Definiţia modului şi a epocii de producţie capitaliste nu rezidă doar în fabricarea obiectelor manufacturate de către muncitori concentraţi la un loc, şi nu izolaţi ca până atunci, şi în încetarea apartenenţei produsului la muncitor.
Capitalismul se defineşte şi prin introducerea caracterului mercantil pentru produsele pământului şi pentru pământul însuşi — şi aceasta chiar şi atunci când produsul agricol rămâne la cel care-l munceşte, ca în mica cultură ţărănească.
În linii foarte generale, se poate spune că manufactură fără piaţă şi fără monedă nu a existat niciodată din punct de vedere istoric, chiar şi înainte ca munca meşteşugarului parcelar să lase locul marii prelucrări. Cel puţin trocul trebuie să existe, acolo unde un om trăieşte doar din activitatea de a produce, să zicem, mereu sape sau mereu pantofi: el va trebui să le schimbe pe acestea pe alimentele sale.
Trocul, schimbul, piaţa şi moneda au apărut, de fapt, atunci când diferenţierea tehnicii de producţie, pe de o parte, şi a gamei de nevoi şi consumuri, pe de altă parte, au dat o mare importanţă producţiei sistematice de manufacturi. Au existat mărfuri înainte ca acestea să iasă din marile întreprinderi ale antreprenorului capitalist: ele au fost produse de sclavii antichităţii clasice pentru ca stăpânul lor să le comercializeze, şi de artizanii liberi din Evul Mediu, care le comercializau ei înşişi.
Mergând înapoi până la primul clan comunist, putem doar constata că, alături de agricultura colectivă şi fără drept personal asupra produselor alimentare, existau unii membri ai comunităţii repartizaţi muncilor meşteşugăreşti: dar aceştia erau hrăniţi din stocul de produse comune şi făureau sapa care trebuia să o înlocuiască pe cea uzată atunci când era nevoie, fără niciun drept de proprietate personală asupra sapei (nici din partea fierarului, nici a celui care dă cu sapa).
Dar din momentul în care a apărut proprietatea privată, aplicată pământului şi chiar aplicată omului însuşi, producţia agrară (incluzând creşterea animalelor domestice) se efectuează în forme multiple şi generalizate fără intervenţia schimbului şi formarea de mărfuri.
În mica cultură familială, pe un câmp de acum delimitat, lucrează toţi membrii ei apţi de muncă şi, cu anumite cicluri, sunt acumulate produsele agrare pe care toţi le consumă. O atare economie trăieşte pe o insulă, după cum s-a spus de atâtea ori, perfect închisă. În sens economic nu intră şi nu iese avuţie sau valoare; în sens fizic nu iese niciun produs al muncii şi intră doar energia termică a radiaţiei solare, care este la fel de aptă să se transforme în chimismul pământului ca şi în forţa muşchilor animali şi umani, şi de asemenea în cunoaştere organizatorică colectivă, pe care sacristiile culturii o numesc Gândire, virtute a Eului — singura unealtă care prin ea însăşi nu serveşte la nimic, sau cel mult ca puţin îngrăşământ, lucru pe care de altfel i-l interzice, după cum se spune, natura sa „spirituală“.
Să presupunem că în insula noastră, sau compartimentul etanş, se stabileşte un echilibru permanent, o stare de regim, între numărul de oameni şi de animale şi extinderea pământului (preainteligentul clan comunist nu făcea copii la întâmplare, din cauza unor mâncărimi existenţiale ale subiectului) fără ca acesta să-şi epuizeze fertilitatea. Atunci debitul şi creditul pământului, în chimismul său ciclic, vor fi într-un echilibru perfect: solul nu va fi dăruit nimic comunităţii vii. Toată energia încorporată, în formele sale succesive, va trebui, într-un stadiu al ciclului, să o asume pe cea a energiei musculare umane şi, dacă vreţi, a energiei organice: creierul este şi el un organ.
Încă din acest caz îndepărtat şi cu excepţia consumului de produse spontane, căruia am văzut câtă importanţă îi acorda Lenin (şi ştim, de asemenea, că băştinaşele împodobite cu flori din insulele fericirii şi ale trândăviei, dintr-unul sau două arhipelaguri din Pacific, sunt de-acum angajate pentru cinematografia americană pe bani grei), se poate declanşa polemica: valorile (pentru moment doar de întrebuinţare şi nu de schimb), le generează Pământul sau Munca?
În formele de producţie fără schimb pe piaţă, dar bazate pe proprietatea deja apărută, poate deja să existe plusvaloare. Indicăm prin termenul prescurtat de economie naturală pe cea în care nu există schimb şi monedă, ci doar mişcare de produse materiale, ceea ce nu exclude că a şi apărut diviziunea membrilor societăţii între muncitori şi non-muncitori. Atunci când bătrânul Adam Smith defineşte renta funciară, el, deşi este mânat de dorinţa de a explica aspectul acesteia, asumat de mult timp în Anglia burgheză, de venit în bani pentru proprietarul juridic, include în definiţie conceptul de raport în natură, iar formula, alături de critica severă a multor altora, este acceptată de Marx:
„Îndată ce pământul dintr-un ţinut oarecare a devenit proprietate privată, proprietarilor de pământ, întocmai ca oricăror altor oameni [ar fi putut la fel de bine să spună: la fel ca oricăror vieţuitoare], le place să culeagă de-acolo de unde niciodată nu au semănat şi cer rentă chiar pentru produsul natural al pământului... El (muncitorul) trebuie să renunţe în favoarea proprietarului, la o parte din ceea ce munca sa culege sau produce. Această parte sau, ceea ce revine la acelaşi lucru, preţul acestei părţi constituie renta pământului“.
Aşadar, concept principal: o parte din produs — concept istoric contingent şi propriu modului capitalist mercantil: preţul său în bani.
