Întreaga cercetare a comunismului critic este îndreptată spre stabilirea cauzei şi a legilor însuşirii muncii altora, a relaţiei sociale prin care anumiţi oameni şi grupuri de oameni, în societăţile istorice succesive, îşi prestează munca şi lucrează, în timp ce există alţi oameni şi alte grupuri care trăiesc neprestând muncă şi consumând în diverse moduri ceea ce nu au produs. La aceasta se rezumă cercetările asupra rentei, asupra dobânzii şi asupra profitului, care nu sunt decât momente şi aspecte istorice ale acelei munci prelevate de la oameni pe seama altor oameni, adică ale supramuncii, şi care în cele din urmă, în mod modern, sunt demonstrate a fi părţi în care se subdivide plusvaloarea. Întregul marxism este aşadar teoria plusvalorii şi, într-un sens mai general, a supramuncii, extinsă la toate epocile şi nu doar la cea capitalistă, precum şi a formelor chiar şi viitoare de prestare a supramuncii pentru „întreaga“ societate umană (program comunist, program al revoluţiei proletare).
Se vede din aceasta ce enormitate este să te numeşti marxist şi să negi doctrina plusvalorii, fie şi numai în aplicarea sa la modul capitalist de producţie.
În definiţia sumară a cercetării cauzelor supramuncii se poate, dacă se neglijează metoda istorică, cădea în echivoc considerând că întregul sistem derivă dintr-o condamnare a „exploatării omului de către om“, ca şi cum ar fi vorba de o poziţie de ordin moral, care ar lovi acest raport ca pe o crimă, în orice loc şi în orice timp, pentru esenţa sa calitativă şi fără a ţine seama de extinderea sa cantitativă, aşa cum nu s-ar ţine seama nici de procesul istoric real.
Aşa cum s-a spus şi în alte locuri, eroarea constă în a induce ideea, prin formula de propagandă „împotriva exploatării“, că comunismul vrea sau poate să suprime supramunca, pe când el vrea, dimpotrivă, să o rânduiască într-un mod (care a fost cunoscut doar de primitivele ginţi comuniste, în care se mânca independent de cantitatea, de timpul, de măsura muncii individuale prestate şi toată munca era supramuncă dată tribului, întrucât supramuncă înseamnă muncă neplătită prestatorului ei) astfel încât prelevarea supramuncii să nu se facă pentru un singur individ sau pentru o singură parte a societăţii. Comunismul va împiedica un individ sau chiar o parte a societăţii sau chiar statul să-i poată spune prestatorului de muncă: nu te vei putea hrăni dacă partea de muncă plătită la preţul just (munca necesară) nu o prestezi când şi unde ţi se va spune, pentru a-ţi cristaliza acolo supramunca.
Aşadar, explicaţia fenomenelor rentei, dobânzii şi profitului, înainte de a fi pe deplin încadrată în doctrina comunistă a plusmuncii, este ilustrată de Marx prin încercările pe care le-au făcut marile şcoli ale ştiinţei economice pentru a explica aceste forme. Dar această istorie a teoriilor, pe care Marx a făcut-o înainte de a o construi pe a sa, pe a noastră, este expusă după aceasta şi este presărată pas cu pas cu explicaţii luminoase ale propriei noastre interpretări a tuturor formelor de supramuncă şi, mai mult, ca în celelalte părţi ale Capitalului, cu pasaje puternice care ilustrează programul revoluţionar şi forma socială comunistă.
Cel mai vechi concept este cel al randamentului solului cultivat, întrucât primii săi teoreticieni erau departe de a putea vedea că şi în acesta se utilizează, aşa cum am văzut, nu forţă naturală „gratuită“, ci întotdeauna munca oamenilor, care o prestează în măsura în care trăiesc şi trăiesc în măsura în care se hrănesc.
A doua problemă este cea a dobânzii banilor; a treia, din punct de vedere istoric, va fi cea a profitului de întreprindere.
Cu toţii ştim că se vorbeşte despre bani „puşi să producă“ (messo a frutto) şi despre roadele unui capital-bani pur şi simplu împrumutat altui deţinător, pentru a indica dobânda plătită. Şi cum rodul pământului este anual din motive fizice, s-a obişnuit să se considere anuală dobânda, deşi nimic nu interzice să o raportăm la orice perioadă de punere la dispoziţie a miraculoasei surse-monedă. De fapt, teoria dobânzilor compuse se întemeiază pe ideea cumulării la sfârşitul fiecărui an, la capitalul atins, a dobânzii ultimului an scurs. Contabilii băncilor merg până acolo încât folosesc sistemul „punctelor“ pentru a calcula dobânda pe fracţiuni de an şi chiar pe zile, dar numai la sfârşitul anului şi uneori al trimestrului o trec la activul clientului creditor, sau la pasivul debitorului.
