Expunerea întreprinsă a esenţialului şi foarte bogatului material marxist privind chestiunea agrară, neajungând încă la chestiunile de actualitate şi nici măcar la problema politică arzătoare a funcţiei revoluţionare a maselor de la ţară, le-ar fi putut lăsa unor cititori impresia că este prea densă în teorie economică, domeniu care nu se poate dezvolta, fie chiar şi în limite deloc vaste, fără câteva dintre oripilantele „cifre“. Fără cifre nu se face politică şi cu atât mai puţin revoluţie.
Din nefericire, s-a tipărit un 10 (în litere pe deasupra, din respect pentru maniacii „muzicii uşoare“) în loc de un 5 în a doua porţie, cu titlul Vrăjitoria rentei funciare, la trecerea la subcapitolul Dobândă şi rentă. Orice cititor va fi înţeles însă, chiar şi fără a avea competenţa ţăranului analfabet, care ştie să facă socoteli într-un mod admirabil. Este absolut necesar (şi cu mult mai urgent decât a dezlănţui apocalipsa activistă) să punem fizic piciorul pe treapta dobândă-rentă. Se spunea pur şi simplu despre un teren că, dacă are o valoare de achiziţie de 1 milion, are renta brută de 10 la sută şi renta netă de 5 (din nou, tipărit greşit 10) la sută, adică 100 de mii şi 50 de mii de lire. O treaptă nu prea anevoioasă pentru cel care se simte pregătit pentru zboruri de treizeci de metri de pe trapezul acţiunii nestăvilite. Bunul plugar poate explica teorema: renta netă este mai mică decât cea brută, din moment ce a pus deoparte din grâul de vânzare pe cel pentru a-şi face pâinea, şi pentru a reînsămânţa.
Totuşi, neputând servi imediat desertul politicii (Nenni şi ai lui sunt cei care îi dictează bucătarului formula: le dessert d’abord [desertul mai întâi]: noi vă dăm din aperitiv, chiar dacă are un gust puternic de citrice), ne vom lua libertatea să vă atragem în domeniul filozofiei, folosindu-ne de o remarcă fulgerătoare a lui Marx din capitolul despre fiziocraţi, cărora ne-am propus să le acordăm o importanţă supremă. Veţi avea astfel puţin răgaz: care dintre amatorii genului uşor nu este filozof?
Despre stadiul istoric în care apare renta agrară capitalistă, Marx nu tratează doar în Istoria doctrinelor economice utilizată până aici, pe care, mai degrabă, el ar fi intitulat-o Istoria teoriilor plusvalorii, după cum anunţă atunci când prezintă structura Capitalului. El o tratează în profunzime într-unul din capitolele de încununare ale celui de-al III-lea volum incomplet, al 47-lea, cu titlul — tocmai — Geneza rentei funciare capitaliste. Acest capitol cuprinde întreaga analiză pe care noi am extras-o din tratate obişnuite, dar serioase, în materie. El culminează cu o definiţie aproape atroce a micului ţăran proprietar şi muncitor (pe care am citat-o la reuniunea de la Milano):
„Mica proprietate funciară creează o clasă de barbari, care trăieşte pe jumătate în afara societăţii, o clasă care îmbină toată brutalitatea formelor sociale primitive şi toate suferinţele şi misère ţărilor civilizate“.
Şi nu trebuie deci să ne lăsăm induşi în eroare, punând banal moderna civilizaţie deasupra anticei barbarii! Prima era doar brută, a doua este infamă. Continuarea pasajului înfierează deopotrivă marea proprietate funciară şi marea industrie capitalistă: în cele din urmă ele „acţionează mână în mână“, exploatând până la epuizare Munca şi Pământul.
Ei bine, acelaşi capitol conţine avertismentul care răspunde dintr-odată la întrebarea evidentă a celor „practici“: nu va putea oare revoluţia muncitorească să-i arunce pe aceşti barbari, tovarăşi de exploatare şi de subjugare, împotriva civilizaţiei capitalului? La răspuns vom ajunge mai târziu, şi aici un rezervor bogat va fi materialul lui Lenin privind chestiunea agrară: să aveţi răbdare.
„Întreaga critică a micii proprietăţi funciare se reduce în ultimă instanţă la critica proprietăţii private, ca limită şi piedică pentru agricultură. La acelaşi lucru se reduce şi critica marii proprietăţi funciare. Fireşte [da, fireşte, domnule Karl; dar s-a asudat din greu pentru asta!] că aici facem în ambele cazuri abstracţie de considerente politice secundare. Această limită, această piedică... se manifestă şi într-un caz şi în celălalt, dar sub forme diferite, iar în disputa pe tema formelor specifice ale acestui inconvenient se pierde din vedere tocmai principala lui cauză“.
Imaginea este veche, dar este necesară. Această palmă loveşte în plină figură nu numai pe renegaţii aflaţi în căutarea unor structuri reînnoite de împărţire juridică a posesiei funciare, ci şi pe maniacii care, intoleranţi faţă de opera titanică de consolidare a scheletului puternic al doctrinei, în care contrarevoluţia încearcă neîncetat să introducă torpile, aleargă în fiecare clipă să reclame, dintr-o mâncărime insuportabilă, împopoţonarea de clovn a „considerentelor politice“. Chiar dacă ei ar fi milioane şi noi o jumătate de duzină, le întoarcem spatele acestora, spunând odată cu florentinul pe care Marx adoră adesea să-l citeze: şi lasă-i să se scarpine unde e râia.
Teorie şi acţiune. Veche dispută asupra valorii raportului lor. Pretinsul contrast dintre ele, în sensul că a da prea multă importanţă teoriei ar putea compromite succesul acţiunii, este cea mai proastă invenţie, este bestialitatea centrală a oricărui oportunism. Prima este indispensabilă celei de-a doua, chiar şi atunci când timpii lor sunt despărţiţi de jumătăţi de secol. Este absurd, dacă determinismul nostru nu este o vorbă goală, să poată exista o alternativă între una şi cealaltă. Dacă pe departe ar exista [o astfel de alternativă], nu am ezita — crape cine-o vrea — să lăsăm baltă acţiunea, dar niciodată doctrina.
