Trebuie totuşi să insistăm asupra motivelor marii importanţe pe care Marx o atribuie sistemului fiziocraţilor, chiar şi în comparaţie cu mai moderna şcoală a economiei clasice, apărută în prima naţiune industrială, Anglia, şi care, în mod necesar, a pus pentru prima dată producţia industrială înaintea celei agrare.
Vom observa, de asemenea, că, nefăcând noi în aceste „fire“ o expunere cu o ordine „sistematică“ a doctrinei marxiste şi fiind angajaţi să dedicăm o serie (şi pe baza întrebărilor ridicate de mulţi tovarăşi) problemei agrare, trebuie să ne referim la alte scrieri şi să presupunem cunoscută de acum — cu excepţia referirilor de rigoare şi a utilizării vreunei formulări mai elocvente pe care o întâlnim mânuind arsenalul de texte — teoria generală a valorii şi a plusvalorii şi originea acesteia, interesându-ne aici să o urmărim la primii economişti ai capitalului, precum Smith, Ricardo etc., în măsura în care aceştia au dedicat cercetări centrale rentei agrare.
Din acelaşi motiv ieşim din limitele proprii producţiei rurale atunci când, ca în privinţa însemnătăţii şcolii fiziocrate, critica lui Marx oferă ocazii foarte utile de a clarifica înseşi fundamentele doctrinei comunismului.
Este doar un prim aspect al marii inovaţii aduse în ştiinţa economică de către fiziocraţi acela de a fi indicat plusvaloarea fie şi numai în domeniul funciar, precizând pentru prima dată diferenţa dintre cât primeşte muncitorul salariat şi cât aduce munca sa ca spor de produs şi deci de valoare. Această a doua cantitate fiind de regulă mult mai mare, diferenţa care merge în beneficiul altor elemente sociale constituie supraprodusul, supramunca, supravaloarea (plusvaloarea).
Fiziocraţii au descoperit acest lucru limitându-se la compararea produselor fizice, materiale, în ceea ce priveşte folosirea lor pentru a satisface nevoile umane şi deci a lor este o teorie doar a valorii de întrebuinţare, nu a valorii de schimb, aşa cum a fost mai târziu pentru economiştii clasici englezi, corifeii capitalismului: era de fapt uşor să se descopere fenomenul în domeniul agrar, unde muncitorul consumă aceleaşi produse pe care le produce, şi este o constatare imediată faptul că el consumă grâu, legume, fructe etc., într-o cantitate mult mai mică decât cea pe care contribuţia sa la întreprindere ajunge să o creeze.
Dar cel de-al doilea aspect, foarte important, al sistemului şi al celebrului Tablou în care Quesnay l-a recapitulat, este că, pentru prima dată, comparaţia nu se face doar pentru tributul unui singur salariat faţă de arendaşul său şi faţă de proprietarul funciar, ci este studiată la scară naţională ca raport între clasele sociale, în care, conform acelei teorii, se subdivide naţiunea (societatea economică). Şi, prin urmare, aici este dată în embrion teoria claselor sociale. Mai mult: salariul, profitul, renta nu sunt studiate aici ca nişte cote personale de valoare care formează venitul muncitorului (agricol), al capitalistului agrar şi al proprietarului funciar, ci ca mase sociale şi, deci, plusvaloarea este calculată la nivel social şi, dacă este raportată la un anumit act economic, interesează ca medie socială, şi nu ca o cotă ocazională şi singulară.
Quesnay este aşadar în urma lui Marx, dar mult înaintea celui mai faimos dintre profesorii universitari de economie din 1954, al căror principal cal de bătaie este teorema: legile, schemele, teoriile şi tablourile societăţilor economice tipice sunt imposibile ca rezultat ştiinţific.
Din acea epocă, ştiinţa economică devine teoria supramuncii sociale, încetând să mai fie o explicaţie vagă şi literară a avuţiei şi a mişcărilor ei, a cauzelor şi efectelor faptului că există bogaţi şi săraci... Şi deci Marx compune (în volumul al IV-lea al Capitalului) nu, aşa cum ar fi spus Croce, Istoria economografiei, ci istoria teoriilor despre supramuncă.
Fără a merge prea mult înapoi, la întrebarea despre avuţie, Hobbes, filozof şi economist mort în 1679, adică cu un secol înaintea lui Quesnay, răspunde cu definiţia hotărâtă: Avuţia este putere. Blanqui, adept al autorităţii în revoluţie pe cât era bătrânul Hobbes în privinţa conservării, va spune: Cine are fier are şi pâine! Iar genialul, deşi încă confuzul Adam Smith, pentru a-şi apăra marea intuiţie că valoarea oricărei mărfi (avuţia în societatea capitalistă înseamnă o uriaşă îngrămădire de mărfuri) se măsoară prin timpul de muncă conţinut în ea, adică necesar pentru a o produce, comentează: aceasta (definiţia lui Hobbes) nu înseamnă deja (ar fi trebuit să spună nu mai înseamnă) că
„persoana care dobândeşte sau moşteneşte o avere mare nu dobândeşte şi nu ajunge prin această avere numaidecât la o putere politică, civilă sau militară... [este] o putere de a dispune asupra muncii sau asupra produselor muncii care se află atunci pe piaţă“.