Când un astfel de concept este dus la extrem, imaginând că banii „adormiţi“ (pentru cel care i-a împrumutat altuia, dar nu şi pentru cel care i-a luat cu împrumut) dau naştere în fiecare clipă la ceva de valoare, fie el şi imperceptibil, se ajunge la dobânda continuă. Pentru aceasta este nevoie de acea formuliţă de calcul integral. Lucrul curios este că, în timp ce pare clar pentru toată lumea că acumularea finală găsită în acest mod este puţin mai mare decât prin teoria dobânzii compuse anuale (sau semestriale ca în cazul creditelor ipotecare), dacă am căuta care este valoarea capitalului care ne dă un venit anual, să zicem de 5%, perpetuu (cum voia slujnica), am găsi în cazul dobânzii continue acelaşi capital, considerând renta sa „posticipată“, adică începută la un an după investiţie. Dar dacă presupunem în schimb că randamentul începe chiar în clipa acordării împrumutului, atunci valoarea devine capitalul iniţial, plus dobânda sa simplă. Practic, la 5%, 1 liră pe an reprezintă 20 de lire, dar cu formula continuă, sau „integrală“, reprezintă 1 liră în plus.
Poate de aceea a introdus Petty fix 21 de ani în explicaţia sa originală a „rentei funciare capitalizate“, prima celebrare a nunţii dintre domnişoara Pământ şi jupânul Ban?
Prin urmare, în timp ce renta pe care pământul o dă stăpânului său ia forma materială de roade şi produse agricole crescute prin proces vegetativ şi care sunt aceleaşi de care se bucură un lucrător individual care are atâta pământ cât poate munci cu forţa braţelor sale, cuvântul rod [frutto] aplicat dobânzii pecuniare, şi mai ales primului ei tip cunoscut, cea cămătărească, capătă un aer de metaforă şi pare să fi dat naştere termenului excesiv folosit de exploatare [sfruttamento]. Se spune că se exploatează pământul, dar se spune mai corect că se exploatează un zăcământ minier. Acesta din urmă constituie un fel de bogăţie tezaurizată de mama natură şi nu e nevoie de calcul integral pentru a stabili numărul de ani în care va fi epuizat: acest calcul (o simplă împărţire) se face de obicei pentru huila sau petrolul din întregul subsol terestru... Dar o bună cultivare a terenului agricol este aceea care îl face să rodească [fruttare], nu îl exploatează [sfrutta], adică nu-i atacă în profunzime sau nu-i distruge fertilitatea viitoare: lucru care, reducând treptat renta, i-ar răpi acelui pământ valoarea sa „în comerţul obişnuit“ sau ar reduce-o considerabil.
Cuvântul nostru italian sfruttamento (exploatare), pe care în epoca modernă îl aplicăm profitului întreprinzătorului obţinut în dauna salariaţilor, arată că orice teorie a supramuncii porneşte de la rezolvarea problemei rentei funciare. Cu toate acestea, cuvântul francez exploitation şi cel german Ausbeutung (folosit destul de rar de Marx), provin de la radicalii plot şi Beute care au sensul de pradă, captură, şi par să conţină ideea că primii care au acumulat bogăţii nu au făcut-o cu roadele supraabundente ale unui pământ generos, ci însuşindu-şi şi jefuind produsele provenite din munca altora, indiferent cum ar fi intrat acestea în posesia acestora din urmă.
Economiştii fiziocraţi, din acea şcoală care a apărut în preajma marii revoluţii burgheze, au fost cei care au stabilit izvorul avuţiei în natură, atribuind doar pământului capacitatea de a da viaţă speciei umane: oamenii ar fi tot atâţia sugari la sânii infiniţi ai acestei doici bine rotunjite, cu lapte inepuizabil. Dar atunci cum se explică faptul că aceşti sugari, departe de a închide ochii pe jumătate şi de a mânca moţăind dulce, trebuie să se zbată atât de al naibii de mult pentru a-şi asigura traiul de pe o zi pe alta?