Astfel, chiar şi închişi într-una din acele faimoase insule, pot trăi un proprietar de sclavi împreună cu familia sa, care nu numai că recoltează fără a fi semănat, dar îi şi pun pe alţii să recolteze (încă nu venise Mussolini să treiere cu propriile mâini) [1] ceea ce ei înfulecă — iar pe de altă parte sclavii şi familiile de sclavi care muncesc. Toţi mănâncă produsele aceluiaşi pământ, dar sclavul muncitor transformă, să zicem, prin procesele sale musculare, patru mii de calorii venite de la centrala solară şi consumă doar două mii. Asta şi nu altceva este plusvaloarea, măsurată deocamdată nu în lire sterline, ci în unităţi de energie. Şi într-adevăr, atunci când primii economişti caută valoarea muncii muncitorului, imediat se cască abisul între ei şi noi, marxiştii; ei nu o măsoară în oameni-putere sau în calorii (lucru perfect identic conform echivalentului determinat pentru prima dată de fizicianul Joule), [2] ci o măsoară conform preţului de piaţă al mijloacelor de subzistenţă care sunt suficiente pentru a-l ţine în viaţă pe muncitor. Petty a spus-o brutal:
„Legea... trebuie să asigure muncitorului numai strictul necesar pentru trăi; căci, dacă i se dă de două ori mai mult decât are nevoie, el va lucra numai jumătate din cât ar putea să lucreze şi din cât ar fi lucrat efectiv; or, pentru societate [!] aceasta înseamnă pierderea produsului unei cantităţi corespunzătoare de muncă“.
Evident, pentru primii (ca şi pentru ultimii) teoreticieni ai capitalismului, partea de public care îi interesează este formată din cei care culeg de unde au semănat alţii.
Sunt deci economii naturale nu doar cea a gintei comuniste unde toţi seamănă, ci şi cea agrară sclavagistă şi cea medievală funciară.
În angrenajul societăţii feudale există într-adevăr o piaţă, dar mai ales a produselor artizanale manufacturate şi destul de limitat ca piaţă a produselor agricole. Este foarte adevărat că în oraşele puţin dezvoltate clasa artizană şi clasa puţin numeroasă a funcţionarilor şi liber-profesioniştilor găsesc de unde să-şi cumpere pe bani alimentele, aduse de ţăranul de la periferie, sau o anumită cotă din aceştia posedă deja puţin pământ agricol devenit privat şi îi recoltează produsele. Dar raportul dintre cele două clase fundamentale: lucrătorii pământului şi nobilii, este reglementat în mod non-mercantil; ba chiar acelaşi lucru se întâmplă şi pentru ordinul preoţesc. Ţăranii iobagi au un anumit câmp al cărui produs le serveşte drept hrană, dar după ce l-au recoltat trebuie să facă din el o reţinere pentru cota care trebuie dusă în natură la casa seniorului şi pentru zeciuiala care trebuie dusă tot în bunuri la parohie. Ţăranul iobag nu are nevoie să folosească banii, la fel cum nu au nevoie nici seniorul şi nici preotul. Bineînţeles, încep, în tot Evul Mediu târziu, primele acumulări monetare care se dezvoltă odată cu comerţul şi cămătăria, iar seniorul nu se mai limitează la obişnuita pungă cu bani nenumaţi pe care o aruncă cu dispreţ unui asasin plătit la marile ocazii, ci începe să aibă o casă de bani, o administraţie şi un portofel personal. Reţeaua mercantilă devine din ce în ce mai deasă, dar grosul producţiei agrare funcţionează fără a fi nevoie să recurgă la ea.
Marx şi studiile sale — care nu sunt doar note de lectură, ci scheme luminoase ale noii teorii revoluţionare — asupra economiştilor precedenţi, ne vor fi de ghid în această trecere de la economia naturală la cea de schimb, în care protagonista luptei sociale este clasa burgheză, iar de un imens interes sunt teoriile pe care ea însăşi le elaborează asupra dezvoltării sale, exemplu al cât de adevărat este că ultimul element al unei transformări istorice este „conştiinţa“, chiar şi colectivă, în timp ce cheia ei este determinarea ei de către baza economică şi ciocnirea materială a forţelor şi a maselor umane în joc.
Forma dată de capitalism agriculturii este cea de piaţă, după ce l-a dezrădăcinat de pe pământ pe de o parte pe muncitorul devenit „liber“, iar pe de altă parte pe baronul feudal, suprimând inalienabilitatea feudei şi concesionând-o burghezilor creditori ai acestuia, sau concurenţilor la licitaţii, în parte vânzând-o în loturi micului şi mijlociului ţăran.
Din acest imens proces au apărut variate forme de organizare a producţiei agricole care trăiesc şi astăzi şi au însoţit puternica industrializare modernă în domeniul producţiei de manufacturi şi de servicii diverse.
Pentru a distinge între aceste forme, ne vom referi în primul rând, şi după ce am reafirmat cu tărie preeminenţa metodei de derivare istorică, la expunerea clară, ştiinţifică a bunilor autori de tratate.
Raportându-ne încă o dată la studiul Proprietate şi capital apărut în revista „Prometeo“, vom reaminti cum burghezia a înlocuit vechile coduri şi învestituri feudale cu o aplicare deplină a „dreptului roman“ la proprietatea privată a solului, în protejarea acesteia şi în transmiterea sa, atât ereditară cât şi contractuală. Nu vom repeta cum unul şi acelaşi mecanism legislativ este valabil pentru peticul de pământ al familiuţei ţărăneşti şi pentru proprietatea de mii de hectare, şi care este sensul acestui dispozitiv.
