Nicolai Dubov

La capătul pământului

5. PRIMA DESCOPERIRE

În fruntea tuturor alerga cu coada'n sus Drujoc, căţeluşul lăţos a lui Paşca. După el veneam eu; iar după mine Paşca, care o ducea pe Zviozdocica de dârlogi. Ceva mai în urmă veneau Ghenca şi unchiul Mişa. Ca de obicei Caterinca n'avea astâmpăr. Alerga, când înainte, încurcându-ne în mers, când la Zviozdocica, chipurile să-i potrivească povara de pe spinare, când la unchiul Mişa.

Aşa am străbătut noi tot satul, dela un capăt la altul, prin faţa oamenilor care ieşiseră din case şi se uitau la noi cu gura căscată, fiindcă, vezi bine, din Tîja nu pleca în fiecare zi o expediţie ştiinţifică alcătuită din pionieri !

La sfârşit, Vasca Scerbatîi fu cât pe ce să ne strice cheful, dar nu i-a mers. După ce alaiul nostru trecu şi pe dinaintea lui, ne strigă :

— Ei, voinicoşilor ! Ia luaţi-o mai repede la picior, că de nu, rămâneţi de căruţă şi vi-o iau eu înainte...

Dar era o lăudăroşenie atât de gogonată, că nici nu l-am mai luat în seamă !

Ivan Potapovici, unchiul Fedia şi Zahar Vasilievici ne însoţiră până la capătul satului. Cei mici mureau de ciudă că nu plecau şi ei. Dar noi eram mari şi puteam face cercetări... Cred că şi oamenii în vârstă ne invidiau, numai că nu ne arătau nimic şi se uitau la noi cu nepăsare. La început copiii s'au ţinut după noi mai de departe, dar pe urmă ne înconjurară într'un cerc strâns.

Paşca se umfla în pene de mândrie, unchiul Mişa zâmbea, iar Caterinca şi Ghenca, fireşte, erau şi ei tare mândri. Numai eu nu prea aveam când să mă uit într'o parte şi într'alta şi să mă fudulesc, fiindcă trebuia să număr paşii şi să urmăresc azimutul. Desigur, ne-am fi putut îndrepta foarte bine spre bradul de pe malul râului, fiindcă într'acolo ducea un drum drept, dar asta n'ar fi fost nici ştiinţific, nici interesant. Partea proastă e că nu-i tocmai uşor să urmăreşti azimutul din mers : acul joacă mereu şi nu vrea să stea locului. Şi apoi mă mai stinghereau foarte mult şi copilaşii ăia : toţi voiau să ştie de ce mă tot uit la geantă şi voiau să vadă cum arată busola. Dar eu nu le-am răspuns la întrebări, de frică să nu greşesc numărătoarea. La un timp am fost cât pe ce să mă încurc : Caterinca a venit lângă mine şi a început să-mi povestească nu ştiu ce, dar i-am spus să mă lase'n pace cu fleacurile ei, că şi aşa mă temeam să nu greşesc...

— Faci pe grozavul ! zise ea. Am să-l rog pe unchiul Mişa să-mi dea şi mie să duc puţin busola. Are şi el una, şi n'ai de ce să te ţii cu nasul pe sus !...

Eu nu ţineam deloc nasul pe sus, dar eram grozav de ocupat, şi vorbele ei m'au supărat atât de rău, încât am greşit numărătoarea. Eram tare furios pe Caterinca şi i-aş fi tras vreo două să mă ţină minte. Norocul ei că tocmai atunci am ajuns la bradul de pe malul Tijei.

— Şi acum, băieţi — se întoarse unchiul Mişa spre copiii din sat — vă mulţumesc că ne-aţi însoţit, dar de aci încolo vom merge singuri. La revedere... Colia, intersectează azimutul după cotitura Tîjei !

— Nene Mişa — i-am spus eu cum ne-am despărţit de copii — spune-i Caterincăi să nu mă mai încurce, fiindcă din pricina ei am greşit numărătoarea şi acuma trebue s'alerg îndărăt şi să număr din nou !

— Nu, cred că nu-i nevoie să te mai întorci. Uite ce-o să facem : ca numărătoarea să fie cât mai exactă, să numere şi Catia. Aşa o să vă puteţi controla unul pe altul !

