Nicolai Dubov

La capătul pământului

6. POTOPUL

 A doua zi de dimineaţă mă trezi Ghenca. Ne luarăm la repezeală prosoapele şi alergarăm spre Tîja cu unchiul Mişa. Caterinca aprindea focul şi Paşca se pregătea să pună caşa la fiert.

Apa era rece ca ghiaţa, dar tot ne-am afundat odată în ea. Ne-a luat însă cu frig şi au început să ne clănţăne dinţii. Am pornit atunci în fugă înapoi. Încă dela jumătatea drumului spre tabără, răzbi până la noi glasul mânios al Caterincăi.

— Ce s'a întâmplat, Catia ? întrebă unchiul Mişa.

— Ce să se întâmple ?! Eu îi spun să nu care cumva să facă una ca asta, dar ţi-ai găsit cine să mă asculte !... I-e lene să se ducă până la râu după apă şi vrea să fiarbă arpacaşul fără să-l mai spele !

— Cum se poate una ca asta, Pavele ?

— Nu mori dacă-i nespălat, nici nu'nvii dacă-i curat !

— Ehe, băiete, asta-i judecata leneşului ! De ce repeţi ce-a spus altul înaintea ta, fără să cauţi să afli ce-i bine şi ce-i rău ? Aşa fac numai papagalii ! Învaţă să fii om, adică să judeci ! Şi ca să ai timp să te gândeşti bine, şi ca să-ţi piară pofta să-ţi mai hrăneşti tovarăşii cu mâncare murdară, o să rămâi de serviciu la bucătărie... S'a înţeles ?

— Înţeles ! bombăni Paşca. Numai că fata asta ţipă degeaba ! Dacă fierbe mâncarea, fierb şi microbii, şi atunci nu mai sunt primejdioşi...

— O fi ! Dar tu, Catia, ai grijă ca tânărul ăsta să ne dea la masă caşa, şi nu microbi fierţi...

Şi în timp ce Paşca spălă bombănind arpacaşul şi-l puse la fiert iar ceilalţi aşezau sacii, însemnai în caiet peripeţiile primei noastre zile de marş. Unchiul Mişa ne sfătui să dăm câte un nume fiecărui loc de popas şi punctelor mai însemnate din drumul nostru, ca să le ţinem minte mai uşor. Paşca propuse — în bătaie de joc — să numim întâiul popas „fosila Caterincăi“, şi fata, de necaz, mai-mai să plângă. Atunci eu am spus că nu acesta fusese evenimentul important, ci povestea cu „vizuina bursucului“. Denumirea plăcu tuturor. Chiar şi lui Paşca, care descoperise vizuina.

Pe urmă a trebuit s'o luăm chiar pe malul Tijei, dar drumul a fost greu şi neplăcut, din pricina pietrişului şi a cremenii care ne răneau picioarele. Nu se putea însă altfel, fiindcă Batîrhanul începea chiar de lângă mal. Unchiul Mişa ne spuse că asta e bine, fiindcă în felul acesta râul este un „waschherd“ natural. Noi nu ştiam ce înseamnă asta, dar el ne-a lămurit că aşa se numeşte jghiabul în care se spală aurul. Se toarnă minereul în el, şi apa ia cu ea tot ce-i mai uşor, duce mai încolo ce-i greu, iar aurul, care-i cel mai greu, rămâne la fund. Aşa se întâmplă şi cu Tîja. Apele venite dela munte cară cu ele tot felul de bucăţele de rocă, şi după minereurile pe care le vom găsi în Tîja, le vom putea ghici pe cele care se găsesc în împrejurimi. Râurile sunt cele mai de preţ ajutoare ale geologilor. Ele, spălând terenul, dau loc la desveliri, adică scot la iveală straturile acoperite de obicei cu pământ şi cu plante.

— Asta s'o fi întâmplând cu râurile adevărate, zise Ghenca, da' Tîja noastră !... Numai sgomotu-i de ea !

Treceam în clipa aceea printr'o trecătoare tare îngustă — stâncile de pe amândouă malurile erau foarte aproape unele de altele — şi Tîja vuia aşa de tare, că trebuia să strigăm ca să ne auzim unii pe alţii.

— Nu cred că-i „numai sgomotul de ea“ ! ne spuse unchiul Mişa. Acum, da, nu-i primejdioasă, dar ce se întâmplă când se topeşte zăpada sau când ploua prea mult şi i se umflă apele ?... Ia, uitaţi-vă puţin până unde şi-a lăsat urma !...

Într'adevăr, pe stâncă se desluşea limpede o dungă săpată cam la înălţimea unchiului Mişa... Da, Tîja e o apă foarte nestatornică. Oamenii de pe la noi îi zic chiar „Neastâmpărata“: când curge liniştită, cuminte, când se umflă deodată, spumegând, şi atunci n'o mai poţi trece nici cu piciorul, nici altfel.

