Firul timpului apărut în nr. 14 din acest an a fost dedicat unei anumite insuficienţe de viziune chiar şi a micilor grupuri comuniste antistaliniste asupra celor două puncte ale chestiunii agrare şi naţionale, culminând cu negarea importanţei istorice a mişcărilor ţăranilor proprietari şi ale naţionalităţilor supuse.
De chestiunea naţionalităţilor, ca şi de cea a rasei, strâns legată de ea, s-a ocupat raportul la reuniunea de la Trieste din 29-30 august 1953. Cerut de ascultători să fie publicat imediat pe larg, acest raport a ocupat locul Firelor timpului în nr. 16, 17, 18, 19 şi 20... şi poate puţin spaţiu în plus!
Nu este absolut garantat că o redactare atât de vastă conţine chiar tot ceea ce s-a spus la Trieste şi nici că tot ceea ce s-a scris în raport a fost expus verbal. Asta nu înseamnă nimic: nu era vorba de un discurs istoric şi cu atât mai puţin de un orator istoric. Din aceştia găsiţi pe la toate colţurile de stradă.
În ciuda volumului de cuvinte şi de tipăritură, problema nu a fost, nu spunem epuizată, dar nici măcar tratată până la capăt. Chestiunea istorică a luptelor pentru naţionalităţi şi a atitudinii — în doctrină şi în politică — comuniştilor faţă de ele s-a limitat la aria europeană, a cărei graniţă geografică am fixat-o totuşi nu la Urali, ci la Nipru (spre sud, şi spre nord la Onega, grosso modo [în linii mari], se înţelege), şi a cărei graniţă istorică (în ceea ce priveşte sprijinul politic pentru mişcările de independenţă) la perioada 1789—1871. Rămâne de tratat aria asiatică şi, în general, problema raselor care nu sunt albe, pentru a stabili că o perioadă analogă, deschisă cam când cealaltă se închidea, trebuie încă să se închidă. Cu diferenţa notabilă că acea perioadă albă coincidea cu faza capitalismului născând, aceasta colorată o însoţeşte pe cea a capitalismului imperialist şi parazitar. Oricum, nu ar folosi la nimic să facem pe daltoniştii. Prin urmare, următoarea reuniune va aborda tema: imperialismul şi chestiunea orientală şi colonială.
Nu este rară observaţia că expunerile de acest tip sunt greoaie şi sâcâitoare, în timp ce atât de apetisante şi ademenitoare sunt subiectele „cu adevărat politice“ despre manevrele şi comportamentul şefilor de stat şi de partide şi despre modul în care derularea proceselor lor fiziologice personale modelează destinul umanităţii. Nu putem avea decât un răspuns dat de un termen din lingvistica devenită deja internaţională şi pe care toţi îl înţeleg de când marinarii americani frecventează venerele indigene: Sorry! Vom continua aşa, oricât ni s-ar cânta această muzică veche. Nu avem altă monedă de schimb.
Şi asta se reduce la o chestiune de clasă. Cine a lucrat cât de puţin la propaganda şi agitaţia în rândurile clasei muncitoare ştie cum poziţiile teribil de originale ale marxismului revoluţionar, cu concluziile lor decisiv diferite de ceea ce au băgat în capul celor instruiţi biserica, şcoala, armata, cultura, literatura şi ştiinţa, sunt însuşite cu o siguranţă incredibilă, în timp ce abia o dată la un milion intră (provizoriu) în craniul intelectualului.
Alarma a fost dată la timp când a apărut prostul obicei ca, pentru a face mai repede propagandă şi agitaţie, să se folosească în rândurile proletare termeni şi teze comune, curgătoare, acceptate de toţi, paralele cu cele ale preotului paroh, ale învăţătorului, ale caporalului, ale savantului, ale scriitorului şi ale omului de ştiinţă, pentru ca apoi să se facă jocul comod că, pe platforma comună a unor adevăruri sacrosancte de neclintit, îi găseam pe toţi aceştia în culpă şi îi prindeam cu mâţa-n sac, cu un succes „cu adevărat politic“.
Rezultatele sunt astăzi evidente şi nu vrem să spunem prin aceasta că, schimbând metoda de propagandă, de oratorie sau de presă, se dă o direcţie diferită evenimentelor. Adevărul este că, într-o fază istorică în care vechea societate miroase a cadavru, dar membrele sale purulente încă păşesc pe corpurile noastre cu greutatea lor imens crescută, este logic să se determine acel mod sordid în care conducătorii vânduţi pretind să i se vorbească proletariatului.
