Nu vrem să ne mulţumim a susţine drept ultimul cuvânt în teoria economiei agrare ceea ce a scris Marx în ultima perioadă a vieţii sale, atât în volumul al treilea, cât şi în al patrulea al operei sale majore neterminate.
Această teorie capătă o formă definită încă de când se formează blocul cu contururi precise şi nete al doctrinei revoluţionare, adică cu câţiva ani înainte de Manifestul publicat în 1848.
Şi, într-adevăr, însuşi Marx ne confirmă acest lucru, spre a enşpea mortificare a celor care au susţinut mereu natura de „continuă schimbare“ a metodei marxiste în general şi a studiilor lui Karl Marx în special. Şi da, au existat (şi nu mai există) unii care nu erau fraieri. Vrem să spunem prin această frază puţin cam întortocheată că există şi astăzi, dar toţi sunt fraieri. Dintre cei defuncţi îl amintim pe Tonino Graziadei, care ştia ce face (deşi în ultimii ani fusese redus, în partidul de tinichea, la rolul de consultant bibliografic şi doctrinar al marii Direcţii militante). El a continuat — de când era un reformist de extremă dreaptă până când s-a revelat comunist şi apoi ca profesor (cât de mulţumit zâmbea într-o zi la Berlin, când povestea că a trecut uşor frontiera declinându-şi calitatea de „Universitäts-Professor!...“ unui vameş care, cu siguranţă, i-ar fi barat calea lui Karl Marx în persoană!) —, mereu, chiar şi în timpul „Ventennio“-ului, [1] să tipărească o carte pe an pentru a dovedi că volumul al treilea al Capitalului demolase bucată cu bucată primele doctrine economice şi mai ales pe cea despre plusvaloare, considerând apoi că cea despre rentă era (după spusele lui Tonino) un inutil exerciţiu literar.
La sfârşitul volumului al treilea al Istoriei doctrinelor, în interesantul paragraf de comparaţie între Rodbertus şi Ricardo, Marx, la un moment dat, obosit probabil să tot citeze „aberaţiile“ primului, exclamă:
„Eu am dat deja o definiţie exactă (sic!) a proprietăţii funciare moderne“.
Şi într-o notă de subsol citează Mizeria filozofiei, editată la Paris în 1847.
Acea operă fundamentală, la care am recurs de atâtea ori, luând ca punct de plecare scrierile economice ale lui Proudhon, reprezintă prima expunere organică a economiei marxiste şi a principiilor fundamentale ale determinismului dialectic, în timp ce Manifestul, redactat câteva luni mai târziu, stabilea pe fundamente irevocabile partea istorică şi politică.
Nu mai puţin frecvent am remarcat că doborârea din temelii a construcţiei proudhoniene face epocă, în măsura în care reuşeşte să facă tabula rasa din nenumăratele şi mult mai târziile devieri care s-au aliniat de-a lungul unui secol, încălecând pe absolut aceleaşi erori şi pe aceleaşi -isme profund dezonorate, a căror serie v-o reamintim: ideal — moral — egalitar — liber — liberal — libertar — individual — personal — subiectiv — mercantil — fabric — ism.
Acest lucru a fost subliniat magistral de Engels în prefaţa sa din 1884 (deci după 37 de ani), din care de asemenea am extras altă dată formule sintetice excelente pentru poziţii cardinale, cu avertismentul totuşi că terminologia nu este încă cea mai elaborată din Capitalul, întrucât se vorbeşte despre valoarea şi preţul muncii, în loc de forţa de muncă, tratată în economia salarială (ergo: capitalistă) ca o marfă.
Nu întâmplător am spus că în critica adusă lui Proudhon sunt puse în centrul atenţiei şi problemele numite în mod curent filozofice. Binecunoscutul şi causticul cuvânt înainte îl ia în derâdere pe autorul care trecea în Franţa drept un mare filozof german, iar în Germania drept un mare economist francez.
Tocmai atunci când trece la tratarea subiectului nostru actual, anume proprietatea agrară şi renta, Proudhon iese la înaintare astfel:
„Originea rentei, ca şi a proprietăţii, este, ca să spunem aşa, extra-economică: ea rezidă în consideraţii de psihologie şi de morală, care nu prea au legătură cu producerea avuţiilor“.
De aici se vede cum stăm pe cele două maluri ale abisului. Trebuie să ne ajutăm de datele ştiinţei psihologice şi ale ştiinţei (?) morale pentru a clarifica procesele economice? Şi nu, dimpotrivă, să mânuim cheia solidă a materialismului istoric şi să clarificăm cu ajutorul datelor economice manifestările „psihologice“ şi nenumăratele sisteme de morală?