Studiul economic pune într-adevăr în evidenţă, în locul criteriului de proprietate, care este pur juridic, pe cel mult diferit de exploataţie. Această distincţie esenţială a fost avansată de când comuniştii, al căror orizont se limita la un sindicalism închis în fabrica modernă, nu au înţeles nimic din tezele agrare ale Internaţionalei de la Moscova şi le-au luat drept lucruri noi; dar chestiunea nu a fost digerată de cei patru şcolărei repetenţi care fac astăzi pe sinedriul specializat pentru comunismul oficial de la Moscova. Demagogia lor goală de agitaţie a alunecat până la poziţiile — geniale la vremea lor — ale fiziocraţilor, adică la lupta pentru avuţia-pământ şi pentru împărţirea mizeriei titulare.
Manualul de economie anatomizează deci exploataţia agrară, şi nu proprietatea, pentru a dezvolta geneza rentei. E drept, primii economişti ne-au oferit şi recunoaşterea că, fără eşafodajul legal, renta mercantilă nu s-ar fi născut:
„Proprietarul funciar nu are nimic fără munca agricultorului; el capătă de la agricultor mijloacele lui de subzistenţă şi mijloacele pentru plata muncilor celorlalţi salariaţi... agricultorul are nevoie de proprietar numai în virtutea convenţiilor şi legilor existente“ (Turgot, fiziocrat).
De la Blanqui (Istoria economiei politice, 1839), Marx citează apoi această definiţie a agriculturii burgheze (la fel de strălucită ca şi celebra sa frază: capitalismul a făcut din pământ un articol de comerţ):
„Proprietatea funciară a ieşit pentru prima oară din starea de încremenire în care o menţinuse atâta timp sistemul feudal. A fost pentru agricultură o adevărată trezire... El (pământul) a trecut de la regimul de mână moartă la cel al circulaţiei“.
Ce este mâna moartă vom întreba manualul. În Italia ea era singura formă feudală în vigoare, înainte de legea care a stârpit-o. Mâna moartă o reprezintă posesiunile imobiliare ale bisericilor, mănăstirilor (ordine monastice, nu comunităţi de muncă directă ca în doctrina lui Benedict, [3] ci beneficiari de rentă) şi ale altor entităţi pioase, care nu sunt nici alienabile, nici transmisibile, motiv pentru care se plăteşte pe ele o taxă care înlocuieşte veniturile pe care proprietatea liberă normală le aduce fiscului în tranzacţiile de vânzare sau succesiune. De exemplu, în Italia, în 1923—24, în timp ce tranzacţiile cu pământul în circulaţie aduceau fiscului statal 500 de milioane, mâna moartă supravieţuitoare (improprie) nu a dat decât vreo 6 milioane. Nici vorbă de feudalism de extirpat! Să mergem puţin pe firul acestei digresiuni. Pornind de la acele taxe şi de la periodicitatea medie a transferurilor de proprietate, autorul calculează că valoarea patrimoniului imobiliar italian era în 1924 de 120 de miliarde pentru partea agrară privată (total 200 de miliarde). Vrem să comparăm această cifră cu cea a clădirilor, care ar rămâne de 80 de miliarde. Înainte de război aveam în Italia 30 de milioane de camere locuite; spaţiile construite nepublice, cu orice destinaţie în afară de cea de locuinţă, sunt aproape duble, adică 50 de milioane; în lire de atunci, o încăpere valora în medie, între oraş şi ţară, 3000 de lire, ceea ce duce la 150 de miliarde. Asta ar însemna că ar trebui să deducem mai mult din totalul terenurilor şi clădirilor; dar adevăratul motiv este că, aşa cum avertizează textul, valorile declarate de contribuabili sunt mai mici decât cele reale, chiar şi după verificare. Valoarea agrară funciară din 1924 poate fi deci dusă chiar şi la 150 de miliarde. Astăzi ar fi de vreo 8000 de miliarde. Renta funciară a tuturor pământurilor italiene, concentrate sau fărâmiţate, se ridică astăzi la aproximativ 400 de miliarde pe an. Venitul naţional total este deja la 10.000 de miliarde: lupta pentru împărţirea rentei pământului priveşte doar 2,5% din economia ţării. Dar mult a fost deja fărâmiţat: cât va fi oare renta baronilor, aşa cum ne întrebam altă dată? La 45 de milioane de italieni avem peste 8 milioane de proprietari imobiliari, se ştie bine că statistica privind mărimea posesiunilor este o chestiune încurcată: oricum, fantomaticul baronat nu apasă asupra necazurilor acestui popor norocos pentru mai mult de o jumătate de procent. Dacă e să ne luăm după laudele din „l’Unità“, partidul comunist oficial îl costă pe acest popor mult mai mult prin cotizaţii şi subscripţii — acesta din urmă fiind, de fapt, cel care îl trage pe sfoară cu adevărat.
Mai întâi încă o mică lecţie:
„Pământul cultivat se împarte mai întâi în posesiuni, dintre care fiecare poate cuprinde una sau mai multe întreprinderi sau exploataţii, în timp ce doar ca o rară excepţie se poate întâmpla invers (dar se poate întâmpla să avem proprietăţi mici şi o exploataţie mare). Prin posesiune sau moşie se înţelege ansamblul terenurilor apropiate sau nu foarte îndepărtate între ele, aparţinând unei singure persoane fizice sau juridice; iar prin întreprindere agrară, fermă sau unitate de cultură agricolă, porţiunea de pământ cultivat care este gestionată de un singur întreprinzător: fie el proprietar, emfiteot, arendaş sau dijmaş“.
Aşadar (ca să batem acelaşi cui), chestiunea micii sau marii producţii agricole trebuie raportată la mărimea întreprinderii şi nu la mărimea posesiunii, la ceea ce Lenin numeşte monopol de întreprindere şi nu la monopolul asupra proprietăţii pământului. Desfiinţarea celui de-al doilea poate fi un program burghez, ceea ce ar însemna ca, după ce pământul a fost pus în circulaţie eliberându-l de drepturile dominaţiei feudale, să fie scos de pe piaţă şi atribuit domeniului public al statului. Dar desfiinţarea monopolului de întreprindere nu se poate face decât pentru pământ şi pentru fabrici la un loc, şi prin urmare este o sarcină revoluţionară şi comunistă.