Când ieşirăm în cele din urmă din trecătoare, am putut urca mai sus. Tîja curgea aici aproape vertical, iar Batîrhanul se îndoia ca o potcoavă.

Înaintam acum pe un covor de iarbă moale şi era mai uşor de mers decât pe prundiş; în schimb se lăsa căldura şi zăpuşeala. Potcoava Batîrhanului oprea vântul, şi nici din spre apă nu venea nicio boare cât de slabă. Ştiam însă că sus bate vântul : de după stâncă, se iveau şi urcau repede nori luminoşi. Nu treceau pe rând, ci se înălţau pe cer ca nişte coloane uriaşe de cretă, îngrămădindu-se unii peste alţii.

Cămaşa mi-era udă leoarcă, iar unchiul Mişa îşi tot ştergea sudoarea de pe faţă. Crestele muntelui străluceau ca zăpada, dar partea de jos începea să se întunece, învăluindu-se parcă în pale plumburii de ceaţă.

Ajunserăm la o altă trecătoare. Stâncile se apropiaseră iar una de alta şi Tija, încinsă în chinga lor, vuia înnebunită.

Am coborît spre râu, dar nici acolo n'am scăpat de zăpuşeală ; dimpotrivă, era şi mai rău : nu numai aerul ardea, ci şi stânca încinsă de soare. Broboanele de sudoare îmi cădeau în ochi, şi asta mă supăra grozav, fiindcă Tîja făcea atâtea cotituri şi laţuri, încât la fiecare pas trebuia să trag alte azimuturi. Cum nu mai pridideam cu însemnatul şi cu socotitul, mi-am împărţit lucrul cu Caterinca : eu scriam şi însemnam azimutul şi ea număra paşii. Aşa, treaba merse strună şi înaintarăm mai repede ca înainte. Ghenadii şi unchiul Mişa se opreau din când în când, cercetau stânca, luau câte o cioplitură de piatră sau spărgeau o bucată de cremene şi ne ajungeau repede din urmă.

Strâmtoarea mergea îngustându-se mereu şi Tîja făcea tot mai mult sgomot ; deodată, totul se întunecă. Nu se mai văzu nici apa, nici stâncile. Soarele se ascunse şi doar ici, colo se mai întrezăreau petece albastre prin crăpăturile norilor. Până atunci, norii fuseseră albi, pufoşi. Acum numai crestele lor aveau o strălucire orbitoare. Dedesubt se rostogoleau şi creşteau nori de plumb cu luciri negre, albăstrui.

— Vine furtuna ! se sperie Caterinca.

— Nu vine nicio furtuna !... Şi chiar dacă vine, nu-i nimic ! Parcă-i cine ştie ce, o furtună !

Încercam să fac pe voinicosul, dar nu prea mă prindea... Acasă nu-mi era frică de furtună, dar aici, în munţi !...

Mi-adusesem aminte de Zahar Vasilievici, care văzuse multe în viaţa lui, dar care ori de câte ori venea vorba de furtună, clătina din cap şi dădea din mână : „Ferească dumnezeu de furtună în munţi ! E un chin...“

— Hai mai repejor, copii ! ne îndemnă unchiul Mişa. Hai mai repede, că m'am plictisit de trecătoarea asta...

Am grăbit pasul. Unchiul Mişa căuta să se ascundă de noi, dar tot am băgat de seamă că se uita îngrijorat când la cer, când la stâncile tot mai înalte şi mai drepte. Mi se strânse inima la gândul că dacă furtuna ne va prinde acolo, nu vom avea când să ieşim, înainte ca Tîja să-şi reverse apele umflate de ploaie. Şi-apoi, chiar dacă noi ne puteam căţăra la nevoie pe stâncă, Zviozdocica ce-o să facă ?

Începură să cadă primele picături. Unchiul Mişa o luă pe Caterinca în braţe şi o aşeză pe cal, peste bagaje.

— Fuga ! ne strigă el, şi o luarăm la goană.

Nu mai pica, dar cu fiece clipă care trecea se făcea tot mai întuneric. Tîja clocotea şi pe apele ei plumburii desluşeam acum limpede o spumă alburie. În stânga şi în dreapta aceiaşi pereţi drepţi, stâncoşi...

Deodată însă, stâncile se dădură parcă în lături si Tija începu să curgă printre culmi mai puţini repezi. Numai că acum era şi mai înfiorător : din spre munţi se lăsa o beznă de nepătruns care cuprindea totul în jur. Ne-am căţărat pe pantă, pieziş, cu gândul să ne îndepărtăm cât mai mult de râu şi să găsim un loc de popas. Am trecut în drumul nostru pe lână multe podişuri care ni se părură potrivite, dar unchiul Mişa ne mâna mai departe, tot mai departe. Mergea înainte, uneori coborînd puţin, alteori urcând, dar se vedea limpede că nu găsea ceea ce căuta. Întunericul se făcuse atât de adânc, încât abia mai vedeam unde punem piciorul. Zviozdocica începuse să alunece şi să se poticnească.

