produsului finit, destinat consumului nemijlocit. În această măsură, schimbul este un act care ține de sfera producției. În al treilea rînd, prin organizarea sa, așa-numitul exchange *7 dintre dealers *8 21 este în întregime determinat de producție, ba chiar el însuși este o activitate productivă. Schimbul apare independent de producție și indiferent față de ea numai în ultimul stadiu, cînd produsul e schimbat nemijlocit în vederea consumului. Dar 1) nu există schimb fără diviziunea muncii, fie ea apărută pe cale naturală, fie că este un rezultat al dezvoltării istorice; 2) schimbul privat presupune o producție privată; 3) intensitatea schimbului, ca și extinderea şi forma sa sînt determinate de dezvoltarea și structura producției. De exemplu, schimbul dintre oraș și sat, schimbul în cadrul satului, în cadrul orașului etc. Schimbul apare astfel în toate momentele lui fie direct înglobat în producție, fie determinat de ea.

Ajungem, așadar, la concluzia că producția, repartiția, schimbul și consumul nu sînt identice, cî constituie elementele componente ale unui tot unic, reprezintă o diversitate în cadrul unității. Producția împietează atît asupra ei înseși, considerată în opoziție cu celelalte momente, cît și asupra acestora din urmă. Cu ea reîncepe de fiecare dată procesul. Că schimbul și consumul nu pot avea un rol predominant e de la sine înțeles. Același lucru e valabil și pentru repartiție ca repartiție a produselor. Dar ca repartiție a factorilor producției este ea însăși un moment al producției. O anumită producție determină, așadar, un anumit consum, o anumită repartiție, un anumit schimb și anumite raportări între aceste momente diferite. Firește, sub forma ei unilaterală, producția e, și ea, la rîndul ei, determinată de celelalte momente. De exemplu, cînd piața, adică sfera schimbului, se extinde, crește volumul producției și diversificarea ei. O dată cu modificarea repartiției factorilor producției se modifică și producția; de exemplu, o dată cu concentrarea capitalului, sau cînd se modifica repartizarea populației între oraș și sat etc. În sfîrșit, nevoile consumului determină producția. Între diferitele momente are loc o interacțiune. Acest lucru se întîmplă cu orice tot organic.

3. Metoda economiei politice

[M—14] Cînd examinăm din punctul de vedere al economiei politice o țară dată, începem cu populația ei, cu împărțirea acesteia în clase, cu repartizarea ei între oraș, sat și ocupații maritime, între diferitele ramuri de producție, cu exportul și importul, producția și consumul anual, prețurile mărfurilor etc.

S-ar părea că e just să se înceapă cu ceea ce este real și concret, cu premisele reale, deci, în economia politică de pildă, cu populația, care e baza și subiectul întregului proces de producție social. Dar, privită mai îndeaproape, această metodă se dovedește a fi greșită. Populația este o abstracție dacă lăsăm la o parte, de pildă, clasele din care este alcătuită. La rîndul lor, aceste clase sînt o vorbă goală dacă nu cunoaștem elementele pe care se sprijină ele, de pildă: muncă salariată, capital etc. Acestea din urmă presupun existența schimbului, a diviziunii muncii, a prețurilor etc. Capitalul, de pildă, nu este nimic fără muncă salariată, fără valoare, bani, prețuri etc. Dacă aș începe deci cu populația, mi-aș forma o idee haotică despre întreg, și numai prin determinări din ce în ce mai apropiate aș ajunge pe cale analitică la concepte din ce în ce mai simple; de la concretul reprezentat aș trece la abstracții din ce în ce mai goale, pînă cînd aș ajunge la determinațiile cele mai simple. De aici întregul drum ar trebui refăcut în sens invers, pentru a reveni în cele din urmă iarăși la populație, de data aceasta însă nu ca la o idee haotică despre întreg, ci ca la o bogată totalitate de determinații și relații multiple.

Primul drum e cel pe care economia politică l-a urmat istoricește în perioada ei de apariție. Economiștii secolului al XVII-lea, de pildă, încep întotdeauna cu totalitatea vie, cu populația, națiunea, statul, cîteva state etc., dar termină întotdeauna prin a desprinde cu ajutorul analizei un număr de relații generale abstracte, determinante, cum sînt: diviziunea muncii, banii, valoarea etc. îndată ce aceste momente izolate au fost mai mult sau mai puțin fixate și deduse prin abstracție, au început să apară sisteme economice care se ridicau de la simplu — cum ar fi munca, diviziunea muncii, trebuința, valoarea de schimb — la stat, schimburi internaționale și piață mondială.

Această din urmă metodă este, evident, justă din punct de vedere științific. Concretul este concret pentru că reprezintă sinteza mai multor determinații, deci unitatea în diversitate. De aceea în gîndire el apare ca un proces de sinteză, ca rezultat, și nu ca punct de plecare, deși el reprezintă punctul de plecare real și deci punctul de plecare al intuiției și al reprezentării. Pe primul drum, reprezentarea completă se volatilizează în determinații abstracte; pe cel de-al doilea, determinabile abstracte duc la reproducerea concretului cu ajutorul gîndirii.

De aceea Hegel a fost victima unei iluzii concepînd realul ca rezultat al gîndirii care se sintetizează, se adîncește în sine și se dezvoltă din sine însăși, pe cînd metoda ridicării de la abstract la concret nu e decît modul în care gîndirea își însușește concretul, îl reproduce sub formă de concret spiritual. În nici un caz însă aceasta nu constituie procesul genezei concretului însuși. Într-adevăr, categoria economică cea mai simplă, valoarea de schimb de pildă, presupune o populație — o populație care produce în condiții determinate, precum și [M—15] anumite forme de familie, de obște sau de stat etc. Ea nu poate exista altfel decît ca relație abstractă, unilaterală a unui tot concret viu, deja dat.