Cu cât cineva este mai îmbibat de cultura proprie acestei societăţi, cu atât este mai îmbibat de putreziciune. Creierul proaspăt al omului care munceşte cu muşchii şi simte pe aceştia usturimea loviturilor de bici ale exploatării rezistă mai mult timp. Astăzi totuşi capitalismul, infectat, dar gigantic, este capabil să-l asalteze cu droguri şi, din păcate, cu un ciolan mai mare de ros. Dar creierul intelectualului, care a funcţionat mereu, chiar şi în ritmuri impuse, în iluzia de a-şi garanta „l’arte lieggia“ — meseria puţin grea — în câteva decenii este o maşinărie uzată. Un prezbitism al minţii îi afectează pe lucrătorii intelectuali de astăzi, care au doar forţa de a repeta operaţiuni obişnuite, de a continua pe şinele unei vechi rutine, nu pot înfrunta şi nici rezolva o problemă nouă şi, chiar şi atunci când făcuseră în viaţa lor eforturi anterioare în sensul subminării vechii culturi, sunt reabsorbiţi în ea şi în influenţele ei puternice. Prezbitism şi surditate mentală: care îi obligă să vorbească prefăcându-se că au auzit şi să scrie prefăcându-se că au citit, ceea ce se poate face doar rumegând aceleaşi cântece vechi.
Masa şi puterea, chiar şi inerţială, a capitalului în istorie sunt gigantice. Dacă ar trebui să ne salveze lumina gândirii, am fi futuţi [saremmo fottuti]. Dar cercetarea fizică asupra comportamentului materiei, chiar şi a celei vii, ne-a asigurat că — în sfârşit — surzii vor auzi şi orbii vor vedea.
Opinia foarte curentă asupra „chestiunii agrare“ este aceasta: Marx îşi bazase întreaga critică a societăţii actuale de economie privată şi calea pentru realizarea programului viitoarei societăţi comuniste pe ciocnirea forţelor capitaliştilor industriali şi ale muncitorilor salariaţi din fabrici — întrucât o atare formă, cu o mişcare copleşitoare, le înghiţea pe toate celelalte ale producţiei sociale. Lenin a venit să inoveze şi să schimbe totul, aducând în prim-plan ciocnirea forţelor dintre micul ţăran şi proprietarul funciar şi demonstrând că aceasta putea ocupa un loc egal — dacă nu superior — celui al luptei industriale, în dinamica revoluţiei. Fireşte, pentru filistin, ştim care este lucrul decisiv: Lenin nu s-a limitat să o scrie şi să o spună, ci a „făcut“ o revoluţie cu forţele ţărăneşti, singura care a triumfat din punct de vedere istoric! Şi nu-i rămâne decât să aleagă între aceste două alternative: leninismul este revoluţia ţărănească pusă înaintea celei muncitoreşti — sau: leninismul este descoperirea modului de a-i prosti pe ţărani pentru ca ei să înfăptuiască revoluţia muncitorească (aşa cum liberalismul a fost descoperirea modului de a-i prosti şi pe ţărani şi pe muncitori pentru ca ei să înfăptuiască revoluţia capitalistă).
Or, noi spunem că toate acestea sunt false. Nu o spunem noi, ci o spune Lenin. Acesta, în toate polemicile sale istorice şi puternice în materie agrară, nu face decât să se bată împotriva pseudo-marxiştilor ruşi şi din toate ţările care tratează chestiunea agrară şi demonstrează aberaţiile lor incomensurabile în toate punctele în care pretind că elaborează o teorie asupra unor probleme neglijate de Marx, sau, şi mai rău, că vor să corecteze erorile lui Marx.
Lenin spune că Marx a tratat în mod original şi complet chestiunea agrară. Nu o spune Lenin... o spune Marx. Şi într-adevăr, cu metoda proprie şcolii noastre, aceeaşi care a servit pretutindeni pentru a-i biciui pe social-trădătorii din 1914—18, aceeaşi care a servit pentru a reitera doctrina statului şi a dictaturii proletare, Lenin îi striveşte pe aceştia sub o avalanşă de citate din capitolele care tratează în mod expres chestiunea agrară, care sunt cele fundamentale şi nu cele accesorii, din volumul al III-lea al Capitalului şi din istoria Teoriilor asupra plusvalorii, care trebuia să fie al IV-lea şi care astăzi este difuzat sub titlul de Istoria doctrinelor economice. Dar unde mai pui la socoteală toate pasajele şi paragrafele întregi din primul şi al II-lea volum al Capitalului, din operele istorice despre Franţa şi Germania, din scrierile lui Engels despre Germania, despre Războiul ţărănesc etc., şi multe scrisori clasice din Corespondenţă, cum ar fi cea care a explicat faimosul Tablou al lui Quesnay, tratat pe larg în Anti-Dühring? Au scris despre chestiunea agrară cu siguranţă de două ori mai multe pagini decât despre chestiunea industrială.