Într'un târziu, unchiul Mişa strigă :

— Stop !

Şi când l-am ajuns în goană din urmă, am văzut că se oprise la intrarea unei văgăune, săpată adânc în stâncă.

— O peşteră ! strigă Caterinca lunecând jos de pe cal. Ura!

— Nu-i chiar o peşteră, ci o văgăună, dar oricum, e mult mai de nădejde decât un adăpost făcut din crengi. Şi acum, repede la treabă !

Am cărat în fugă vreascuri şi frunze, şi tocmai ne întorceam cu ultimele braţe de uscături, când cerul fu luminat de un fulger albăstrui şi răsună un trăznet asurzitor. Primul tunet desfăcu parcă baierile sacului cu fulgere, care de acum în colo se ţinură lanţ. Caterinca îşi ascunse capul în maldărul de frunziş pe care-l strânsesem. În lumina fulgerelor vedeam totul atât de limpede şi privirile noastre răzbeau atât de departe, încât ni se părea că totul se apropiase deodată de noi. În clipa aceea am văzut că Zviozdocica, pe care o legasem de un brad chiar la intrarea în văgăună, se ridică în două picioare, se smuceşte şi dispare. Ghenadii, care era lângă mine, aruncă îndată braţul de ramuri pe care le adunase şi o luă la fugă după iapă ; în urma lui alergă şi unchiul Mişa.

Paşca şi cu mine îi urmărirăm cu privirea şi nu ştiam ce să facem : să stăm pe loc sau să pornim şi noi după ei. Apoi mi-am zis că n'are niciun rost să alergăm cu toţii după un singur cal. Mai nimerit era să stăm pe loc şi să facem focul, ca să ne poată găsi ceilalţi mai uşor. După un timp fulgerele încetară să mai lumineze şi întunericul se făcu şi mai adânc. M'am apropiat de Caterinca şi mi-am pus uşurel mâna pe umărul ei :

— Hai, scoală, că nu mai e nimic ! Nu-ţi mai fie frică !

— Nu mi-e frică... M'am speriat numai la început, c'a venit aşa pe neaşteptate...

— Foarte bine. Acum hai să strângem vreascurile şi să ieşim.

Pe mine, drept să vă spun, nu prea mă îndemna inima să ies de-acolo, dar i-am spus c'o să adun cu Paşca vreascurile aruncate de unchiul Mişa şi de Ghenca şi ea, în timpul ăsta, să aprindă focul chiar la intrare, ca să se vadă de departe.

— Bine — îmi răspunse Caterinca — numai să nu staţi prea mult, fiindcă o să tune iar şi nu-i bine să fii singur pe furtună...

Noi am cam zăbovit, dar când ne-am întors am găsit focul aprins. Caterinca mai aruncă o mână de vreascuri şi o clipă flacăra se micşoră pentru a se înălţa apoi ca o coloană luminoasă, spre cer. Văgăuna era mică şi nu aducea nici pe departe cu peştera la care visase Caterinca. Era doar o scobitură ceva mai adâncă în munte.

Terminasem toată treaba, dar unchiul Mişa şi Ghenca tot nu se întorseseră. Caterinca şi Paşca îşi cam pierduseră curajul. Eu, ce să mai vorbesc ! Dar ca să-i mai îmbărbătez, le-am spus că n'ar fi rău să facă de mâncare până mă duc eu la Tija după apă.

Tocmai începusem coborîşul povârnişului, când auzii un sgomot în faţa mea şi din beznă răsări Zviozdocica, pe care Ghenca şi unchiul Mişa o ţineau de dârlogî.

— Încotro ? mă întrebă unchiul Mişa.

— După apă !

— Nu-i vremea de mers după apă... Ia te uită ce vine...

Într'adevăr, printre norii plumburii care se ridicau spre apus strălucea acum o lumină purpurie, iar în adâncul acestei lumini se făcuse o spărtură, ca o gaură mare, deschisă în cerul nemărginit.

Ne-am urcat repede spre văgăună. Noroc că am ajuns tocmai la timp, pentrucă cerul fu deodată luminat de flăcări orbitoare şi se despică în două, vuind. În clipa următoare se stârni un vânt sălbatic şi fulgerele se deslănţuiră din nou. În lumina lor albastră şi tremurătoare, văzui copacii plecându-se adânc unii peste alţii şi sus, foarte sus, văzui sburând ca nişte sdrenţe luate de furtună crengi rupte. Apoi totul se potoli, dar nu pentru multă vreme. Din depărtare răzbi până la noi un sgomot uniform şi monoton.