Fireşte, Caterinca sări în sus de bucurie, dar eu m'am simţit cam jignit. Parcă nu puteam număra şi singur ! Dar lasă, mai bine să numere decât să mă plictisească întruna cu flecăreala ei !...

Copiii din sat rămaseră lângă brad şi se uitară după noi până am ajuns la cotitură lângă stâncă şi am pierit din văzul lor.

De acolo, Tîja curge aproape numai printre povârnişuri line, acoperite cu brazi şi pini argintii. Mai departe se înalţă Batîrhanul, o stâncă uriaşă. Ogoarele colhozului nostru ţin numai până la cotitură. Când umblam după alune, după ciuperci sau după mure, ne duceam numai spre miază-noapte şi spre răsărit de sat. Dincolo de Batîrhan nu călca niciun sătean, fiindcă pe acolo sunt locuri cu totul sălbatice şi greu de străbătut. De acolo începe într'adevăr regiunea aceea necercetată care ne făgăduia, poate, descoperiri neobişnuite. La gândul acesta, mi se tăia răsuflarea şi o luam mai repede la picior. Dar unchiul Mişa îmi striga: ,,Colia, nu te grăbi, mergi în pas cu noi !“ şi eu mă potoleam.

Unchiul Mişa mergea liniştit, ba chiar fluiera, ca şi cum am fi plecat la plimbare, şi nu în expediţie ! Se uita în dreapta, se uita în stânga, se mai oprea, se apropia de Tîja, călca pe prundiş şi pe cremene, şi nici gând să înceapă munca ştiinţifică ! Ghenadii se ţinea ca umbra de el şi căuta să-l imite în toate.

Paşca umbla cu capul plecat şi cu ochii la picioare, de parcă acolo ar fi fost toate comorile după care pornisem şi pe care trebuia doar să te pleci ca să le ridici. Dela un timp se vede însă că începu să-l doară gâtul sau că nu mai nădăjduia să găsească ceva, fiindcă se uita numai pe de lături. Caterinca era acum atât de atentă la numărat, că nu mai plictisea pe nimeni. Îşi număra paşii de zor, mişcând din buze ca băbuţele.

Capitolul 5Mergeam întruna... Batîrhanul părea tot mai înalt, dar nu se apropia deloc, numai că din albastru se făcea treptat-treptat verde. Credeam că nu mai avem mult până la el, când unchiul Mişa se uită deodată la ceas şi comandă :

— Staţi ! Popas pentru masă !

— Dar e încă devreme ! Şi-am mers prea puţin ! ne-am împotrivit noi.

— E douăsprezece, am mers cinci ceasuri şi am străbătut o bună bucată de drum ! Nu trebue să ne irosim toate puterile: mai avem de mers şi azi, şi mâine. Dar înainte de toate nu trebue să uitaţi că ordinul se execută, nu se discută !... Ghenadii, ia dă o fugă după vreascuri !... Pavel, coboară încărcătura de pe cal !... Tu, Catia, du-te după apă, iar tu, Nicolai, isprăveşte-ţi însemnările.

Unchiul Mişa îl ajută lui Paşca să descarce povara, lăsând-o pe Zviozdocica să pască în voie. Caterinca luă ceainicul şi alergă la râu, iar eu, după ce-mi făcui însemnările, mă grăbii să-i dau o mâna de ajutor lui Ghenca.

În timp ce adunam vreascuri, pe locul de popas se şi înălţară jucăuşe flăcările, peste care atârna ceainicul. Am mâncat repede şi ne-am culcat — aşa cum ne-a sfătuit unchiul Mişa, cu picioarele mai sus decât capul, ca să ni se pună sângele în mişcare şi să ne treacă oboseala. De fapt nu eram deloc obosiţi, dar împotrivirea noastră n'a ajutat la nimic, că până la urmă tot am fost nevoiţi să ne culcăm. După un ceas, ne-am sculat, am pus iar încărcătura pe Zviozdocica şi-am pornit mai departe.