Când Marx trece la tratarea declaratei „metode economico-metafizice“, el îl ia în derâdere pe adversar pentru că a vrut să-i sperie pe francezi, aruncându-le în faţă fraze aproape hegeliene. Marx pare să spună: noi l-am depăşit cu mult pe Hegel (poate vreun cititor îşi aminteşte citatul din nota la volumul al III-lea al Capitalului, în care definiţia dată de Hegel proprietăţii, ca act de forţă şi de voinţă a persoanei umane sau, cum se repetă astăzi la fiecare pas, ca prelungire a persoanei însăşi, este catalogată drept „nimic nu e mai comic“), dar voi care îl repetaţi atât de mult după ureche, nu l-aţi cunoscut şi înţeles niciodată... Şi într-adevăr textul spunea:
„Noi nu facem o istorie cronologică [ei na... asta ar fi un curat „filotempism“], ci o istorie a succesiunii ideilor. Fazele sau categoriile economice sunt când concomitente, cind intervertite în manifestarea lor. Teoriile economice au totuşi succesiunea lor logică şi o anumită ordine în intelect“.
Pasajul care urmează în Marx, utilizat şi care va mai fi utilizat în teoria cunoaşterii şi a gândirii, nu doar că lichidează economia vorbăreaţă a lui Proudhon, dar scoate din cauză raţiunea pură a lui Kant ca şi metodologia lui Hegel, asemenea unei dezgoliri treptate care, făcând abstracţie, rând pe rând, de toate obiectele şi de relaţiile lor reale, lăsând să cadă toate pretinsele lor accidente, reduce întreaga mişcare şi viaţă a lumii reale la nuditatea, ba mai mult decât nuditatea, la vacuitatea categoriei logice, care trăieşte doar în raţiune; la metoda absolută care preexistă la orice.
„Dacă orice lucru se reduce la o categorie logică, iar orice mişcare, orice act de producţie la metodă, rezultă de la sine că orice ansamblu de produse şi de producţie, de obiecte şi de mişcare se reduce la o metafizică aplicată. Ceea ce Hegel a făcut pentru religie, drept etc., d-l Proudhon încearcă să facă pentru economia politică“.
În critica lui Marx şi a lui Engels la adresa oponenţilor lor găsim mereu un dublu aspect. Aceştia din urmă se laudă la fiecare pas că au „descoperit“ noi legi şi adevăruri. Şi atunci se dovedeşte că, în măsura în care este vorba de observaţii şi teorii exacte, acestea fuseseră deja enunţate mult mai înainte de economişti care se mulţumeau cu metoda serioasă „descriptivă şi istorică“, de obicei dispreţuită de inovatori; iar în măsura în care aceştia au spus cu adevărat lucruri originale, se demonstrează că în 99% din cazuri este vorba de erori grosolane, de denaturări ale realităţii, de deducţii arbitrare ieşite din construcţii metafizice goale şi proptite pe dogme banale ale culturii curente şi pe efuziuni siropoase ale sentimentelor.
Trimiterea lui Proudhon la psihologie, la morală şi la ordinea ideilor, curioasa lui examinare a fiecărui proces economic (concurenţă, monopol, diviziunea muncii, maşinism, credit, impozite etc.) din perspectiva laturii bune şi a laturii rele, este un expedient de acum secular: dar ce auziţi diferit în orice expunere, datată poate ianuarie 1954, a economiştilor, fie ei diletanţi sau de meserie? Dacă analiza ştiinţifică strictă arată apariţia unei fisuri în structura economică, dacă orice examinare a faptelor ajunge să pună la îndoială că s-ar putea, ca exemplu, preîntâmpina criza survenită fie prin eliberarea de controale şi îngrădiri a iniţiativelor economice, private şi de întreprindere, fie prin consolidarea dirijismului şi a intervenţiei statului, care este refugiul? Recursul la forţele spiritului, la acţiunea oamenilor integri şi de bună credinţă, şi alte asemenea dulcegării. Şi nu diferit se procedează în tabăra opusă, atribuind reluarea forţei revoluţionare de clasă unor reveniri ale conştiinţei: pretutindeni în cele două tabere avem antimarxism şi submarxism, adică refuzul de a vedea în atitudinile mentale rezultatul şi reflexul determinat de materialitatea procesului economic.
Pornind în periplul său prin economia metafizică, şi Proudhon ridică pânzele din portul realităţii şi ia o rută de mult indicată de adevăraţii exploratori: stabileşte distincţia dintre valoarea de întrebuinţare şi de schimb a fiecărui obiect şi încearcă să fundamenteze pe ea o teorie a fenomenelor de piaţă. Încă nu a evocat puteri mistice, dar se rătăceşte totuşi pentru că a neglijat două puncte esenţiale: geneza şi dezvoltarea istorică a schimbului în diversele epoci, pe de o parte, caracterul social şi nu individual al relaţiei, pe de altă parte. Şi deci se împotmoleşte.