Marx face distincţia între formularea banală a acestui principiu şi analiza avansată condusă de marii fiziocraţi francezi, precum Turgot şi Quesnay, care nu au prezentat pământul ca singura sursă a valorii, ci mai degrabă munca umană, însă doar ca muncă a cultivatorilor agricoli. În această analiză se găsesc toate elementele funcţiei capitalului. Economiştii clasici ulteriori ai burgheziei industriale triumfătoare vor atribui în mod just puterea de a genera valoare şi muncii manufacturiere şi industriale, dar vor face acest lucru pentru a dezvolta elogiul capitalului şi a-i justifica profitul: nu este de mirare că Marx îşi însuşeşte teza lor de plecare, dar priveşte cu simpatie teza fiziocrată în măsura în care aceasta arată „parazitismul“ capitalului industrial.
El ia în derâdere, în schimb, formularea cea mai brută a acestei şcoli, pe care o regăseşte la un funcţionar german, Schmalz. Astfel, el generalizează teza fiziocrată, conform căreia munca muncitorului adaugă la produs exact atât cât i se plăteşte sub formă de salariu, nici un ban în plus:
„Salariul mediu dintr-o profesiune sau alta este egal cu ceea ce consumă în medie un om de profesiunea respectivă în timpul (din nou în medie) muncii sale“.
Deoarece munca din manufacturi se află, deci, într-un echilibru absolut între ceea ce se primeşte şi ceea ce se dă, rezultă că pământul este cel care ţine în viaţă naţiunile:
„Renta funciară este unicul element al venitului naţiunii; atât dobânda la capitalul investit cât şi salariul pentru toate categoriile de muncă nu fac decât ca produsul acestei rente funciare să treacă dintr-o mână într-alta... Avuţia unei naţiuni constă numai în capacitatea solului, în puterea lui de a reproduce anual renta funciară... Dacă ne întoarcem la bazele, la elementele iniţiale ale valorii tuturor obiectelor, oricare ar fi ele (ne referim însă la valoarea de schimb), trebuie să recunoaştem că această valoare nu este altceva decât valoarea simplelor produse ale naturii. Adică, deşi munca adaugă obiectelor o valoare nouă şi le sporeşte astfel preţul, această valoare nouă sau acest preţ nou nu se compune totuşi decât din suma valorilor tuturor produselor naturii care au fost distruse, consumate sau folosite de muncitor într-un fel oarecare în scopul de a le da o formă nouă“.
Şi în continuare:
„Acest gen de muncă (agricultura propriu-zisă) este singurul care contribuie la crearea de noi corpuri; de aceea el este şi singurul care, până la un anumit grad, poate fi considerat ca productiv. Cât priveşte munca în industria prelucrătoare... ea nu face decât să dea pur şi simplu o formă nouă corpurilor pe care le-a produs natura“.
Marx se mulţumeşte să se amuze de naivitatea acestui consilier aulic, care scrie adresându-se „Înălţimii Voastre“.
Marele filozof englez Locke, ca şi Petty, recunoaşte două forme ale plusvalorii: renta funciară şi dobânda, dar admite deja în mod clar că sursa amândurora este munca pe care, fiind prestată de alţii, anumiţi indivizi şi-o însuşesc în măsura în care — spune Marx cu propria sa formulă — posedă pământul şi capitalul, adică condiţiile muncii. Această expresie marxistă curentă a condiţiilor muncii care se opun muncii şi muncitorului nu trebuie luată ca o cochetărie hegeliană cu antiteza opusă tezei din care se ajunge la sinteză atunci când muncitorii recuceresc condiţiile muncii lor, care se aflau în afara şi împotriva lor. Prin condiţii ale muncii trebuie înţeles nu mediul generic în care se lucrează, existenţa sau nu, să zicem, a luminii în fabrică, a cabinetului medical sau a cantinei, ci datele indispensabile, adică condiţiile necesare fără de care nu se poate lucra: deci incinta, materiile prime, instalaţiile şi maşinile. Nu poate lucra cine nu este admis să intre în fabrică, sau pe câmp, să mânuiască unelte şi materiale, seminţe, îngrăşăminte, substanţe brute de transformat. Spre deosebire de artizanul liber, salariatul modern este separat de toate acestea printr-o barieră de netrecut: condiţiile muncii sunt elemente materiale şi fizice, iar opoziţia lor faţă de muncă nu este simbolică, ci este exprimată prin coerciţia statală şi legală, prin raporturile puterii publice care sancţionează şi protejează aceste interdicţii.