În faţa noastră, Batîrhanul se profila acum pe aproape a patra parte a orizontului. Tufărişul se făcea tot mai des şi era din ce în ce mai greu să te strecori prin el şi cum Zviozdocica îşi agăţa adesea povara în crengi, a trebuit s'o luăm de căpăstru şi să dăm un ocol. În curând, pe povârnişul Batîrhanului zărirăm câţiva copaci răzleţi, iar pe alocuri, petele galbene ale stâncilor golaşe. Tîja, înghesuită dintr'o parte de Batîrhan, iar de alta de stânci, făcea tot mai mare sgomot, clocotind şi spumegând mânioasă.

Unchiul Mişa ţinea mereu malul şi se uita cu luare aminte la pietre. Ne uitam şi noi cu băgare de seamă la ele, dar erau pietre ca toate pietrele : cenuşii, gălbui sau verzi ca frunza.

Chiar la poalele Batîrhanului ieşirăm din pădure şi ne pomenirăm pe o movilă nu prea înaltă, acoperită cu un covor de iarbă deasă.

— Iată şi locul unde vom poposi la noapte ! zise unchiul Mişa. Scoateţi-vă echipamentul, faceţi focul şi aşezaţi tabăra.

Am priponit-o pe Zviozdocica şi am lăsat-o să pască; apoi am cărat o grămadă de vreascuri pentru foc. Caterinca se apucă să cureţe cartofi pentru supă, şi unchiul Mişa ne spuse că, după cât i se părea lui, vremea va fi bună, aşa că nu vom mai face un cort, ci numai un acoperământ. Împreuna cu Ghenca tăie nişte lemne lungi şi subţiri; bătură apoi amândoi în pământ doi pari cu crăcană, puseră lemnele deasupra, de lemnele acestea rezemară altele, iar eu şi Paşca făcurăm rost de nuiele şi le împletirăm până făcurăm un acoperiş. După aceea am adunat câteva braţe bune de rămurele înfrunzite pe care le-am aşternut pe jos, sub acoperiş, şi ne-am făcut un pat înalt şi moale.

Caterinca atârnă ceaunul cu supă la foc şi alergă să culeagă nişte ceapă sălbatică, dar supa era gata, şi ea tot nu se întorsese ! Unchiul Mişa începu să fie îngrijorai, când, deodată fata veni alergând atât de repede, încât fu cât pe ce să-şi rupă gâtul ! Cosiţele i se despletiseră, era zgâriată toată, gâfâia şi multă vreme nu fu în stare să scoată o vorbă. În cele din urmă ne spuse repezită că găsise o fosilă !

— Nu mai spune ! se miră unchiul Mişa. Bravo ! Ei, dar hai întâi să mâncăm. Pe urma om merge să vedem şi „fosila“ aceea!

Eu, drept să vă spun, mă simţeam destul de prost. Caterinca, aşa slăbuţă cum era, făcuse o descoperire ştiinţifică, pe câtă vreme eu umblam ca un nebun însemnând calea pe care o urmam şi numărându-mi paşii ! Mai descoperă ceva dacă poţi ! Îmi pieri până şi pofta de mâncare, deşi supa era foarte gustoasă ; cam afumată, ce-i drept, mi se păru totuşi mult mai bună decât toate supele pe care le mâncasem la noi acasă.

După masă, ne-am dus să vedem „fosila“. Caterinca, mândră şi mulţumită, mergea înainte. Ne-am strecurat printre copaci şi am ieşit într'o poieniţă. Lângă un brad putred, doborît de furtună, am zărit câteva oase şi o ţeastă mare. Caterinca ne privi cu o mutră victorioasă şi pe mine mă săgetă invidia : era o descoperire adevărată !

Unchiul Mişa se uită la oase când, deodată, îl apucă iar tusea, tot atât de tare ca şi atunci, la prima noastră întâlnire. Ghenca se încruntă, strâmbă din nas şi până la urmă nu se mai putu stăpâni :

— Da' rău mai miroase fosila ta !

Într'adevăr, dela oase venea o duhoare nesuferită, de hoit.

— M-da... mormăi unchiul Mişa ! Catia, ştii, tare mi-e teamă că te-ai înşelat ! Nu e o fosilă, ci rămăşiţele unui animal din zilele noastre, aş putea spune chiar domestic. Judecând după craniu, cred că e vorba de un viţel ca toţi viţeii...