Au apărut recenziile unei cărţi a comunistului francez Rosmer: La Moscova pe vremea lui Lenin. Rosmer este un om de o loialitate maximă: nu dispreţuim o astfel de calitate la un revoluţionar, dar o considerăm de una singură departe de a fi suficientă. Rosmer, vechi organizator sindical şi devotat militant al cauzei proletare, a fost un sindicalist de tip sorelian, astăzi este un troţkist (care, de altfel, a repudiat mişcarea curioasă ce se acoperă cu acest vocabular şi care nu a înţeles că meteahna stalinismului este acel contorsionism în care, virtual, o depăşeşte). Dar dacă Rosmer ar fi fost vreodată, pe lângă un îndrăgostit de revoluţie şi un prieten al lui Lenin şi Troţki, un adevărat marxist, nu ar fi scris niciodată definiţia care reprezintă un afront grav, deşi involuntar, la adresa memoriei lui Lenin. „Cărţi de circumstanţă“, aşa a ajuns Rosmer să numească scrierile istorice ale lui Lenin!
Nu este vorba de o frază scăpată la întâmplare: Rosmer vede în Lenin pe genialul manevrist al revoluţiei comuniste, dar nu reuşeşte să vadă în el pe mult mai marele, în bilanţul istoric de acum sigur, restaurator al doctrinei revoluţionare. Nici nu poate simţi altfel un voluntarist incurabil à la Sorel, pentru care visul suprem este mănunchiul [fascio], deschis oricărei buruieni, al tuturor rebelilor contingenţi, partidul este un lucru secundar, disciplina o piedică inutilă, teoria un simplu şi plastic mit, un drog schimbător care să inflameze mulţimea în luptă.
Numai aşa se explică faptul că Rosmer ajunge să spună că „Stângismul“ — boala copilăriei comunismului, a fost scris pentru a-i face să intre în Internaţională pe socialiştii de tip „doi şi jumătate“ contrari celor 21 de puncte (într-adevăr, neavând volumul, ne îndoim de o asemenea referinţă: că Lenin, din abilitate — termen conţinut într-un citat din acel text —, ar fi lucrat pentru a încălca condiţiile dictate de el însuşi, nu este doar absurd, ci se dovedeşte a fi fals); şi, de asemenea, că Statul şi revoluţia a fost o altă carte de circumstanţă scrisă pentru a-i atrage pe anarhişti cu promisiunea desfiinţării statului, pe când în schimb era vorba de a lovi în profunzime uitarea social-democrată a acelei teze marxiste şi a întregii doctrine ortodoxe integrale.
Tocmai în reconstituirea „politicii agrare“ urmate istoric de partidele marxiste ne va fi dat să arătăm cât de mult Lenin, în particulara şi complexa problemă rusă, a revenit mereu şi solid la reafirmarea doctrinei ortodoxe a lui Marx în această materie.
Toate acestea sunt conforme cu teza, apărată de noi sistematic la reuniunea deja amintită a mişcării noastre la Milano, că, potrivit materialismului istoric, doctrina unei clase revoluţionare nu se poate forma decât într-un singur bloc şi într-un anumit moment de cotitură al istoriei. Cu alte cuvinte, doar anumite şi rare „momente“ ale ciclului uman sunt cele în care, pe scurt, înfloresc noi adevăruri, se cuceresc noi cunoştinţe, care devin patrimoniul unei clase, programul unei mişcări care îşi extinde bătălia şi ascensiunea pe un arc măsurabil în secole. Puntea acestei cuceriri nu are puncte de sprijin intermediare, ea trece peste abisul inamic printr-o singură „boltă“; şi prin aceasta se vrea respingerea fără milă a concepţiei unui nucleu de doctrină „în continuă elaborare“, lucru pe care îl negăm atât ca aport al adepţilor, cât şi — mai rău ca oricând — ca utilizare a aporturilor „ştiinţei în general“, ale „culturii în general“ extrase din societatea şi din epoca ce va fi depăşită şi spulberată.
Ne întoarcem neîncetat la textul lui Marx pentru că acesta corespunde, în formularea sa dintr-o suflare (chiar dacă la compilarea şi paginarea imediată şi materială au concurat şi alte mâini), valorificării acelui moment de cotitură fecund şi dinamic al istoriei, în care desfăşurarea de forţe a clasei proletare şi critica doctrinei burgheze (încă proaspătă după revoluţia sa) au izbucnit, împreună şi inseparabile, din baza socială materială. Nu pentru că Karl Marx ar fi fost o minte mai puternică decât a tuturor predecesorilor şi succesorilor, aşa cum ne-ar putea obiecta cineva care ar vrea să ştirbească teza paralelă a negării rolului motor al personalităţilor.
Trei sunt căile cuceririi unei zestre comune de noţiuni de către colectivitatea umană. Prima plasează întreaga cunoaştere în afara lumii fizice, într-un creier supranatural care din când în când revelează o rază din lumina sa făcând să vorbească o gură umană; şi trebuie admis în acest caz că aceasta poate fi a unui mare înţelept sau a unei creaturi umile: calea religiilor. A doua consideră cunoaşterea ca fiind cucerită de creierele oamenilor vii care acumulează progresiv rezultatele unei munci a gândirii; şi din când în când o personalitate de o mai mare importanţă şi putere determină un pas înainte pentru zestrea comună de ştiinţă; astfel încât fiecare epocă ştie mai mult decât precedenta: este calea iluministă şi evoluţionistă. A treia cale, revoluţionară, este a noastră. Fără regia unei divinităţi, doctrina, ca orice altă formă socială, o vedem izbucnind într-o criză violentă a istoriei, atunci când subsolul ei material este răvăşit, şi se cristalizează într-un bagaj comun de norme de acţiune care parcurge compact secole şi secole de istorie: ea nu derivă din eforturile subiective ale unuia sau mai multor mari gânditori sau conducători, ci din fapte generale ale modului colectiv de a trăi şi de a produce. Şi astfel explicăm ca suprastructuri sociale vechile religii şi însăşi filozofia modernă şi burgheză, tratând cu cea mai mare consideraţie înaltul potenţial istoric de clasă al respectării vechilor mituri, al fluturării principiilor moderne de democraţie, libertate şi egalitate juridică, proprii claselor noastre inamice.