Economiştii moderni nu sunt cu o şchioapă mai departe. Presupunând un cumpărător, împins de nevoia de a se aproviziona, să zicem, cu cartofi, şi un vânzător care plasează cartofi contra bani, ei se întreabă cum să explice cifra tranzacţiei. Primul se gândeşte la valoarea de întrebuinţare, la nevoia care-l presează să mănânce, al doilea la valoarea de schimb, adică la încasarea maximă de bani de pe urma cartofilor săi. Întregul efort de a scoate problema puţin în afara simplului duet şi de a face să apară măcar în plan secund societatea, colectivitatea economică, se reduce la faimoasa reguliţă („adevăruri aproape banale“, scrie Marx) a cererii şi ofertei. Preţul scade dacă sunt mulţi cartofi şi poftă scăzută de cartofi, creşte dacă sunt puţini cartofi şi mulţi doritori. Asimilând atunci abundenţa cu valoarea de întrebuinţare, autorul nostru numeşte această valoare de utilitate; iar raritatea cu valoarea de schimb, o numeşte valoare determinată de opinie. Şi se întreabă dacă între aceste două puteri opuse se poate stabili un punct de comparaţie. Şi el găseşte într-adevăr unul, liberul arbitru:
„În calitatea mea de cumpărător liber, eu hotărăsc asupra nevoii mele, asupra convenienţei obiectului, asupra preţului pe care vreau să-l dau. Pe de altă parte, în calitatea ta de producător liber, tu eşti stăpânul mijloacelor de efectuare a lucrurilor şi, în consecinţă, este la latitudinea ta [?] să-ţi micşorezi cheltuielile“.
„S-a dovedit că liberul arbitru al omului este acela care provoacă opoziţia dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. Cum poate fi rezolvată această opoziţie atâta timp cât va exista liberul arbitru? Şi cum să-l sacrifici pe acesta fără a sacrifica omul însuşi?“.
Aici Marx examinează lucrurile mai îndeaproape şi în stilul său inconfundabil. Cererea şi oferta sunt simultan de ambele părţi, în contractul mercantil, şi se confruntă două valori, ambele de schimb.
„Produsul oferit nu este util în sine... În cursul producţiei, el a fost schimbat contra tuturor cheltuielilor de producţie, ca materii prime, salariile muncitorilor etc., care sunt toate valori de schimb. Aşadar produsul reprezintă în ochii producătorului o sumă de valori de schimb...
În ceea ce priveşte cererea, ea este efectivă numai dacă are la dispoziţie mijloace de schimb. Aceste mijloace sunt şi ele produse, valori de schimb“.
În ipoteza lui Proudhon, ne aflăm într-o societate întemeiată pe diviziunea muncii şi pe schimburi. Or, mijloacele de producţie nu depind de liberul arbitru al producătorului, ele sunt în mare parte produse care îi vin din afară... Consumatorul nu este mai liber decât producătorul, opinia sa se întemeiază pe nevoile sale şi pe mijloacele sale, care îi provin din condiţiile sale sociale, depind de organizarea socială.
„Da, muncitorul care cumpără cartofii şi femeia întreţinută care cumpără dantele se conduc fiecare după opinia lor. Dar diversitatea opiniilor lor se explică prin poziţia diferită pe care o ocupă în lume, care este un produs al organizării sociale“.
Domnul Proudhon
„împinge abstracţia până la ultimele limite, contopindu-i pe toţi producătorii într-un singur producător, pe toţi consumatorii într-un singur consumator, lăsând aceste două personaje himerice să se lupte între ele“. „În ce constă deci toată dialectica d-lui Proudhon? În aceea că substituie valorii de întrebuinţare şi valorii de schimb, ofertei şi cererii, noţiuni abstracte şi contradictorii, ca raritatea şi abundenţa, utilitatea şi opinia, un producător şi un consumator, ambii cavaleri ai liberului arbitru“.
Să facem un mănunchi din toţi economiştii moderni care fabrică formule despre determinarea preţului fondate pe forţele aflate în mişcare pe piaţă: ofelimitate, utilitate marginală, viteză de circulaţie, volumul masei circulante, cantitatea bunurilor de consum etc., şi să-i îngropăm sub această frază lapidară: cavaleri ai liberului arbitru, în cavoul familiei Proudhon.
În „firele“ precedente am insistat în mod deliberat asupra volumului mare de muncă depus de Marx în legătură cu Tabloul economic al lui Quesnay. Şi am evidenţiat motivul esenţial care îl situează la înălţime pe Quesnay, deşi este un predecesor atât de îndepărtat al economiştilor capitalismului: el a depăşit cu mult actul de schimb „molecular“ şi personificarea puerilă a forţelor economice. Nu omul vânzător şi omul cumpărător, ci jocul circulaţiei avuţiei între clasa productivă, clasa rentieră şi clasa (în viziunea sa, sterilă) a industriei.
Şi am făcut comparaţia, în lumina marxismului, între Quesnay şi Ricardo, ca exponenţi maximi ai unor şcoli economice, arătând că avantajul enorm al primului pentru descoperirea protagoniştilor-clase îl depăşeşte pe acela pe care îl marchează englezul atunci când stabileşte amploarea producţiei industriale şi formarea plusvalorii şi în cadrul acesteia prin folosirea salariaţilor.