Locke consideră că orice separare între muncă şi „condiţiile“ sale indispensabile este inumană şi trebuie interzisă. Potrivit lui, „pământul şi toate fiinţele inferioare aparţin laolaltă tuturor oamenilor“, însă proprietatea el o fundamentează pe faptul că fiecărui om îi aparţine în mod sigur şi exclusiv propria sa persoană. Deci, dacă prin forţele sale materiale şi personale omul transformă un produs oarecare al naturii şi îi adaugă din munca sa, el îl face proprietatea sa. Dar Locke, stabilind această „lege naturală“ a sa a proprietăţii, spune că ea îi dă şi limita: nimeni nu-şi poate însuşi mai mult decât îi este de ajuns pentru a trăi. Potrivit lui Locke, aceasta era situaţia în epocile antice, şi trebuie împiedicat ca proprietatea să fie împărţită în aşa fel încât unii să rămână excluşi. La polul opus faţă de noi, el porneşte istoric de la o proprietate divizată individual şi vrea să ajungă la un fel de parcelare egalitară. Dar important este că el admite că munca este cea care dă valoare produselor pământului şi pământului însuşi „în proporţie de 99%“.
Am depăşit deci deja teoria doicii şi a sugarilor. Locke rezolvă apoi problema dobânzii. Banii în sine îi consideră sterili şi neproductivi; dar, existând o repartiţie inegală a pământului, banii şi dobânda sunt mijlocul care îi permite celui care nu are pământ şi nu ar putea lucra să-l „împrumute“ de la altul, răsplătindu-l cu bani pe care îi va obţine dintr-o parte a produselor. Această inegalitate în posesia mijloacelor de producţie face să treacă în buzunarele unui terţ câştigul care ar recompensa munca unui anumit individ, iar Marx subliniază cât de important este acest lucru, dat fiind că Locke
„este exponentul clasic al ideilor juridice ale societăţii burgheze în opoziţie cu cea feudală; în plus, filozofia sa a stat la baza tuturor ideilor de mai târziu ale întregii economii politice engleze“.
La începuturile capitalismului (pentru Anglia epoca este din 1650 până în 1750) se desfăşoară o luptă între capitalul-bani şi proprietatea funciară, şi aceasta deşi de multe ori acelaşi proprietar de pământ practica cămătăria. Odată stabilită teoria paralelismului dintre renta medie a pământului şi rata medie a dobânzii la împrumuturile de bani, seniorii pământului, în loc să facă îmbunătăţiri productive, voiau ca statul să frâneze dobânzile cămătăreşti: dacă rata scade (aşa cum în acele secole a scăzut puternic), pământul, care dă aceeaşi rentă, creşte în valoarea sa patrimonială. Dar când primitivului capital al cămătarilor îi urmează capitalul industrial şi comercial, acesta nu întârzie să se alieze strâns cu proprietatea funciară, şi toţi luptă împotriva formei cămătăreşti, adaugă aici Marx din partea sa.
Dar el citează un alt pasaj remarcabil din Dudley North cu privire la explicaţia dobânzii:
„După cum landlordul îşi dă în arendă pământul, tot aşa cei (care au) capital pentru comerţ, dar care nu sunt destul de pricepuţi ca să-l folosească în comerţ sau nu vor să se ostenească cu o asemenea activitate îşi închiriază capitalul [am observat altă dată că în dialectul napoletan u’ capitalista nu este decât împrumutătorul privat, cămătarul, sau mai elegant cel cu banii gheaţă]. Ceea ce ei primesc în schimb se numeşte dobândă, care însă nu este decât renta la capital, după cum venitul landlordului este renta pe care o aduce pământul... Nu este deci nici o deosebire între a fi proprietar funciar [landlord, proprietar de pământ în formă burgheză] şi a fi capitalist [stocklord, proprietar de bani]. Landlordul are un singur avantaj: cel care închiriază pământul nu-l poate lua cu sine [în limbaj colocvial: a trage o ţeapă, a fugi cu banii], aşa cum face foarte uşor cel care închiriază capital. Şi, pentru că atunci când dai bani cu împrumut riscul este mai mare, pământul trebuie să aducă un profit mai mic decât cel pe care îl aduce capitalul“.