Deoarece definiţia latifundiului este: proprietate foarte mare, mici întreprinderi, fărâmiţarea sa nu loveşte nici monopolul juridic, nici pe cel organizatoric, nu este un program socialist şi nici măcar unul burghez avansat. Este o porcărie de afacerişti şi de vânători de voturi: nimic mai mult.
Dar să trecem deci la analiza generală a rubricilor de bilanţ în exploataţia agrară, care folosesc la definirea veniturilor diverselor elemente sociale şi la studierea diferitelor forme de combinare în economia actuală.
Activul, sau intrarea, este cel dat de producţia brută, sau produsul brut care, vândut la preţurile pieţei, furnizează cifra în monedă a rentei brute sau a venitului brut. Să ne oprim un moment pentru a stabili că din punct de vedere cantitativ rentă (rente) este acelaşi lucru cu venit (revenu), dar că vom folosi primul termen pentru a ne referi la renta pe care o dă o moşie, şi pe cel de-al doilea pentru venitul pe care îl primeşte un proprietar, sau chiar o altă persoană definită, titulară a unei întreprinderi. Aşadar, singura intrare de bani în casieria fermei este aceasta: preţul tuturor produselor agricole obţinute în decursul anului, duse la piaţă şi vândute.
Toate ieşirile trebuie să se acopere din această cifră. Trebuie reconstituit în primul rând ceea ce producţia materială a absorbit sau uzat, adică capitalul de exploatare. Economia oficială îl împarte în capital fix, adică clădiri, maşini, animale şi altele asemenea, şi capital circulant, adică seminţe, îngrăşăminte, furaje, răsaduri etc., distingându-le prin faptul că primul este cu uzură parţială, al doilea cu uzură totală, şi prin urmare alocă printre ieşirile anuale ale întreprinderii o cotă (amortizare) din capitalul fix care îi asigură conservarea şi tot capitalul circulant. Termenul de capital fix capătă în economia marxistă un cu totul alt sens, şi prin urmare este mai bine să ne folosim de termenul de capital constant. În acesta includem, din punct de vedere marxist, tot capitalul circulant şi cota din cel definit drept fix care s-a uzat. Odată deduse deci ca ieşire capitalul circulant şi cota de amortizare, cheltuielile nu s-au terminat. Clădirile, maşinile etc., pe lângă amortizare, care este o trecere la rezerve pentru momentul în care va trebui să fie reînnoite în totalitate, necesită o întreţinere anuală. Într-o administraţie înţeleaptă se constituie o rezervă şi dintr-o altă cotă pentru riscurile la care sunt supuse instalaţiile, şi deci o cotă de asigurare.
Întreprinderea agrară trebuie, în plus, să facă faţă la diverse alte cheltuieli dacă are un birou de administraţie, să plătească taxe (pe profit, pe venitul numit agrar pentru contribuţiile de asigurări ale personalului; dar nu este luat în considerare aici impozitul funciar care îl loveşte pe proprietar, sau baza impozabilă a proprietarului). Numim toate acestea cheltuieli generale. Nu este suficient. Dacă întreprinzătorul nu are capital lichid şi îl ia, să zicem, de la bancă, pentru a avansa aceste cheltuieli pe un an întreg va plăti dobânda aferentă la capitalul de exploatare anual.
Şi acum să venim la ceea ce revine persoanelor care sunt în joc. Întreprinzătorul îi pune la muncă pe zilieri şi pe muncitorii agricoli, şi într-un an plăteşte o anumită sumă ca salarii. Pentru economistul obişnuit aceasta este una din rubricile de cheltuieli, pentru marxişti este în schimb capital variabil.
Întreprinzătorul îşi desfăşoară apoi toată activitatea în vederea unui câştig şi îi rămâne deci un profit al întreprinderii. Aici ne cerem scuze autorului de tratate, respingându-i afirmaţia că o atare rubrică ar fi o compensaţie pentru munca intelectuală de conducător. Cel mult ea trebuie defalcată în două, trecând, dacă există tehnicieni agrari permanenţi, o parte din ea la rubrica salarii şi retribuţii, iar cealaltă parte rămânând pur profit de întreprindere.
Dacă am analiza o industrie manufacturieră, am fi terminat, adică am fi acoperit cu ieşirile toate încasările obţinute iniţial din vânzarea produselor. Dar, fiind vorba de pământ agricol, şi în virtutea codului napoleonian, trebuie să-i recunoaştem o intrare proprietarului juridic, adică renta sa funciară netă. Am fi rezumat repede dacă am fi folosit simboluri cu litere, dar cineva ne-ar fi compătimit din nou ca fiind (puah!) teoreticieni.
Să folosim deci pălăvrăgeala populară (capabilă adică să-l prostească pe poporul suveran) încercând totuşi să fim exacţi.
Intră: renta brută, adică încasările din vânzarea producţiei anuale brute la preţul pieţei.
Iese: unu, amortizarea capitalului fix — doi, întreţinerea sa — trei, capitalul circulant anual — patru, asigurarea împotriva riscurilor — cinci, valoarea cheltuielilor generale — şase, dobânda la avansul anual de capital.
Şapte: valoarea salariilor, care merg la muncitorii agricoli
Opt: profitul, care merge la întreprinzător.
Rămâne: (odată plătite toate acestea) o diferenţă activă care este renta funciară şi merge la proprietarul pământului.
Iar acum se retrag atât simbolurile, cât şi cifrele, şi intră pe scenă personajele vii.