Avuţia este deci a dispune de munca altuia. Că ea s-ar fi putut forma din propria muncă este o ipoteză ingenuă avansată de propagandiştii economiei mercantile burgheze, care nu e potrivită nici măcar pentru artiştii foamei.
Când Marx îl va combate pe mult mai avansatul Ricardo, îi va explica faptul că este vorba despre a dispune de munca socială: este deja o expresie ingenuă cea de muncă a altuia, în opoziţie cu cea proprie, care ar atribui fiecăruia fabulosul „drept natural“. Când Ricardo vorbeşte despre munca „mea“, Marx îi atrage atenţia: „dar şi munca mea este muncă socială“. Această formulă, atât de simplă şi atât de profundă, ne readuce la ceea ce s-a spus de atâtea ori: formula revendicării comuniste nu este: fiecăruia rodul muncii sale, ci: societăţii, întreaga muncă socială. Deci, individul va fi privat nu numai de „puterea“ asupra muncii altor oameni, ci şi de puterea personală asupra propriei munci, adică asupra cotei de „supramuncă“ pe care şi atunci va fi obligat să o dea societăţii. Cu cât aceasta progresează mai mult, cu atât se bazează mai mult pe supramuncă socială, şi mai puţin pe „munca necesară“, adică pe muncă cumpărată şi plătită, cu obligaţii stricte privind timpul şi locul de muncă, deghizate în liberă alegere contractuală, ca „prestare de muncă“.
Dar în epoca precedentă formării pieţei generale, care este mai presus de toate piaţă a forţei de muncă, identitatea dintre avuţie şi putere era mai palpabilă. Dependenţa nu era încă socială, de la clasă la clasă, ci personală. În sclavagism, întregul corp al muncitorului făcea parte din avuţia proprietarului, iar acest lucru implica stăpânirea supramuncii sale: dându-i-se hrană cât să-l menţină în viaţă, întregul produs al braţelor sale, în bunuri de consum sau servicii, aparţinea de drept proprietarului, celui bogat.
În iobăgia feudală, nu întreaga persoană, ca a sclavului, ci o cotă substanţială din timpul său de muncă sau din produsul acelei munci îi este datorată seniorului, şi, în plus, şerbul este strict legat de locul de muncă. Este vorba, aşadar, în continuare de o dependenţă personală şi, din nou, avuţia feudalului depinde de un raport de putere: corpuri şi forţe legale şi armate care, în caz de rebeliune, îl aduc pe şerb înapoi pe feudă, la fel cum îl readuceau pe sclav în casa stăpânului.
Clară era, în acel caz, împărţirea societăţii în clase şi atribuirea inegală a avuţiei, actul de putere asupra clasei aservite fiind evident. Trăsătura de geniu a fiziocraţilor a fost de a fi stabilit, chiar presupunând că toţi muncitorii ar fi fost eliberaţi, deplasarea unui volum de supramuncă, deplasare care nu mai avea loc de la şerb la stăpân priviţi ca indivizi, ci avea loc de la o clasă la alta: justificând sub forma unui simplu echilibru contabil câştigul întreprinzătorilor agricoli sau rurali, dar punând în evidenţă faptul că renta proprietarilor funciari lua naştere în mod parazitar din supramuncă.
Rezultatul grandios de a fi raportat dinamica economică nu la individul izolat, ci la complexul social de clasă, compensează din plin eroarea de a nu fi văzut în manufactură acelaşi raport între supramuncă şi profit.
Până acum am amintit doar în treacăt de cifrele din Tablou. Va fi bine acum să expunem în linii mari „bilanţul“ fiecărei clase: întrucât acest lucru ne permite să înţelegem clar unde dau greş mai apoi Smith şi Ricardo în teoria plusvalorii, pe urmele criticii lui Karl Marx.
Tabloul descrie o societate-tip, imaginată în abstract şi deci asimilată unei scheme. Sarcina lui Marx — nefinalizată de el din cauza morţii survenite, şi finalizată prost de către mişcare şi şcoală, din binecunoscutele motive istorice de deviere şi de revizionism înşelător — a fost aceea de a oferi o schemă-tip a societăţii capitaliste industriale moderne.
Diferenţele sunt substanţiale: Quesnay consideră că tipul său schematic este cel care va caracteriza societatea post-feudală, societatea muncii salariate, şi, prin urmare, îi scapă cu totul antagonismul de clasă dintre proletari şi întreprinzători. Deci, în rolul de clasă dominantă, el substituie aristocraţia vechiului regim cu o clasă de proprietari burghezi ai pământului, neglijând-o pe cea a capitaliştilor întreprinzători şi, de asemenea, pe cea a capitaliştilor din comerţ şi din finanţe. În plus, Quesnay îşi construieşte schema ca „proiect al celei mai bune societăţi posibile“ şi ca pe o schiţă a viitoarei societăţi stabile fondate pe „libertatea“ personală. Marx îşi construieşte schema ca pe aceea a societăţii capitaliste care s-a afirmat istoric după epoca feudală, în tiparul ei de deplină dezvoltare, şi nu ca pe schema unui mecanism care s-ar roti uniform la o viteză de „regim“, ci tocmai cu scopul de a arăta că o asemenea orânduire este instabilă şi istoric tranzitorie, iar mecanica ei conduce nu spre ceea ce fizica defineşte ca „echilibru“ dinamic, ci spre un dezechilibru cert, spre crize în serie şi spre explozia finală. În scop polemic, aşa cum susţinem mereu, el nu ia în considerare societatea capitalistă impură efectivă, din diversele ţări şi stadii de dezvoltare — despre care oferă, când este nevoie, descrieri speciale magnifice şi sigure —, ci acea societate ipotetică în care totul ar fi producţie salariată şi distribuţie mercantilă, preaslăvită de burghezi şi de ştiinţa lor ca aflându-se într-un echilibru perfect şi etern, de îndată ce ar dispărea toate reziduurile formelor precapitaliste.