Celălalt mare filozof, Hume, va merge în economie mai departe decât Locke, pentru că pe lângă renta funciară şi dobânda la bani ia în considerare profitul, dar numai pe cel comercial, apropiindu-se astfel de mercantiliştii care văd bogăţia naţională izvorând din comerţul cu străinătatea. Hume însă nu găseşte în procesul de schimb crearea de nouă valoare: la el se regăsesc deja din plin două teorii: cea a valorii şi cea a scăderii ratei, exprimate explicit:
„Totul în lume se cumpără cu muncă“.
„Dobânda este adevăratul barometru al stării statului, iar un nivel scăzut al dobânzii este indiciul aproape infailibil al prosperităţii unui popor“.
Odată cu Steuart, care scrie în 1805, analiza atinge al treilea termen: profitul industrial. El ajunge să analizeze preţul unei mărfi stabilind trei factori: materiile prime; timpul pe care în acea ţară dată un muncitor îl foloseşte pentru a le prelucra; valoarea mijloacelor de subzistenţă, a cheltuielilor pentru nevoile indispensabile ale acelui muncitor, şi cheltuiala pentru a-i cumpăra uneltele. Potrivit lui, profitul industriei apare dacă, calculându-se astfel preţul produsului, industriaşul vinde peste această cifră: industria este activă doar atunci când există o cerere puternică.
Nu ne aflăm încă, desigur, la formula marxistă a valorii mărfii. Marx notează cum Steuart face să apară profitul dintr-un joc al concurenţei, pe când acesta nu face decât să provoace variaţii în jurul unui nivel al valorii mărfii, care conţine în sine mai mult decât cheltuielile cu materiile prime şi cheltuielile cu salarii. În continuare, Marx se ocupă propriu-zis de marii fiziocraţi.
Este cu adevărat o poziţie nefericită să confunzi tratarea marxistă a unei anumite teme din trecut, să zicem tehnica productivă a unei rase preistorice, sau gândirea unui anumit scriitor de economie şi istorie, cu o cercetare culturală generică, precum cea care corespunde întrebărilor unui profesor universitar la examene: vorbiţi-mi deci despre civilizaţia anticilor mayaşi din America Centrală... sau: expuneţi gândirea socială a lui Kant. Pentru noi nu este niciodată vorba de a umple o pagină de caiet sau un raft de bibliotecă, ca scopuri în sine. Când unul dintre aceste paragrafe este dictat de Marx, sau este reamintit cu metodă marxistă, la fiecare frază sare în ochi o confruntare vie cu problemele arzătoare ale timpului modern, este prinsă o ocazie de a desluşi dialectic secretul societăţii care ne înconjoară, de a agita în modul cel mai subversiv programul societăţii viitoare.
Cine, de exemplu, nu a ajuns la înălţimea teoriei marxiste a plusvalorii va găsi un vehicul puternic în expunerea pe care Marx o face celei a fiziocraţilor în capitolul al şaselea: Caracterele generale ale sistemului fiziocraţilor.
Ei, de fapt, sunt primii care ajung la analiza capitalului cu relaţiile sale moderne: lucru ciudat, care nu trezeşte atenţia studentului obişnuit, a răsfoitorului de meserie: o fac devalorizând industria şi punând în prim-plan agricultura: orice prost din secţiile agrare ale partidelor staliniste ar ajunge la concluzia: sunt deci nişte apărători ai economiei feudale împotriva formei capitaliste... Oh que nenni! (Este o formă de negaţie subliniată a francezilor, care echivalează cu napoletanul „nici în ruptul capului!“; nu se referă cu majusculă la acel tip despre care scria Stato Operaio din iulie-august 1931, sub pana, cu siguranţă, a tovarăşului de astăzi Palmiro: „Cine îi acuză pe comunişti că sunt aliaţi ai fascismului? Sunt miniştrii de poliţie din Prusia, împuşcători de muncitori, este domnul Pietro, fascist de la prima oră“). [1]
Acel capitol ar fi util să fie tipărit în fascicule şi să se dea să mănânce o sută de exemplare fiecărui renegat.
Centrul analizei marxiste cu privire la dinamica sistemului salarial, oricine ar fi cel care plăteşte salariul, constă în stabilirea diferenţei radicale dintre salariu, sau preţul forţei de muncă, şi partea de valoare pe care forţa de muncă în cauză a introdus-o în marfa produsă.
Ei bine, fiziocratul se încăpăţânează să spună că muncitorul din fabrică, care de exemplu toarnă un bloc motor dintr-un chintal de fontă brută, a adăugat la valoarea produsului manufacturat doar plata primită. Şi, de fapt, se convinge de acest lucru cântărind blocul şi văzând că nu cântăreşte mai mult decât fonta; aproape întotdeauna cântăreşte puţin mai puţin, din cauza „scăzământului“ (cuvânt tehnic oribil) care are loc în orice prelucrare.
