Sosit tu eşti în locul unde-am spus... [1] suntem la capitolul teribil, cel care de obicei, în angrenajul deplorabil al şcolii burgheze de toate gradele, este groaza studenţelului, clasica „punte a măgarilor“, pericolul ca idealul radios să se clatine: acela de a ieşi radios din sală, fluturând la adresa profesorului cel mai obscen gest (orice referire la saluturi politice nu este decât întâmplătoare).
Scolastica a fost gloria Evului Mediu şi este ruşinea epocii capitaliste moderne; este unul, şi nu singurul, dintre domeniile în care atinge culmi înalte contrastul dintre beţia de retorică ce preamăreşte triumful culturii şi practica neruşinată a răspândirii şi acreditării minciunii de clasă, a servilismului, a recurgerii la expediente, a carierismului în care prevalează cel care „simte“ marele scop al vieţii burgheze contemporane: venalitatea, trândăvia.
Nu întâmplător am spus că maeştrii comunismului au dedicat mai multe pagini problemei agrare, pe care o reexpunem, decât problemei „industriale“. Atât în expunerile sistematice, cât şi în cele istorice, urmărind apariţia societăţii burgheze şi formarea ştiinţei economice, exigenţa determinantă a cercetării nu priveşte bilanţul producătorului nemijlocit care munceşte şi consumă, nici pe cel al „întreprinderii“ capitaliste care produce şi desface, ci priveşte tabloul imens al populaţiei vii şi al alimentaţiei sale, studiul complicatei maşinării prin care hrana ajunge la oameni — proces tot mai puţin simplu de când Eva a întins mâna spre măr fără să fi efectuat în prealabil vreuna dintre operaţiile aritmetice.
Aceeaşi problemă şi-au pus-o toţi, şi Quesnay, şi Ricardo, şi Malthus — cel din urmă fiind combătut în mod deosebit de Marx — cu inegalitatea sa dintre hrană şi guri: cea dintâi creşte în progresie aritmetică (unu, doi, trei, patru...), cele din urmă în progresie geometrică (unu, doi, patru, opt...); de unde şi foamea. Neputând, aşadar, să măriţi cantitatea de hrană, reduceţi numărul de guri făcând mai puţini copii. Vorbea un preot, iar dumnezeu spusese să crească şi să se înmulţească; episcopul anglican nu a propus să iubeşti şi să nu procreezi, ci a ocolit problema prin moral restraint [înfrânare morală], adică renunţarea la iubire: o veche reţetă a Evului Mediu timpuriu şi a unei economii visate de Sfântul Benedict şi de Carol cel Mare, cu comunităţi care muncesc ca să mănânce şi nu ca să se înmulţească. Dar, ca de obicei, jos pălăria în faţa lui Benedict şi a lui Carol, care, prin întreprinderile lor mănăstireşti, au anticipat totodată atât asuprirea sălbatică a capitalului asupra armatelor de muncitori, cât şi economia asociată ulterioară; în timp ce Malthus privea îndărăt spre imposibil şi inuman. Iar Marx, care dedică capitole întregi analizei, de exemplu, a ecuaţiilor lui Ricardo şi a eforturilor economiştilor englezi de a explica valurile de creştere şi prăbuşire a preţului grâului, Marx refuză cu dispreţ să-l recalculeze pe Malthus, fie şi pentru a-l reduce la absurd, ci îl mătură cu şuturi non-matematice. De unde şi următoarea citare, un excelent aperitiv pentru scârbosul prânz [2] pregătit.
„Specifică pentru Malthus este profunda josnicie a caracterului, josnicie pe care nu şi-o poate permite decât un popă, care vede în mizeria oamenilor pedeapsa pentru păcatul originar şi nu se poate lipsi în genere de «pământeasca vale a plângerii», dar care totodată, ţinând seama de veniturile bisericeşti pe care le încasează şi folosind dogma predestinării, găseşte extrem de avantajos «să îndulcească» claselor dominante şederea în această vale a plângerii“.
Nu ne putem abţine de la o utilă digresiune în pragul teoriei lui Ricardo despre rentă, întâlnind una dintre sintezele decisive, dictată de confruntarea dintre acesta şi Malthus, o minunată invitaţie de a ne adăpa din dialectică.
Malthus, sub potopul de vorbe grele, are totuşi un merit, „în comparaţie cu jalnicii profesori de armonie ai economiei burgheze“, şi anume că
„a pus în evidenţă lipsa de armonie, pe care în nici un caz nu a descoperit-o el, dar pe care în orice caz, cu cinismul popii mulţumit de sine, o fixează, o dichiseşte şi o face cunoscută“.