Este foarte adevărat că asta au afirmat economiştii capitalişti ai şcolii clasice; apoi, ştiinţa oficială, înspăimântată de puterile pe care le dezlănţuise, s-a repliat în statistica înregistratoare şi descriptivă şi a respins schemele, declarându-le simple şi vane exerciţii doctrinare, faţă de care realitatea multiformă şi capricioasă nu face decât să se răzvrătească. A respins, aşadar, orice schematizare, nu doar pe cele în stilul lui Quesnay, care au o valoare apologetică şi corespund în economie planurilor sociologilor utopişti, ci cu atât mai mult pe cele ale lui Marx, care nu sunt statice, ci dinamice, care nu sunt apologetice, ci revoluţionare.
Quesnay are, înainte de toate, meritul de a declara posibilă construirea ştiinţifică a unei scheme în mijlocul marii abundenţe şi variabilităţi a datelor economiei vii; prin aceasta, el era nici mai mult nici mai puţin decât un precursor al materialismului istoric al lui Marx, susţinând faptul că acea critică modernă a vechilor şcoli spiritualiste — desfăşurată în Franţa pentru ştiinţa naturii fizice, în Germania pentru ştiinţele gândirii, îndrăznită în Anglia pentru cele ale societăţii în epoca de aur a revoluţiei industriale — era pe deplin aplicabilă şi dezvoltabilă în acest domeniu, până la atingerea unei fundamentări ştiinţifice, dar că o astfel de sarcină transcendea limitele filozofiei burgheze şi era rezervată materialismului dialectic al unei clase noi şi revoluţionare: proletariatul.
Tabloul lui Quesnay nu ia în considerare mişcările de produse şi de bani în interiorul unei clase, ci numai între clasă şi clasă, la scara întregii societăţi, care pentru autor era societatea franceză a timpului (1759).
Clasele, pentru el, sunt trei. Clasa P sau proprietară, care cuprinde suveranul şi zeciuitorii, adică beneficiarii zeciuielilor, devenite acum rentă în bani. Clasa F sau productivă, care îi cuprinde nu numai pe arendaşii capitalişti (fermierii), ci şi pe toţi salariaţii agricoli pe care aceştia îi angajează. Clasa S sau clasa sterilă, care îi cuprinde pe fabricanţi şi pe muncitorii din manufactură.
După cum se ştie, Smith şi Ricardo, ca şi Marx, vor lua în considerare schema de trei clase care sunt acestea: proprietari funciari, capitalişti şi muncitori salariaţi.
Şi într-un caz, şi în celălalt, sunt considerate în afara schemei, ca insule închise neimplicate în circulaţia generală a produselor şi a valorii, clasele micilor ţărani proprietari şi ale meseriaşilor. Dar Smith şi Ricardo vor fi mai puţin profunzi decât Quesnay în a lua în calcul în mod distinct, în bilanţul întreprinderii burgheze, capitalul constant, care se avansează şi se recuperează intact, dar nu mărit, în fiecare ciclu, şi capitalul efectiv circulant, care are proprietatea de a se întoarce mărit la sfârşitul unui ciclu şi la începutul altuia.
Este foarte adevărat că Smith şi Ricardo au înţeles că, în fiecare ciclu productiv, capitalistul avansează materii prime şi salarii pentru muncitori şi devine proprietarul produsului, şi că între valoarea acestuia din urmă şi valoarea avansată se stabileşte un spor care este plusvaloarea; şi au spus că toată plusvaloarea era supramuncă, adică deriva din faptul că salariul plătit muncitorilor acoperea doar o parte din valoarea adăugată de ei prin muncă, dar ei au raportat-o la valoarea întregului produs obţinut. Ea trebuie, în schimb, raportată doar la valoarea capitalului variabil, capitalul-salariu, întrucât capitalul constant este un avans care se recuperează la valoarea sa iniţială. Prin urmare, ei au confundat conceptele de plusvaloare şi de profit (vezi Dialog cu Stalin) şi au calculat prea jos rata plusvalorii.
Quesnay procedează diferit. Să luăm clasa F, cea productivă. La momentul recoltei, el presupune că arendaşii, care deţin totul în depozitele lor, dispun de produse în valoare de 5 miliarde. Dar aceştia, în calitate de capitalişti, dispun în plus de capitalul lor de exploatare, sub forma a 2 miliarde în bani. Cu acest fond ei plătesc clasei P a proprietarilor renta sa globală, presupusă a fi tocmai de 2 miliarde. Apoi pun produsul pe piaţă, dar mai întâi plătesc (pentru simplitate vorbim ca şi cum mişcările s-ar face o dată pe an şi fiecare şi-ar păstra dotarea: tocmai de aceea studiul şi expunerea sunt mai puţin abstruse pentru agricultură, cu stricta ei periodicitate de ciclu anual — oricât de indescifrabil a rămas Quesnay până la Marx, şi mai indescifrabil ar deveni tabloul producţiei şi circulaţiei industriale, cu infinitul de suprapuneri şi decalaje ale unor cicluri de o durată foarte variabilă) 2 din cele 5 miliarde de produse agricole muncitorilor lor, ceea ce are loc în interiorul clasei F printr-o operaţiune mercantilă sau monetară care nu este pusă în evidenţă.