Dacă Lenin se ia de cei care „umplu golurile“, nu este mai puţin muşcător cu „rectificatorii“, deoarece, dacă primii sunt cei care nu au citit, cei din urmă sunt cei care au citit, dar nu au înţeles o iotă. Şi, cu o răbdare enormă şi cu o muncă egală în volum şi în putere, Lenin explică neobosit ceea ce ei nu au înţeles din Marx, reafirmându-şi la fiecare pagină absoluta sa ortodoxie.
Aceşti domni, de fapt, pentru a-şi vinde inepţiile se folosesc de eticheta obişnuită: ei nu sunt „dogmatici“. Există două moduri de a nu fi dogmatic: acela de a te fi ridicat deasupra dogmei şi acela de a nu fi ajuns la înălţimea dogmei. Din a doua categorie, noi, ca şi Lenin, am văzut miriade, din prima nu vom spune doar Lenin însuşi, ci foarte, foarte puţini. Şi atunci, primii fac un pas înainte dacă repetă bine pe de rost doctrinioara şi o lasă baltă cu aerele de superioritate.
În ceea ce ne priveşte, nu considerăm deloc cuvântul dogmatic ca pe o ofensă. Dar să vorbească Lenin: este timpul. Lucrarea din 1901 despre Problema agrară şi „criticii lui Marx“ (Vladimir este cel care îi pune între ghilimele) se deschide astfel:
„«...A încerca să dovedeşti... că marxismul dogmatic în domeniul problemelor agrare este scos de pe poziţii înseamnă a bate la o uşă deschisă»... Această afirmaţie a fost făcută anul trecut, în «Russkoe Bogatstvo», de d-l V. Cernov. [Viitorul oportunist neruşinat. Şi Lenin continuă:] Ciudată însuşire mai are şi acest «marxism dogmatic»! Iată că au trecut mulţi ani de când oameni învăţaţi şi foarte învăţaţi din Europa declară plini de emfază (iar diverşi ziarişti şi publicişti repetă şi comentează cu lux de amănunte) că marxismul a şi fost scos de pe poziţiile sale de către «critică» — şi, cu toate acestea, fiecare critic nou se apucă, la rândul său, să bombardeze această poziţie, chipurile, distrusă. D-l V. Cernov, de pildă, [...] «bate la o uşă deschisă», de-a lungul a 240 de pagini încheiate... D-l Bulgakov [vom mai vorbi despre el]... a publicat în acest scop un întreg studiu în două volume [împotriva lucrării Agrarfrage a lui Karl Kautsky, pe atunci marxist ortodox]. De data asta nimeni nu va mai găsi, probabil, nici urme din «marxismul dogmatic», care a fost strivit, nimicit de aceste vrafuri de tipăritură critică“.
Să ne imaginăm dacă, după alţi cincizeci de ani de tiruri de artilerie, şi cu atât mai mult când vedem, pe lângă tunul cu proiectil atomic, că intră în baterie cel cu „fâsuri“ (în termeni parlamentari: cu gloanţe oarbe), nu suntem noi mai hotărâţi ca niciodată să ne declarăm dogmatici şi să ne fie scârbă de toţi candidaţii la statutul de „critici“, fără nicio excepţie.
Ce diferenţă între limbajul lui Lenin şi cel al lui Stalin despre „dogmatici, talmudişti“, sau, cu obişnuitele variaţiuni geniale: „talmudiştii, dogmaticii“. Talmudişti poate, dar nu lingăi, nu renegaţi. Odată, o tovarăşă israelită ne-a rugat să-i găsim un exemplar din Talmud în limba ebraică. L-am pescuit de pe tarabele din Napoli plătind pentru acea raritate câţiva bănuţi; l-am dus la Moscova: ne-am simţit destul de fraieri pentru faptul că nu ştiam să citim din el nici măcar o literă!
În 1899, Lenin a scris o serie de articole împotriva citatului Bulgakov, care condusese o aspră critică a Problemei agrare a lui Kautsky, apărută în Germania în 1890, pentru studiul „tendinţelor agriculturii moderne şi al politicii agrare a socialiştilor“.
Acest Bulgakov, înainte de a se apuca să-l ţesale pe Kautsky, se dedicase stabilirii faptului că şi Marx avea „uneori idei greşite“. Această greşeală, despre care vom vorbi din nou la timpul ei, ar consta în dorinţa de a aplica în agricultură legea scăderii ratei profitului prin îmbunătăţirea compoziţiei organice a capitalului (mai mult capital constant, mai puţin capital variabil — mai multe maşini şi materie, mai puţină muncă umană) valabilă în industrie. Lenin demonstrează valabilitatea legii cu un atare angajament, încât îţi vine în minte cu câtă nepăsare a vrut să o trateze Stalin în cunoscuta sa ultimă scriere teoretică.