Aşadar, critica capitalismului chiar şi pe la 1815 este posibilă şi corectă, dar poziţia istorică şi politică împotriva acestuia trebuie combătută. La noi, marxiştii, nu se face niciodată ştiinţă pentru ştiinţă, ci întotdeauna luptă politică (să stea liniştiţi tovarăşii de peste Alpi care se preocupă să garanteze că aceste expuneri sunt legate de actualitate, o Venus adesea... franţuzită). [3] Malthus nu avea alt scop, pentru care comite plagiate şi falsuri ştiinţifice, decât acela de a „apăra reacţionara proprietate funciară împotriva capitalului «luminat», «liberal» şi «progresist»“. Ciomege, aşadar, lui Malthus! Aplauze lui Malthus, întrucât el ştie că iluminismul, liberalismul şi progresismul sunt simple şi pure gogoşi ale burgheziei. Dar, „ura clasei muncitoare din Anglia faţă de Malthus... este deci pe deplin justificată“!
Contrastul dintre Malthus şi Ricardo este acesta: cel de-al doilea exprimă presiunea unor forţe productive năvalnice şi preamăreşte producţia de dragul producţiei, căreia îi sacrifică orice interes particular şi de clasă, şi chiar pe cel al proletariatului, declarând-o deschis; primul, şobolan cu dublu joc, atunci când producţia loveşte interesul de clasă al proprietarilor şi al rentierilor (rentiers), o sacrifică ipocrit pe aceasta şi, în acest scop, comite falsuri ştiinţifice: asta înseamnă pentru Marx a fi „josnic“. Iar în ceea ce priveşte clasele muncitoare?
„Din partea lui Ricardo nu este nimic josnic dacă îi pune pe proletari pe acelaşi plan cu maşinile, cu vitele de muncă sau cu marfa, deoarece (din punctul lui de vedere) «producţia» este favorizată de faptul că ei sunt doar maşini sau vite de muncă, sau deoarece în producţia burgheză ei sunt realmente doar mărfuri. Acesta este stoic, obiectiv, ştiinţific“.
(O veche béguin [slăbiciune] pentru filozofia stoică greacă, dragă Karl? Bate palma!)
„Popa Malthus însă îi reduce pe muncitori, de dragul producţiei, la situaţia de vite de muncă, îi condamnă chiar la moarte prin inaniţie şi la celibat. [Dar] când aceleaşi cerinţe ale producţiei reduc landlordului «renta»... se străduieşte din răsputeri să sacrifice cerinţele producţiei intereselor particulare ale claselor dominante sau ale unor grupuri de clasă existente“.
Producţia ca scop în sine? Este, aşadar, acesta un mit imanent pentru toate timpurile pentru noi, „stoicii“ şi materialiştii? Iată sinteza pe care am menţionat-o.
„Ricardo consideră că modul de producţie capitalist este cel mai avantajos pentru producţie în general, cel mai avantajos pentru crearea de avuţie, şi, pentru epoca sa, are dreptate. El vrea producţie pentru producţie şi are dreptate. A obiecta la aceasta, cum făceau adversarii sentimentali ai lui Ricardo, că producţia ca atare nu este totuşi un scop în sine, înseamnă a uita că producţia pentru producţie nu este altceva decât dezvoltarea forţelor productive omeneşti, adică dezvoltarea bogăţiei naturii umane ca scop în sine. Dacă am opune acestui scop binele indivizilor, cum făcea Sismondi, ar însemna să afirmăm că dezvoltarea speciei trebuie ţinută în loc pentru a se asigura binele indivizilor, că deci nu s-ar putea duce, să zicem, nici un război [pipăiţi-vă râtul cornos, o, pacifiştilor!], în care în orice caz ar pieri un număr de indivizi... Că această dezvoltare a capacităţilor speciei om, deşi are loc iniţial pe seama majorităţii indivizilor umani şi a unor întregi clase umane, distruge în cele din urmă acest antagonism [dintre binele speciei şi cel al exemplarului] şi coincide cu dezvoltarea individului, că cea mai înaltă dezvoltare a individualităţii este plătită cu un proces istoric, în care indivizii sunt sacrificaţi, acest lucru nu va fi înţeles, fără a mai vorbi de sterilitatea unor asemenea raţionamente înălţătoare, căci avantajele speciei în lumea oamenilor, ca şi în cea a animalelor şi plantelor, îşi croiesc drum întotdeauna pe seama avantajelor indivizilor...“.