Altă dată am indicat diferitele contribuţii pe care şcolile marilor naţiuni le-au adus criticii burgheze a lumii feudale, astfel încât revoluţiile burgheze au avut, pe fondul caracterului comun de clasă, un contur naţional net. Germania a dat Filozofia, Anglia Economia, Franţa Politica, adecvate epocii şi modului de producţie capitalist.
Cum se articulează lupta de clasă proletară, la începuturile ei, pe intervenţia în revoluţiile burgheze naţionale (încă o formulare în aceste pagini a unui concept care totuşi nu pare să fi pătruns în microcefalia vreunei paiaţe şovăitoare)? Iată cum:
„Clasicii, ca Adam Smith şi Ricardo, reprezintă o burghezie care, luptând încă împotriva rămăşiţelor societăţii feudale, se preocupă numai de curăţirea relaţiilor economice de rămăşiţele feudale, de sporirea forţelor productive, pentru a da un nou avânt industriei şi comerţului. După concepţia lor, suferinţele proletariatului care participă la această luptă şi care este absorbit de această muncă febrilă nu sunt decât suferinţe trecătoare, accidentale, pe care el însuşi le consideră ca atare“.
Astfel, noua, originala şi integrala doctrină de clasă stăpâneşte cu putere şi prelucrează materialul acestor trei afluxuri istorice.
Şi la această perspectivă puternică, care deci nu a fost inventată cu luni în urmă, se raportează Marx în 1847, când îl urmăreşte pe Proudhon în trecerea sa imprudentă din domeniul economiei „în stil englezesc“ în cel al filozofiei „în stil german“. Don Carlo s-a văzut mai întâi constrâns să vorbească mult despre şcoala lui Ricardo pentru a clarifica marea harababură franţuzească. Acum, spune el,
„ne transportă în scumpa noastră patrie şi ne sileşte să reluăm, fără voie, calitatea noastră de germani... Englezul este Ricardo, bancher bogat şi economist distins; germanul este Hegel, simplu profesor de filozofie la Universitatea din Berlin“.
Dar francezul? Este vorba aici de a demonstra că construcţiile ideologice sunt efectul societăţii contemporane autorului şi nu al fermentaţiei spontane a „raţiunii pure“ sub pălăria bancherului sau în creierul filozofului.
Iată contribuţia Franţei la... pool-ul revoluţiei burgheze. Atenţie.
„Ludovic al XV-lea, ultimul rege absolutist [ultimul care a murit ca rege absolutist şi... în patul său] care reprezenta decadenţa monarhiei franceze, avea la curte ca medic pe primul economist al Franţei. Acest medic, acest economist, reprezenta triumful iminent şi sigur al burgheziei franceze. Doctorul Quesnay [cine ştie cum de a apărut de trei ori Tuesnay în ediţia „Avanti!“] a făcut din economia politică o ştiinţă; el a rezumat-o în faimosul său «Tableau economique». În afară de cele o mie şi una de comentarii apărute în legătură cu acest tablou, mai avem un comentariu al doctorului însuşi. Este o «Analiză a tabloului economic», urmată de «şapte observaţii importante»“.
De acest punct de plecare magistral se foloseşte Marx pentru a înşira şapte observaţii la metoda proudhoniană, dintre care prima este tocmai cea pe care am menţionat-o, referitoare la „categoriile“ economice introduse în mod metafizic prin maimuţărirea lui Hegel. Acesta avea „o formulă magică“ şi nu a ştiut să găsească problemele la care să o aplice. Proudhon a pus unele dintre aceste probleme, dar formula i-a îngheţat în mâini. A încercat un sistem socialist, dar nu a fondat decât o teorie pentru micii burghezi, care, în mod blestemat, ne infectează şi astăzi.
Această formă de sistem socialist, răspândită ca pirul şi care stă în fundul minţii a cel puţin nouă şi jumătate din zece dintre cei care îşi spun marxişti, este fiica hibridă a unei economii burgheze ricardiene şi a unei filozofii umanitare enciclopediste. [2]
Câteva fragmente din textul lui Marx şi din prefaţa lui Engels o vor scoate la lumină „în toată precaritatea ei“. Ricardo şi ai lui se numără printre economiştii „fatalişti“, care nu fac programe nici pentru a răsturna, nici pentru a depăşi capitalismul: ei îl iau aşa cum este, fără măcar a se întreba de latura sa bună şi rea. Într-un alt pasaj, Marx îl numeşte pe Ricardo cinic. El pune pălăriile şi oamenii la acelaşi nivel:
„Reduceţi cheltuielile de fabricaţie ale pălăriilor, şi preţul lor va coborî, în cele din urmă, la noul lor preţ natural [adică dat de cantitatea de muncă necesară pentru o pălărie], cu toate că cererea ar putea să devină de două, de trei, de patru ori mai mare. Reduceţi cheltuielile de întreţinere ale oamenilor prin reducerea preţului natural al hranei şi al îmbrăcămintei necesare traiului, şi veţi vedea că salariile vor scădea în cele din urmă, cu toate că cererea de braţe de muncă poate să fi crescut considerabil“.