Rămân 3 miliarde de produse agricole. Un miliard vin să-l cumpere proprietarii din clasa P, iar clasa F îşi recuperează astfel unul din cele 2 miliarde ale sale din fondul de numerar.
Celălalt miliard din cele 2 îl vor recupera în măsura în care vând mijloace de subzistenţă clasei S, industriale; şi le mai rămâne încă un miliard de produse, despre care Quesnay presupune că nu sunt constituite din produse alimentare şi asimilate, ci din materii prime de prelucrat (bumbac brut, lână, piei etc.). Şi acesta este vândut clasei S, care îl va introduce în prelucrare în noul an. Până în acest punct, F a încasat un miliard în plus faţă de cele plătite ca rentă: acesta ar fi, într-un sens larg, profitul său: îl foloseşte pentru a mai cumpăra de la clasa S un miliard de produse manufacturate, atât pentru consumul personal, cât şi pentru înlocuirea uzurii uneltelor şi instalaţiilor (trebuie să se ţină seama că consumul personal de subzistenţă al arendaşilor este deja acoperit de cele 2 miliarde de produse reţinute în interiorul clasei productive fără a le lansa în circulaţie).
Bilanţul clasei F este aşadar complet pentru un an.
În bani: numerar 2 miliarde. Intrări: de la proprietari 1 miliard, de la clasa S 1 miliard pentru alimente şi 1 pentru materii prime; în total intrări 3 miliarde. Ieşiri: către proprietari pentru rentele lor 2 miliarde, către clasa S pentru produse manufacturate 1 miliard: total 3 miliarde. La final, 2 plus 3 minus 3 ne readuce la cele 2 miliarde de capital de exploatare.
În produse: în depozit 5 miliarde. Ieşiri: către membrii clasei agrare productive (salarii în natură) 2 miliarde, către proprietari, prin vânzare 1 miliard, către cei sterili, prin vânzare de alimente 1 miliard, prin vânzare de materii prime 1 miliard: total 5 miliarde. Bilanţ echilibrat.
Să ne oprim un moment pentru a nota că miliardul utilizat pentru a cumpăra de la cei sterili diverse articole de uz curent este considerat remuneraţia pentru capitalul fix (nu sub formă de numerar, ci de exploatare) al arendaşilor, constituit din maşini, unelte, vite şi altele, pe care Quesnay îl evaluează la 10 miliarde şi care deci este remunerat cu o dobândă de 10%.
Bilanţul clasei proprietare acum: cel mai simplu pentru voi, cel mai comod... pentru ei. Două miliarde în bani care intră de la clasa F. Un miliard cheltuit pentru a achiziţiona de la aceasta mijloace de subzistenţă, altul pentru a achiziţiona de la clasa industrială obiecte manufacturate de uz curent. Bilanţ echilibrat.
Patrimoniul proprietarilor, admiţând şi aici o dobândă de 10%, ar fi aşadar, cu o rentă de 2 miliarde, de 20 de miliarde. În realitate, doar această clasă plăteşte impozite, în sistemul considerat. Din cele 2 miliarde de rentă, 2 / 7 reprezintă ieşiri către stat, 1 / 7 către zeciuielile Bisericii, doar 4 / 7 constituie rentă netă; şi deci valoarea funciară patrimonială este de doar 11 miliarde şi jumătate, nu 20 de miliarde.
Ne rămâne de făcut bilanţul clasei sterile. Evident, aceasta, şi prin ea fabricanţii, au un capital de exploatare de 2 miliarde, care la sfârşitul sau la începutul ciclului (oricare ar fi acela) este transformat în produse manufacturate. Ei vând 1 miliard de produse manufacturate proprietarilor şi 1 miliard de produse manufacturate clasei F, încasând 2 miliarde în bani. Cu unul cumpără de la arendaşi produse alimentare pentru muncitori şi întreprinzători, cu celălalt materii prime de prelucrat în noul an. Bilanţul lor este echilibrat, fără pierderi sau profituri. Iată de ce ei au un capital de exploatare, dar nu au venit net şi, prin urmare, pentru Quesnay pământul valorează 11 miliarde şi jumătate, capitalul întreprinderii agricole ca valoare patrimonială 10 miliarde, iar industria manufacturieră în funcţiune (adică dacă nu cumva se lichidează, încetând să producă) valorează zero.
Quesnay expune acest circuit într-un mod destul de obscur. Marx i-a făcut o schiţă şi l-a expus în cap. XIV din secţiunea A a Istoriei [doctrinelor economice] într-o sinteză cam densă. Engels îl reexpune mai clar în capitolul X al secţiunii a doua din Anti-Dühring. Noi ne facem iluzia că am fost şi mai didactici şi prozaici decât Engels. Dacă nu aţi înţeles, aşteptaţi un interpret şi mai fraier decât cel care scrie.
Acum ne vom dedica acestui exerciţiu: să recitim bilanţurile în limba lui Marx.