Dacă, prin urmare, „brutalitatea“ lui Ricardo nu se opreşte în faţa morţii proletarilor sau a proprietăţii funciare şi dacă, în concluzie, concepţia sa serveşte interesele burgheziei industriale, aceasta se datorează doar faptului că în acea perioadă de tranziţie istorică „interesele ei coincid cu interesele producţiei sau cu interesele dezvoltării productive a muncii omeneşti“.
Instaurarea modului de producţie capitalist, care nu se poate realiza fără exterminarea feroce a fiinţelor omeneşti, este calea istorică obligatorie pentru ridicarea capacităţii productive a speciei spre acel grad care singur va permite depăşirea antagonismului ce, sub forma luptelor de clasă, sacrifică la fiecare pas individul în favoarea palingenezei sociale. Istoric vorbind, strigătul: producţie pentru producţie! nu înseamnă că masa tot mai mare de produse este un scop în sine, ci că este vorba despre realizarea unui mare salt calitativ în productivitatea muncii, prin asocierea şi utilizarea forţelor mecanice, creând condiţiile economiei asociate, în care se va putea produce cu mai puţină muncă, cu acea „proporţionalitate“ faţă de nevoi pe care o invoca Sismondi, şi chiar eliminând sectoare enorme şi inutile ale producţiei: abia atunci va începe să slăbească antagonismul dintre binele fiecăruia şi cel al tuturor — lucru care era mult prea departe de Ricardo.
Dacă Rusia anului 1953 corespunde Angliei din 1815, să i se permită lui Stalin să calculeze precum Ricardo, iar lupta împotriva stalinismului să se bazeze pe demascarea pretenţiei josnic-contrarevoluţionare de a construi socialismul, nu pe lacrimi ipocrite pentru hecatombe de oameni consacrate acestei europenizări a Asiei, pe sentimentalisme pentru întoarcerea rămăşiţelor de armate puse în mişcare de imperialismul clocotitor şi aruncate în cuptorul istoriei capitaliste. Filozofie pe marginea categoriilor de specie şi individ, sau lumină directă asupra polemicilor de astăzi dintre aceiaşi „antistalinişti“ ori, prieteni, actualitate politică „à crever les yeux“ [de o evidenţă frapantă]?
Să ne întoarcem, aşadar, la uimirea în faţa faimoasei formule a rentei diferenţiale şi să spunem despre ce este vorba: nimic mefistofelic. Profanul care aude vorbindu-se de calcul diferenţial încremeneşte; cel mult ştie din auzite că, împreună cu calculul integral, acesta formează calculul infinitezimal şi, ridicându-se şi mai stratosferic, calculul sublim — care, de altfel, nu înseamnă nimic, tot aşa cum un prost sublim nu este decât un prost. Matematica pură este acea ştiinţă care, cu cuvinte şi simboluri noi, spune mereu acelaşi lucru. Ce este ridicarea la putere? O înmulţire. Şi înmulţirea? O adunare. Şi adunarea? O numărare, ca atunci când numeri cu degetele pe vârful nasului. Logaritmul, rădăcina, împărţirea, scăderea nu sunt decât aceleaşi lucruri făcute invers, ca numărarea inversă: nasul pe vârful degetelor. Acum, integrarea este şi mai simplă: o adunare extrem de lungă. Iar diferenţierea? O scădere plictisitoare. Pentru ambele, ar fi nevoie de o bestie care să nu aibă o mână cu cinci degete: să zicem, un miriapod. Prin urmare, totul se reduce la numărare şi atunci ştiţi foarte bine despre ce este vorba.
Acum v-am prins. Tocmai ceea ce nu ştiţi voi, nu ştiu nici eu şi nici cel care, spre deosebire de noi, depăşeşte calibrul prostului comun, este definiţia numărării. Gândiţi-vă la spaţiu, la timp, la copiii consecutivi sau la cireşele din coş, şi spuneţi-mi de unde sunteţi atât de siguri că prin exact acelaşi salt se trece de la unu la doi şi de la nouă la zece, şi care este data publicării acestei legi în „Monitorul Oficial“.