Ricardo, aşadar, nu avea nici măcar un fir de păr (sub pălărie) pe departe laburist. Totuşi el ne interesează la culme. Astfel, în prefaţă, este sintetizată contribuţia sa, încă din Principles, care datează din 1817. În primul rând: Valoarea oricărei mărfi este determinată exclusiv de cantitatea de muncă necesară pentru producerea ei. În al doilea rând: Produsul întregii munci sociale se împarte între cele trei clase, a proprietarilor funciari (rentă), a capitaliştilor (profit) şi a muncitorilor (salariu).
Acum, o serie de scriitori pe care îi putem numi socialişti „premarxişti“ au fundamentat pe cele două propoziţii ale lui Ricardo teoria egalitară. Precum în Anglia, de exemplu, Bray, în Germania Rodbertus (căruia Engels îi respinge aici pretenţia de a fi fost plagiat de Marx, care a urmat o cale atât de diferită), fundamentându-se pe sistemul „bonurilor de muncă“, aceştia au propus ca toată valoarea produsului social să nu mai fie exprimată în bani, ci într-o monedă care să indice munca conţinută în fiecare marfă, iar astfel de bonuri să le fie atribuite numai celor care au prestat timpul de muncă corespunzător. Ei credeau că astfel ar fi posibil să se restituie muncitorului toată valoarea produsă, sau adăugată produselor, prin munca sa şi, în esenţă, să se suprime rentele şi profiturile de capital.
Nu numai că acest lucru, deşi dictat de scopul umanitar, filantropic de a elimina mizeria şi suferinţa socială, nu este realizabil, dar nu este nici măcar concludent în scopul de a substitui societăţii capitaliste o societate mai puţin ţesută cu mizerie şi cruzime. Iniţial, un astfel de scop este de-a dreptul reacţionar în comparaţie cu libera dezvoltare şi acumulare a capitalului privat. În toate scrierile lui Marx acest lucru este subliniat cu insistenţă, dar există dezvoltări deosebit de decisive în acest „Anti-Proudhon“.
Engels adaugă, aşa cum s-a citat cu altă ocazie:
„Aplicarea în felul de mai sus a teoriei lui Ricardo, anume că muncitorilor, ca singurii producători adevăraţi, le aparţine întregul produs social, produsul lor, duce direct la comunism. Din punct de vedere formal-economic însă, după cum arată Marx în pasajul de mai sus, această concluzie este falsă, întrucât nu reprezintă decât o aplicare a moralei la economia politică... De aceea Marx nu şi-a fundamentat niciodată revendicările sale comuniste cu asemenea argumente, ci s-a bazat pe prăbuşirea inevitabilă a modului de producţie capitalist, care sub ochii noştri devine în fiecare zi tot mai mult o realitate“.
Engels adaugă apoi că o astfel de reacţie „morală“ în rândul maselor nu este deloc lipsită de efect istoric şi chiar economic, în ciuda falsităţii doctrinare intrinseci: ca toate celelalte, ea este o ideologie „aproximativă“, semn precursor al altora ulterioare, suprastructură a unui contrast de forţe pozitive în sânul societăţii, şi cu siguranţă nu trebuie ignorată sau subestimată.
Dar în desfăşurarea criticii versiunii proudhoniene a acestui socialism limitat, Marx are nişte construcţii de cel mai înalt interes, asupra cărora va fi bine să mai zăbovim un pic, cu scopul principal de a clarifica distincţia radicală dintre acele prime revendicări şi a noastră şi de a stabili că formularea care depăşeşte şi lasă în urmă orice „economism“ de acest gen nu este nicidecum nouă, ci de-a dreptul primordială în ortodoxia ei ireductibilă: un scop căruia nu i se va fi dedicat niciodată suficient timp, atât este de uşor să se piardă această busolă pe mările dificile ale actualităţii şi ale activităţii.
Proudhon numea „valoare relativă“ a unei mărfi pe cea determinată de timpul de muncă necesar pentru a o reproduce. El reducea problema socială la revendicarea de a-l plăti pe muncitor exact în aceeaşi măsură. În schimb, Marx îi demonstrează că, istoric vorbind, tocmai măsura valorii mărfurilor potrivit muncii, pe care Ricardo o introduce şi, mai corect spus, o descoperă, defineşte economia capitalistă şi comportă formarea unei plusvalori. Vrem să o mai spunem pentru a nu ştiu câta oară cu propriile noastre cuvinte? Dacă este în vigoare schimbul liber, cel care deţine bonuri de muncă-timp va putea întotdeauna găsi pe piaţa forţei de muncă pe cineva care să muncească, să zicem, zece ore nu pentru un bon de zece ore, ci pentru unul de şase, atunci când valoarea-timp de şase ore este suficientă pentru a achiziţiona subzistenţa zilnică, în sens complet, a unui muncitor. Este nevoie oricum de cu totul alt aparat coercitiv: dar aici nu este vorba decât de un aspect al obiecţiei pe care Marx o include în această salubră „pilulă“.