Pentru a recunoaşte plusvaloarea în industrie, fiziocratul ar vrea să fie încălcată legea conservării materiei. Ar fi aşteptat laudele lui Eisenhower de acum câteva zile despre transformarea a miliarde de kilowaţi-oră şi de dolari în câteva sute de grame de hidrogen greu.
Dar atâta timp cât este vorba de producţie agricolă, şcoala fiziocrată descrie pentru prima dată fabricarea vrăjitorească a plusvalorii.
„Modul lor [al fiziocraţilor] de a trata problema este, fireşte, necesarmente determinat de concepţia lor generală despre natura valorii, care, la ei, nu este [şi iată o formulă de-a noastră de douăzeci şi patru de carate pe care cititorul şi studiosul obişnuit o atinge fără să deschidă ochii mari!] un anumit mod social de existenţă al activităţii omeneşti (munca), ci constă din substanţă, pământ, natură şi din diversele modificări ale acestei substanţe“.
Noi — am explicat de atâtea ori — noi, materialiştii istorici, nu evaluăm o marfă în funcţie de materia pe care o conţine — în urma unei analize chimice, mecanice şi nucleare! —, ci în funcţie de relaţiile sociale care se stabilesc între oamenii care au produs-o şi, mai bine zis, care sunt chemaţi să o reproducă. Dar economistul oficial, chiar şi astăzi, ia marfa în mână, o oferă, poate, în dreapta şi în stânga şi prin ziarele comerciale, apoi o judecă în limitele puţinei sale materii şi îi construieşte preţul pe bază de formuliţe banale de dezirabilitate şi raritate.
Iar textul continuă:
„Diferenţa dintre valoarea capacităţii de muncă şi valorificarea acesteia — adică plusvaloarea, care, ca urmare a cumpărării capacităţii de muncă, revine celui care o întrebuinţează — nu apare, în nici o ramură de producţie, atât de pregnant şi de incontestabil ca în agricultură, această ramură iniţială a producţiei. Suma mijloacelor de subzistenţă pe care le consumă muncitorul an de an, sau masa de substanţă pe care o consumă, este mai mică decât suma mijloacelor de subzistenţă pe care el o produce“.
Deoarece în industrie acest lucru nu este evident, este imposibil să se sesizeze această diferenţă fără „o analiză a valorii în general“, fără să i se descopere natura. Fiziocraţii au văzut-o în agricultură, au negat-o în industrie: au numit muncă productivă munca agrară, clasă productivă pe cea a muncitorilor agricoli, clasă sterilă pe cea a muncitorilor din fabrici.
Să ne oprim un moment asupra primului şi celui mai mic termen al diferenţei: acea valoare care îi este atribuită muncitorului pentru prestarea forţei sale de muncă, deci preţul acesteia, salariul. De aceea „minimul de salariu constituie în mod necesar axa doctrinei fiziocrate“.
Să evităm — cu o digresiune în digresiune — confuziile obişnuite. Pentru a dovedi existenţa plusvalorii şi chiar creşterea ei în masă şi ca rată, nu este necesar ca salariul să rămână la acel „minim“ de care nu-l leagă nicio „lege de aramă“, aşa cum povestea Lassalle. Salariul se situează între acel minim şi un maxim care ar fi întreaga valoare adăugată la produsul finit. El poate deci foarte bine să depăşească minimul; doar că nu poate coborî mai jos, deoarece sistemul social examinat nu ar mai putea continua din cauza epuizării forţei de muncă sociale disponibile.
Valoarea minimă a salariului este, aşadar, cea care asigură conservarea forţei de muncă a muncitorului. Dar aceasta include „reproducerea“ sa nu numai alimentară, ci şi sexuală, şi aici, prin câteva citate, aducem o confirmare expunerilor noastre despre rasă şi economie, şi reducerii faptului sexual la faptul economic ca parte necesară a „bazei materiale“ a oricărei societăţi.
Acea valoare minimă
„este egală cu timpul de muncă necesar pentru producerea mijloacelor de subzistenţă necesare reproducerii capacităţii de muncă, sau este egală cu preţul mijloacelor de subzistenţă necesare existenţei muncitorului ca muncitor“.