Oricum, în economie lucrul acesta se va înţelege imediat. Cultura universitară vrea să dezlege rebusul economic aplicând matematica. Noi ştim, dimpotrivă, că aplicând doar matematica nu s-a realizat niciodată nicio ispravă şi ne folosim, în schimb, de noţiunea economică nemijlocită pe care o avem cu toţii pentru a înţelege matematica. Aceasta, într-adevăr, s-a născut după economie la fel de mult sau chiar mai mult decât după fizică: a fost mai întâi agrimensură şi apoi geometrie, mai întâi contabilitate şi apoi algebră şi calcul. Am citat, în legătură cu dobânda perpetuă — abstractizare teoretică dificilă, aflată totuşi la îndemâna intuiţiei tuturor —, povestioara cu slujnica care ştia calculul integral.
Vom pune în ecuaţie cu uşurinţă întreaga economie de clasă. Cine trăieşte dintr-un salariu limitat trebuie să-l împartă între o sută de cumpărături: la sfârşitul chenzinei sau al lunii, socoteala nu iese niciodată. Taie şi scade casa, încălţămintea, pâinea, vinul etc., iar suma se micşorează în mod înfricoşător, deşi „scăzătorii“ sunt reduşi la firimituri. Dacă numim mărimea pe care o analizăm valoare (am putea-o numi şi Teresina, rugând facultatea de filozofie să introducă categoria Teresina), proletariatul se zbate făcând scăderi de valoare continue şi tot mai mici: diferenţiind, aşadar, valoarea. Acest lucru este indicat de matematicieni prin delta, litera greacă δ. Şi atunci ei numesc V valoarea (sau T, Teresina, sau dacă vreţi V, Teresina însăşi: nu contează). Delta V va fi diferenţiala valorii, o valoare mică, mică de tot, ca un centesim de liră inflaţionată.
Şi iată prima ecuaţie:
δ V = mizerie = proletariat
(citeşte: diferenţiala valorii egal mizerie, egal proletariat).
Un semn curios, aflat undeva între litera S mare cursivă şi cheia de vioară, se numeşte integrală: el înseamnă adunarea multor, extrem de multor lucruşoare din acelea cu delta, care sunt infinitezimalii, diferenţialele.
Acum, tot trucul, descoperit în doctrină încă de pe vremea grecilor, este acesta: foarte multe dintre acele lucruşoare, dar atât de multe încât depăşesc orice număr ce poate fi numit, alcătuiesc un total mare, palpabil, pe care matematicienii îl numesc finit. Infinite valori de chiar mai puţin de un centesim fac un miliard — de dolari, dacă vă place. Dar oare nu ştiu asta toţi membrii societăţii mercantile?
Şi atunci integrala multor valoraşe formează bogăţia. A doua şi cea mai simplă ecuaţie:
∫ δ V = bogăţie = capitalism
(citeşte: integrala diferenţialelor de valoare egal bogăţie, egal capitalism).
Am stabilit, aşadar, că cuvintele de speriat integrală şi diferenţială nu sperie pe nimeni. Am stabilit că este banal să spui: vreau să mă ocup de economie (fără de care recunosc că nu mă pot ocupa de politică şi nici de o ceapă degerată), dar nu vreau să aud de matematică în economie; este banal pentru că mama Economie a fătat Matematica, deopotrivă pe cea superioară şi pe cea inferioară.
Am mers chiar mai departe decât era necesar. Renta funciară de care se ocupă Ricardo şi Marx este diferenţială pentru că derivă dintr-o operaţie de scădere, dintr-o marjă, dintr-un surplus. În acelaşi mod în care ciupitul din cumpărături al acelei slujnice enciclopedice este diferenţial. Pentru Ricardo, renta nu poate fi absolută, ci doar diferenţială. Pentru Marx, într-un anumit sens, există şi rentă absolută. Absolută înseamnă că izvorăşte întotdeauna, diferenţială că rezultă dintr-o marjă, care poate să şi lipsească. Ciupitul din cumpărături nu este decât diferenţial: dacă stăpâna cunoaşte toate preţurile furnizorilor, iar aceştia nu fac reduceri, ciupitul coboară la zero (să vorbim ca matematicienii, pe Bacco Bacchiglione!). [4]
Secţiunea a VI-a a cărţii a III-a a Capitalului tratează Transformarea profitului suplimentar în rentă funciară. În aceste pagini este expusă de către Marx teoria lui Ricardo (tratată pe larg ulterior în volumele al III-lea şi al IV-lea din Istoria doctrinelor economice), şi apoi propria sa teorie, care nu o neagă pe cea a lui Ricardo, ci o include ca pe unul dintre numeroasele cazuri posibile studiate. Un asemenea demers este clasic în istoria ştiinţei: aşa cum, de exemplu, teoria lui Einstein nu o neagă pe cea a lui Galileo, ci o include ca pe unul dintre cazurile sale particulare: cel în care viteza corpului în mişcare considerat este foarte mică în raport cu cea (enormă) a luminii. Prin urmare, Einstein şi Galileo spun acelaşi lucru despre teoria trenului Rapid de la ora 14 (acesta fiind de multe milioane de ori mai lent decât lumina). Marx face acest lucru cu o abundenţă de tabele numerice şi, în cele din urmă, cu câteva ecuaţii simple. Vouă vă place „pălăvrăgeala“, iar aceasta este extrem de solidă. Peste câtva timp, prevedem că anonimatul marxist va publica un text „3D“: pălăvrăgeală, dezvoltare numerică, formule algebrice în paralel, dar independente.