În calitate de categorie însă, valoarea de schimb are o existență antediluviană. De aceea în conștiința (și cea filozofică e tocmai o astfel de conștiință) pentru care gîndirea conceptivă reprezintă omul real, și deci numai lumea concepută ca atare este realul, mișcarea categoriilor apare ca act de producție real (deși, din păcate, unul care primește un oarecare impuls din afară), al cărui rezultat îl constituie lumea; și acest lucru — aici avem însă iarăși o tautologie — este just în măsura în care totalitatea concretă, ca totalitate gîndită, ca concret gîndit, este realmente un produs al gîndirii, al conceperii; dar în nici un caz al conceptului care se autogenerează și care reflectează în afara sau deasupra intuiției și reprezentării, ci al prelucrării în concepte a intuiției și a reprezentării. Totalitatea, așa cum apare în minte ca o totalitate gîndită, este un produs al minții care gîndește și care își însușește lumea în singurul mod posibil pentru ea, într-un mod care diferă de însușirea artistică, religioasă, practic-spirituală a acestei lumi. Subiectul real rămîne tot timpul în afara minții, existînd ca ceva de sine stătător atîta timp cît mintea se raportează la el pe plan pur speculativ, pur teoretic. De aceea și în cadrul metodei teoretice, subiectul — societatea — trebuie să fie mereu prezent în reprezentarea noastră ca o premisă.

Dar nu au avut oare aceste categorii simple și o existență de sine stătătoare, istorică sau naturală, anterioară categoriilor mai concrete? Ça dépend *9. Hegel, de pildă, procedează just atunci cînd începe filozofia dreptului cu posesiunea, ca cea mai simplă relație juridică a subiectului. Dar nu există nici un fel de posesiune înaintea apariției familiei sau a relațiilor de dominație și de subordonare, care sînt relații mult mai concrete. Ar fi just să se spună, dimpotrivă, că există familii, ginți care cunosc numai posesiunea, dar nu și proprietatea. Categoria mai simplă în comparație cu proprietatea apare, așadar, ca raport propriu unor simple comunități familiale sau gentilice. Într-o societate mai dezvoltată, ea apare ca relația mai simplă a unui organism dezvoltat. Dar substratul concret a cărui relație o constituie posesiunea este întotdeauna presupus. Ne putem închipui un sălbatic izolat care posedă. Dar în acest caz posesiunea nu este o relație juridică. Nu este adevărat că dezvoltarea istorică a posesiunii a generat familia. Dimpotrivă, posesiunea presupune întotdeauna această „categorie juridică mai concretă“. Este însă ceva adevărat aici, și anume că categoriile simple sînt expresia unor relații în care concretul mai puțin dezvoltat se poate realiza înainte de statornicirea unei relații sau legături mai multilaterale, exprimată mental în categoria mai concretă, în timp ce concretul mai dezvoltat menține categoria mai simplă ca pe o relație subordonată.

Banii pot exista și au existat istoricește înaintea capitalului, înaintea băncilor, înaintea muncii salariate etc. în această privință se poate spune, așadar, că categoria mai simplă poate exprima relațiile dominante ale unui tot mai puțin dezvoltat sau relațiile subordonate ale unui tot mai dezvoltat, adică relații care istoricește au existat mai înainte ca întregul să se fi dezvoltat sub aspectul care este exprimat într-o categorie mai concretă, în acest sens, mersul gîndirii abstracte, care se ridică de la simplu la complex, corespunde procesului [M—16] istoric real.

Pe de altă parte, se poate spune că există forme de societate foarte dezvoltate și totuși istoricește mai puțin maturizate, în care găsim forme economice superioare, cum ar fi, de pildă, cooperarea, diviziunea dezvoltată a muncii etc., dar nu există nici un fel de bani, ca în Peru de pildă 22. La fel și în obștile slave banii și schimbul care îi condiționează nu au nici un rol sau au un rol redus în cadrul fiecărei obști în parte, dar în schimb apar la hotarele acestora din urmă, în relațiile cu alte obști; este în genere greșit să se considere că schimbul în cadrul aceleiași obști ar reprezenta elementul constitutiv inițial. Dimpotrivă, inițial el apare mai curînd în relațiile dintre diferitele obști decît în relațiile dintre membrii uneia și aceleiași colectivități. Apoi, deși banii dobîndesc foarte timpuriu un rol multilateral, în antichitate totuși ei apar ca element dominant numai la națiunile unilateral dezvoltate, la națiunile comerciale. Și chiar în faza cea mai evoluată a antichității, la greci și la romani, dezvoltarea deplină a banilor, dezvoltare care constituie o premisă a societății burgheze moderne, are loc numai în perioada destrămării societății antice. Vedem, așadar, că această categorie foarte simplă se manifestă istoricește cu toată intensitatea numai în stadiile cele mai dezvoltate ale societății, pe cînd înainte ea nu impregna nicidecum toate relațiile economice. În perioada de înflorire a Imperiului roman, de pildă, dările și prestațiile în natură au continuat să stea la baza întregului sistem, în Roma antică relațiile bănești erau pe deplin dezvoltate, la drept vorbind, numai în armată; ele nu au cuprins niciodată întreaga sferă a muncii.