Şi în acelaşi capitol, mai departe:
„Gradul de dezvoltare“ al „productivităţii muncii“ trebuie să fie cel puţin de aşa natură încât să permită ca „timpul de muncă al unui om [să fie] suficient“ nu „numai pentru întreţinerea propriei lui vieţi, pentru producerea şi reproducerea propriilor lui mijloace de subzistenţă“; forţa de muncă trebuie să poată „să producă o valoare nouă mai mare decât propria ei valoare, să producă peste ceea ce este necesar pentru întreţinerea procesului vieţii“.
Deoarece totul este privit la scară socială, este vorba de procesul vieţii nu al muncitorului izolat, ci al clasei muncitoare. Un autor dintre primii studiaţi de Marx spunea: cât este necesar pentru menţinerea muncitorului şi pentru procrearea altor muncitori? Adam Smith, citat mult mai departe, va spune, foarte bine:
„Un om trebuie întotdeauna să poată trăi din munca sa, iar salariul trebuie să fie cel puţin suficient pentru a-l întreţine. Salariul trebuie să fie în cele mai multe împrejurări chiar ceva mai mare decât atât; altfel ar fi imposibil pentru muncitor să întemeieze şi să întreţină o familie, iar cursul vieţii unor asemenea muncitori nu ar putea dura mai mult de o generaţie“.
Smith se alarma, desigur, de faptul că în acest fel ar fi dispărut în plânsul general şi clasa celor care nu muncesc.
Aşadar, ostilitatea „reacţionară“ a fiziocraţilor faţă de industria modernă nu şterge faptul că ei s-au aflat în avangardă în descifrarea procesului de producţie agricol şi că au fost primii care au dat cei trei termeni corecţi ai valorii: capital constant, capital-salarii, plusvaloare: toţi încorporaţi în valoarea produsului.
Meritul fiziocraţilor (cărora le vom da în cele ce urmează „încadrarea“ istorică exactă în tranziţia spre revoluţia burgheză, stabilită magistral în textul lui Marx) este de a fi fixat în sfârşit originea acumulării de valoare în sfera producţiei, depăşind şcoala mercantilistă precedentă, care vedea îmbogăţirea naţională doar în comerţ.
„Potrivit sistemului mercantilist, plusvaloarea este numai relativă; ceea ce câştigă unul pierde celălalt. Profit din înstrăinare sau oscilaţiile avuţiei între diferite părţi. Analizând capitalul total al unei ţări, constatăm că în interiorul ţării respective nu se creează de fapt plusvaloare [adică naţiunea consumă într-un an, să zicem, cât a produs în acel an]. Aceasta poate să apară numai în relaţiile dintre o naţiune şi alte naţiuni... În opoziţie cu cele de mai sus — căci sistemul mercantilist neagă de fapt crearea plusvalorii absolute —, sistemul fiziocrat vrea să explice plusvaloarea absolută: produsul net. Întrucât însă atenţia fiziocraţilor este concentrată asupra valorii de întrebuinţare, agricultura constituie pentru ei unica creatoare a acestui produs net“.
În doctrina sistemului monetar şi a sistemului mercantil, singura sursă de îmbogăţire relativă sunt banii pe care îi foloseşte comerciantul, capitalul comercial, care se investeşte în mărfuri circulante şi retrage de pe urma lor un venit majorat. O partenogeneză a banilor care dau naştere altor bani din ei înşişi.
În mult superioara doctrină fiziocrată avem combinarea pământului cu banii: se recunoaşte, lucru fundamental, că remuneraţiile celor doi factori izvorăsc nu din schimburi, ci din producţie (prima apariţie a legii echivalenţei în orice schimb) şi izvorăsc din munca umană, dar din acea muncă specială care operează, ca să spunem aşa, în sânul naturii, care produce roadele pământului. Această muncă, în măsura în care a devenit marfă şi este cumpărată cu bani, şi nu mai există prin supunerea personală a ţăranului, deci într-o formă deja burgheză, ce a încetat să mai fie feudală, generează o supramuncă care se transformă în întregime în rentă funciară. Din renta proprietarilor funciari sunt desprinse remuneraţii care dau dobânda pentru cei care dau bani cu împrumut, şi un fel de salariu pentru conducătorii industriei, care nu este profit, deoarece industria manufacturieră, pentru fiziocraţi, nu generează plusvaloare, ci compensează doar banii investiţi modificând doar forma exterioară a produselor.