Proprietarul funciar, dacă stă să se lăfăie la oraş, primeşte renta funciară netă. Dacă îi aparţine o parte din capitalul tehnic, va primi şi o cotă de dobândă.
Proprietarul gestionar direct primeşte cumulul de rentă, profit, dobândă.
Arendaşul capitalist primeşte profit sau chiar şi o parte din dobândă.
Arendaşul lucrător (cultivator) primeşte cumulul de profit şi salariu.
Proprietarul lucrător (micul ţăran) primeşte cumulul de rentă funciară, profit şi salariu.
Zilierul agricol, cu ziua sau angajat cu anul, primeşte doar salariu. Trebuie făcută imediat o observaţie, pentru ca profilul pur legal al drepturilor cuvenite să nu sufoce realitatea relaţiei economice şi de clasă.
În general, este în afara oricărui dubiu încasarea rentei funciare cuvenite, atunci când proprietarul a dat în arendă o moşie întreprinzătorului agricol, atât pentru că are acţiune legală pentru a o recupera, cât şi pentru că adesea deţine o garanţie. Nu mai puţin asigurat este profitul capitalist al întreprinzătorului, deoarece garanţia sa, ca a oricărui industriaş, stă în posesia produsului activ din care trebuie să iasă totul; în afară de unele situaţii excepţionale şi de crizele de piaţă, marja peste cheltuieli nu dispare. De asemenea, este asigurată prin lege plata salariului către lucrător de către angajator.
Dar în formele mixte, lucrurile se schimbă. Arendaşul lucrător este obligat de lege să plătească arenda proprietarului funciar, şi are ca garanţie totalul brut al produsului, dar încasarea netă poate fi puternic afectată în cota de profit şi chiar poate să scadă sub salariu, fără să poată cere despăgubiri de la nimeni.
Proprietarul lucrător ar trebui să cumuleze rentă, profit şi salariu; dar în realitate, dacă taxele şi dobânzile la datorii îl sufocă, se poate întâmpla, fără să aibă vreo cale de a-şi recupera paguba, ca încasările sale să scadă şi ca, odată dispărute cotele de rentă şi de profit care figurează în analiza teoretică, să muncească şi el sub salariul mediu, trudind pentru stat, pentru bancă, pentru cămătar sau pentru profesionistul consultant.
Încă din această prezentare a faptelor, necontestată de diferitele orientări sociologice, este deci în afara oricărui dubiu că în agricultură, dintr-o perspectivă, am spune, deocamdată pur contabil, formele mixte sunt cele mai mizerabile şi cele mai potrivite pentru a cere eforturi de muncă în exces faţă de remuneraţie.
Şi iată că vin pretinşi marxişti să facă campanii pentru a creşte numărul de mici proprietari, cultivatori, dijmaşi lucrători şi a le împiedica proletarizarea. S-ar explica prin scopul acestora de a evita să facă din ei nişte revoluţionari, dar, pentru a-i face de ruşine, nu trebuie neglijată dovada că fac astfel din ei nişte sărăntoci mult mai exploataţi decât lucrătorul salariat. „Poporul“ la care fac ei apel, în loc să facă apel doar la proletariat, nu reprezintă o ridicare a acestuia din urmă, ci o coborâre a lui din punct de vedere economic, pe lângă cea socială, intelectuală şi politică.
Deoarece suntem un partid şi nu o academie, nu este nici posibil, nici util să ne sustragem interferenţelor dintre diferitele tratări, scrise şi verbale, unitare şi periodice (iar periodicitatea este uneori grav alterată de precaritatea resurselor noastre, mizeria noastră materială nefiind mai prejos decât cea a lucrătorului „autonom“, care nu exploatează pe nimeni şi nu se află în slujba nimănui).
Odată ce am vorbit despre capital, salariu şi profit, termeni care apar frecvent în economia marxistă aplicată la întreprinderile capitaliste în general şi nu doar la cele agrare, trebuie (în acelaşi timp) să repetăm şi să anticipăm lucruri spuse şi care urmează a fi spuse în Proprietate şi capital, şi în Elemente ale economiei marxiste, din care a apărut deja primul volum, celelalte două urmând să fie publicate.
Ne limităm aici (de fapt, cercetarea asupra rentei funciare nu face decât să conducă la doctrina generală a plusvalorii, aşa cum se vede pas cu pas la Marx) doar la clarificările indispensabile pentru a nu cădea în echivoc în folosirea termenilor şi pentru a evita apropierile şi distanţările eronate între enunţurile care ţin de diferitele capitole ale teoriei, la care ne vedem adesea trimişi, fără a-i putea găsi remediu printr-o trimitere la o Pandectă şi un Digest [4] sistematic al marxismului, pe care nici măcar extrem de bogatele institute de pe diverse ţărmuri nu sunt în stare să le edifice.
De obicei, punând renta imobiliară în paralel cu profitul întreprinderii şi cu dobânda financiară, se consideră în paralel şi ca fiind capital „patrimonial“ al titularului, şi pământul, şi fabrica şi maşinile, şi numerarul.
Ele sunt, într-adevăr, toate mijloace ale formei actuale de producţie şi toate sunt supuse, prin legea în vigoare, unui monopol titular. Dar chestiunea este mult mai complexă din momentul în care se introduc două criterii fundamentale: procesul istoric, relaţiile de clasă.
În întreprinderea agrară se reunesc capitalul-pământ, capitalul-tehnic, capitalul-bani. Pare că, în mare, raportul dintre dobândă şi capitalul-bani coincide cantitativ cu cel dintre rentă şi valoarea imobiliară: dar trebuie să mergem încet, chiar şi cantitativ, când îl asimilăm cu raportul dintre profitul industrial şi capitalul-maşini, care este adesea mult mai ridicat.