„Valoarea relativă, măsurată prin timpul de muncă, este în mod inevitabil formula sclavajului modern al muncitorului, în loc să fie, cum vrea d-l Proudhon, «teoria revoluţionară» a emancipării proletariatului“.
Luând această pilulă după masă, se înţelege pe scurt cum teoria plusvalorii ne este indispensabilă pentru anatomia societăţii capitaliste, dar că revendicarea noastră programatică nu este: desfiinţarea plusvalorii. Care este atunci? Marx o spune! O tot spune şi o repetă; iar pilule v-am tot dat!
Metafizica lui Proudhon pretinde că dacă în orice epocă s-ar fi început respectarea legii-miracol a valorii-muncă, dat fiind că lucrurile cele mai necesare se produc în cel mai scurt timp, în mod automat umanitatea, aşa cum se va întâmpla din momentul emiterii celebrelor bonuri, ar fi avut tot ce îi este necesar pentru nevoile primare ale tuturor şi s-ar fi îngrijit treptat să satisfacă nevoi mai înalte. Pilulă pentru a evita o asemenea indigestie de retorică şi de utopism:
„Lucrurile se petrec cu totul altfel decât îşi închipuie d-l Proudhon. Din momentul în care ia naştere civilizaţia, producţia începe să se bazeze pe antagonismul dintre diferitele tagme, stări, clase, în sfârşit pe antagonismul dintre munca acumulată şi munca nemijlocită. Fără antagonism nu există progres. Aceasta este legea căreia i s-a supus civilizaţia până în zilele noastre“.
Aceasta este o pilulă care l-ar face şi pe un hipopotam să danseze vals. În primul rând, ea conţine demonstraţia că, la vremea sa, fiecare mod de producţie, inclusiv cel capitalist, tocmai pentru că este cel mai bun producător de supramuncă, a făcut să se învârtească înainte celebra roată a istoriei. Formula vizionară a lui Proudhon echivalează cu a spune că
„deoarece în timpul împăraţilor romani ţiparii din bazinele artificiale erau hrăniţi, exista hrană din abundenţă pentru întreaga populaţie romană“.
Dar este mai mult decât atât; dacă reflectăm la faptul că în epoca burgheză munca acumulată este capitalul, iar munca nemijlocită este munca salariaţilor, de aici izvorăşte formula lapidară a revendicării comuniste: abolirea dependenţei muncii nemijlocite de munca acumulată.
Formulica din 1847 este suficientă pentru a stabili că în Rusia din 1954 nu există nicio fărâmă de socialism. Să presupunem dovedit că muncitorul rus ar avea un salariu real mai mare decât cel occidental. Deoarece el este remunerat pe terenul schimbului de echivalente, adică atâţia bani (sau poate chiar atâtea obiecte de consum) contra atâtor ore de muncă, persistă (chiar dacă persoanele capitaliştilor şi proprietarilor ar fi invizibile) dominaţia muncii acumulate asupra muncii nemijlocite.
Să mai înghiţim o pilulă, drept răspuns la optimismul egalitariştilor. Nu este adevărat că lucrurile cele mai utile, cele mai necesare, sunt acelea care au preţul cel mai mic.
„Preţul alimentelor a crescut aproape neîncetat, în timp ce preţul obiectelor manufacturate şi de lux a scăzut aproape neîncetat... În epoca noastră [a valorii egale cu munca] inutilul este mai uşor de produs decât necesarul“.
Aici, pentru Marx nu strică deloc puţină ideologie a Evului Mediu: produsele agricole erau relativ mai ieftine decât produsele manufacturate.
Câteva corolare pentru anul 1954. Industrializarea Rusiei se face într-un ritm pur capitalist, dat fiind că acolo cresc preţurile produselor alimentare şi scad cele ale obiectelor manufacturate, fără a exclude rujul de buze: tunurile şi puştile îi sunt date gratis muncitorului soldat.
Dacă utilitatea este proporţională cu preţul scăzut, atunci rachiul şi tutunul (ei bine, pe acesta din urmă, don Carlo nu-l menţionează: dacă ar fi fost la preţuri prohibitive, Capitalul ar fi fost găsit scris în întregime) de cea mai proastă calitate, sunt ele folositoare maselor? Oare datorită utilităţii, minimul de preţ (chiar dacă este exprimat în timp de muncă) decide maximul de consum? În gardă!
„Nu, ci pentru că într-o societate bazată pe mizerie produsele cele mai mizerabile sunt acelea care au fatala prerogativă de a fi întrebuinţate de masele cele mai largi“.