Fireşte, Bulgakov se bazează puternic în această materie pe contribuţiile specialiştilor, ale profesorilor de „agronomie“ şi de „economie“:
„[Kautsky dă dovadă de] tot atât de puţină agronomie veritabilă, cât şi economie veritabilă..., în faţa unor serioase probleme ştiinţifice, Kautsky încearcă să se eschiveze prin fraze. [La Kautsky] aceste date [sunt cele privind caracterul agriculturii în epoca feudală] nu sunt însoţite de o analiză [aici voiam să ajungem!] economică. Toate aceste date pot fi găsite în orice manual de economie agricolă“.
Lenin îl dezminte pe Bulgakov în privinţa manualelor ştiinţei oficiale, după ce şi-a dat osteneala să le digere. Citează mai multe; în niciunul
„cititorul nu ar putea găsi tabloul revoluţiei săvârşite de capitalism în agricultură, pentru că nici unul dintre ei nu-şi propune măcar să înfăţişeze un tablou general al trecerii de la gospodăria feudală la cea capitalistă“.
Aici într-adevăr cele două metode intră în contrast. În timp ce tipii ca Bulgakov caută în ştiinţa oficială, generală, care ar fi o bază comună pentru marxişti şi nemarxişti, elementele care le sunt suficiente pentru a trasa faimoasa analiză a procesului aşa cum se desfăşoară în jurul lor şi nu-şi dau seama că pică în fundamentala înşelătorie burgheză de a crede în legile eterne şi raţionale, comune tuturor economiilor, sfărâmată de marxism, şcoala noastră în faţa oricărei probleme se apleacă înainte de toate asupra căutării cheii procesului istoric. Şi abia atunci ajunge să stabilească faptul că pretinsele legi eterne sunt, în schimb, doar legi proprii unui dat şi temporar mod de producţie, în speţă celui capitalist.
Lenin, în modul cel mai hotărât, îl apără pe Kautsky şi îl susţine pentru faptul că a oferit în primul rând caracteristicile distinctive dintre economia feudală şi economia capitalistă, oprindu-se cu mare insistenţă asupra trăsăturilor acelei treceri.
În orice abordare, marxiştii procedează în acest fel: ei nu descriu, ca într-un raport rece birocratic-statistic, ceea ce se zăreşte în jur, ci merg la sursă, la modul de desfăşurare, la dezvoltarea în timp, la originile chiar îndepărtate, astfel încât să stabilească cât de mult există trecător şi efemer în ceea ce savantului obişnuit îi pare etern şi stabil.
Cu siguranţă, marxistului nu-i lipsesc datele „tratatului“ universitar. Oricum, dacă acestea, luate sub o legitimă suspiciune, valorează zece, puterea originală a metodei marxiste valorează cel puţin o sută. Eventuala lipsă a acestor zece este suplinită de câteva ore de consultare, dar resursa specifică a metodei determinismului istoric este o rară cucerire, pentru care este nevoie de generaţii întregi.
Aşadar, specialistul care este la curent cu toate manualele, tratatele, revistele şi monografiile nu ne intimidează cu absolut nimic.
Cercetarea privind schimbarea formelor de producţie şi a economiei agricole, care până într-o epocă foarte avansată au reprezentat partea preponderentă a întregii economii sociale, trebuie extinsă, fără îndoială, nu numai la Evul Mediu, ci la întregul ciclu istoric uman.
Ştiinţa occidentală este astăzi la fel de conformistă faţă de interesele capitalului, pe cât de supusă putea fi cea rusă la ordinele ţarismului. Totuşi, când o asemenea ştiinţă era mai tânără, mai putea fi consultat câte un „autor de tratate“ independent: este suficient să ne întoarcem cu multe decenii în urmă şi să evităm să-i facem publicitate autorului, căci dacă ar fi căutat-o în timpul vieţii, ar fi tipărit şi el baliverne ca şi cei de azi. Să observe cititorul, căruia pentru claritate îi vom oferi câteva pasaje didactice, că este vorba despre un susţinător deschis al unei gestiuni private a exploataţiei agricole, controlată în mod limitat de puterea publică: totuşi, îşi va aminti din Proprietate şi capital, în „Prometeo“, o critică decisă, cu adevărat doar pe baze ştiinţifice, a fărâmiţării moleculare a pământului, cauză de stagnare şi de mizerie infinită. Ceea ce ne interesează aici este să stabilim preeminenţa, într-un subiect atât de complex, a metodei istorice.