Să culegem, aşadar, mai întâi din Introducerea la această secţiune un grup de pagini în mod evident sistematic şi definitiv, aşa cum nu se întâmplă întotdeauna în ansamblul cărţii a treia, publicată postum şi „paginată“ de o altă mână, chiar dacă una calificată. Poate că ne vom repeta, dar nu va fi rău să ne tragem sufletul înainte de toboganul submatematic.
„Analiza proprietăţii funciare sub diferitele ei forme istorice nu intră în cadrul lucrării de faţă. Ne ocupăm de ea numai în măsura în care o parte din plusvaloarea creată de capital revine proprietarului funciar. Presupunem deci că, asemenea manufacturii, agricultura este dominată de modul de producţie capitalist, cu alte cuvinte că cultivarea pământului este făcută de către capitalişti, care se deosebesc de ceilalţi capitalişti în primul rând numai prin elementul la care se aplică capitalul lor şi munca salariată pusă în mişcare de acesta“.
Scuzaţi insistenţa, dar aici încă nu intră în scenă nici seniorul feudal, nici şerbul, nici ţăranul mic proprietar:
„Pentru expunerea noastră, prin urmare, nu prezintă interes obiecţia că au existat şi mai există şi alte forme de proprietate funciară şi de cultivare a pământului. Obiecţia aceasta prezintă interes numai pentru economiştii care tratează modul de producţie capitalist în agricultură şi forma corespunzătoare a proprietăţii funciare ca pe nişte categorii eterne, iar nu istorice“.
Marx reaminteşte că, pentru micul ţăran independent, producător nemijlocit, proprietatea legală asupra pământului este una dintre „condiţiile de producţie“. Acum, dacă capitalismul
„în genere presupune deposedarea muncitorilor de condiţiile lor de muncă, în agricultură el presupune deposedarea muncitorilor agricoli de pământul lor şi subordonarea acestora faţă de un capitalist care practică agricultura numai pentru a obţine profit“.
Aşadar, în studiul nostru avem doar „zilieri“; nu ţărani-proprietari, nu dijmaşi, nu ţărani arendaşi (ce minunăţie!).
Avem, aşadar, trei figuri: proprietarul funciar, capitalistul arendaş, muncitorul salariat. Ca un teoretician sigur pe sine, Marx simplifică şi mai mult:
„Aşadar, ne limităm exclusiv la investirea capitalului în agricultura propriu-zisă, adică în producţia principalului produs vegetal care constituie hrana populaţiei“.
Şi mai mult:
„Putem spune a grâului, pentru că acesta este principalul aliment al popoarelor moderne, dezvoltate din punct de vedere capitalist“.
Atotştiutorilor, strâmbaţi din nas: conservele americane unde le pune?
După ce aţi priceput asta, iată că vă mai aşteaptă un efort: „Sau, în loc de agricultură, am putea lua mine, pentru că legile sunt aceleaşi“. Cât despre modernizatorii lui Marx, aceştia pot fi trimişi liniştiţi să mănânce săpun — produs industrial.
Adam Smith are marele merit de a fi arătat că renta funciară derivată din alte producţii agricole: in, plante tinctoriale, creşterea animalelor etc., este determinată de renta care se formează din capitalul plasat în producţia principalului aliment: „După el nu s-a făcut niciun progres în acest domeniu“. [5] Smith se naşte în 1723, moare în 1790. Marx face tutun de pipă din optzeci de ani de „progres ştiinţific“. Chiar dacă nu fumăm, să-i mai trimitem la spate încă vreo optzeci. Astfel nu ni se va mai spune: voi nu citiţi nimic, Marx citea totul. Noi îl citim pe Marx.