Caterinca se înroşi.

— Ce să caute viţelul aici ? Viţeii stau în sat...

— Ştiu şi eu ?... S'o fi rătăcit şi a murit. Judecând după miros, cred că toată povestea asta nu s'a întâmplat prea de mult...

Deodată am auzit prin tufăriş un sgomot şi un mârâit. După o clipă, în poiană se ivi Drujoc, care ţinea un fel de băţ păros între dinţi şi trăgea de zor de el, când dintr'o parte, când din alta. ÎI arunca, se ferea mârâind, apoi începea iar să-l smucească. Paşca se repezi la el şi i-l luă : era o coadă bălţată, cu un smoc de păr negru în vârf !

— Vai, ştiu acum ! strigă Caterinca. Asta-i viţica mătuşii Egorovna ! Viţica aia care s'a pierdut de curând ! Ea avea o coadă ca asta...

Am recunoscut cu toţii că Lisca, viţica mătuşii, care se rătăcise, avea o coadă întocmai ca asta !

— Ea o fi ! spuse unchiul Mişa.

— Dar de ce-o fi murit ?

— O fi sfâşiat-o vreun urs, fu de părere Ghenca

Nu ne mai simţeam în largul nostru. Ce ne facem dacă ursul e pe undeva pe aproape şi ne atacă şi pe noi ? Dacă am fi cu toţii înarmaţi, treacă, meargă, dar aşa... E drept, unchiul avea o puşcă, dar o lăsase la tabără. După câteva clipe de tăcere apăsătoare, Paşca începu să alerge, făcând cercuri tot mai largi. Drujoc, cu limba atârnând de un cot, se ţinea scai după el.

Unchiul Mişa înţelese îndată :

— Bravo, Pavel ! Numai că aici e greu de găsit, fiindcă-i iarbă...

Dar Paşca dădu până la urmă peste ceea ce căuta. În locul unde se oprise şi unde nu mai creştea iarbă, se întipăriseră desluşit în nisip nişte urme !

— Uite, vedeţi ! zise Paşca, ţinându-l pe Drujoc, care voia s'alerge mai departe. Vedeţi ? El a fost...

— Care el ? A trecut Caterinca pe aici ! Astea-s urmele ei ! am spus eu.

— Ce vorbeşti ?! Habar n'ai !... Caterinca, ia pune piciorul aici... Uită-te acum la urma ei şi la astălaltă...

Urmele nu erau egale. Nici nu semănau măcar ! Talpa Caterincăi se întipărise în întregime; se vedea desluşit şi călcâiul, si gropiţele făcute de vârfurile degetelor. Urma cealaltă, cea tainică, n'avea călcâi ! Era îndoită, o urmă călca peste alta, şi apoi era mult mai scurtă, cam de vreo zece centimetri. Dela urma degetelor ovale, plecau urmele lungi şi înguste ale ghiarelor. Da, desigur, trecuse o fiară pe acolo, dar care anume ? Paşca spuse că urmele ursului sunt mult mai mari. Dar dacă erau ale unui pui de urs ? Poate că ursoaica mersese alături, pe iarbă... Unchiul Mişa ne lamuri însă că şi ursul şi puiul de urs îşi întipăresc toată talpa, şi că urmele lor nu calcă unele peste altele.

Şi după, ce ne-a mai spus că era urma unei fiare mult mai mici decât ursul, a adăugat că deşi toate acestea păreau foarte interesante, trebuia totuşi să ne întoarcem în tabăra, unde şi Zviozdocica, şi focul rămăseseră de capul lor...

Noi, drept să vă spun, n'am fi plecat de acolo înainte de a lămuri ce fel de fiară umblase pe lângă viţelul „fosilă“ al Caterincăi, dar n'am avut încotro şi am pornit.

După ce ne-am întors, m'am mai învârtit puţin cu Ghenca prin tabără şi-apoi am luat-o spre Tîja. Ghenca avea chef de joacă şi începu să arunce cu pietricele în râu, dar Tîja era furioasă şi pietricelele se afundau îndată în apa spumegândă.