„Agricultura este industria extractivă prin excelenţă, deoarece, acţionând în mod variat asupra pământului cu munca umană şi cu capitalul, determină unirea componentelor chimice ale terenului cu cele ale aerului pentru producerea de materii destinate, cu precădere, alimentaţiei umane. În schimb, celelalte industrii extractive, adică vânătoarea, pescuitul, carierele, minele, salinele etc., exploatează produse sau materii deja formate în natură, ocupându-se doar de extragerea lor din sol sau din ape, în stare brută sau modificate în mod variat. La rândul lor, industriile extractive furnizează celor manufacturiere materiile prime pe care acestea le transformă în mod variat în produse utile nevoilor umane. La rândul ei, agricultura alimentează cu produsele sale unele dintre aceste industrii... Industria agrară se caracterizează prin prevalenţa în activitatea ei a forţelor naturale, reprezentate de productivitatea terenului însuşi (compoziţie, aşezare, expunere etc.) şi de condiţiile climatice ale locului. În timp ce industria manufacturieră îşi poate amplasa oriunde instalaţiile, faptul că terenul este inamovibil şi indestructibil (în general) creează un grad ridicat de limitare... Acest fapt are o importanţă excepţională... în disciplina noastră... are o influenţă capitală asupra constituţiei economice a societăţii, asupra condiţiilor şi a gradului de bunăstare al membrilor săi“.
Aici tratatul pe care îl cităm face deja aluzie, pe lângă factorul limitării pământului, şi la cel al aşa-numitei fertilităţi descrescătoare, despre care a existat o polemică vie între Bulgakov şi Lenin şi pe care o vom reconstitui în legătură cu teoriile lui Ricardo şi ale lui Marx.
Imediat după aceea, elementul istoric este chemat să-l clarifice pe cel social:
„Folosinţa pământului are loc astăzi în cea mai mare măsură prin intermediul proprietăţii sale individuale, astfel încât nu există nicio porţiune, oricât de mică şi chiar cu totul neproductivă, fără să existe cineva care să aibă dreptul de a dispune liber de ea. Se poate spune că a dispărut din ţările civilizate sau aflate sub dominaţia unor naţiuni de acest fel pământul liber, pe care un prim venit se putea stabili fără nicio opoziţie. Acolo unde rămân spaţii cultivabile, statele s-au declarat proprietare ale acestora şi nu le concesionează decât cu titlu oneros. Însă constituirea proprietăţii individuale atât de absolute şi extinse, cum este acum în multe ţări, se poate numi un fapt destul de recent; şi pretutindeni, într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, pământul a fost în cea mai mare parte în folosinţă colectivă a unor grupuri familiale sau demografice. A existat apoi un timp în care pământul era, dacă nu liber în sensul că oricine se putea stabili unde dorea, supus folosinţei colective, astfel încât toţi participau la exploatarea sa fără a trebui să plătească o rentă oarecare sau să cedeze unor terţi o parte din produs“.
Vom omite descrierea tranziţiei la diferite popoare, cum ar fi germanii, cu prevalenţa terenurilor de uz civic şi de domeniu public, şi a dezvoltării complete a sistemului alodial (posesiune privată) la latini. Pentru o lungă perioadă, în timp ce pământul nu era obiect de valoare, erau în schimb vitele pe care fiecare le păştea pe un spaţiu comun tuturor. Pământul nu era încă un articol de comerţ, vitele da: dovada stă şi în faptul că cuvântul bani (pecunia) derivă din pecus, care înseamnă vite.
Germanii, fiind încă puţin numeroşi pe pământuri vaste, spre deosebire de numeroşii şi avansaţii colonişti romani, foloseau secularul şi milenarul sistem al celor trei câmpuri, despre care vorbeşte adesea Lenin. Acesta consta în cultivarea prin rotaţie anuală, de către fiecare grup familial, a trei parcele de arie egală: una cu grâu, una cu secară sau orz sau ovăz, una lăsată în repaus (pârloagă). Timp de un an pământul este exploatat cu cea mai nutritivă dintre cereale, grâul, care îi sustrage aproape toate elementele sale utile, pentru un alt an cu cultivarea mai puţin bogată a unor cereale cu o putere alimentară mai mică, pentru un al treilea an nu i se cere nimic, pentru a i se putea reproduce resursele chimice; într-o fază avansată este lucrat oricum pentru a permite aerului atmosferic să circule şi se lasă pe teren, fără a fi culese, ierburile spontane.
Textul aminteşte apoi că proprietatea privată, dacă s-a născut în unele cazuri dintr-o împărţire a terenului colectiv între familii, a fost generată şi ca efect al violenţei, sclaviei şi cuceririi. După cum am amintit de atâtea ori la Engels, destul de târziu dispare la popoarele germanice cultivarea în comun: dacă în Italia, în schimb, împărţirea individuală este chiar preromană (şi odată cu ea Zeul Terminus, care făcea posesia sacră şi inviolabilă), acest lucru se datorează cunoaşterii foarte îndepărtate a unor culturi care o depăşesc pe cea cerealieră: viţa de vie, măslinul, pomii fructiferi, primele irigaţii.