Să reamintim termenii lui Marx şi să-i aplicăm la întreprinderea descrisă mai sus.
Pentru Marx, costul unei proprietăţi funciare, al unei hale de maşini sau o sumă de bani nu reprezintă capital. El porneşte asimilând capitalul cu o masă de mărfuri, de produse ale muncii umane. Valoarea obţinută din aceste mărfuri se împarte în trei părţi. Prima este capitalul constant, adică ceea ce întreprinzătorul, căruia îi aparţin mărfurile şi care le vinde, a cheltuit pentru materii prime, uzura instalaţiei şi alte cheltuieli generale. A doua este capitalul variabil, adică ceea ce s-a cheltuit pe salariile muncitorilor. A treia este plusvaloarea, adică marja care rămâne ca profit al întreprinzătorului.
Suma celor trei este capitalul „de sosire“, adică valoarea care se află în mâinile întreprinzătorului, la sfârşitul operaţiunii productive, oricare ar fi durata acesteia.
Şi atunci care era capitalul constant al întreprinderii noastre? Acesta (fie cititorul răbdător şi atent) se regăseşte în prima, a doua, a treia, a patra şi a cincea rubrică de avansuri (cheltuieli, ieşiri): Amortizarea instalaţiilor; Întreţinerea lor; Capitalul „circulant“, adică materiile prime; Asigurarea; Cheltuielile generale. Toate acestea sunt constante deoarece, după cheltuielile menţionate la începutul noului ciclu productiv (legat doar în agricultură de anul calendaristic), totul este reconstituit la fel cum era la început.
Care este capitalul variabil? Doar a şaptea rubrică: Salarii (şi, dacă este cazul, retribuţii).
Care este plusvaloarea? Suma a trei rubrici: a şasea: Dobânzi; a opta: Profitul întreprinderii; şi, în cele din urmă, Renta funciară netă.
Care este suma celor trei termeni: capital constant, variabil şi plusvaloare, adică capitalul final gata pentru o nouă utilizare? Este clar: întreaga valoare a producţiei de mărfuri agricole, care în economia rurală este renta funciară brută. Pentru ei este o rentă brută, pentru noi este capital.
Prin urmare, capitalul descompus de Marx este ceva cu totul diferit de valoarea patrimoniului-pământ şi de capitalul-instalaţii (fix).
În cazul întreprinderii industriale normale, noi numim capital într-un ciclu dat suma produselor, pe care contabilitatea întreprinderii o numeşte cifra de afaceri, adică intrarea sa brută, activul său de gestiune. Nu numim capital valoarea estimată (de inventar) a maşinilor din fabrică şi a stocurilor, şi nici diferenţa dintre aceasta şi avansul acţionarilor, sau capitalul pe acţiuni însuşi, nominal sau real cum s-ar calcula, ca în bilanţurile prescrise de lege.
Este foarte adevărat că valoarea de piaţă a întreprinderii nu depinde de o sumă a valorilor estimate şi de inventar, ci de capacitatea sa de produs brut şi de marja de profit net pe acest produs, şi poate fi, prin urmare, enorm superioară, chiar şi sumei drepturilor acţionarilor, acolo unde aceştia există.
Urmărind acum toate acestea, am ajunge la distincţiile substanţiale, tratate printre altele în Dialog cu Stalin, între rate sau cote ale rentei, dobânzii, profitului şi rata plusvalorii. Plusvaloarea este suma acelor trei sustrageri, dar, deoarece ei o raportează la valoarea instalaţiilor, iar noi la valoarea vie a transformării, legea scăderii acelor rate nu împiedică plusvaloarea să devină absolut şi relativ tot mai gigantică.
Aici este suficient să spunem, pentru a trece puţin la cifre, că o proprietate funciară cu o valoare de piaţă de 1 milion poate avea o rentă brută în jur de 10% şi netă în jur de 5%, adică 100 de mii şi 50 de mii. Dacă din cele 50 de mii de cheltuieli anuale 20 de mii sunt salarii, rata plusvalorii este de 250%. Într-o industrie nu este dificil ca la aceleaşi cifre de intrare şi de ieşire, adică cu 100 de mii de lire cifră de afaceri anuală, valoarea instalaţiilor să fie de doar 500 de mii, şi atunci economistul curent va găsi un profit de 10%, în timp ce noi vom găsi aceeaşi plusvaloare menţionată anterior pentru proprietatea funciară.
Amânând deci pentru expuneri ulterioare problema profitului întreprinderii, inclusiv în raport cu societăţile pe acţiuni, parastatale şi statale, să ne întoarcem la timpul în care economiştii capitalismului în plină ascensiune nu erau frapaţi de acest aspect al plusvalorii, ci de cele istorice ale rentei funciare şi ale dobânzii, care atunci era numită în mod deschis cămătărească.
Aceasta este calea pe care o urmează Marx pentru a ajunge la înţelegerea capitalismului. Dacă pornim cu el în direcţia corectă, este uşor să ajungem la capătul drumului lung: capitalul se va mulţumi cu o rată a profitului mai mică, va tolera un nivel de trai mai ridicat al muncitorului, dar totuşi va fi dovedită, nu atât o sustragere multiplicată de plusvaloare, ceea ce ar fi un rezultat platonic, ci va fi dovedită iminenţa catastrofei revoluţionare.
Primilor cercetători li se pare întru totul de înţeles ca proprietatea asupra pământului să atragă după sine o rentă, dat fiind că pământul aduce în mod natural roade; este nevoie de un efort mai mare pentru a înţelege că o sumă de bani împrumutată aduce o dobândă. Ei sunt încă foarte departe de a înţelege că în ambele cazuri explicaţia va fi găsită doar atunci când se va stabili originea valorilor în munca oamenilor, că nici pământul, nici banii nu sunt ca bomboanele laxative de ciocolată (voi dormiţi şi Kinglax lucrează) şi, mai târziu, nici măcar maşinile, ci că trebuie găsiţi în conglomeratul social nenorociţii care stau treji în timp ce voi dormiţi.