Întreaga muncă titanică a lui Marx nu doar că include demonstraţia, făcută printr-o formidabilă muncă de colectare de materiale, că de la un anumit punct încolo teoria socială nu mai progresează, ci decade inexorabil faţă de primele viziuni luminoase (de exemplu, ale economiştilor clasici din secolul al XVII-lea), dar şi faptul că magnificul expozant al noii teorii nu a inventat-o, ci este fericit ca un căutător care găseşte o pepită, atunci când demonstrează că adevărurile ei sunt conţinute, fie şi într-o formă aproximativă, în texte foarte vechi. Toate notele la Capitalul, în special în primul volum, şi tot materialul din Istoria doctrinelor, au acest scop: să dovedească faptul că acele concluzii care par originale sunt adevăruri care se impun tuturor prin evidenţa lor şi care au fost constatate şi formulate tot mai îndeaproape în trecut. Ele sunt enunţate în sfârşit în mod organic nu atunci când geniul coboară pe pământ, ci atunci când condiţiile sunt mature şi converg toate la apariţia rezultatului.
Dacă nu se înţelege acest lucru, va fi imposibil să vă convingeţi că noi suntem întru totul îndreptăţiţi atunci când afirmăm că comunismul ar fi apărut oricum chiar dacă nu ar fi existat domnul Karl Marx, şi atunci când ne aruncăm ca nişte câini turbaţi împotriva oricui vrea să înlocuiască fie şi un rând din scrierile lui Marx, apărându-ne cu nu mai puţină înverşunare de acuzaţia de a fi adăugat ceva de la noi.
De altfel, principalii promotori ai „revoluţiilor ştiinţei“ fundamentale nu au procedat altfel decât Marx. În polemica lor şi în lupta lor plină de abnegaţie împotriva sufocării, atât Galilei, cât şi Copernic, de exemplu, au depus o muncă gigantică asupra textelor antice şi a istoriei ştiinţei pentru a deduce nenumărate dovezi că plauzibilitatea şi certitudinea mişcării planetelor în jurul soarelui fuseseră deja acceptate în diferite epoci anterioare, aşa cum la vremea sa fusese conceptul sfericităţii pământului. Subtilul dialectician Zenon din Eleea în Grecia antică, cu sofismele sale, nu numai că demonstrează că dedusese deja doctrina matematică infinitezimală, ci mult mai mult: că aceasta este inerentă logicii, desprinsă din experienţă, potrivit căreia orice om incult va şti bine că săgeata nu stă pe loc în nici un moment, oricât de scurt, al zborului ei, şi că omul, care merge pe puntea navei în sens invers mişcării privind ţărmul, nu face ca mişcarea navei şi cea a corpului său să poată fi negată: deci încă de pe atunci, prin deducţie imediată: nici măcar mişcarea ţărmului! şi odată cu el a pământului. Einstein va veni să spună că aici se află în embrion întreaga relativitate: cea a lui Galilei şi, de asemenea, a sa... Odată cu ciclul evoluţiei biologice şi cu cel al tehnicii de producţie, acesta se dovedea a fi ciclul gândirii umane „suprastructurale“. Din aceste motive li se refuză orice brevet de drepturi de autor sus-menţionaţilor domni Zenon, Copernic, Galilei, Einstein... şi Marx.
Umflat, plin de Personalitatea sa este doar Imbecilul. Aici va veni Engels, trăgându-l pe roată pe bietul Dühring: dar mai întâi câteva confirmări în aceste pagini deschise astăzi din Marx.
Tocmai în capitolul pe care l-am citat, Marx arată într-o trecere în revistă rapidă a aceloraşi autori, care va fi apoi mai pe larg dezvoltată în istoria doctrinelor, cum teza justă este văzută mai bine de economiştii mai apropiaţi de erupţia capitalismului din zgura feudală, iar cu cât se merge mai departe, cu atât ştiinţa economică oficială renegă adevărurile cucerite şi se complace în inepţii.
Dificultatea problemei rentei funciare, spune Marx, constă în a vedea din ce se naşte acest excedent specific al profitului întreprinderii agrare faţă de profitul mediu al întreprinderilor în general, care merge pentru a plăti dreptul de monopol al proprietarului funciar; că acesta nu derivă din productivitatea naturală a pământului, ci rămâne o cotă-parte din valoarea adăugată la produs ca efect al supramuncii umane. Renta nu este un plus la profit, ci un minus din profit, ca să spunem aşa. Prin urmare, aşa cum continuăm să insistăm, totul îşi are originea în binomul muncă-valoare şi nu natură-valoare.
Aşadar:
„Pentru vechii economişti, care în genere abia începeau analiza modului de producţie capitalist, încă nedezvoltat pe vremea lor, analiza rentei... nu prezenta nici o dificultate... Autorii mai apropiaţi de epoca feudalismului consideră renta funciară drept forma normală a plusvalorii în genere, în timp ce profitul... cel mult apare ca parte a plusvalorii... Proprietatea funciară apare încă drept principala condiţie a producţiei... La fiziocraţi dificultatea este deja de altă natură. Fiind de fapt primii care au analizat sistematic capitalul, ei au început prin a încerca să analizeze natura plusvalorii în genere... Pentru ei singurul capital producător de plusvaloare este capitalul purtător de rentă, adică capitalul agricol, iar munca agricolă pusă în mişcare de către acesta este... singura muncă cu adevărat productivă... Ce să mai spunem însă despre economiştii moderni, ca Daire, Passy etc., care reiau, într-un moment când întreaga economie politică clasică este în plin declin, aş spune chiar că este pe patul de moarte, concepţiile cele mai primitive despre condiţiile naturale ale supramuncii, deci ale plusvalorii în genere, şi îşi imaginează că prin aceasta spun ceva nou şi esenţial despre renta funciară, după ce renta funciară a fost de mult studiată [şi în fond, se înţelege, la aceiaşi clasici precum Ricardo, înainte chiar de Marx însuşi] ca formă specială şi ca parte specifică a plusvalorii? Economia politică vulgară se caracterizează tocmai prin aceea că repetă lucruri care, pe o anumită treaptă de dezvoltare, erau noi, originale, profunde şi justificate, într-o vreme când ele au devenit plate, perimate şi false“.
Departe, aşadar, de a cerceta dacă în cele din urmă marile reviste, textele universitare şi tratatele oficiale au făcut jocul doctrinei lui Marx, noi lichidăm dintr-o singură lovitură seacă nu numai economia, ci şi sociologia şi filozofia de la mijlocul secolului al XIX-lea până la mijlocul secolului al XX-lea.