Şi apoi să le recitim în limba (cu iertare fie spus) profesorilor universitari.
Pentru Smith şi Ricardo, valoarea produsului se poate descompune în trei factori: salariu, rentă, profit, fie că este produs agrar, fie manufacturier. În această privinţă ei au dreptate faţă de Quesnay. Dar sunt în urma lui Marx, care stabileşte că valoarea produsului se descompune în patru părţi: capital constant, capital variabil, rentă şi profit. Capitalul constant, care se reconstituie pe sine însuşi la sfârşitul ciclului, nu este deci un revenu, adică un venit economic, pentru nicio clasă. Capitalul variabil este acea parte din încasările de pe urma produsului care plăteşte salariile muncitorilor, renta merge la proprietarii funciari, profitul la capitalişti. Acesta din urmă se împarte în diverse moduri între profitul de întreprinzător şi dobânda capitalului financiar.
Să vedem acum bilanţul fermierului lui Quesnay (şi nu cădeţi în confuzia de a ne înscrie, prin aclamare populară, în „clasa f[raierilor]“ pe noi, care suntem atât de inocenţi încât să credem că aceste pagini vor fi citite până la capăt). Capital constant: se reduce la o parte nu prea mare din miliardul de articole manufacturate pe care le cumpără de la clasa sterilă şi care servesc, printre altele, la reînnoirea uneltelor şi a maşinilor. Capital variabil: reprezintă aproape în întregime cele 2 miliarde de produse agricole care merg spre consumul clasei productive. Plusvaloare: 2 miliarde, plus cea mai mare parte a miliardului de articole manufacturate şi o mică parte din mijloacele de subzistenţă consumate în sânul clasei rurale, să zicem în total 3 miliarde. Repartizarea acestei plusvalori: rentă 2 miliarde, care merg către proprietari, profitul întreprinzătorilor şi dobânda capitalului de exploatare, care ambele merg către aceiaşi arendaşi, 1 miliard. Totalul valorii produsului anual: 5 miliarde.
Bilanţul proprietarului: consumă 2 miliarde din rente, în cheltuieli anuale pe alimente şi produse manufacturate.
Bilanţul industriaşului: capital constant 1 miliard (materiile prime cumpărate de la F), capital variabil 1 miliard (produsele alimentare cumpărate de la F), plusvaloare: zero; valoarea totală a produsului anual 2 miliarde. În realitate, din miliardul de produse alimentare care merg la muncitori o parte merge la fabricanţi, ceea ce ar fi de asemenea plusvaloare: dar atunci industriaşul trecea drept muncitor intelectual şi organizator (amintiţi-vă şi de definiţia similară dată profitului de întreprindere de către autorul recentului tratat) şi Quesnay defineşte acest lucru ca pe un salariu dat unor elemente alese din clasa sterilă; aceştia, ca şi muncitorii lor, primesc exact cât consumă; în industrie masa profitului şi masa plusvalorii sunt zero şi, în consecinţă, zero este şi rata uneia şi a celeilalte.
În agricultură, în schimb, apare renta care, fie şi luată brut, împreună cu impozitele şi zeciuielile, valorează 2 / 5 din produsul brut (am putea indica prin două cincimi, adică 40%, „rata rentei“) — profitul şi dobânda care valorează 1 / 5 din produsul brut (rata profitului egală cu o cincime sau 20%) suma lor sau plusvaloarea [reprezintă] 3 / 5 din produsul brut. Dat fiind că capitalul constant este neglijabil (în agricultură nu se prelucrează materii prime), rata plusvalorii rezultă din 3 împărţit la 2 (valoarea capitalului-salariu), adică aproximativ 150%.
De aceea, în tablou se află în embrion teoria supramuncii. Dacă, producând 5, muncitorii pământului nu consumă decât 2, şi dacă ziua lor ar fi de 10 ore, munca plătită ar fi de 4 ore, iar supramunca de 6 ore.
Să vedem acum cum citeşte un profesor de economie modernă Tabloul.
Proprietatea funciară naţională valorează 11 miliarde şi jumătate. Produsul anual valorează 5 miliarde. Renta funciară brută a proprietarului este de 2 miliarde, cea netă de 1 miliard şi 150 de milioane, cu rata de 10%.
Capitalul investit în agricultură (valoarea patrimonială a întreprinderilor rurale capitaliste) este de 10 miliarde. Profitul său net este de aproximativ 1 miliard cu rata de 10%. Produsele agrare se vând cu un spor de 10% peste cheltuielile de producţie, care includ canonul de arendă.
Capitalul investit în industrie este de 2 miliarde, se reproduce pe sine însuşi dar nu dă profit. Preţurile de piaţă ale produselor manufacturate nu prezintă niciun spor peste cheltuielile de producţie.