Lucruri cu adevărat sugestive se găsesc la Petty, dacă cititorul este un Karl Marx. Scriind în 1679, el este primul care constată că valoarea unei mărfi, pe care o numeşte preţul ei natural, este determinată de cantitatea de muncă medie care este conţinută în ea. Curând se găseşte în faţa problemelor care se concentrează în cea a plusvalorii: adică intrarea — venitul — pentru cel care nu prestează muncă.
„Dar înainte de a vorbi despre rente trebuie să încercăm să lămurim natura lor misterioasă atât în ceea ce priveşte banii, a căror rentă o numim dobândă, cât şi în ceea ce priveşte renta terenurilor şi a caselor“.
În comparaţie cu fiziocraţii francezi pentru care renta funciară este singura sursă de plusvaloare (întrucât producţia manufacturieră, în opinia lor, nu sporeşte avuţia, ci o transformă păstrând valorile egale, susţinându-i pe „sterilii“ industriaşi şi muncitori), Petty a făcut un pas înainte, văzând o a doua formă de plusvaloare în dobândă.
El presupune că un om face singur toate muncile pe un anumit teren, sapă, seamănă, culege, treieră etc., păstrează sămânţa pentru anul viitor, deduce din recoltă cât îi ajunge să trăiască: grâul care îi rămâne constituie adevărata rentă funciară naturală. Sau, mai bine zis, aceasta va fi media supraprodusului obţinut astfel pe o perioadă de şapte ani.
Aceasta înseamnă, explică Marx, a defini renta ca o supramuncă a producătorului peste salariu şi reconstituirea capitalului, în loc de (şi, prin urmare, în timp ce noi, marxiştii, o definim ca): un simplu excedent al muncii cheltuite faţă de munca necesară. Sintetic, dar deja enunţat. Un excedent al grâului produs faţă de acea cantitate mai mică pe care ţăranul unic ar fi trebuit să o producă doar pentru a o mânca.
Cuvintele sunt ale lui Petty, dar muzica este a lui don Carlo.
Petty vrea apoi să exprime acea rentă în bani englezeşti, adică să consulte contul curent al lui Robinson Crusoe la Banca Angliei. În această privinţă este perspicace. Acele cantităţi de monedă, să zicem de argint, pe care un miner le-ar putea extrage în acelaşi timp, reducându-şi consumul la minimul indispensabil, dintr-o mină de argint, scăzând ceea ce ar fi plătit pentru a trăi: adică economia maximă a muncitorului salariat care se hrăneşte în cel mai frugal mod cu putinţă. Aceasta, în limbajul lui Marx, înseamnă a stabili renta ca fiind egală cu întreaga plusvaloare, profitul fiind inclus. Printr-o nouă sclipire „genială“, Petty vrea, după ce a găsit rodul, adică după ce a calculat în bani renta anuală, să găsească valoarea comercială a pământului (prost tradus în ediţia franceză: du pays).
El spune de fapt: „valoarea naturală a pământului care se vinde liber“. Ei bine, iată procedeul cu adevărat original: se întreabă câte rente anuale poate valora terenul, adică cât este dispus cumpărătorul să avanseze în monedă curentă. El spune că acest lucru corespunde duratei de viaţă pe care pot conta să supravieţuiască un bărbat de 50 de ani, unul de 28 şi un copil de 7 ani, adică bunic, tată şi fiu, nefiind cazul să ne gândim la o descendenţă mai extinsă şi necontemporană. Aceste trei vieţi sunt evaluate în Anglia fiecare la 21 de ani (el ne-a dat diferenţele de 22 şi 23 de ani între generaţii), prin urmare pământul valorează 21 de anuităţi de rentă.
Marx observă că acest lucru echivalează cu a face „capitalizarea“ economiştilor obişnuiţi: 21 sau 20 de rente înseamnă o rată de 5%, adică cumpărătorul a calculat că pământul îi va aduce un randament egal cu banii săi plasaţi la o dobândă anuală de 5%. Dar Petty vrea să pornească de la rentă ca formă mamă a plusvalorii, şi dacă ar fi raţionat astfel, ar fi dedus renta ca fiind un derivat al formei dobândă.
Deducţia lui Petty este cu atât mai interesantă cu cât ar putea servi la stabilirea unei legături generice între durata de viaţă prelungită a generaţiilor în lumea modernă şi scăderea ratei profitului. Noi calculăm astăzi nu 21, ci 30 de ani pentru o generaţie, iar Stalin, care ţinea atât de mult la Voronoff (chiar dacă cu rezultate slabe), ar fi pretins cel puţin 35 pentru „ţara socialismului“. De ce să negăm atunci scăderea ratei, în trei secole, de la 5% la 3%?
Dar Petty nu răspunde la obiecţia pe care o face Marx sub altă formă, adică aceea că, după ce au fost mâncate cele 21 de rente, valoarea de piaţă a pământului va fi, de regulă, tot acolo pentru alţi 21 de ani, sau pentru o altă vânzare la aceeaşi cifră. Iar acest lucru, dreptul îl exprimă prin caracterul ereditar al acestuia, fără limite de generaţii.
Pentru a-l respinge pe Petty este nevoie de o mică formulă de calcul integral. Şi atunci, pentru a evita scandalul, vom povesti o istorioară.