— Ştii ceva ? îmi spuse Ghenadii, rezemându-se de o stâncă. Mă gândeam ce bine e să...

— Să ce ?

— Să călătoreşti mereu... Ce-o să faci când ne-om întoarce ?

— Ce o să fac ? O să trăesc, o să învăţ... Şi tu ai să faci la fel...

— Ştiu eu ?... Cred că am să plec iar. Uite, acum o să învăţ ce şi cum se fac toate, şi pe urmă am să plec iar... N'ai vrea să vii cu mine? Ce zici ?

— Cum să plecăm ? Crezi c'au să ne lase ?

— Şi ce-i dacă n'au să ne lase! Doar nu mai suntem copii mici !... Şi-o să căutăm ! Ce bine ar fi să găsim smaragde ! Ei, nu chiar unul mare ca acela despre care ne-a vorbit unchiul Mişa, dar unul mai mic... Uite, cât astea...

Ghenca îmi puse în palmă câteva pietricele şi deodată mi se păru că le văd căpătând scânteieri verzui, tot mai adânci, tot mai sclipitoare... Pe neaşteptate, vedeam luând fiinţă şi începând să se mişte aevea vapoare şi avioane, caravane de cămile, deşerturi pârjolite şi gheţari strălucitori... Văzui apoi vegetaţie tropicală şi cascade, valurile verzui, înspumate ale mărilor furtunoase, şi submarinul pe care-l comandam eu... Dar tot aşa cum venise, vedenia pieri. Toate nu fuseseră decât un vis. Oftai şi asvârlii pietrele în apă.

— Nu, Ghenca ! Suntem încă prea mici... N'au să ne lase să plecăm nicăieri. Şi apoi, trebue să învăţăm ! Să zicem că plecăm... Ce-o să facem acolo, dacă nu ştim nimic ?... Uite, şi unchiul Mişa, şi cei din expediţia lui Papanin sunt oameni învăţaţi... Pe când noi ? Să plecăm numai aşa, ca să hoinărim şi să ne pierdem vremea ?...

Ghenca nu apucă să-mi răspundă, când ne luă în primire Caterinca :

— De ce v'aţi ascuns aici ? ţipă ea. Am răguşit de când vă tot strig ! Aţi şters-o, şi voi, şi Paşca !... Unchiul Mişa e supărat foc ! Nici pe mine nu voia să mă lase... Haideţi mai repede!

Din tabără se auzi o împuşcătură şi răsună toată valea.

— Ei, aţi auzit ? Dă semnale... Hai, să alergăm ! Repede !...

Am fugit spre tabără. Unchiul Mişa era într'adevăr foarte supărat :

— Pe unde-mi umblaţi ? Unde-i Pavel ?

Nu ştiam. Ne-am dat seama că Paşca nu se întorsese, deşi pornise primul spre tabără. Nici Drujoc, de care nu se despărţea niciodată, nu se arătase. Dar eram sigur ca Paşca nu se rătăcise, pentrucă Drujoc ştia să-l aducă înapoi în tabără. Se vede că i se întâmplase ceva. Caterinca fu de părere să-i căutăm, pornind fiecare într'altă direcţie.

— Sigur ! Ca pe urmă să vă caut eu pe toţi ? se supără şi mai tare unchiul Mişa. Nu ! Mai bine staţi pe loc !

Apoi ridică puşca şi mai trase odată. Împuşcătura vui multă vreme printre munţi şi se pierdu într'un târziu în pădure De data asta însă îi răspunse un lătrat grăbit. Lătratul se auzea tot mai puternic şi, în sfârşit, Drujoc, urmat de Paşca, care alerga cu sufletul la gură, se ivi in poiană. Paşca abia se mai ţinea pe picioare, dar părea atât de fericit, încât ai fi zis că tocmai atunci coborîse din avion !

— Am găsit ! Am găsit ! strigă el de departe.

— Ce-ai găsit ? strigă la rândul său unchiul Mişa. Cine ţi-a dat voie să pleci din tabără ?

— Doar chiar dumneata ai spus că...