Numerarul necesar este de 2 miliarde. Venitul naţional este de 7 miliarde (2 din rente funciare, 1 din profituri de întreprindere, 2 din salarii agricole, 2 din salarii industriale). Patrimoniul naţional este de 23 de miliarde şi jumătate. Dacă din toate acestea rezultă evidente insuficienţele tabloului şi raportarea lui la un capitalism nedezvoltat şi la rate prea mari ale venitului faţă de un salariu extrem de mizerabil, rezultă de asemenea evidentă, pentru prima dată, diferenţa abisală dintre mecanismul contabilităţii capitaliste şi cel al calculului marxist. Pentru profesorul foarte modern, mai înapoiat şi mai cu aspect feudal decât Quesnay, capitalul este un patrimoniu titular. Pentru noi capitalul este o masă de mărfuri produse pentru consum sau reinvestite ca instrumente de muncă, este o masă de muncă socială vie condamnată la ocna întreprinderii. Socialist universitar este cel ce se mulţumeşte să invoce exproprierea titlurilor de proprietate; socialist revoluţionar este cel care vrea să suprime capitalul, smulgând caracterul de mărfuri atât instrumentelor de muncă cât şi bunurilor de consum, eliberând munca socială vie de tirania întreprinderii.
De aceea Ricardo spunea prostii, din cauza obişnuitei confuzii de a uita că plusvaloarea trebuie raportată doar la capitalul-salariu ca parte a valorii produsului, şi nu la întregul capital, inclusiv cel constant (cu atât mai puţin la valoarea patrimonială a întreprinderii de producţie), în pasajele pe care Marx le pune între ghilimele:
„În proporţia în care se ia mai puţin pentru salarii, se va lua mai mult pentru profit şi viceversa“. „Când salariile se urcă, aceasta are loc întotdeauna pe seama profitului şi când ele scad, profitul întotdeauna se urcă“.
Eroarea de a reduce, spre marea glorie a Producţiei şi a Întreprinderii, antagonismul dintre două epoci şi două lumi feroce inamice la înghionteala dintre câştigul patronal şi salariu, defineşte banala caricatură a revoluţiei de clasă, care se numeşte sindicalism, de la Proudhon la Lassalle, de la bietul bătrân Rigola, acum mort, până la ordinovişti.
Nu este aici momentul să dezvoltăm grupul de cazuri examinate de Marx pentru a spulbera formuliţa ricardiană.
Profesorul universitar titular nu concepe ca circulaţia naţională şi venitul naţional să fie calculate ca o circulaţie între „clase“, ci pretinde să se considere circulaţia între întreprindere şi întreprindere, între „homo oeconomicus“ şi „homo oeconomicus“, iar venitul naţional ca o sumă a tuturor veniturilor personale ale cetăţenilor, rătăcindu-l pe cititorul incaut de ziare şi reviste în labirintul încasărilor care devin ieşiri, apoi redevin încasări, cheltuieli, venituri, reporturi creditoare, debitoare şi... jecmănitoare, astfel încât în cele din urmă să triumfe o singură lege, cea a echivalenţei valorilor în miliarde de tranzacţii moleculare, iar filozofia supremă a cercetării economice să fie aceea că dreptul moral şi religia oficială sunt salvate atunci când se intonează cântecelul: „cine a dat, a dat, a dat! cine a luat, a luat, a luat!“.
Economia politică este prin excelenţă ştiinţa în care se dovedeşte că mult lăudata cultură modernă traversează o epocă de neîntrerupt regres. O altă ştiinţă caracteristică pentru această dovadă este Urbanistica, care face paşi giganţi înapoi faţă de vremurile lui Romulus. Oraşele fondate de urbaniştii moderni stârnesc o silă tot mai mare prin absenţa completă a oricărei noţiuni raţionale de tehnică, economie şi istorie socială. Să nu se creadă că se face excepţie pentru pretinsele ştiinţe „exacte“. Cea mai venală şi coruptibilă este, de exemplu, ştiinţa construcţiilor, cu toate că se bazează în întregime pe matematică şi mecanică; şi nu este o analiză hazardată a aluda şi la fizica nucleară, un alt domeniu în care formidabilele interese de avuţie şi de putere fac ca totul să fie un joc cu cărţi măsluite; peste câţiva ani va trebui să se găsească cine să mai lucreze acolo.
Profesorul de economie, pentru a-şi apăra metoda molecularistă, fărâmiţătoare, nedeterministă, refractară oricărei angajări, va lua în derâdere eforturile pe care ştiinţa sa a trebuit să le depună în perioada în care situaţia socială îi oferea un avânt puternic, afirmând că tentativele de a trasa scheme explicative ale maşinii sociale concepute ca un sistem grandios şi simplu, şi nu ca un ansamblu de piese mărunte de ceasornicărie, sunt doar exerciţii de agitatori şi de oameni de partid. Dar Quesnay, care a simplificat chiar prea mult, până într-acolo încât a pus laolaltă muncitorul agricol şi arendaşul capitalist, opunându-i simbiozei economice dintre industriaş şi muncitorul de fabrică, a fost măreţ prin faptul că, pornind de la teribilul impas al circulaţiei monetare — în mijlocul căruia singurul fenomen comprehensibil la prima vedere este sustragerea portofelului din buzunarul interior al hainei —, a reuşit să deducă reţeaua acestei circulaţii: circulaţie anulată în interiorul fiecăreia dintre cele trei clase, circulaţie incompletă atunci când intră în joc două clase (să presupunem că Proprietarii cumpără produse manufacturate de la Sterili), completă atunci când intră în joc toate trei: de exemplu, bani de la Fermieri la Proprietari, de la aceştia la Sterili, de la aceştia din nou la Fermieri.