Nu vom cita din nou pasajele istorice despre relaţia medievală, despre populaţiile puse sub protecţia seniorului şi războinicului, în schimbul obligaţiei de serviciu personal, şi nici pe cele despre slaba influenţă şi rapida dispariţie a formelor feudale în Italia, rămânându-le acestora un interval prea scurt între căderea imperiului bizantin şi epoca Comunelor, care a implicat o agricultură extrem de intensivă (livezi şi grădini) sau de-a dreptul pe deplin capitalistă.
Lenin, aşadar, îi reproşează lui Bulgakov că a considerat de prisos studiul lui Kautsky despre relaţiile feudale şi îl reproduce şi îl comentează în multe pasaje, ca fiind o lucrare remarcabilă. Nu e greu de văzut ce greutate are „distincţia“ retrospectivă dintre forma non-capitalistă şi cea capitalistă: ea face atâta lumină asupra distincţiei prospective. Folosind metoda şi stilul firului timpului, noi ne-am sprijinit atât de mult pe „ieri“ pentru a face înţeles „mâine“ şi pentru a demasca un „astăzi“ cât se poate de banal, vândut drept „mâine“. Vedem imediat că multe teze ale lui Kautsky pe care Lenin le repune pe tapet împotriva obiecţiilor lui Bulgakov nu sunt decât cele pe care le-am folosit în Dialogul cu Stalin, arătând caracterul capitalist al economiei agrare ruse.
Potrivit frumoasei fraze sintetice a lui Marx, relaţia feudală diferă de cea modernă prin aceea că şerbul îi aducea stăpânului — prin zile de muncă în grădina sa şi cu cote din produsul micului său teren — o rentă în produse sau în muncă (şi ne aflam din acest motiv într-o economie naturală); în timp ce stăpânul modern al pământului, proprietarul funciar, se bucură de o rentă în bani. Supravieţuieşte, este adevărat, astăzi arendarea în parte, în care ţăranul depune proprietarului nu o arendă în bani, ci o anumită cotă-parte din produs: nu se înţelege cum un atare sistem poate fi atât de lăudat de pretinşii şi fanfaronii extirpatori de forme feudale, dacă el este tocmai o formă exterioară semifeudală. Cert este, însă, că din ce în ce mai mult proprietarii cer de la arendaşii în parte, sau dijmaşi, nu incomodele produse în natură, ci echivalentul lor la preţul pieţei. Acest sistem, tocmai pentru că nu este cu totul capitalist, este puţin mai uman, în măsura în care cultivatorul este acoperit de riscul de a trebui să plătească aceeaşi contribuţie şi în anul bogat şi în cel sărac.
Oricum, renta în bani a luat locul rentei în servicii şi în produse, iar în acelaşi timp posesiunea funciară din inalienabilă a devenit alienabilă, muncitorul agricol, dintr-un om legat de glie, a devenit „liber“.
Un atare proces, la începuturile sale, nu este însă determinat doar de ineluctabila exigenţă de a da un debuşeu benefic forţelor de producţie manufacturiere, ci este însoţit şi de un avânt egal al forţelor de producţie agrare.
Lenin citează din Kautsky:
„În epoca feudală nu a existat altă agricultură în afară de cea mică, deoarece moşierul îşi lucra ogoarele tot cu inventarul ţăranului. Capitalismul a creat pentru prima oară posibilitatea de a organiza în agricultură marea producţie, care este mai raţională din punct de vedere tehnic decât mica producţie“.
Aici se atinge problema micii şi marii producţii agricole, asupra căreia Lenin se năpusteşte nu mai puţin viguros împotriva criticilor lui Bulgakov.
Lenin relatează că în capitolul al cincilea se expune teoria marxistă a valorii, a profitului şi a rentei, la care acest studiu va face pe larg apel la timpul său. Dar Lenin, în timp ce îl ia în derâdere pe Bulgakov care vorbeşte despre agricultură capitalistă doar în măsura în care burghezia industrială şi comercială a preluat puterea în locul aristocraţiei funciare, stabileşte clar că în marxism agricultura actuală devine capitalistă în structura sa economică internă, pentru că forma trece de la a fi naturală la a fi mercantilă.
Trebuie recunoscut că atunci, în tinereţe, Karl Kautsky enunţa tezele marxiste cu o exactitate magistrală:
„Fără bani, producţia agricolă modernă este cu neputinţă sau, ceea ce este acelaşi lucru, ea este cu neputinţă fără capital. Într-adevăr, în condiţiile modului de producţie actual, orice sumă de bani care nu serveşte pentru consumul individual poate fi transformată în capital, adică într-o valoare care produce plusvaloare, şi de regulă într-adevăr se transformă în capital. Producţia agricolă modernă este, prin urmare, o producţie capitalistă“.