— Ce-am spus eu ? Am spus că trebue să păstrăm o disciplină de fier, şi voi mi-aţi făgăduit că o să mă ascultaţi. Ia, să ne înţelegem, cetăţeni ! Nu v'am luat cu mine ca să ne jucăm, ci pentru o treabă însemnată. Dacă nu vreţi să vă ţineţi de ea, sau dacă nu ştiţi să respectaţi ordinea, poftim, plecaţi înapoi acasă ! Eu răspund de voi în faţa părinţilor voştri. Ce-o să le spun, dacă vi se întâmplă ceva ?... Hotărîţi-vă deci : sau respectaţi disciplina sau vă întoarceţi acasă. Îmi puteţi făgădui că n'o să mai încălcaţi disciplina ?

— Făgăduim ! am strigat noi, răsuflând uşuraţi, după muştruluiala asta aspră.

Paşca pufnea necăjit :

— Doar n'am făcut-o înadins... Dumneata ne-ai spus că trebue să cercetăm... Unchiule Mişa ! Dă-mi puşca ! Mă duc s'o împuşc !

— Pe cine vrei să împuşti, băiete ?

— Fiara ! Dumneata n-ai vrut să m'asculţi până la urmă, dar i-am găsit bârlogul...

— Care bârlog ?

— Bârlogul fiarei care a lăsat urmele pe care le-am văzut lângă viţică... L-am luat pe Drujoc de curea, şi el m'a dus după urme... Am tot mers, m'am sgâriat de tufe, dar până la urmă am găsit... Sunt aceleaşi urme ca şi acolo.

— Cum e bârlogul ? Mare ?

— Mare !

— Ei, cam cât de mare ? Eu, de pildă, aş încăpea în el ?

— Nu cred...

— Dar tu ?

Paşca se măsură din ochi şi dădu din cap cu îndoială :

— Nu, mi se pare că nici eu n'aş intra. Poate numai Caterinca sau Drujoc...

— N'o fi cumva o vizuină de vulpe ?

— Nu, că eu cunosc urma vulpii; e cu totul altfel, măruntă, şi se tine lanţ, ca la câine... Acolo nu-i aşa... E tot fiara aia... Da-mi puşca, unchiule Mişa, vrei ?

— Puşca nu ţi-o dau, că nu-i jucărie !

— Atunci, împuşc-o dumneata ! zise Paşca, ca unul hotărît să facă şi această mare jertfă.

— Nu, nici eu n'am s'o împuşc. Nu putem să alergam după doi iepuri în acelaşi timp. Geologii pun mâna pe armă numai în împrejurări cu totul neobişnuite şi nu aleargă cu limba scoasă după vânat !

Unchiul Mişa era totuşi prea aspru. Parcă ai prilejul la fiece pas să faci o descoperire ca asta ! Era vorba doar de o fiară necunoscută, poate chiar de o specie nouă !

Eram trişti şi amărîţi, dar unchiul Mişa stătea şi scria nu ştiu ce în carneţel, ca şi cum nimic nu s'ar fi întâmplat. În sfârşit, isprăvi de scris, îşi puse carnetul la loc şi se uită lung la noi :

— Ei, dragii mei, după câte văd eu, vi s'au cam risipit frumoasele speranţe ! S'a zis cu descoperirile voastre şi visurile voastre de eroism v'au trecut pe sub nas şi s'au dus ! V'am făgăduit că vom cerceta tot, şi acum nu vă las nicăieri. Nici măcar puşca nu v'o dau... Aşa-i ?

— Aşa-i ! izbucni Caterinca şi ne pufni râsul pe toţi.

— Numai că nu prea este aşa ! zise unchiul Mişa. Însemnările nu se pot amâna pentru a doua zi. Ei, dar acum am terminat şi putem pleca. Dar dacă o să facem atâta sgomot, o sa speriem toate sălbăticiunile !

— N'avea grijă, c'o să umblăm încetişor, unchiule Mişa !

— Bine. Până acolo însă e departe şi ştiu că toţi ar vrea să meargă. Dar nu putem lăsa fără pază nici tabăra şi nici pe Zviozdocica ! Cine rămâne aici ?

Ne-am uitat unul la altul, fără să scoatem o vorbă. Nimeni n'ar fi vrut să rămână în tabără.