Este binecunoscut faptul că Engels, adus în discuţie, acorda o importanţă imensă explicaţiei găsite de genialitatea lui Marx faimosului Tableau économique al lui Quesnay, amintit deja de noi. Acest lucru reiese dintr-un celebru schimb de scrisori cu prietenul său şi dintr-un capitol din Anti-Dühring, provocat de faptul că Dühring însuşi, convins că spune lucruri noi cu privire la acel Tablou şi la Quesnay, recade cras în poziţiile cele mai depăşite şi mai banale.
Dühring afirmă că realizează o „întreprindere“ care „este absolut fără precedent“ atunci când descoperă că doctrina economiei este „un fenomen eminamente modern“. Dar Engels îi aruncă în faţă faptul că Marx a spus deja: „Economia politică... devine ştiinţă propriu-zisă abia în perioada manufacturieră“, şi că „economia politică clasică începe în Anglia cu William Petty, în Franţa cu Boisguillebert şi se încheie în Anglia cu Ricardo, iar în Franţa cu Sismondi“. Iar Engels adaugă:
„D-l Dühring urmează această cale gata trasată, numai că pentru el economia politică superioară începe cu avortonii lamentabili pe care i-a produs ştiinţa burgheză după încheierea perioadei ei clasice“.
Aşadar, chiar şi la Engels este clar conceptul că orice ştiinţă de clasă, după un început strălucit şi exploziv, decade inexorabil atunci când clasa care îi este subiect, dintr-o clasă revoluţionară, devine una conservatoare.
Când Dühring, în a sa Istorie critică a economiştilor... precedenţi, ajunge la Quesnay şi la Tabloul său, îl declară de neînţeles, arătând că ignoră faptul că cheia care îi scapă fusese deja dată de Marx: la care Engels reexpune limpede, netezind calea pentru cine ar găsi prea grea explicaţia densă a lui Marx (Doctrina, Cap. XIV), construcţia Tabloului. Marx trece apoi la explicarea critică efectivă a deficienţelor Tabloului; dar Dühring, care îl critică cu atâta asprime, începuse prin a nu înţelege ce voia să spună Tabloul, chiar pentru propriul său autor.
Nu ne interesează să urmărim mai departe vivisecţia minuţioasă engelsiană a enormităţilor domnului Dühring, deoarece ceea ce ne interesează aici este sfârşitul mizerabil al metodei aducerii la zi, al depăşirii ştiinţifice a oricărui predecesor. Dühring-ii sunt cu miile şi, ca şi el, voind să meargă dincolo de Marx, rămân mai prejos nu doar de genialul Quesnay, ci şi de cei mai îndepărtaţi şi ingenui autori de la care îşi încep ei critica plină de autosuficienţă. Dühring, la început — de fapt — afişase „pretenţia de a crea un sistem nou nu numai suficient pentru epocă, ci care să facă el însuşi epocă“.
Autori de sisteme noi, autori care faceţi epocă, scurtă va fi polemica noastră cu fiecare dintre voi: o vom reduce la un cuvânt şi la un act, după ce veţi fi făcut un pas în faţă: stânga-mprejur!
Cum să onorezi cu un tratament mai puţin... pedestru asemenea talmeş-balmeşuri, când pomenitul domn Dühring, după ce ne-a servit unul despre dificultatea de a explica profitul arendaşului agricol şi relaţia sa cu renta stăpânului pământului, cu o eventuală coincidenţă a lor (iar Engels îi contrapune un pasaj limpede în acest sens din Adam Smith în care această analiză este epuizată, la fel ca în tratatele universitare moderne amintite de noi, dincolo de orice îndoială), pică într-o concluzie de acest soi: câştigul arendaşului se bazează pe exploatarea forţei de muncă a pământului! [1] şi deci este „o parte din rentă“!
Or, inferioară concepţiei lui Marx (potrivit căreia renta este o parte specifică a plusvalorii totale) este cea a lui Quesnay: renta pământului este o parte a plusvalorii şi deci a supramuncii, dar există plusvaloare şi supramuncă doar în întreprinderea agrară. Iar inferioară chiar şi celei a lui Quesnay este concepţia ingenuă: renta provine din fertilitatea naturală şi nu din supramunca umană. Dar depăşirea lui Dühring cu formula: forţa de muncă a pământului, în care avem muncă fără să existe braţe umane, ne readuce la gluma pe care nu o făcusem cu referire la el: voi dormiţi şi Kinglax munceşte!
Şi dimineaţa această supramuncă, descoperită ştiinţific într-un mod menit să facă epocă, se adună acolo unde nu este decât lumină. Săriţi în ajutor, pagini din „vient de paraître“! [2]
A doua sursă marxistă la care am trecut — adică capitolul 47 din volumul al III-lea al Capitalului (nu mai puţin decât altele pe care le putem indica în cele din primul volum despre acumularea iniţială şi în special despre „Geneza fermierilor capitalişti“) — ne permite să clarificăm încă o dată, revenind asupra ei înainte de a continua, dat fiind că subiectul este pe cât de remarcabil, pe atât de delicat, această serie istorică: feudalism — capitalism agrar — capitalism manufacturier de stat — industrialism privat, a cărei ordine le va sta ca un os în gât diferitelor pături de figuri duplicitare.
Trebuie să se înţeleagă că, atunci când se pune problema modernă a rentei funciare, ne aflăm deja în plină economie capitalistă. Şi, într-adevăr, în acest mediu o plasează Quesnay. Produsul agrar total (nu mai puţin decât condiţiile muncii agrare: pământ şi unelte, stocuri etc.) este deja în întregime separat de muncitorul productiv. Cele cinci miliarde la care Quesnay raportează produsul total naţional sunt obţinute toate din vânzarea produselor agricole şi se află în mâinile arendaşilor agricoli şi deci ale capitaliştilor. Toate produsele au trecut, prin urmare, prin piaţă, niciunul nefiind consumat de producătorul direct (cum se întâmplă în mica agricultură supravieţuitoare, cum se întâmplă în economia naturală a feudalismului). Două cincimi din aceşti bani sunt plătiţi de către arendaşi ca rentă proprietarilor funciari şi, în ceea ce priveşte restul circulaţiei între cele „trei clase“ ale lui Quesnay: productivă (salariaţi agricoli şi arendaşi), proprietară şi sterilă (industriaşi şi muncitorii lor), aceasta este demonstrată în Tablou, pe care nu îl expunem aici. Important este că până şi muncitorii agricoli îşi cumpără mijloacele de subzistenţă cu bani, dar pentru Quesnay acest lucru are loc „în interiorul clasei productive“.