Așadar, deși categoria mai simplă a putut exista istoricește înaintea categoriei mai concrete, totuși în cea mai deplină dezvoltare intensivă și extensivă ea poate să aparțină numai unei forme sociale mai complexe, în timp ce categoria mai concretă era mai deplin dezvoltată în cadrul unei forme sociale mai puțin evoluate.

Munca pare o categorie cît se poate de simplă. Ideea de muncă în acest sens general, ca muncă pur și simplu, este și ea foarte veche. Dar privită din punct de vedere economic în această simplitate a ei, „munca“ este o categorie tot atît de modernă ca și relațiile care generează această abstracție simplă. Sistemul monetar, de pildă, consideră încă avuția ca ceva cu totul obiectiv, punînd-o, ca lucru, în exterior, în bani. Față de acest punct de vedere a fost un mare progres atunci cînd sistemul manufacturier sau comercial a deplasat sursa avuției de la obiect la activitatea subiectivă, munca comercială și manufacturieră, deși însăși această activitate era concepută încă într-un sens limitat, ca activitate producătoare de bani. Spre deosebire de adepții acestui sistem, fiziocrații consideră drept creatoare de avuție numai o anumită formă de muncă, munca în agricultură, iar obiectul însuși nu-l mai văd întruchipat în bani, ci în produs în genere, în rezultatul general al muncii. Dar, în virtutea caracterului limitat al activității, fiziocrații concepeau încă acest produs sub forma sa naturală, ca produs agricol, ca produs al pământului par excellence.

[M—17] Un mare progres a fost realizat de Adam Smith atunci cînd a respins orice determinare a activității creatoare de avuție, reținînd munca pur și simplu, nu munca manufacturieră, nici munca comercială sau cea agricolă, ci atît primul fel de muncă, cît și celelalte două. O dată cu generalitatea abstractă a activității creatoare de avuție se recunoaște aici și generalitatea obiectului definit ca avuție; el este produsul în general, sau și munca în general, concepută însă ca muncă trecută, materializată. Cît de anevoioasă și de grandioasă a fost această trecere se vede din faptul că însuși Adam Smith revine din cînd în cînd la sistemul fiziocrat. S-ar putea crede că prin aceasta a fost găsită doar expresia abstractă a celei mai simple și mai străvechi relații în care oamenii apar ca producători, indiferent de forma de societate. Asta e just, pe de o parte, dar greșit pe de altă parte.

Indiferența față de un anumit fel de muncă presupune o foarte diversificată totalitate de feluri de muncă reale, dintre care nici unul nu mai este predominant. În felul acesta, abstracțiile cele mai generale nu apar decît în condițiile celei mai variate dezvoltări concrete, cînd unul și același lucru este comun mai multor sau tuturor elementelor. Atunci acel lucru încetează de a mai putea fi gîndit numai într-o formă particulară. Pe de altă parte, această abstracție a muncii în general nu e numai rezultatul mental al unei totalități concrete de feluri de muncă. Indiferența față de un anumit fel de muncă corespunde unei forme de societate în care indivizii trec cu ușurință de la un fel de muncă la altul, iar felul specific al muncii reprezintă pentru ei ceva întîmplător și deci indiferent. Aici munca a devenit nu numai pe planul categoriilor, ci și în realitate un mijloc pentru creare de avuție în genere și ca determinație a încetat să fie contopită cu individul într-un tot aparte. O asemenea stare de lucruri, dezvoltată la cel mai înalt nivel, întîlnim în cea mai modernă dintre formele existente de societate burgheză: în Statele Unite. Numai acolo abstracția categoriei „muncă“, „muncă în general“, munca fără altă specificare, acest punct de plecare al economiei politice moderne, devine practic adevărată.

De aici rezultă câ abstracția cea mai simplă pe care economia politică modernă o pune ca piatră de temelie și care exprimă o relație străveche, valabilă pentru toate formele de societate, apare totuși numai în această abstracție ca fiind practic adevărată în calitate de categorie a societății celei mai moderne. S-ar putea spune că ceea ce în Statele Unite este un produs istoric, și anume această indiferentă față de modul de a fi determinat al muncii, apare la ruși, de pildă, ca o înclinație naturală. Dar este o deosebire imensă între cazul unor barbari care pot fi folosiți la orice muncă și cazul unor oameni civilizați care se adaptează singuri la orice muncă. În plus, la ruși, acestei indiferențe față de modul de a fi determinat al muncii îi corespunde în practică faptul că oamenii sînt în mod tradițional legați de o anumită muncă bine determinată, de la care sînt smulși numai în urma unor influențe exterioare.

[M—18] Acest exemplu cu munca demonstrează în chip grăitor că pînă și cele mai abstracte categorii — deși tocmai datorită caracterului lor abstract sînt valabile pentru toate epocile — reprezintă totuși în aceeași măsură, tocmai în virtutea modului de a fi determinat al acestui caracter abstract, produsul unor condiții istorice și posedă valabilitate deplină numai pentru aceste condiții și în cadrul lor.