Cică Marx nu se ocupă niciodată de trăsăturile societăţii comuniste! Scoateţi un cornet acustic de calibrul cornului de la Roncesvalles. [3]
„În societatea viitoare, în care dispare antagonismul dintre clase, în care nu vor mai exista clase, consumul nu va mai fi determinat de minimul timpului de producţie, ci timpul de producţie consacrat diferitelor obiecte va fi determinat de gradul lor de utilitate socială“.
Mai e nevoie de explicaţii?!
Poate că eroica terapie pentru a asimila puţină dialectică nu s-a încheiat, nici măcar pentru această „şedinţă“. Ne-am folosit de Ricardo, aşa cum ne-am folosit şi de Hegel şi chiar şi de Voltaire (şi ne pare rău, dar un festival al teoreticienilor pentru a mări lista furnizorilor de doctrină nu vom convoca, oricât ar colcăi geniile neînţelese, uterele-creier în stare de falsă graviditate), dar dacă îi întâlnim pe ricardieni, pe hegelieni şi pe voltairieni, ne apucăm să dăm în ei ca orbii.
„Timpul de muncă servind drept măsură a valorii de schimb devine astfel legea unei deprecieri continue a muncii“.
Acum, nu numai că nu negăm că a apărut economia guvernată de o asemenea lege, dar nici nu negăm că a făcut bine să apară, sau că face bine acolo unde nu apăruse până acum (Rusia, China). Negăm — aşa cum am făcut-o dialogând cu Stalin — că o economie care are aceeaşi lege drept cheie de boltă ar fi o economie proletară. Oare a stârnit cu adevărat această formulă, în mod magic, gama de o mare varietate de produse, cu care se lăuda Proudhon? Nici măcar atât.
„Dimpotrivă, aceasta duce la o dominare în sfera produselor a monopolului cu toată monotonia lui, la fel cum monopolul... domină sfera uneltelor de producţie“.
Monopolul, dictatura asupra consumului celor mai stupide mărfuri şi servicii, pe care, de exemplu, le-am denunţat în America prosperă şi ultra-modernă, sunt sculptate de un secol în predicţia marxistă.
Polemica ia un ritm infernal şi reiterează inseparabilitatea celor două bătălii: destinul catastrofal al capitalismului, programul social revoluţionar al comunismului.
Nu există în producţia actuală şi nu va exista niciodată — nu va mai exista după echilibrul medieval în care „producţia urma pas de pas consumul“ — acea proporţionalitate între diferitele sectoare de consum pe care Sismondi, Proudhon şi alţii o invocă, fără să înţeleagă că ea este incompatibilă cu distribuţia de piaţă, cu dominaţia legii schimbului de valori echivalente (lucru mărturisit în Rusia, deşi cel care o face are soarta lui Beria).
„Marea industrie, forţată să producă pe scară tot mai largă de înseşi uneltele de care dispune, nu mai poate să aştepte cererea. Producţia precede consumul, oferta forţează cererea“.
Ce amuzament: se scriu periodice întregi pentru a-i explica acest lucru lui Marx: săracul, pe vremea lui nu avea de unde să ştie! Nu simţise mirosul de monopol, de imperialism. Scrieţi, scrieţi, gândacilor cu picioarele înmuiate în călimară, pe aceste „pagini albe“.
În societatea actuală, în industria bazată pe schimbul individual, anarhia producţiei, izvorul atâtor mizerii, este în acelaşi timp izvorul oricărui progres.
Deci, una din două:
sau vreţi proporţiile juste ale veacurilor trecute, dar cu mijloacele de producţie ale epocii noastre, şi atunci sunteţi reacţionari şi utopişti în acelaşi timp [şi gândaci şomeri, am adăuga noi];
sau vreţi progresul fără anarhie: atunci, pentru a păstra forţele productive, renunţaţi la schimbul individual.
Schimbul individual nu se potriveşte decât cu mica industrie a secolelor trecute şi cu corolarul ei, «justa proporţionalitate», sau cu marea industrie şi cu tot cortegiul ei de mizerie şi de anarhie“.
Mai vrem oare să ne mirăm că, după nişte abordări atât de decise şi formidabile, „actualizatorii“ acestei jumătăţi de secol spun aceleaşi inepţii de gândaci ca şi cei din jumătatea de secol precedentă?
Ştiam deja şi acest lucru. După ce a dovedit că aşa-zisul „socialism“ mercantil-laburist nu este decât o apologie a societăţii burgheze, Marx încheie astfel paragraful:
„Se vede că primele iluzii ale burgheziei sunt şi ultimele ei iluzii“.
Strângem pânzele.
Pornind de la asemenea premise, este clar că Eroul nostru a dat chix şi în privinţa rentei. Cum anume, nici nu mai contează atât de mult; ne interesa doar pentru a arăta că, încă de foarte tânăr, Marx definea problema în aceiaşi termeni ca în operele sale mai mature.