— Dac'am trage la sorţi ?

— Nu-i nevoie — zise Ghenadii — rămân eu.

— Bine ! rosti unchiul Mişa fără să mai adauge niciun cuvânt. Dar eu vedeam că era mulţumit de purtarea lui Ghenca şi mi-a părut rău că nu-mi venise mie întâi gândul ăsta. Era doar o atitudine nobilă şi plină de curaj.

Multă vreme ne-am strecurat printre măcieşi şi printre călini, străduindu-ne să înaintam cât mai încetişor, dar tot făceam sgomot : când trozneau crengile sub paşii noştri, când foşneau tufele pe care le dădeam la o parte.

La marginea unei poieniţe care urca arcuindu-se în sus, Paşca se opri şi-l domoli în acelaşi timp şi pe Drujoc.

— Staţi... şopti el. Aici e bârlogul ! Îl vedeţi ?

De partea cealaltă a deluşorului zărirăm o grămadă de vreascuri, sub care se căsca o gaură neagră, nici mare nici mică.

Ne sfătuisem de mai înainte să stăm la pândă până când fiara o să intre sau o să iasă din bârlog. Cu ochii la deschizătură, ne-am ascuns după copaci.

Era în amurg. Pădurea se învăluise parcă de un val de fum, care se îngroşă deodată atât de mult, că nu mai vedeai nimic prin el. După un timp, deasupra copacilor stufoşi se ridică luna, mare, galbenă, ca un disc de alamă. Dar fiara tot nu se arăta. Începusem să cred că vizuina era de mult părăsită şi că degeaba stăteam noi la pândă — tocmai mă pregăteam să le-o spun şi celorlalţi — când deodată Caterinca se agăţă de umărul meu şi-mi făcu semn să mă uit într'acolo : într'adevăr văzui ceva mişcând, la gura vizuinei !

Se ivise un bot ciudat, care semăna şi cu un bot de câine şi cu un rât de porc. Din spre bot către ceafă, vietatea aceea avea o dungă albă, iar deasupra ochilor, dungi negre. Mişca botul ba într'o parte, ba într'alta, de parcă ar fi amuşinat sau ar fi ascultat ceva; apoi se arătă încet şi trupul, gras şi păros, pe nişte picioare scurte. Cum ieşi afară, animalul se ridică pe labele de dinapoi şi ascultă iar, sucindu-se în toate părţile. Încredinţându-se că nu-i nicio primejdie, se lăsă în patru labe şi se întinse în faţa vizuinei.

Îl muşcase pesemne ceva că deodată începu să se scarpine cu furie, se ridică apoi din nou, ascultă şi începu... Da ! Începu să joace ! Se lăsa de pe o labă pe alta, clătinându-şi trupul în tact. Numai muzica mai lipsea ca să fie un dans adevărat !

Era atât de caraghios să-l vezi cum juca ! Grăsuţ şi greoi cum era, sălta foarte grijuliu, când pe un picior, când pe altul, morocănos şi tăcut. Abia, abia mă mai ţineam să nu izbucnesc în hohote! Caterinca, care se lungise lângă mine, se strâmba de râs.

Unchiul Mişa ridică puşca şi se pregăti să tragă, dar în clipa aceea Drujoc lătra ca un disperat şi animalul o zbughi în vizuină...

— Ce-ai făcut! zise unchiul Mişa. De ce l-ai lăsat să latre ?

Paşca, ruşinat, se desvinovăţi : Drujoc îl sgâriase rău de tot! Se sbătuse ca un nebun, doar-doar o scăpa, şi până la urmă izbutise să-şi scoată botul din strânsoarea mâinilor sale.

— Să gonim animalul afară din vizuină ! Îl întărâtăm şi-l facem să iasă ! spuse Paşca.

— Ehei, băiete, acum nu-l mai scoţi tu cât lumea ! Ăsta a fost un bursuc, şi bursucul are o vizuină adâncă, cu mai multe ieşiri. Până să ajungi tu să-l întărâţi, cine ştie pe unde fuge ! Şi apoi a venit vremea să ne întoarcem !