Societatea burgheză reprezintă cea mai dezvoltată și mai diversificată organizare istorică a producției. De aceea categoriile care exprimă relațiile acestei societăți, înțelegerea structurii ei oferă totodată posibilitatea de a cunoaște structura și relațiile de producție ale tuturor formelor sociale dispărute din ale căror sfărîmături și elemente s-a construit ea. Unele din aceste vestigii nedepășite încă continuă să vegeteze în cadrul societății burgheze, în timp ce elementele care înainte existaseră doar în germene s-au dezvoltat în toată semnificația lor etc. Anatomia omului ne oferă o cheie pentru înțelegerea anatomiei maimuței. Dimpotrivă, la speciile animale inferioare, germenii unor elemente superioare pot fi înțeleși numai în cazul cînd înseși aceste elemente superioare sînt deja cunoscute. Economia burgheză ne oferă astfel cheia pentru înțelegerea economiei antice etc., dar nicidecum în maniera proprie economiștilor, care șterg toate deosebirile istorice și care văd în toate formele de societate numai formele burgheze. Dijma, zeciuiala etc. pot fi înțelese dacă cunoaștem renta funciară, dar nu trebuie să le identificăm cu aceasta din urmă.

Apoi, deoarece însăși societatea burgheză nu este decît o formă antagonică de dezvoltare, relațiile unor formațiuni anterioare se întîlnesc în ea adesea doar într-o formă complet degenerată sau chiar caricaturală, cum este cazul, de pildă, cu proprietatea în obște. Prin urmare, dacă este just să se spună că categoriile economiei burgheze conțin o doză de adevăr pentru toate celelalte forme de societate, lucrul acesta trebuie înțeles numai cum grano salis *10. Ele le pot conține pe acestea din urmă într-o formă dezvoltată, într-o formă degenerată sau caricaturală etc., dar întotdeauna într-o formă esențialmente modificată. Așa-numita dezvoltare istorică se sprijină în genere pe faptul că forma nouă vede în cele anterioare niște trepte care duc spre ea, și deoarece numai arareori și numai în condiții bine determinate forma nouă este capabilă de autocritică — nu vorbim, firește, de acele perioade istorice care se apreciază singure ca perioade de decadență —, ea le înțelege întotdeauna într-o manieră unilaterală. Religia creștină a putut contribui la înțelegerea obiectivă a mitologiilor anterioare numai atunci cînd autocritica ei a fost pînă la un anumit punct, δυναμει *11, ca să zicem așa, gata elaborată. Tot așa economia politică burgheză a ajuns să înțeleagă economia feudală, antică, orientală abia atunci cînd a început autocritica societății burgheze. În măsura în care economia politică burgheză nu se identifică în întregime, într-o manieră mitologică, cu economia trecutului, critica făcută de ea societății anterioare, anume celei feudale, cu care mai avea de luptat în mod nemijlocit, se asemăna cu aceea pe care creștinismul o făcuse păgînismului, sau protestantismul catolicismului.

[M—19] Ca și în orice știință istorică, socială, la examinarea mișcării progresive a categoriilor economice trebuie să avem întotdeauna in vedere că — atît în realitate cît și în minte — subiectul — în cazul de față societatea burgheză modernă — este dat și că, în virtutea acestui fapt, categoriile exprimă forme de existență, condiții de existență, adesea numai diferite aspecte ale acestei societăți determinate, ale acestui subiect, și că de aceea nici pentru știință societatea nicidecum nu începe să existe abia în momentul cînd pentru prima oară se vorbește despre ea ca atare. Acest considerent trebuie reținut, pentru că ne oferă din capul locului o indicație hotărîtoare cu privire la structura obiectului.

Nimic nu pare mai firesc, de pildă, decît să începi cu renta funciară, cu proprietatea funciară, pentru că este legată de pămînt, acest izvor al oricărei producții și al oricărei existențe, precum, și de agricultură, această formă inițială a producției în toate societățile cît de cît trainic închegate. Dar nimic n-ar fi mai greșit decît un asemenea mod de a proceda. În fiecare formă de societate există o anumită producție care determină locul și influența tuturor celorlalte producții și ale cărei relații, în consecință, de asemenea determină locul și influența tuturor celorlalte relații. E ca o iluminație generală în care se topesc toate celelalte culori și care le modifică în ceea ce au ele particular. Este ca un eter deosebit care determină greutatea specifică a tot ce există în el.

Să luăm, de pildă, popoarele de păstori (popoarele care se ocupă exclusiv cu vînatul și cu pescuitul se află dincolo de punctul de la care începe dezvoltarea reală). La aceste popoare se întîlnește în mod sporadic o anumită formă de agricultură; prin aceasta este determinată proprietatea funciară. Ea este colectivă și-și păstrează această formă într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcție de măsura mai mare sau mai mică în care aceste popoare își mai păstrează tradițiile; de pildă, proprietatea în obște la slavi. La popoarele cu agricultură sedentară — și această trecere la viața sedentară reprezintă un mare progres —, la care agricultura predomină ca în societatea antică și în cea feudală, însăși industria, organizarea ei și respectivele forme de proprietate au un caracter mai mult sau mai puțin asemănător cu cel al proprietății funciare; industria sau depinde în întregime de agricultură, ca la vechii romani, sau, ca în evul mediu, transpune la orașe și în relațiile urbane principiile de organizare existente la sate. Pînă și capitalul, în măsura în care nu este vorba de capitalul pur bănesc, a avut în evul mediu, sub forma tradiționalelor unelte meșteșugărești etc., același caracter de proprietate asemănătoare cu cea funciară.