Când eram copil, cu zece pe linie în clasa a patra primară, şi stăpâneam ca un maestru cele patru operaţii ale aritmeticii, slujnica casei mă punea mereu în încurcătură. Eu sunt analfabetă, spunea ea, dumneavoastră care sunteţi instruit, faceţi-mi socoteala cât trebuie să fi economisit pentru a putea înceta să mai servesc şi a-mi asigura o liră pe zi (prevăd insinuările asupra vârstei autorului: până în 1916 se trăia cu o liră pe zi; vreo trei sau patru sute de azi: va fi având cel puţin cincizeci de ani). De la înălţimea culturii mele o mustram: proasto! pentru ca eu să fac un asemenea calcul trebuie să-mi spui în ce an vei muri. Ea mă privea cu compătimire şi cu eforturi enorme încerca să-mi explice că acea dată nu era necesară (conta evident pe mai mult decât cei 21 de ani amărâţi ai lui Petty). Dacă dintr-o asemenea luptă lungă am ieşit înfrânt este pentru că slujnica aplica, iar eu nu, calculul integral.
Data care trebuia nu era durata de viaţă a femeii, ci rata dobânzii: agoniseala ei, departe de a se fi epuizat chiar dacă ar fi trăit cât Matusalem, i-a supravieţuit cu certitudine (lăsând la o parte devalorizările!).
O sumă de 1 liră după un an, dacă este pusă să producă (sper că nu vă veţi lăsa mai prejos la ştiinţă decât o biată analfabetă din... era să zic secolul trecut), devine 1 liră şi 1 soldo. [5] Dar dacă vreau să încasez o sumă de 1 liră peste un an, va fi suficient ca astăzi să pun deoparte (la bancă) 95 de cenţi (aproximativ).
Deci 1 liră de azi este 1 liră; una de anul viitor 0,95; una de peste doi ani (aproximativ!) 0,90; una de peste trei ani puţin peste 0,85. Să nu credeţi că una de peste 10 ani este o jumătate de liră, ea este în schimb „la valoarea de azi“ 61 de cenţi, iar cea de peste 20 de ani nu este zero, ci 38 de cenţi.
La asta am ajuns când, pe lângă cele patru operaţii, am învăţat puterile; dacă vreţi, credeţi-mă pe cuvânt.
Acum problema este următoarea: cât trebuie să „aloc“ pentru a egala suma valorilor actuale ale acestor rente viitoare, toate egale, dar îndepărtate de astăzi cu tot mai mulţi ani? Câţi ani? Toţi anii până la sfârşitul... capitalismului.
Aici de la calculul infinitezimal am putea trece la conceptele einsteiniene de relativitate, care dau o măsură infinităţii spaţiului şi timpului: dar să rămânem la economiştii burghezi pentru care renta este „perpetuă“, iar anii care trebuie luaţi în calcul infiniţi.
Şi atunci fac o adunare: 1 liră, plus 0,95, plus, plus, plus... 0,61 ... plus 0,38, plus, plus, plus... ştiu că lungimea „şirurilor“ [Fili] impune respect, dar toţi aceşti plus nu ar încăpea în ziar. Termenii adunării scad, scad, dar nu se termină niciodată. Cuvântul integrare cu sunetul său amfigoric (ce o fi însemnând amfigoric? iată ocazia care l-a explicat) [6] nu înseamnă decât adunare. Nu stau să v-o fac pe un colţ de pagină şi vă coroborez cu o altă istorioară. În domiciliu forţat la Ponza un tovarăş capabil şi încă eficient nega că o sumă cu un număr infinit de termeni ar putea da un total finit, şi în zadar se mobilizau pentru a i-o dovedi filozoful Zenon, Ahile şi întrecerea sa cu broasca ţestoasă: pentru el Ahile nu ajungea niciodată broasca ţestoasă.
Ei bine, acea sumă este exact 20 de lire. Integrând expresia valorii de astăzi a infinitelor rente viitoare constante la rata de 5%, se obţine un capital de 20 de ori renta. După ce se găseşte capătul firului, reguliţa devine uşoară şi cunoscută de orice cămătărel. Capitalul se află împărţind renta la rata dobânzii: 1 împărţit la 5 cenţi este egal cu 20. Dificil, poate? Douăzeci de soldi într-o liră.
Slujnicuţa, pentru a se bucura de 365 de lire pe an, trebuia să fi acumulat 7.300 de lire (sau să fi săpat în mină, la 3,60 gramul, o pepită de două kilograme).
La urma urmei, nu era prost Petty. Şi nici la fel de plictisitor.
[1]. Referire ironică la „Bătălia grâului“ (campanie lansată de regimul fascist în 1925 pentru a asigura autosuficienţa alimentară a Italiei), în timpul căreia Mussolini a fost adesea fotografiat şi filmat la bustul gol, treierând grâul alături de ţărani în scopuri de propagandă.
[2]. James Prescott Joule (1818—1889) — fizician englez care a formulat legea conservării energiei şi a stabilit echivalentul mecanic al căldurii, demonstrând experimental că lucrul mecanic şi căldura (caloriile) sunt forme interschimbabile de energie. Bordiga subliniază astfel că a măsura munca în „oameni-putere“ (energie mecanică) sau în calorii (energie termică extrasă din hrana muncitorului) este, conform fizicii, absolut acelaşi lucru.
[3]. Referire la Sfântul Benedict de Nursia, fondatorul ordinului benedictin, a cărui Regulă (doctrină) impunea călugărilor munca fizică agricolă directă pentru autosusţinere (Ora et labora), în contrast cu ordinele monastice ulterioare care se întreţineau exclusiv din colectarea rentei funciare.
[4]. Trimitere la monumentala operă legislativă promulgată de împăratul Iustinian I (în anul 533 d.Hr.), care a ordonat compilarea şi sistematizarea întregii jurisprudenţe romane clasice într-o lucrare fundamentală, cunoscută sub numele de Digeste sau Pandecte.
[5]. Soldo — monedă divizionară italiană veche, valorând 5 cenţi; a douăzecea parte dintr-o liră.
[6]. Amfigoric — discurs confuz, ininteligibil, bombastic şi gol de sens.