Aşadar, economia agrară feudală, caracterizată printre altele prin suprapunerea muncii pământului cu industria casnică minimă, aşa cum subliniază bine Kautsky, ţine producţia rurală departe de piaţă. Economia capitalistă atrage mica exploataţie ţărănească în vârtejul mercantil. Şi
„cu cât agricultura capătă un caracter capitalist tot mai pronunţat, cu atât ea dezvoltă într-o măsură mai mare deosebirea calitativă dintre tehnica micii producţii şi cea a marii producţii“.
„În agricultura precapitalistă (reiterează Lenin) nu exista această deosebire calitativă“.
Analiza care arată cum pretinsa independenţă a exploataţiei extrem de mici nu duce decât la o imensă povară de muncă în plus pentru „proprietarul“ peticului de pământ, va veni la timpul ei, şi este de altfel practic evidentă. Importante sunt consideraţiile asupra muncii agricole cooperative, despre care există multe exemple în perioada capitalistă, la fel cum pe de altă parte (Marx o spune deja în 1851) în limitele capitaliste nu se poate miza pe dispariţia micii producţii în agricultură:
„Se ştie câtă zarvă fac în jurul asociaţiilor de mici agricultori ideologii micii burghezii în general şi narodnicii ruşi în special... De aceea este cu atât mai mare însemnătatea excelentei analize a rolului asociaţiilor pe care o găsim în cartea lui Kautsky. Asociaţiile de mici agricultori constituie, desigur, o verigă a progresului economic, dar ele exprimă trecerea la capitalism (Fortschritt zum Kapitalismus) şi nicidecum spre colectivism, cum se crede şi se afirmă deseori“ (cursivul este în original).
Pietrele de temelie marxiste ale evaluării tranziţiei dintre modurile de producţie agrară sunt deci elementele substanţiale pentru a judeca actuala agricultură rusă — precum şi prosteasca opinie populară mondială despre un Lenin împărţitor de pământuri către micii ţărani.
În toate doctrinele despre economia agrară întâlnim, în luptă între ele, două poziţii. Una pune pe primul plan forţele naturale şi deci pământul, cealaltă pune pe primul plan munca agricultorului, şi deci omul. Cine ne hrăneşte mai mult, natura sau arta?, ar fi spus Dante.
Marea divergenţă este clarificată în istoria pe care ne-a dat-o Marx, fie ea şi fragmentară (şi reconstituită de acelaşi Kautsky), a doctrinelor economice. Polemica apare cu privire la sursele avuţiei, şi nu este foarte clar la primii autori dacă se vorbeşte de avuţia personală a indivizilor sau de avuţia naţiunii. Prima burghezie inovatoare, îndrăzneaţă şi revoluţionară este la fel de avântată spre postulatul său de libertate personală ca şi spre cel de libertate naţională şi îi place să prezinte ca fiind îndreptată spre binele patriei munca sa minunată pentru triumful individualismului. În spatele acestui fapt se ascunde, într-adevăr, simţul ei de clasă, identificarea clasei capitaliştilor cu umanitatea.
Ultimii feudali şi primii burghezi sunt încă pentru teoria care dă dreptate naturii, pământului ca singure surse ale avuţiei. Şcoala capitalistă clasică va declara munca drept sursă a oricărei avuţii.
Este cunoscut şi indiscutabil că marxismul se plasează de partea celor din urmă: şi într-adevăr teoria lui Marx ne va conduce la rezultatul că renta funciară nu este un dar al naturii pentru proprietar, legat de ocuparea de către acesta a unui cuantum de sol, ci doar o fracţiune din plusvaloare, adică munca prestată de muncitorii agricoli dar neplătită prin remuneraţia lor în bani, sau salariu.
Dar aici trebuie clarificată obişnuita neînţelegere cu privire la anvergura teoriei valorii. Ea nu este o explicaţie rece a economiei moderne, ci o demonstraţie a insustenabilităţii sale istorice, a imposibilităţii sale de a atinge un „regim de echilibru stabil“. Ea este demonstraţia necesităţii instaurării comunismului, dar nu o descriere a economiei comuniste, decât prin efect dialectic; nicidecum în sensul că, odată eliminată plusvaloarea şi lăsată valoarea, revendicarea noastră va fi satisfăcută. În economia oamenilor cu muncă asociată nu mai există valori şi nu mai există avuţii; şi îşi pierde sensul căutarea originii lor în natură sau în efortul uman.
Dacă un câmp, fără a fi arat şi fără alte operaţiuni, ar produce ciclic pâine, la fel ca faimosul arbore tropical, iată că am avea o rentă a naturii. Dar Lenin, în timp ce-l desfiinţează pe Bulgakov, se înfurie împotriva acestor basme, care stau la baza faimoasei teoreme a productivităţii descrescânde. Nu s-a mâncat niciodată fără a se fi muncit:
„Că omul primitiv obţinea toate cele necesare ca pe un dar liber al naturii, ăsta-i un basm prostesc... Înaintea noastră n-a existat niciun secol de aur, şi omul primitiv era cu totul copleşit de greutăţile existenţei, de greutăţile luptei cu natura“.