În societatea burgheză lucrurile se prezintă invers. Agricultura devine tot mai mult doar una dintre ramurile industriei și este în întregime dominată de capital. La fel și cu renta funciară. În toate formele de societate în care domnește proprietatea funciară continuă sa fie preponderente relațiile determinate de natură. Dar în formele de societate în care domnește capitalul precumpănește elementul creat de societate, de istorie. Renta funciară nu poate fi înțeleasă fără capital, dar capitalul poate fi foarte bine înțeles fără renta funciară. Capitalul este atotdominanta putere economică a societății burgheze. El trebuie să constituie atît punctul dc plecare cît și punctul final, și trebuie examinat înainte de proprietatea funciară. După ce atît capitalul cît și proprietatea funciară vor fi analizate fiecare în parte, va trebui cercetată și corelația dintre ele.

[M—20] Ar fi deci irealizabil și greșit să expunem categoriile economice în ordinea în care au avut istoricește un rol holărîtor. Dimpotrivă, succesiunea lor este determinată de raportul care există între ele în societatea burgheză modernă și care este diametral opus celui care apare ca raport natural al lor sau care corespunde succesiunii dezvoltării isorice. Nu este vorba aici de locul pe care relațiile economice îl ocupă istoricește în succesiunea diferitelor forme de societate. Cu atît mai puțin poate fi vorba de succesiunea lor „în idee“ (Proudhon 22a), în această reprezentare denaturată despre procesul istoric. Ceea ce ne preocupă aici este locul pe care-l ocupă ele în structura societății burgheze moderne.

Forma pură (modul abstract de a fi determinat) în care apar în lumea antică popoarele de negustori — fenicienii, cartaginezii — se datorește tocmai precumpănirii popoarelor de agricultori. Capitalul sub formă de capital comercial sau de capital bănesc apare tocmai în această abstracție acolo unde capitalul nu este încă elementul dominant al societății. Lombarzii și evreii au deținut o poziție identică față de societățile de agricultori în evul mediu.

Un alt exemplu care ilustrează locul diferit pe care aceleași categorii îl ocupă pe diferite trepte ale dezvoltării sociale este următorul: una din ultimele forme ale societății burgheze — joint-stock companies *12 — apare și la începuturile ei sub forma marilor societăți comerciale privilegiate și învestite cu drepturi de monopol.

Însăși noțiunea de avuție a națiunii apare vag conturată la economiștii din secolul al XVII-lea, iar în parte continuă să subziste și la cei din secolul al XVIII-lea, în sensul că avuția se creează numai pentru stat și că puterea lui este în funcție de această avuție. Aceasta era acea formă încă inconștient ipocrită în care avuția însăși și producerea ei erau proclamate ca scop al statelor moderne, iar acestea din urmă erau considerate doar ca mijloc pentru producere de avuție.

Este evident că expunerea trebuie structurată în felul următor:

1) Determinațiile abstracte generale, care de aceea sînt mai mult sau mai puțin inerente tuturor formelor sociale, dar în sensul specificat mai sus. 2) Categoriile care alcătuiesc structura internă a societății burgheze și pe care se sprijină clasele fundamentale. Capital, muncă salariată, proprietate funciară. Raporturile dintre ele. Orașul și satul. Cele trei mari clase sociale. Schimbul dintre ele. Circulația. Creditul (privat). 3) Statul ca expresie concentrată a societății burgheze. Statul considerat în raport cu el însuși. Clasele „neproductive“. Impozitele. Datoria publică. Creditul public. Populația. Coloniile. Emigrația. 4) Relații de producție internaționale. Diviziunea internațională a muncii. Schimburile internaționale. Exportul și importul. Cursul schimbului. 5) Piața mondială și crizele.

4. Producție. Mijloace de producție și relații de producție. Relații de producție și relaţii de schimb. Forme de stat și forme de conștiință în legătura lor cu relațiile de producție și relațiile de schimb. Relații juridice. Relații familiale

[M—21] însemnări cu privire la punctele care urmează a fi menționate aici și care nu trebuie uitate.

1) Războiul a generat înaintea păcii forme mai dezvoltate; modul în care anumite relații economice, cum ar fi munca salariată, folosirea mașinilor etc., s-au dezvoltat datorită războiului și în cadrul armatelor etc. înainte de a se fi dezvoltat în sînul societății civile. Raportul dintre forțele de producție și relațiile de schimb apare și el deosebit de clar în armată.

2) Raportul dintre istoriografia idealistă de pînă acum și cea realistă. În special așa-zisa istorie a culturii, care este în întregime o istorie a religiilor și statelor. (În treacăt se poate spune cîte ceva despre diferitele moduri în care s-a scris pînă acum istoria. Istoriografia așa-zis obiectivă. Istoriografia subiectivă (a moralei etc.). Istoriografia filozofică.)

3) Relații de producție secundare și terțiare, în general derivate, transpuse, nu originare. Rolul pe care îl au aici relațiile internaționale.

4) Reproșuri în ceea ce privește materialismul unei asemenea concepții: raportul dintre el și materialismul naturalist.

5) Dialectica conceptelor forţe de producție (mijloace de producție) și relații de producție; o dialectică ale cărei limite trebuie precizate și care nu suprimă deosebirile reale.

6) Raportul inegal dintre dezvoltarea producției materiale și a celei artistice, de pildă. În general conceptul de progres nu trebuie luat în accepția abstractă curentă. În ceea ce privește arta modernă etc., această disproporție nu este încă atît de importantă și nici atît de greu de sesizat ca cea din sfera relațiilor sociale practice. De pildă, starea învățămîntului în Statele Unite în comparație cu cea din Europa. Dar punctul cu adevărat, dificil care trebuie lămurit aici este următorul: în ce fel relațiile de producție ca relații juridice încep să se dezvolte inegal. Așa, de exemplu, raportul dintre dreptul privat roman (în dreptul penal și [în general] în dreptul public aceasta se întîmplă într-o măsură mai mică) și producția modernă.