Totuşi, în domeniul cultivării pământului, formula capitalistă îşi găseşte deja o aplicare deplină, s-a dezvăluit o marfă specială, forţa de muncă, care (singură) are această capacitate magică: atunci când cel care a cumpărat-o o utilizează, o foloseşte, rezultă o valoare de întrebuinţare mult superioară preţului plătit, valorii sale de schimb, salariului.
În timp ce, deci, paşnicii fiziocraţi cred că pun pe picioare acest ménage [mariaj] senin al pământului şi al banilor, ei au dezlănţuit fără să-l vadă pe diabolicul al treilea element, capitalul industrial flămând de supramuncă, care îşi va impune forţa adulteră şi va absorbi diferenţe enorme, extrase din supramunca unor mase de salariaţi până atunci necunoscute, lăsând din ea simple firimituri pentru renta funciară şi pentru dobânda celor care economisesc bani.
„Deoarece munca în agricultură este considerată singura muncă productivă, forma de plusvaloare prin care munca în agricultură se deosebeşte de munca în industrie, renta funciară, este considerată singura formă a plusvalorii.
De aceea, pentru fiziocraţi, profitul propriu-zis la capital [atenţie: de la critică se trece la enunţarea noastră!], din care de fapt derivă renta funciară, nu există. Pentru ei profitul este doar un fel de salariu mai mare, care este plătit de proprietarii funciari şi consumat de capitalişti ca venit (prin urmare intră în cheltuielile de producţie, aşa cum intră minimul de salariu al muncitorilor obişnuiţi) şi care sporeşte valoarea materiilor prime, pentru că intră în cheltuielile de consum făcute de capitalist, de industriaş, în timp ce produce produsul, în timp ce transformă materia primă într-un produs nou“.
Acest produs compensează exact diferitele sale cheltuieli de producţie, prin urmare nu există în industrie nicio acumulare de noi valori, nu se adaugă nimic la totalul „avuţiei naţionale“ dincolo de cuantumul rentei funciare.
„De aceea, unii fiziocraţi, ca, de pildă, Mirabeau-senior, declară plusvaloarea sub forma dobânzii la bani — o altă varietate a profitului — drept camătă, contrară naturii. Turgot, dimpotrivă, deduce legitimitatea dobânzii la bani din faptul că capitalistul posesor de bani ar putea să cumpere pământ, deci rentă funciară... Deoarece munca în agricultură este singura muncă productivă... Profitul industrial şi dobânda sunt numai rubrici diferite sub care se repartizează renta funciară şi trece în părţi determinate din mâna proprietarilor funciari în mâna altor clase“.
Am ajuns la o distincţie netă. La începuturile producţiei capitaliste devine evident că mişcarea socială constă în producţia de plusvaloare. Pentru fiziocraţi, aceasta provine în întregime din renta funciară, din care se desprind anumite cote pentru industriaşi şi bancheri.
Începând cu Adam Smith vom găsi „opusul diametral“:
„Economiştii de mai târziu... consideră, pe bună dreptate [şi deci suntem la enunţarea tezei marxiste corespunzătoare], profitul industrial ca fiind forma sub care este apropriată iniţial plusvaloarea de către capital şi, prin urmare, forma iniţială generală a plusvalorii; dobânda şi renta funciară sunt considerate varietăţi ale profitului industrial [am spune pentru claritate profit de întreprindere, întrucât şi agricultura este aici o întreprindere] distribuit de capitalistul industrial între diferite clase co-posesoare ale plusvalorii“.
Pentru a stabili, aşadar, termenii chestiunii agrare, trebuie afirmat că, în perioada capitalistă, renta pământului este o parte prelevată din supramunca socială ca o compensaţie pentru monopolul asupra pământului exercitat de proprietarii acestuia.
La începutul ciclului capitalist, proprietarii funciari au pretenţia de a se aşeza în fruntea societăţii; la sfârşitul său, ei pot fi, după ce au fost trecuţi în plan secund, chiar eliminaţi, fără ca viaţa modului de producţie capitalist şi salarial să fi luat sfârşit.
[1]. Joc de cuvinte bazat pe omonimia dintre expresia franceză „nenni“ (nici vorbă / ba da de unde) şi numele liderului socialist italian Pietro Nenni. Bordiga aminteşte ironic de atacurile lansate în 1931 în publicaţia „Stato Operaio“ de Palmiro Togliatti la adresa lui Nenni, pe care îl numea atunci „fascist de la prima oră“, pentru a sublinia ipocrizia alianţei lor politice ulterioare din perioada postbelică.