Există deci 5 miliarde de produs brut agrar, 3 de produs net, din care 2 formează renta proprietarilor, 1 remuneraţia capitalului de exerciţiu deţinut în întregime de arendaşi în cuantum de 10 miliarde, în proporţie de 10 la sută: celelalte 2 miliarde compensează avansurile şi uzurile. Ne aflăm, în orice caz, deja la criteriile capitaliste: 1) Tot produsul este marfă; 2) Tot supraprodusul derivă din supramuncă, adică muncitorii agricoli consumă două şi produc cinci; 3) Tot profitul se află în mâinile arendaşilor sau ale capitaliştilor agrari, care sunt însă obligaţi să cedeze două treimi din el în beneficiul proprietarilor funciari: renta lor.
Această concepţie, care nu vede nicio sustragere de supramuncă de la muncitorii neagricoli, se explică prin prevalenţa agriculturii asupra industriei. În ipoteza curajoasă a fiziocraţilor, întreaga agricultură a încetat să mai fie feudală, dar producţia industrială este încă secundară faţă de cea agricolă.
Pe măsură ce manufactura şi industria iau proporţii gigantice, tabloul devine inadecvat. Dar societatea descrisă este deja societatea „lui Marx“ cu trei clase care îşi împart produsul net: muncitorilor le revine salariul, capitaliştilor profitul, fie ei arendaşi sau industriaşi, iar proprietarilor imobiliari renta. Profitul plus renta formează plusvaloarea.
În această societate „abstractă“ nu există artizani şi mici ţărani: de fapt, astfel de clase sunt şi astăzi prezente peste tot, dar sunt clase „necaracteristice“ societăţii burgheze, clase „supravieţuitoare“ din timpurile precapitaliste, întrucât existau şi fără să fi existat salariaţi, capitalişti întreprinzători, posesori de pământ într-un mod nu seniorial, ci mercantil şi burghez.
Acum, toate acestea sunt confirmate de textul lui Marx.
„Renta este plătită din preţul produsului solului“, prin urmare renta trebuie explicată ca parte a preţului plătit pe piaţă pentru marfa-produs agricol. Acum, din această sumă de bani trebuie să iasă: reconstituirea capitalului de exerciţiu pentru arendaşul întreprinzător — plata salariilor muncitorilor agricoli într-o măsură cel puţin capabilă să asigure subzistenţa şi reproducerea lor — câştigul arendaşului (profitul întreprinderii agrare) — renta proprietarului. Prin urmare, mercantilism şi capitalism deplin.
Pentru fiziocraţi, aşa cum s-a spus, negarea productivităţii muncii manufacturiere nu exclude faptul că „capitalul purtător de rentă, adică capitalul agricol“ este „capital producător de plusvaloare“. Deocamdată, deci, se pune întrebarea: ce este renta pământului din moment ce agricultura este condusă în întregime de capital, în mod capitalist? De aici teza noastră: capitalismul se naşte agrar şi prima sa doctrină revoluţionară este cea fiziocrată, embrion al celei a economiei clasice.
Marx pune şi aici sistemul fiziocrat mai presus de sistemul monetar, „care nu ajunge la concepţia plusvalorii“, şi totuşi „a proclamat pe bună dreptate producţia pentru piaţa mondială şi transformarea produsului în marfă, deci în bani, ca premisă şi condiţie a producţiei capitaliste“.
„Mai târziu, în sistemul mercantilist, rolul hotărâtor nu îl are transformarea valorii în bani, ci producerea de plusvaloare, dar aceasta din punctul de vedere lipsit de conţinut al sferei circulaţiei şi totodată în aşa fel încât această plusvaloare apare ca... un excedent al balanţei comerciale“,
adică sub forma unui supraprofit în circuitul bani-marfă-bani desfăşurat exclusiv pe piaţă. Dacă este adevărat că fiziocraţii sunt primii care situează originea oricărei plusvalori (şi, deci, a oricărei acumulări ulterioare a acesteia) în sfera producţiei, la mercantilişti găsim că
„cu adevărat caracteristic pentru comercianţii şi fabricanţii din acea vreme şi adecvat perioadei de dezvoltare capitalistă pe care ei o reprezintă este faptul că în condiţiile transformării societăţilor agricole [întreprinderi, exploataţii agrare burgheze] feudale în societăţi industriale şi în condiţiile luptei industriale corespunzătoare a naţiunilor pe piaţa mondială totul depinde de dezvoltarea rapidă a capitalului, dezvoltare care nu se realizează pe aşa-numita cale naturală, ci prin mijloace coercitive. Este o mare deosebire între transformarea treptată şi lentă a capitalului naţional [acumularea de monedă în visteriile statului] în capital industrial şi transformarea lui accelerată în timp prin impozite care, sub forma taxelor vamale protecţioniste, au fost suportate îndeosebi de proprietarii funciari, de ţăranii mici şi mijlocii şi de meseriaşi... Aşadar, caracterul naţional al sistemului mercantilist proclamat de exponenţii lui nu este o frază goală. Sub pretextul că îi preocupă numai avuţia naţiunii şi resursele statului, în realitate ei declară interesele clasei capitaliste şi îmbogăţirea în genere drept supremul ţel al statului şi proclamă societatea burgheză, în opoziţie cu vechiul stat divin“.
Să ne gândim, citind aceste pasaje, la procesul actual, care se repetă cu un decalaj de două secole — Europa-Rusia-China — aşa cum a fost schiţat, printre altele, în recentul raport de la Florenţa.
Reafirmăm încă o dată că acea primă formă de capitalism având ca obiectiv întreprinderea agricolă şi nu încă pe cea manufacturieră şi exportatoare, depăşise deja relaţiile agriculturilor preburgheze; şi reafirmăm că, aşa cum ne e obiceiul, nu „scoatem din noi“ (honni soit [să roşească] cine se gândeşte la Kinglax) absolut nimic original.