Astăzi, spune profesorul sau marele birocrat, avem în faţa noastră un număr mult mai mare de tipuri şi, în cadrul fiecărui tip calitativ, de cazuri cantitative, şi nu se admit aceste prezentări simpliste. Datele trebuie prelucrate cu ajutorul teoriilor statistice moderne şi al resurselor Ciberneticii şi ale calculatoarelor electronice. În timp ce aceste trusturi de creiere naturale şi artificiale filtrează datele cu mânecile suflecate, fiţi pe fază, şi nu doar pe respectiva linie de tramvai, ci la fiecare pas şi trecere: păziţi-vă buzunarele!
Cu toate acestea, schematizatorul Quesnay nu era împins de la spate decât de o condiţie de mediu sugestiv de limpede şi lizibilă, nu de un spirit partizan: am spus că ideologia sa era încă aristocratică şi autocratică şi că el nu-şi dăduse seama că este expresia unor timpuri noi, nu doar a proprietăţii funciare capitaliste împotriva celei feudale, ci chiar a formelor ulterioare ale capitalismului industrial ale cărui legi, fără să le vadă, le descoperea şi le scria. Şi n-a procedat oare aşa orice ştiinţă, prin aceste scheme care par a se sprijini pe cârje şi care nu se nasc în creiere exaltate, ci sunt dictate unor pene aproape subconştiente de situaţii istoric profund seismice? N-a descoperit oare Columb Occidentul necunoscut susţinând că va „atinge Orientul“? Galilei a scris în cel mai mare secret „altissimum planetam tergeminum observavi“, adică am văzut (cu telescopul primitiv) planeta Saturn ca fiind compusă din trei stele alipite: una mare la mijloc şi două mici pe margini. În realitate, cu o mărire mai puternică, Herschel a văzut că era vorba de faimosul inel care înconjoară planeta, de o formă aproximativ sferică, la fel ca toate celelalte, iar Galilei luase, cum s-ar spune, o „ceaşcă“ [1] de apă rece. Dar oare nu valorează acea ceaşcă mai mult decât toate ceştile de cafea espresso pe care le-aţi putea bea cu salariul vostru din ziua de douăzeci şi şapte?
Acum, astfel de exemple s-ar putea aduce cu sutele, pentru a demonstra că cuceririle teoriei vin în valuri, iar cele din anumite perioade critice sunt fundamentale. Toate cunoştinţele moderne referitoare la fizica corpusculară au rezultat din elaborarea unor scheme şi modele ale atomului. Aceste modele nu doar că îl descriu într-un mod grosier, pentru a face fenomenul accesibil simţurilor noastre şi gradului de dezvoltare al creierului nostru, dar nici măcar nu garantează că atâtea tipuri de particule descoperite şi, într-un anumit sens, verificate, ar fi cu adevărat prezente sub forma unor mici drăcii punctiforme. S-ar putea să fie vorba, de fapt, de cu totul altceva, de unde de energie sau altele asemenea, descrise în formule matematice şi confirmate prin controale practice experimentale, dar care sunt inaccesibile nu doar simţurilor noastre, ci chiar şi capacităţii noastre de concepţie.
Modelul schematic va părea într-o bună zi la fel de grosier şi banal ca desenul pe care Galilei l-a făcut planetei Saturn, dar între timp energia atomică va fi fost dezlănţuită, spre gloria unei alte ştiinţe care degenerează ruşinos de mii de ani: arta militară.
Prin urmare, ne este pe deplin îngăduit să lucrăm la modelul „ireal“ al societăţii moderne capitaliste şi la schema căii şi a procedurii prin care ea va trebui să crape.
Dacă schema va fi de aruncat, noi nu vom face acest lucru decât „după“.
Critica specifică a fiziocraţilor oferea deci marxismului, doctrina modernă a proletariatului (prezent deja în schema lui Quesnay, întrucât salariaţii agricoli, pe a căror muncă se sprijină întreaga creaţie a avuţiei sociale, sunt proletari cu desăvârşire puri), fie şi într-o structură embrionară, câteva trăsături esenţiale. Am tratat-o pe prima, adică instituirea unei teorii a supramuncii, şi pe a doua, adică împărţirea societăţii în clase şi studiul mişcării economice de la o clasă la alta, şi nu mai de la individ la individ, de la întreprindere la întreprindere. Şi mai există ceva în plus, care reconfirmă că interesul lui Marx nu a fost un exerciţiu de erudiţie, ci o exigenţă revoluţionară.
În critica fiziocrată există un element care rămâne cu totul absent din cea a economiei clasice capitaliste, cu toate că aceasta din urmă are meritul de a fi definit existenţa plusvalorii în producţia oricărei mărfi, fie ea produs agrar sau manufacturat. Evidenţiind raportul ca fiind o prestaţie de la o clasă la alta, şcoala fiziocrată nu încearcă nicio explicaţie a rentei funciare care să-i atenueze caracterul de extorcare de muncă de la o altă clasă; în schimb, economiştii clasici descoperă, într-adevăr, plusvaloarea în industrie, dar — conform schemei individualiste a economiei lor —, susţinând că salariul muncitorului îi plăteşte exact timpul de muncă pe baza legii echivalenţei schimburilor, ei avansează neîncetate „justificări“ ale profitului de întreprindere şi îl înfăţişează ca pe o remuneraţie pentru o contribuţie la avuţia socială.