7) Această accepție *13 apare ca dezvoltare necesară. Dar este legitimă și întîmplarea. În ce sens. (Printre altele e legitimă și libertatea.) (Influența mijloacelor de comunicație. Istoria universală nu a existat întotdeauna; istoria ca istorie universala este un rezultat.)

8) Punctul de plecare îl constituie, firește, determinarea naturală; subiectiv și obiectiv. Triburi, rase etc.

1) 23 În ceea ce privește arta, se știe că anumite epoci de înflorire a acesteia nu concordă cîtuși de puțin cu dezvoltarea generală a societății și deci nici cu dezvoltarea bazei ei materiale, care constituie oarecum scheletul organizării ei. De exemplu, grecii in comparație cu popoarele moderne, sau chiar Shakespeare. Cu privire la unele forme de artă, cum ar fi epopeea, de pildă, este recunoscut chiar că, de îndată ce începe producția de arta propriu-zisă, ele nu mai pot fi create niciodată în forma lor clasică, care a făcut epocă în istoria omenirii; că, așadar, în domeniul artei anumite forme importante ale acesteia nu sînt posibile decît pe o treaptă inferioară a dezvoltării artelor. Daca în sfera artei acest lucru se întâmplă în ceea ce privește raportul dintre diferitele ei genuri, este cu atît mai puțin cazul și ne mirăm că același fenomen are loc în raportul dintre întregul domeniu al artei și dezvoltarea generală a societății. Dificultatea constă doar în formularea generală a acestor contradicții. Definirea specificului lor înseamnă totodată și explicarea lor.

[M—22] Să luăm, de pildă, raportul dintre arta greacă și contemporaneitate, dintre Shakespeare și perioada actuală. Se știe că mitologia greacă a constituit nu numai arsenalul artei grecești, ci și terenul pe care s-a dezvoltat ea. Dar în epoca selfactoarelor, a căilor ferate, a locomotivelor și a telegrafului electric mai este oare posibilă acea concepție despre natură și despre relațiile sociale care stă la baza imaginației și deci a [mitologiei] grecești? Ce este Vulcan în comparație cu Roberts & Co, 24, Jupiter 25 în comparație cu paratrăsnetul și Hermes în comparație cu Crédit mobilier 26? Orice mitologic biruie, supune și modelează forțele naturii în imaginație și cu ajutorul imaginației; ea dispare deci o dată cu începerea dominației reale a omului asupra forțelor naturii. Ce mai rămîne din Fama în condiții cînd există Printing House Square 27? Arta greacă presupune mitologia greacă, adică natura și formele sociale deja prelucrate de fantezia poporului într-o manieră inconștient artistică. Acesta este materialul ei. Dar nu orice mitologie, adică nu orice prelucrare inconștient artistică a naturii (prin natură se înțelege aici tot ce există obiectiv, deci și societatea) îi poate servi drept premisă. Mitologia egipteană n-ar fi putut constitui niciodată un teren propice pentru arta greacă, nu ar fi putut fi niciodată leagănul ei. În orice caz însă trebuie să fie o mitologie. Prin urmare, în nici un caz o dezvoltare socială care să excludă orice atitudine mitologică față de natură, orice mitizare a ei, și care să ceară, așadar, artistului o imaginație independentă de mitologie.

Pe de altă parte, este oare posibil Ahile în epoca prafului de pușcă și a glonțului? Sau este oare în genere posibilă „Iliada“ alături de presa de tipărit și cu atît mai mult alături de mașina tipografică? Nu dispar oare în mod necesar rapsodul și muza, deci premisele necesare ale poeziei epice, o dată cu apariția tiparului?

Dificultatea însă nu este aceea de a înțelege că arta și epopeea greacă sînt legate de anumite forme de dezvoltare socială, ci de a ne explica faptul că ele ne procură încă și astăzi o desfătare artistică și că într-o anumită privință servesc ca normă și model inegalabil.

Un bărbat nu poate redeveni copil fără a da în mintea copiilor. Dar nu-l bucură oare naivitatea copilului și nu trebuie el oare să tindă să reproducă pe o treaptă mai înaltă adevărata sa esență? Oare în natura copiilor din fiecare epocă nu reînvie propriul ei caracter în toată naturalețea lui? Și de ce oare copilăria istorică a omenirii, acolo unde a decurs în formele cele mai frumoase, să nu aibă pentru noi un farmec veșnic, ca o treaptă care nu se va mai întoarce niciodată? Există copii rău crescuți și copii precoci. Multe popoare antice fac parte din această categoric. Copii normali au fost grecii. Farmecul pe care-l are pentru noi arta lor nu este în contradicție cu treapta socială nedezvoltată pe care a crescut ea. Dimpotrivă, el este un rezultat al acestei trepte și este indisolubil legat de faptul că condițiile sociale neevoluate în care s-a născut arta lor și care singure i-au putut da naștere nu se mai pot repeta niciodată.

 

 


 

Scris la sfîrșitul lunii august 1857

Publicat pentru prima oară în revista „Die Neue Zeit“, Bd. 1, nr. 23—25, 1902-1903

Se tipărește după manuscris

Tradus din limba germană

 


 

*1. Vezi volumul de faţă, p. 8, 11—12. — Nota red.

*2. — locul comun, platitudinea. — Nota trad.