— Primejdia abia acum începe ! spuse unchiul Mişa.

Într'adevăr, sgomotul venea mereu crescând. Se răcori şi baierile cerului se rupseră, slobozind o ploaie repede şi deasă, în care nu mai puteai desluşi unele de altele şuvoaiele de apă care se revărsau în torente, ca o adevărată cascadă.

— Ce s'ar fi întâmplat dacă furtuna asta ne-ar fi prins lângă râu ! ne spuse unchiul Mişa. Da, dragii mei exploratori : expediţia noastră nu-i o simplă plimbare... Ei, dar ce se-aude ? Pe ziua de azi nu mai mâncăm ? Nu ştiu ce părere aveţi voi, dar mie mi-e o foame de lup !

Am ţinut ceainicul în ploaie şi într'o clipă s'a umplut până la gură. Programul zilei aceleia se răsturnase cu susul în jos : am mâncat la o singură masă şi prânzul şi cina !

Acum ploaia nu mai cădea în rafale, dar tot turna cu găleata. Pe tot povârnişul, atât cât ne îngăduiau flăcările focului să pătrundem întunericul, se vedeau şuvoaie spumegânde care alergau nebuneşte.

— Parcă-i potopul ! şopti Paşca.

— Da' de unde ştii ? L-ai văzut ? întrebă Caterinca.

— De văzut, nu l-am văzut, dar mi-a povestit bunica.

— N'a fost niciun potop ! am spus eu hotărît. Povestea cu potopul e o născocire a religiei !

— Ba a fost — mă lămuri unchiul Mişa — numai că nu la vremea aceea şi nu aşa cum l-au descris cărţile bisericeşti. Potopul a avut loc într'o vreme în care nu era nicio vietate pe pământ şi a ţinut, nu patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, ci milioane de ani... Ştiţi că, la început, nu existau pe pământ nici pietre, nici metale; totul era topit într'o singură masă compactă. Pe vremea aceea nu era apă deloc, fiincă apa fierbe la o sută de grade, şi pe atunci temperatura ajungea pe pământ la câteva mii de grade. Vaporii de apă se ridicau în straturile de sus ale atmosferei, unde aveau loc mereu furtuni cu mult mai groaznice decât cea de acum. Ploaia nu ajungea însă până la pământ, fiindcă se prefăcea în aburi înainte de a atinge suprafaţa globului. Încetul cu încetul, pământul prinse o scoarţă tare şi numai atunci se revărsă apa peste el. Toată suprafaţa pământului se acoperi de ape. A fost un potop adevărat, un potop groaznic. Cum ajungea pe scoarţa încă încinsă, apa începea să fiarbă şi se prefăcea în aburi deşi, care se ridicau în văzduh, pentru a cădea apoi din nou pe pământ sub formă de ploaie. Circuitul acesta al apei clocotinde încetă numai când pământul se acoperi cu un ocean întins...

— Ei, şi pe urmă ?

— Pe urmă, a început formarea munţilor sau orogeneza, cum spun geologii. Globul pământesc începuse să se răcească şi, odată cu aceasta, îşi micşora volumul. Micşorându-şi volumul, scoarţa întărită se rupea şi se strângea, sbârcindu-se ca o coajă de cartof copt. Dar pentrucă sbârciturile erau mai grele decât locurile netede, ele se prăbuşeau în masa aceea topită, care se numeşte magmă. O parte a scoarţei se cufunda, alta se umfla şi se ridica ; aveau loc mereu noi ruperi şi sbârcituri — se ridicau noi munţi. Asta a ţinut vreme îndelungată : munţii se surpau, apa ducea sfărâmăturile lor în ocean, iar pe fundul lui se alcătuiau mereu alte roci sedimentare. Când se strângeau prea multe, fundul mării se prăbuşea sub greutatea lor, iar deasupra se aşterneau mereu alte şi alte straturi de roci sedimentare. Apoi fundul mării se prefăcu în uscat, şi munţii pieriră sub apă. Magma se revărsa în afară prin crăpăturile scoarţei, alcătuind noi munţi. Marea şi uscatul îşi schimbau adesea locul şi o parte a scoarţei pământului putea fi când sub apă, când la suprafaţă. Apoi se iviră plantele şi animalele, care luară parte şi ele la formarea scoarţei. Multe dintre straturile pământului sunt o urmare a existenţei lor.

— Dar omul unde era ?

— Omul nu era încă pe atunci. El a apărut mult mai târziu.

— Dar noi, adică locurile noastre, erau şi ele sub apă ?

— În timpuri foarte îndepărtate, sigur că erau. Dar pe urmă, nu s'au mai cufundat...

Afară ploua, ploua întruna. Am adormit în sgomotul monoton, mereu acelaşi, care nu mai contenea...