Acest lucru nu contrastează deloc cu legătura dintre tradiţiile naive ale unei epoci fără uri şi ranchiuni şi comunismul primitiv, fără urmă de proprietate privată: era un comunism de muncă, în care toţi munceau pentru toţi, iar „limitarea pământului“, care nu apăruse încă în raport cu numărul oamenilor, îi stătea la bază. Dar, mai departe, Lenin face o distincţie esenţială între limitarea pământului ca obiect al producţiei şi limitarea acestuia ca obiect al dreptului de proprietate. Ajunşi în epoca capitalistă, gestionarea pământului se face prin întreprinderi private de muncă, dar limitarea legală, alodială romană, adică monopolul nu al gestiunii, ci al dreptului de proprietate, al dreptului de a preleva rentă funciară (notaţi: monopol egal proprietate, nu doar egal mare proprietate; monopolul funciar, baza rentei, înseamnă delimitare, demarcare a oricărui spaţiu de teren agricol), un atare monopol, fără a ieşi din modul capitalist, poate fi transferat statului. Aşadar, încă un citat, al nu ştiu câtelea, dovedeşte că pentru marxismul cel mai autentic şi coerent
„ne putem foarte bine închipui o organizare pur capitalistă a agriculturii din care să lipsească cu desăvârşire proprietatea particulară asupra pământului, în care pământul să se afle în proprietatea statului sau a obştilor etc.“.
Cu toate acestea, discuţia dacă originea avuţiei agrare îşi are originea în muncă sau în forţa naturală, fie ea cea a clasei proprietarilor de pământuri sau a fetişului „naţiune“, se limitează la descifrarea economiilor de repartiţie privată şi de exploatare. Iar în acest sens este centrală teza că totul provine din însuşirea de către o clasă a muncii alteia, atât în producţia feudală, cât şi în cea capitalistă.
Acest lucru nu exclude ca, în economia viitoare, care se va concretiza într-o apărare raţională a speciei împotriva, aşa cum spunea viguros Lenin, naturii, victoria împotriva acestei mame vitrege să poată ajunge până într-acolo încât totul să provină de la ea.
Dacă obositoarea cultivare a grâului face ca trupul nostru să fie hrănit, menţinut cald de viaţă, datorită transferului în el, după cicluri închise de chimism în bilanţ perfect (cărora le refuzăm în mod iraţional propria noastră carcasă), a unei mici cote din energia pe care soarele o iradiază în spaţiu şi pentru care cere un preţ la fel de inexistent atât pentru partea care loveşte sfera terestră, cât şi pentru acea imensitate care călătoreşte spre vidurile glaciale interstelare fără a întâlni ecrane; dacă vom putea cultiva cu plugul şi înlocui boul (care încheiase cu Febus Apollo [1] un contract de felul nostru) cu maşina; dacă acestei maşini nu-i vom aduce naftă (care, la rândul ei, este şi ea veche căldură solară „donată“ şi pusă la depozit în băncile subsolului), ci acea energie hidroelectrică ce ne vine anual dintr-un tribut constant plătit mereu nouă de marele astru, atunci, atunci... Va rămâne, veţi spune, în seama omului munca organizatorică, de conducere, învârtirea comutatoarelor întrerupătoarelor. Dar s-a spus recent că o maşină a maşinii îl va înlocui pe om la manetele acesteia, după ce va fi înregistrat cu procese electronice comportamentul efectiv al omului, trucul care îl distinge, pentru a-l retransmite identic. Atunci, într-adevăr, natura ne va da totul, începând cu tava cu micul dejun, care va sosi fără să ne-o aducă nimeni.
Când nimeni nu va mai munci, se va fi atins scopul ca toţi să trăim din rentă. Atunci vom trăi nu muncind, ci furând de la mama natură. Astăzi nu există rentă pentru nici măcar un singur individ care să nu fie furată din munca omului. Le refuzăm hoţilor alibiul ştiinţei economice: corpul delict nu l-am sustras de la nimeni, este un dar divin al naturii, o rază plecată pe adresa mea de la Steaua de foc, care se roteşte şi străluceşte în Cer.
Iată Teoria despre Renta funciară.
[1]. Trimiterea la Febus Apollo (zeul soarelui şi al luminii în mitologia greco-romană) este o metaforă ironică a lui Bordiga, o continuare a ideii din fraza anterioară: la fel cum omul îşi extrage energia vitală din radiaţia solară gratuită prin intermediul hranei, şi boul „a semnat un contract“ cu soarele, obţinându-şi forţa musculară agricolă prin acelaşi ciclu natural.