Declarând imposibilă o analiză economică a proprietăţii rurale fără apeluri la sentimente, autorul, care tocmai tratase despre credit şi efectele sale nefaste (în acel domeniu, cine ştie de ce, a prevalat spiritul Răului), se dă de ceasul morţii pentru „a-l lega pe om mai strâns de natură“. Nu vi se pare un discurs parlamentar despre reforma agrară?
Apoi, cu mare zgomot de cuvinte, el vrea să prezinte teoria lui Ricardo despre renta diferenţială, chestiune pe care o vom trata (la orele dimineţii) în scurt timp.
Cu concizia sa, Marx explică ce a spus Ricardo.
„Excedentul preţului produselor agricole peste cheltuielile lor de producţie, incluzând în aceste cheltuieli profitul şi dobânda obişnuită la capital, determină măsura rentei“.
O asemenea marjă nu numai că în anumite cazuri nu se verifică, dar în mod evident variază ca mărime de la un teren la altul, în funcţie de fertilitate. Dar a supune aceste diferite grade unei analize cantitative este cu totul altceva decât a recădea în conceptul pământului ca bogăţie naturală, care dăruieşte o cotă de bogăţie sub formă de rentă nederivată din munca umană.
Problema pusă clar de Ricardo este, înainte de toate, istorică.
„Renta, în sensul lui Ricardo, este proprietatea funciară sub forma burgheză, adică proprietatea feudală adaptată condiţiilor producţiei burgheze“.
„Este agricultura patriarhală transformată în întreprindere comercială, capitalul industrial investit în pământ, burghezia oraşelor transplantată la ţară“.
Cea mai gravă eroare a lui Proudhon în acest domeniu constă în a susţine că renta este dobânda plătită pentru un capital care nu piere niciodată: pământul. Şi că, în timp ce rata dobânzii comerciale scade, rata rentei funciare creşte istoric.
Marx ne dovedeşte că aceleaşi îmbunătăţiri şi investiţii de capital tehnic în pământ duc la o scădere, şi nu la o creştere a rentei, deşi ele îşi găsesc în investiţie marja adecvată de profit, care tinde să scadă istoric la fel ca aceea a oricărei alte investiţii industriale.
Şi apoi se întreabă: până la ce punct este corect să numim pământul capital?
„Pământul, atâta timp cât nu este folosit ca mijloc de producţie, nu este capital“.
Acest lucru înseamnă că sunt capital doar instalaţiile executate prin munca umană pe pământ sau maşinile, uneltele, stocurile subsidiare cultivării acestuia. Dar venitul din toate acestea este profitul arendaşului, nu renta proprietarului, aspect cu privire la care Proudhon face o mare confuzie.
În ceea ce priveşte eternitatea, chiar şi în partea în care pământul devine un capital fix, acesta se consumă ca oricare alt capital fix sau circulant şi trebuie reînnoit în fiecare an într-o anumită cotă, nu mai puţin decât în industria ne-rurală.
Dacă se poate vorbi de un capital-pământ, acest lucru nu este în relaţie cu renta proprietarului funciar, ci cu profitul arendaşului antreprenor.
Renta nu rezultă din dobânda unui capital, nici ca un capital-pământ, nici ca un capital investit în pământ. Renta rezultă din relaţiile sociale în care se face cultivarea. Renta provine din societate, nu din sol.
Şi, prin urmare, încă o dată, proprietatea şi renta funciară pot fi suprimate rămânând în regim burghez:
„Înţelegem acum de ce economişti ca Mill, Cherbuliez, Hilditch şi alţii au cerut ca renta să fie atribuită statului, pentru a servi la achitarea impozitelor“.
Nu este socialism formula rusă: pământul Naţiunii.
[1]. Antonio (Tonino) Graziadei (1873—1953) — economist şi om politic italian, fost lider al aripii de dreapta reformiste din Partidul Comunist din Italia. „Ventennio“ (sau „Ventennio fascista“) desemnează cele două decenii de dictatură fascistă a lui Mussolini în Italia (1922—1943). Bordiga ironizează acid faptul că, în timp ce revoluţionarii autentici erau vânaţi sau închişi, Graziadei şi-a păstrat nestingherit catedra universitară, statutul şi privilegiile sub regimul fascist, continuând să publice cărţi împotriva fundamentelor marxismului.
[2]. Sintagma „filozofie umanitară enciclopedistă“ face referire la curentul de gândire iluminist francez din secolul al XVIII-lea (reprezentat de autorii „Enciclopediei“, precum Diderot, d’Alembert, Rousseau, Voltaire).
[3]. Referinţă la legendarul corn de fildeş (Oliphant) din epopeea medievală franceză „Cântecul lui Roland“ (Chanson de Roland). În timpul bătăliei din trecătoarea Roncesvalles (778), paladinul Roland a sunat din acest corn pentru a chema în ajutor armata lui Carol cel Mare. Sunetul a fost atât de puternic încât s-a auzit de la zeci de leghe distanţă, spărgându-i eroului venele gâtului.