*3. — scurtă privire. — Nota trad.

*4. — în potența. — Nota trad.

*5. — ultima retușare. — Nota trad.

*6. — națiune în cadrul căreia se practică speculații de bursă. — Nota trad.

*7. — schimb. — Nota trad.

*8. — întreprinzători. — Nota trad.

*9. — Depinde. — Nota trad.

*10. — aici: cu anumite rezerve. — Nota trad.

*11. — potențial. — Nota trad.

*12. — societățile pe acțiuni. — Nota trad.

*13. Marx se referă, probabil, la istorie în această accepție a ei. — Nota red.

 


 

9. „Introducerea“ a fost scrisă de Marx la sfîrșitul lunii august 1857, în caietul notat cu litera „M“ și datat „23 august 1857“. Aceasta pare a fi data la care a început el să lucreze la „Introducere“, fără a o termina însă; el și-a întrerupt lucrul, după toate probabilitățile, pe la sfîrșitul lunii august în prefața ta prima ediție a lucrării „Contribuții la critica economiei politice“, prefață datată ianuarie 1859, Marx scria referitor la această „Introducere“: „Introducerea generală pe care o schițasem o las la o parte, deoarece, după o matură chibzuință, am ajuns la convingerea că orice anticipare a unor rezultate care abia trebuie dovedite nu ar putea decît să strice, iar cititorul care va dori în genere să urmărească firul expunerii mele trebuie să se decidă a se ridica de la particular la general“ (vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 13, București, Editura politică, 1962, p. 7).

Deși neterminată, rămasă doar în ciornă, „Introducerea“ are o importanță deosebită, deoarece aici Marx expune, mai amănunțit ca oriunde, ideile sale cu privire la obiectul și metoda economiei politice, enunțînd totodată o serie de însemnate considerații în problema corelației dintre baza materială a societății și suprastructura ideologică.

„Introducerea“ a fost plasată de Marx înaintea primului concept al viitorului text al „Capitalului“, cuprins în caietele I—VII, care au fost scrise în perioada octombrie 1857—mai 1858.

Pe coperta caietului „M“, care convine „Introducerea“, pe lîngă însemnarea „Londra, 23 august 1857“, Marx a notat și cuprinsul acestei lucrări. Titlurile de secțiuni indicate în acest cuprins se deosebesc întrucîtva de respectivele titluri din textul propriu-zis al „Introducerii“. Iată acest cuprins așa cum a fost notat de Marx pe coperta caietului „M“;

CUPRINS

A. Introducere.

1) Producția în general.

2) Raportul general dintre producție, repartiție, schimb și consum.

3} Metoda economiei politice.

4) Mijloace (forțe) de producție și relații de producție; relații de producție și relații de schimb etc.“

Deoarece în acest cuprins structura logică generală a „Introducerii“ se reflectă mai precis decît în unele titluri de secțiuni ce figurează în însuși textul ei, e de presupus că Marx l-a scris după ce textul „Introducerii“ fusese deja schițat în ciornă.

În acest volum, textul „Introducerii“ se tipărește după cel apărut în volumul al 13-lea al Operelor lui K. Marx și F. Engels, cu unele modificări de traducere și cu o mai detaliată împărțire în alineate.

10. Titlul „I. Producție, consum, repartiție, schimb (circulație)“, care lipsește în cuprinsul notat de Marx pe coperta caietului „M“, se referă, de fapt, numai la primele două secțiuni ale „Introducerii“: la secțiunea „Producție“ (pe coperta caietului „M“ această secțiune are un titlu mai exact: „Producție în general“) și la cea intitulată „Raportul general dintre producție și repartiție, schimb, consum“. După cifra romană „I“, cu care Marx a numerotat secțiunea „Producție, consum, repartiție, schimb (circulație)“, nu mai urmează în textul „Introducerii“ nici o altă cifră romană.

11. Vezi Introducerea la „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations“ de A. Smith (London, 1776) și secțiunea a III-a a primului capitol din „On the Principles of Political Economy, and Taxation“ de D. Ricardo (Third edition, London, 1821).

12. Le Contrat social (Contractul social) — potrivit doctrinei lui Rousseau — acordul liber consimțit, intervenit între oamenii primitivi, sau aflați, cum spune el, „în stare naturală“, care a dus la formarea statului. Această teorie este amănunțit expusă în cartea lui Rousseau „Du Contrat social; ou, Principes du droit politique“. Amsterdam, 1762.

13. Zoon politikon — textual: animal politic, iar într-un sens mai larg: „animal social“ — astfel definește Aristotel omul la începutul cărții la lucrării sale „Politica“. În „Capitalul“, vol. I, cap. 11, nota 13 de subsol, Marx precizează în felul următor sensul mai restrîns al acestei definiții aristotelice a omului: „De fapt, potrivit definiției lui Aristotel, omul este prin natura sa cetățean“ (vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 23, București, Editura politică, 1966, p. 337).

14. Vezi adnotarea 6. Despre Prometeul proudhonian menționat în fraza următoare, Marx vorbește la sfîrșitul primului capitol al lucrării sale „Mizeria filozofiei“ (vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 4, București, Editura politică, 1963, p. 121—124).

15. J. St. Mill. „Principles of Political Economy with some of their Applications to Social Philosophy“. In two volumes. Vol. I, London, 1848, Book I; Production, Chapter I: Of the Requisites of Production.

16. Despre starea progresivă și starea stagnantă a societății, A. Smith vorbește în capitolul al VIII-lea și în încheierea la capitolul al XI-lea din cartea I a lucrării sale „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations“ (London, 1776).