„În condiţiile economiei naturale propriu-zise, când produsul agricol nu intra sau intra într-o măsură foarte mică în procesul de circulaţie, şi chiar numai o parte relativ neînsemnată din acea parte a produsului care reprezintă venitul [în natură] al proprietarului funciar — ca, de pildă, pe multe latifundii din Roma antică, pe domeniile lui Carol cel Mare şi, de asemenea, într-o măsură mai mare sau mai mică, în tot decursul evului mediu —, produsul şi plusprodusul marilor domenii nu constă numai din produse ale muncii agricole. Ele cuprind şi produse ale muncii industriale. Meşteşugurile şi manufactura practicate ca îndeletniciri accesorii ale agriculturii, care formează baza propriu-zisă, constituie condiţia modului de producţie pe care se sprijină această economie naturală atât în Europa antică şi medievală, cât şi până în vremurile noastre în obştea hindusă, unde organizarea ei tradiţională continuă să existe. Modul de producţie capitalist desfiinţează complet această legătură; proces care s-a observat pe scară mare îndeosebi în Anglia în cursul ultimelor trei decenii ale secolului al XVIII-lea“.
El poate fi studiat pentru următorii treizeci de ani ai acestui secol al XX-lea în China, vom adăuga noi.
Scurta privire istorică a lui Marx, care citează Cartagina, Roma, China secolului trecut, tinde să demonstreze că nu există o adevărată rentă, ca în descrierea lui Quesnay, decât atunci când există un preţ al produsului total pe piaţă şi capital investit în întreprinderea rurală, când separarea dintre agricultură şi manufactură, dintre sat şi oraş, este deja un fapt împlinit.
Într-un astfel de stadiu, capitalul industrial se află totuşi la primele scâncete ale viitoarei sale curse năvalnice spre acumulare şi concentrare; dar revoluţia capitalistă s-a realizat, ca prim domeniu, în exploataţiile agrare.
În această formă încă slab industrială, dar cu pământul acum liber şi vandabil: şerbul eliberat, capitalul investit în agricultură, produsul posedat în întregime de arendaş şi vândut pe piaţă, avem deja plusvaloarea şi renta funciară capitalistă în sens marxist, ivită în întregime din supramuncă umană.
Puteam noi vorbi de rentă înainte de aceasta? Într-un anumit sens da, şi era vorba tot de o rentă din supramuncă, adică din munca altuia exploatată de rentier, dar nu de o rentă în bani, şi nu — în sens restrâns — de plusvaloare, pentru că aceasta se cristalizează doar atunci când întregul produs se transformă în monedă, şi este o cotă-parte din această valoare-monedă în care produsul final s-a convertit integral.
Trei paragrafe magistrale clarifică acest lucru: Renta în muncă, Renta în produse, Renta în bani.
Renta în muncă. Producătorul nemijlocit dispune de un ogor al său şi de unelte, deci de condiţiile muncii sale. Dar este obligat de angrenajul social să dea, pe lângă munca pe propriul ogor, ale cărui produse le consumă cu familia, ore pe zi sau zile pe săptămână de muncă pe pământul seniorului. Supramunca este aici evidentă, analiza ei este imediată, şi avem un prim germene al viitoarei plusvalori. Acestea sunt formele sociale ale iobăgiei medievale şi asiatice. În sclavia antică şi în cea modernă de pe plantaţii, renta absoarbe profitul şi se confundă cu acesta dacă muncitorilor li se dă doar hrana materială. În celelalte cazuri, odată satisfăcută obligaţia sa de muncă servilă, este posibil ca producătorului nemijlocit să-i rămână o oarecare marjă peste consumul său şi chiar peste ceea ce în viitor va fi salariul, echivalentul muncii necesare.
Renta în produse. Muncitorul agricol nu prestează muncă (clacă, muncă obligatorie), ci trebuie să ducă seniorului sau instituţiei religioase o cotă din produsul ogorului său (dijmă, zeciuială).
Condiţia producătorului nemijlocit s-a schimbat în sensul că el, pe lângă condiţiile muncii sale, dispune de tot timpul său de muncă, deşi din povara produsului pe care trebuie să-l furnizeze seniorului se poate determina cota de supramuncă ce îi este sustrasă. Acest tip de muncitor rămâne un şerb dacă este legat de pământ şi atunci avem de-a face cu raportul personal deplin care defineşte feudalismul, întrucât pentru senior nu contează atât de mult întinderea pământului pe care îl stăpâneşte, ci de numărul unităţilor de muncă supuse.
Este vorba în continuare de economie naturală, nu există nicio tendinţă de a transfera de la ţară munca manufacturieră, toată supramunca devine rentă.
Renta în bani. Acea cantitate de produse pe care micul producător o dădea în natură este acum reprezentată de o sumă de bani. Totuşi, atâta timp cât între muncitor şi proprietar nu se interpune un arendaş, nu putem vorbi încă de rentă funciară capitalistă, fiind în continuare adevărat că forma predominantă pe care o ia supramunca este renta funciară. Plătită particularului sau statului, această formă nu înlocuieşte cu uşurinţă tributul în produse (chiar pe vremea lui Marx aceasta era trecerea pentru Europa orientală: să ne amintim impozitul în natură al lui Lenin).
Abia după apariţia acestei forme, care presupune o anumită dezvoltare tehnică şi o schimbare a condiţiilor şi a relaţiilor de muncă, începe să se formeze arendaşul capitalist odată cu exproprierea şi expulzarea (= eliberarea totală) a ţăranului, care se transformă într-un salariat desprins de pământ şi de uneltele de muncă.
Aici urmează examinarea sistemului exploatării în parte (dijmăşie) şi a proprietăţii parcelare, care conduce la amintita condamnare a lor. Dar am ajuns la forma dezvoltată a rentei capitaliste, care ne confirmă realizarea revoluţiei sociale, chiar înainte, în multe ţări, ca industria să se dezvolte:
„Metairie-system, sau sistemul exploatării în parte... poate fi considerat ca formă de trecere de la forma iniţială a rentei la renta capitalistă... Esenţialul este însă că aici renta nu mai apare ca forma normală a plusvalorii în genere“.
Renta pe deplin capitalistă apare atunci când muncitorul nemijlocit nu dispune de niciuna dintre condiţiile de muncă: nici de sol, nici măcar într-o întindere limitată, nici de vreo unealtă sau rezervă, ci doar de forţa sa personală: şi este un salariat. Din acest moment, supramunca se împarte în profit şi rentă funciară, din acest moment revoluţia capitalistă în modul de producţie este desăvârşită.