Cu alte cuvinte, în timp ce economia clasică legitimează ca fiind echitabil şi liber raportul dintre capitalist şi proletar specific muncii salariate, considerând opresive doar raporturile anterioare de dependenţă servilă — aşa încât pentru aceşti economişti cadrul juridic al libertăţii personale este premisa definitivă a unei economii echilibrate şi înfloritoare —, fiziocraţii francezi, arătând că naşterea plusvalorii decurge tocmai din transformarea istorică a şerbului în muncitor liber şi din eliberarea pământului de sub înfeudarea ereditară (proprietatea funciară devenind astfel oricând convertibilă în bani şi invers), trasează primele direcţii ale unei critici sociale a instituţiilor liberale şi democratice, pe care marxismul o va dezvolta până o va face temelia politicii clasei salariate.
Marxismul nu putea face altceva decât să-şi construiască teoria antitezei de clasă în societatea liberală pe datele furnizate de economia industrială a clasicilor burghezi, enunţând totodată clar legile procesului de mecanizare a producţiei care conduceau la formarea imensei armate a muncitorilor industriali. Această armată, aflându-se faţă de clasa fabricanţilor în acelaşi raport în care se aflau salariaţii agricoli faţă de arendaşii capitalişti, avea să aducă noi şi imense forţe în noua luptă dintre clase, ocupând în Tablou zona cea mai incandescentă.
Dar punctul de sosire al marxismului este că revoluţia liberală nu îşi are semnificaţia în ideologia politică şi nu duce la o cucerire irevocabilă de noi drepturi pentru toţi cetăţenii mai presus de poziţia lor economică, ci în ascensiunea la putere a unei noi clase dominante, a cărei mască nu este decât gunoiul iluminist. Acest lucru nu este cu siguranţă conţinut în doctrina fiziocrată, nici nu ar fi putut fi, istoric vorbind, dar ea nu i se opune atât de decisiv pe cât o face liberalismul economic englez, care afirmă: lăsând fiecărei molecule sociale deplina facultate a alegerilor sale economice, întregul sistem trebuie să funcţioneze fără piedici şi zguduiri. În schema Tabloului, de fapt, este scos în evidenţă faptul că clasa privilegiată, cea a proprietarilor funciari, dacă susţine singură prin impozite maşina de stat, o face în măsura în care aceasta din urmă intervine pentru a tutela intangibilitatea monopolului ei asupra pământului. Şcoala ricardiană, în schimb, tinde să ascundă monopolul capitalului şi faptul că statul democratic este, în esenţa sa, o maşinărie de clasă aflată în slujba acestuia.
Am ajuns, pornind de la schematizarea societăţii „capitaliste agrare“, în centrul problemei strategiei politice proletare.
În perioada care merge de la Quesnay la Marx, proletariatul nu poate să nu lupte în revoluţiile burgheze care, pe lângă faptul că zdrobesc maşina feudală de putere, deschid calea nu numai eliberării forţelor de producţie care izvorăşte din abolirea iobăgiei şi a servituţilor funciare, ci şi aceleia care derivă din concentrarea în unităţi din ce în ce mai puternice a muncii manufacturiere şi urbane.
În această participare a proletariatului în formare la insurecţiile liberale şi naţionale, care exprimă formarea noii economii de piaţă şi contopesc insulele moarte tradiţionale în unitatea teritorială, o condiţie inderogabilă este demolarea neîncetată, doctrinară şi agitatorică, a iluziilor democratice în politică şi economie. Nu mai puţin profundă decât poziţiile de principiu este această poziţie marxistă de manevră strategică. Mişcarea marxistă, dedicată urmăririi cu nerăbdare a victoriilor armate ale revoluţiilor liberale, nu încetează să lovească în profunzime ideologiile iluministe democratice şi să ia în derâdere lăudatele cuceriri ale libertăţii individului şi a poporului.
O confirmare sugestivă a acestei puternice duble poziţii, ale cărei două aspecte dialectice nu se stânjenesc, ci se completează irezistibil, este recursul lui Marx la o doctrină a economiei politice care, în plină fervoare ideologică dedicată declarării drepturilor omului şi ale cetăţeanului, se apucă să declare drept structură esenţială a mişcării sociale istorice mişcarea valorilor materiale, a produselor şi a eforturilor de muncă, de la o mare clasă a societăţii de la acea vreme la alta.
Şi este un recurs extrem de important chiar astăzi şi tocmai pentru înţelegerea ultimilor ani şi a celor ce vor urma, în care falşi dialecticieni, falşi marxişti, falşi revoluţionari, trăncănind că s-a întors timpul în care dezvoltării ciclului burghez trebuie să i se dea cu săbiile scoase un nou impuls înainte, ca în secolul al XIX-lea, se îneacă în mocirla celei mai sfruntate apologii a ideologismelor burgheze şi se milogesc cerşind revendicări şi drepturi ale persoanei şi postulate populare în cel mai ordinar jargon democratoid, în timp ce deja cu două secole în urmă era posibil să se treacă cu siguranţă dincolo de toate aceste vechituri dezgustătoare şi să se recunoască liniile robuste ale singurelor protagoniste ale istoriei vii: clasele.
[1]. În original: „aveva preso una chicchera“, expresie idiomatică însemnând „a face o gafă de proporţii“, „a se înşela amarnic“. Autorul face apoi un joc de cuvinte cu sensul propriu al termenului „chicchera“ (ceaşcă de cafea).