Razele lunii, albăstrii, ne luminau calea atât de slab, încât mergeam mai mult pe dibuite şi ne făceam drum cu mâinile printre tufişuri. Numai în locurile în care copacii erau rari, răzbăteau razele până la pământ şi, în întunericul din jur, ramurile şi trunchiurile, poleite în luciri argintii, se vedeau desluşit.

Se lăsase noaptea şi pădurea îşi trăia viaţa ei tainică. Auzeam în jur foşnete şi sgomote necunoscute. Nu vedeam nimic, dar poate că pe noi ne vedea sau — mai ştii ? — ne pândea vreo fiară din taiga ! Oriunde te-ai fi uitat, ţi se părea că vezi aţintiţi asupra ta mii de ochi sclipitori...

Caterincăi îi era atât de frică, încât nu mă slăbea un pas !

Tocmai străbăteam o poieniţă, când, deodată, trecu chiar deasupra capetelor noastre un fel de umbră şi ceva mai departe răsună un ţipăt atât de sălbatic, de mi se făcu părul măciucă !

Caterinca se agăţă cu amândouă mâinile de mine.

— Vai ! Ce-o mai fi şi asta ?

— Nu-ţi fie teamă, Catia ! zise unchiul Mişa, întorcându-se. A fost doar o bufniţă !

— N-nu mă tem, izbuti să îngăime Caterinca, şi se desprinse de mine.

Dar eu ştiam bine că-i era frică. Am luat-o de mână şi i-am spus :

— Ştiu că nu ţi-e teamă, numai că nu eşti deprinsă cu pădurea şi te sperii. Hai, ia-mă de mână, să mergem împreună. Vrei ?

Capitolul 5Caterinca nu-mi răspunse, dar nici nu-şi trase mâna şi-am înţeles atunci că-i era ruşine să-mi spuie că-i fusese frică. Mâna ei era mică, mică şi slăbuţă, şi mi-am dat seama că fata e totuşi o eroina, fiindcă plecase în expediţie, nu se temuse de nimic, şi chiar dacă acum îi era cam frică, asta nu însemna nimic, pentrucă ea nu era decât o fetiţă, şi fetele sunt mai slabe decât băieţii, care trebue să le apere. Şi îmi închipuii atunci că o văd ameninţată de primejdii fără număr din care, ajutat de ceilalţi, izbuteam s'o scap până la urmă cu preţul vieţii mele,

Deodată, Caterinca îşi smuci mâna şi o luă la fugă : printre copaci, se zărea acum focul din tabără şi pădurea nu mi se mai păru nici tainică, nici înfricoşătoare.

Cum am ajuns acolo, i-am povestit totul lui Ghenca şi i-am arătat cum juca bursucul. Am făcut atâta gălăgie, încât unchiul Mişa s'a supărat şi ne-a ordonat să ne culcăm numaidecât. Ne-am întins pe ramurile înmiresmate, dar multă vreme n'am fost în stare să închidem ochii. Săltând peste pietre, Tîja murmura, grijulie parcă. Din când în când, Zviozdocica necheza. Focul dădea uneori să se stingă — şi atunci trunchiurile întunecate din pădure se uneau parcă într'un zid de nepătruns care se apropia pe furiş de noi alteori limbile izbucneau prelungi şi întunericul se retrăgea, se risipea, iar trunchiurile copacilor încremeneau din nou ca nişte coloane drepte şi nemişcate.

Toate acestea îmi erau bine cunoscute, dar de astă dată mi se păreau cu totul noi şi neobişnuite : eram doar departe de casă. Pornisem într'o expediţie ştiinţifică, care abia începuse şi cu toate că până acum nu se întâmplase nimic deosebit, cine ştie câte aventuri şi descoperiri uimitoare ne aşteptau de acum încolo !

Ghenca se întinsese pe spate, cu ochii la stelele care înfloriseră ici, colo pe cer. Se uita la stele şi, nu ştiu de ce, zâmbea. Se gândea poate şi el la ce mă gândeam şi eu... Nemişcată, Caterinca rămăsese cu privirile aţintite la foc, şi în ochii ei mari şi negri jucau luminiţe voioase. Paşca, ceva mai încolo, sforăia. Adormise de mult...