Se promisese puţină filozofie pentru a uşura economia, dar a trebuit totuşi să recapitulăm ceea ce se spusese deja despre diferitele teorii care tind să explice „misterul“ rentei funciare. S-a făcut acest lucru fără formule sau cifre, dar a fost oportun să reiterăm ceea ce se dedusese dintr-unul dintre textele marxiste cu aceleaşi teze luate din altă parte de la Marx şi Engels, şi aceasta spre şi mai marea confuzie a celor care delirează despre rectificări de tir doctrinare survenite în însuşi cursul vieţii celor doi fondatori ai comunismului critic. Nu numai teoria, aşa cum am putea-o da într-un sistem de relaţii matematice, dar însăşi rigoarea terminologică şi de formulare verbală, este instituită într-un mod definitiv şi nerevizuibil.
Şi deci: în producţia rurală, ori de câte ori există un consum din partea unor clase de ne-muncitori, tot acest excedent este extras din muncă şi nu dintr-un dar de la natură care să nu coste efort uman.
Totul iese, aşadar, din munca totală care creează produsul total. Acesta se reduce la produs net, disponibil pentru consumul uman, după ce s-a reconstituit cantitatea de rezerve necesară pentru un nou an de muncă.
O parte din produsul net o consumă muncitorul nemijlocit pentru a reconstitui forţa productivă umană. O altă parte, pe care o numim supraprodus şi, deci, supramuncă, o consumă clasa ne-muncitorilor.
În economia naturală, supramunca este în întregime rentă. Seniorul feudal o prelevează în muncă, atunci când muncitorul prestează timp de muncă pe ogorul stăpânului — o prelevează în natură, atunci când acesta îi cedează o parte din produs. Muncitorul este şerb.
O formă de tranziţie între economia naturală şi cea mercantil-capitalistă deplină este cea în care: a) muncitorul este liber; b) renta începe să fie plătită în bani (mică arendă) sau chiar în natură (mică dijmăşie); c) întreprinderea este încă parcelară (cultură minimă) suficientă pentru capacitatea de muncă a arendaşului sau a dijmaşului. Acestor forme li se poate adăuga mica proprietate emancipată, în care muncitorul parcelar nu datorează rentă nimănui, deşi este supus unor sarcini diverse (impozite etc.). Am ajuns însă la punctul în care o mare parte a produsului ajunge pe piaţa comercială şi se converteşte în bani.
În economia agrară capitalistă, care în general o precede pe cea industrială, micile parcele de pământ sunt reunite într-o singură întreprindere condusă de arendaşul întreprinzător, care dispune de capital de exploatare şi îi reduce pe muncitorii deposedaţi de bucăţica de pământ la simpli salariaţi ai săi.
Idealul fiziocraţilor este o societate bazată în întregime pe mari întreprinderi funciare gestionate în mod capitalist, cu o circulaţie de mărfuri şi bani întemeiată pe producţia agrară predominantă, faţă de care manufactura este un accesoriu care nu produce acumulare de bogăţii (din cauza presupunerii eronate că acolo nu se generează nicio supramuncă şi nicio plusvaloare).
Cum se clasifică istoric şi ideologic această şcoală economică? Care este poziţia sa în raport cu filozofiile moderne ale Enciclopediei [3] care premerg marea revoluţie burgheză? O opinie curentă (după şablonul greşit conform căruia: antiteza agricultură — industrie corespunde antitezei feudalism — capitalism, antitezei drept divin — suveranitate populară) îi determină pe cei mai mulţi să vadă în fiziocraţi nişte apărători reacţionari ai vechiului regim împotriva noilor forme revoluţionare. Aceasta este falsa convingere pe care Marx o spulberă.
Printre cei mai remarcabili fiziocraţi, este adevărat că Quesnay susţinea monarhia absolută, dar critica sa la adresa sistemului parlamentar bazat pe echilibrul de forţe şi contraforţe este notabilă, deoarece el afirmă că acesta conduce la divizarea celor mari, dar la asuprirea celor mici. Mercier de la Rivière a scris că omul, fiind destinat să trăiască în societate, este destinat să trăiască sub despotism. Dar chiar şi în această teză el este poate mai degrabă înainte decât în urma elucubraţiilor libertare ale iluminismului. Dar mai sunt apoi Mirabeau tatăl şi Turgot, oameni politici şi miniştri radicali şi burghezi, care anticipează revoluţia. Notabil din punct de vedere social este că ei succed sistemelor lui Colbert, ministrul lui Ludovic al XIV-lea, şi al lui Law, exponenţi sub vechiul regim dinastic ai intereselor capitalului comercial şi manufacturier, adepţi ai intervenţiei statului în economie, ai protecţionismului, ai acumulării de stat a marilor finanţe pentru investiţii capitaliste. O asemenea politică economică de capitalism dirijat şi de stat a condus la prăbuşire şi faliment, în timp ce, dimpotrivă, în forma capitalistă agricultura franceză a reînflorit: fiziocraţii exprimă acest stadiu şi, prin urmare, nu este decât o consecinţă logică faptul că ei erau pentru liberul schimb şi neintervenţia economică a statului, fapt considerat de criticii lor drept o pură coincidenţă.
Acest lucru nu exclude faptul că, pentru Marx, sistemul fiziocrat conţine grave contradicţii legate de cea fundamentală: ei au descoperit plusvaloarea, dar numai sub forma unei diferenţe între pure valori de întrebuinţare, inerente materiei produselor agricole obţinute şi a celor consumate; au descoperit că
„separarea muncitorului de pământ şi de proprietatea funciară constituie condiţia fundamentală a producţiei capitaliste şi a producţiei de capital“,
şi că plusvaloarea este un excedent peste salariul plătit în bani, dar nu au înţeles că oriunde există vânzare de forţă de muncă se produce plusvaloare şi se acumulează capital. Dar, de fapt, ei însoţeau transformarea proprietarului feudal în capitalist burghez atunci când apărau libertatea de acţiune a întreprinderii capitaliste:
„Totodată devine explicabil cum aparenţa feudală a acestui sistem [fiziocrat], asemenea tonului aristocratic al iluminismului, trebuia să facă din numeroşi domni feudali adepţi entuziaşti şi propagatori ai unui sistem care proclama în esenţă sistemul de producţie burghez pe ruinele celui feudal“.
Aceste contradicţii ale fiziocraţilor
„sunt contradicţii ale producţiei capitaliste din perioada când ea abia se naşte din societatea feudală, când îi mai dă acesteia din urmă o interpretare burgheză, când încă nu şi-a găsit o formă proprie, asemenea filozofiei care ia naştere în forma religioasă a conştiinţei care, prin aceasta, distruge pe de o parte religia ca atare, iar pe de altă parte se afirmă pozitiv numai în această sferă religioasă idealizată, tradusă în limbajul ideilor“.