17. J. St. Mill. „Principles of Politica] Economy with some of their Applications to Social Phiiosophy“. In two volumes. Vol. I, London, 1848, p. 25—26.

18. Determinatio est negatio — orice determinare este o negare. Marx citează aici acest principiu al lui Spinoza în interpretarea hegeliană devenită celebră. La Spinoza această expresie are sensul că „orice limitare este o negare“ (vezi B. Spinoza. „Corespondență“, scrisoarea 50). La Hegel (vezi „Știința logicii“, partea I, cartea I, secțiunea I. cap. II, nota „Realitate și negație“, precum și „Enciclopedia științelor filozofice“, partea I: „Logica“, § 91, Adaos) aici se subliniază momentul negației, inerent oricărei ființări determinate, oricărui „ceva“.

19. Prin „scriitorii socialiști“, Marx îi subînțelege aici pe socialiștii vulgari, ca, de pildă, „adevărații socialiști“ germani, în special Karl Grün, și socialistul mic-burghez francez Proudhon. Vezi K. Marx și F. Engels, Opere, vol. 3, București, Editura politică, 1962, p. 37, 544—548, și K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 4, București, Editura politică, 1963, p. 121.

20. În ceea ce privește părerile lui Say și Storch despre corelația dintre producție și consum vezi K. Marx, „Teorii asupra plusvalorii“, partea I, București, Editura politică, 1962, p. 57—58.

21. Vorbind despre „așa-numitul schimb dintre întreprinzători“ („zwischen dealers und dealers“), Marx se referă la distincția pe care o face A. Smith între circulația ce se desfășoară numai între întreprinzători și aceea care se efectuează între întreprinzători și consumatorii individuali, astfel încît, potrivit acestei distincții, întreaga sferă a circulației se împarte în două domenii diferite. Vezi K. Marx. „Teorii asupra plusvalorii“, partea I, București, Editura politică, 1962, p. 75.

22. Datele referitoare la situația din Peru în perioada dinainte de cucerirea spaniolă au fost luate de Marx din cartea istoricului american Prescott „History of the Conquest of Peru, with a Preliminary View of the Civillsation of the Incas“. Fourth edition. In three volumes. London, 1850. Extrasele din primul volum al acestei cărți se găsesc în cel de-al XIV-lea caiet de însemnări al lui Marx, început în 1851 la Londra. Despre faptul că incașii nu cunoșteau banii se vorbește la p. 147 din primul volum.

22a. Marx se referă la lucrarea lui Proudhon „Système des contradictions économiques, ou Philosophie de la Misère“, Tomes I—II. Paris, 1846, în special la pag. 145—146 din primul volum, pe care el le citează și le supune unei analize critice în capitolul al II-lea al lucrării salo „Mizeria filozofiei“ (vezi K. Marx și F. Engels. Opere, vol. 4, București, Editura politică, 1963, p. 125—129). Cf., de asemenea, K. Marx, „Teorii asupra plusvalorii“, partea I, București, Editura politică, 1962, p. 26.

23. Acest prim punct a rămas de altfel singurul și nu a mai fost terminat, deoarece intenția lui Marx, exprimată cîteva rînduri mai jos, de a vorbi și despre raportul dintre Shakespeare și contemporaneitate nu s-a concretizat. După ce și-a schițat observațiile referitoare la arta greacă, Marx a încetat lucrul la „Introducere“.

24. Începînd din 1843, inventatorul englez Richard Roberts a trecut în fruntea firmei „Roberts & Co.“ din Manchester, care fabrica diverse instrumente, mașini și locomotive. Roberts a fost unul dintre cei mai mari inventatori ai secolului al XIX-lea în domeniul mecanicii; lui îi aparține, printre altele, patentul selfactorului.

În Roma antică, zeul Vulcan (iar în Grecia antică zeul Hefaistos) era considerat a fi zeul focului și al meșteșugurilor, patronul fierarilor, foarte iscusit în făurirea a tot felul de produse din metal.

25. Jupiter — în mitologia romană (Zeus în mitologia greacă) zeul cerului, al luminii, al fulgerelor și tunetelor etc., supranumit „aruncătorul de fulgere“, întrucît exista credința că el este stăpînul tuturor fenomenelor cerești și în primul rînd al tunetelor și fulgerelor.

26. Crédit Mobilier (denumirea completă: Société générale du Crédit Mobilier) — mare bancă pe acțiuni franceză, fondată în 1852; a devenit cunoscută prin operațiile ei financiare speculative, iar în cele din urmă a dat faliment (în 1867). În 1856—1857 Marx a scris referitor la activitatea acestei bănci șase articole, care au apărut în ziarul cartist londonez „The People's Paper“ și în ziarul american „New Vork Daily Tribune“, Vezi K, Marx și F. Engels. Opere, vol. 12, București, Editura politică, 1962, p. 21—37, 205—212 și 292—295, precum și vol. 13, 1963, p. 84 și 189.

Hermes — în mitologia greacă, protectorul comerțului și al drumurilor, întruchiparea iscusinței și a șireteniei, patronul hoților.

27. Printing House Square — piațetă din Londra în care se află sediul redacției și tipografia ziarului „The Times“, cel mai mare cotidian englez, iar în sens figurat — însăși această redacție și tipografie, care pe la mijlocul secolului al XIX-lea erau renumite prin excelenta lor organizare.

Fama — în mitologia greacă Ossa, zeița zvonurilor.