Acest paragraf rapid şi concis serveşte drept exegeză la faimoasa teză din prefaţa la Contribuţii la critica economiei politice: o epocă de tranziţie revoluţionară nu poate fi judecată prin prisma conştiinţei sale despre sine.
Este binecunoscută marea preţuire pe care Marx o acorda materialismului clasic francez, a cărui victorie a însoţit marea revoluţie, care, pe lângă sarcinile sale sociale şi politice, şi-a asumat-o în perioada revoluţionară şi pe aceea de a „distruge religia“.
Fireşte, teoria noastră despre revoluţia burgheză, pe baza materialismului dialectic proletar, este destul de diferită de cea pe care o oferea acel prim materialism.
Acesta negase ideea potrivit căreia conştiinţa omului ar fi fost umplută de aporturile revelaţiei divine şi că ar fi trebuit, în conformitate cu acestea şi prin graţia lor, să rezolve chestiunile nu numai ale comportamentului individual, ci şi ale vieţii sociale şi ale puterii publice; negase în mod coerent monarhia de drept divin. Dar, în substituirea acestei surse spirituale, conştiinţa fusese readusă în interiorul individului ca bază, fie ea şi raţionalizatoare, a deciziilor acestuia privind comportamentul său de om privat şi de cetăţean şi a alegerii libere şi elective a oamenilor şi a grupurilor de guvernare. Această conştiinţă, detaşată de divinitate, preceda mereu, totuşi, sub forma sa mentală, acţiunea umană, era deci „idealizată şi ideală“ şi nu înceta să se mişte „într-o sferă religioasă“.
Deşi mulţi dintre clasicii materialismului francez au fost proclamaţi atei, Voltaire, deşi un duşman feroce al autorităţii doctrinare şi civile a Bisericii, era deist; revoluţia a ridicat adevărate altare „Zeiţei Raţiunii“. Istoria viitoare urma apoi să reconfirme reconcilierea completă a societăţii şi a statului burghez cu formele oficiale şi declarate ale religiei.
De fapt, nu se poate ieşi, aşa cum se spunea şi în Germania pe vremea anticreştinismului burghez al lui Feuerbach, din negurile religiei, dacă nu se detronează „conştiinţa“ personală (şi însăşi conştiinţa colectivă) din poziţia sa de premergătoare şi nu i se acordă, aşa cum face materialismul dezvoltat şi dialectic, locul care îi revine: cel de ultimă sosită, de înregistratoare pasivă a evenimentelor pe care nu numai că nu le-a determinat şi provocat, dar pe care nici măcar nu a ştiut să le înţeleagă înainte şi în timpul desfăşurării lor.
O confirmare a inadecvarii şi a caracterului tranzitoriu al conştiinţei fiecărei revoluţii în formele ei statice succesive, şi deci o confirmare a validităţii materialismului istoric care vede în conştiinţa teoretică a diferitelor clase o suprastructură apărută pe baza materială a faptelor economice (ceea ce totuşi nu răpeşte importanţa studiului şi înţelegerii tuturor „şcolilor“ şi „sistemelor“ sale succesive care devin tot atâtea forţe istorice), o deduce aici Marx din exemplul fiziocraţilor şi din caracterul incomplet al viziunii lor, avansată totuşi şi genială pentru acele timpuri.
Sistemele care îşi fac iluzia că deţin adevărul absolut, chiar şi atunci când sunt adevărate şi vitale şi nu au de-a face cu elucubraţiile subiective ale unor autori rătăciţi şi prezumţioşi, sunt eficiente tocmai în măsura în care conţin contradicţii şi negaţii puternice a ceea ce ele însele cred a fi conţinutul lor afirmat.
„Aparenta elogiere a proprietăţii funciare se transformă în negarea ei economică şi în afirmarea producţiei capitaliste“.
Şi, într-adevăr, legislatorii Revoluţiei au încercat să ajungă până la confiscarea proprietăţii funciare de către statul burghez, iar aceasta fusese deja teoretizată pe deplin de Ricardo, exponent al unei forme mai avansate a conştiinţei burgheze, al preeminenţei capitalistului industrial asupra proprietarului funciar.
În toate aceste sisteme însă, doctrina nu este prezentată ca fiind conştiinţa unei clase dominante în societate, ci ca un „ideal“ pentru o soartă mai bună a tuturor oamenilor care o compun.
Şi, într-adevăr, pentru fiziocraţii francezi,
„capitaliştii sunt capitalişti numai în interesul proprietarului funciar, tot aşa cum economia politică, în dezvoltarea ei ulterioră, îi obligă să fie capitalişti numai în interesul clasei muncitoare“.
Şi unii şi alţii cred că fac ştiinţă economică pură, dar se mişcă „într-o sferă idealizată“, într-o manieră religioasă.
Materialismul dialectic şi revoluţionar al mişcării comuniste este atât de puternic ca teorie şi are în teorie prima sa armă revoluţionară, tocmai în măsura în care nu leagă acţiunea umană de nicio conştiinţă şi respinge orice demagogie care s-ar sprijini pe acest fundament iluzoriu şi rizibil.
[1]. În textul original german al lui Dühring (citat şi combătut de Engels în Anti-Dühring), expresia folosită este „ländlichen Arbeitskraft“, care se traduce corect şi logic prin „forţa de muncă agricolă“. Cu toate acestea, în versiunea italiană pe care o utilizează Bordiga, expresia a fost redată literal şi ambiguu prin „forza di lavoro della terra“ („forţa de muncă a pământului“). Am optat pentru păstrarea acestei formulări literale în limba română deoarece pe ea se sprijină întreaga ironie a lui Bordiga din paragraful imediat următor.
[2]. Joc de cuvinte ironic. Expresia franceză vient de paraître se folosea pentru a anunţa cărţile „proaspăt apărute“ pe piaţă, dar dădea totodată numele unei mărci cunoscute de hârtie igienică a epocii. Aluzia continuă gluma scatologică despre laxativul Kinglax, sugerând că paginile proaspăt ieşite de sub tipar ale „sistemelor noi“ ale economiştilor burghezi sunt bune doar pentru a şterge rezultatul acţiunii acestuia.
[3]. Este vorba de Enciclopedia franceză, operă fundamentală a Iluminismului editată de Diderot şi d’Alembert, care a pregătit ideologic Revoluţia burgheză din 1789.