De altfel, şi aici el se reconectează la unitatea indisolubilă a teoriei. Redactarea acestor pagini aparţine ultimilor ani, probabil 1882:
„Capitalul poate fi fixat în pământ, poate fi încorporat în el, fie pentru un timp relativ scurt, ca în cazul ameliorărilor de natură chimică, al folosirii îngrăşămintelor etc., fie pentru un timp mai îndelungat, ca în cazul canalelor de drenare, al instalaţiilor de irigaţie, al nivelărilor, al construcţiilor gospodăreşti etc. Capitalul astfel încorporat în pământ l-am denumit în altă lucrare la terre-capital“.
Şi face trimitere la Mizeria filozofiei din 1847, expusă pe larg în precedenta dintre aceste scrieri.
Lucrarea lui Smith despre Avuţia naţiunilor este din 1776: un an mai târziu, un arendaş economist, Anderson, dădea această formulare clară:
„Nu renta pământului determină preţul produsului acestuia, ci preţul acestui produs determină renta funciară“.
Astfel se dădea lovitura de graţie teoriei fiziocrate, opiniei că renta se datora productivităţii excepţionale a agriculturii, derivată din fertilitatea specială a solului, notează Marx. Înlăturată această opinie fiziocrată, rămân patru moduri de a explica originea rentei.
În primul rând. Proprietarii funciari, deţinând monopolul pământului, adică dreptul legal de a interzice accesul cui nu le este pe plac, ajung să deţină monopolul asupra produselor alimentare, care sunt astfel vândute peste valoarea lor. Prin urmare, apare o marjă sau un surplus constant care constituie renta.
În al doilea rând (este teoria lui Ricardo). Nu există rentă funciară absolută, ci doar rentă diferenţială. Adică nu pe toate terenurile se întâmplă ca preţul de vânzare al produselor agricole să depăşească preţul de producţie, ci doar pe acele terenuri care sunt, conform unei anumite scări, mai fertile decât „cel mai prost pământ“. Acesta din urmă, prin vânzarea produsului, remunerează munca şi capitalul investit cu profitul său, şi atât: nu există o marjă pentru proprietarul funciar. Într-un asemenea caz, exploatarea este posibilă doar dacă arendaşul şi proprietarul sunt aceeaşi persoană, deoarece o arendă nu ar putea fi plătită. Pe măsură ce pământul este mai fertil, preţul de vânzare este acelaşi, cheltuielile de producţie sunt mai mici; marja constituie arenda plătită proprietarului.
În al treilea rând. Renta este dobânda la capitalul care a servit la cumpărarea pământului. Această teorie a unor apărători ai proprietăţii funciare împotriva lui Ricardo este de nesusţinut pentru Marx, deoarece nu poate explica renta care nu derivă din capitaluri investite, cum este cazul minelor şi al căderilor de apă (punct important: de exemplu, statul italian a naţionalizat deja această formă de rentă, iar resursele subsolului şi cele hidrice nu se dau în proprietate, ci doar în concesiune administratorilor privaţi, care plătesc o redevenţă statului).
În al patrulea rând. Este teoria lui Marx. Se admite o rentă şi pentru cel mai prost pământ, iar aceasta este renta absolută, la care se adaugă renta diferenţială pe măsură ce se trece la terenuri cu o fertilitate mai mare. Nu este necesar ca, la fel ca în prima dintre cele patru soluţii, să fie încălcată legea valorii.
Dificultatea este înlăturată observând că, faţă de preţul de producţie, valoarea — determinată de timpul de muncă mediu şi realizabilă pe piaţă — aduce în anumite cazuri un surplus. Eroarea lui Ricardo a fost de a echivala în mod sistematic preţul de producţie cu valoarea, adică cu preţul mediu de piaţă. Există însă anumite categorii, printre care şi produsele agricole, fie ele şi de pe pământul cel mai puţin fertil, care au un preţ de producţie sub valoare şi sub preţul de piaţă: această diferenţă sistematică reprezintă renta absolută. Aceasta nu încetează să fie o parte a plusvalorii şi a profitului: ea corespunde unui profit suplimentar — de unde şi titlul expunerii marxiste — care devine rentă şi care, printr-un joc de cuvinte, ar trebui numit „supraplusvaloare“.
Desigur, pentru a clarifica demonstraţia lui Marx, trebuie stabilite bine conceptele: preţ de producţie — valoare de schimb — preţ de piaţă, iar în acest demers nu trebuie să ne lăsăm deviaţi de conceptele curente ale economiei burgheze.
Preţul de producţie al lui Marx nu este costul de producţie... al doctorului Costa. [6] Pentru capitalist, costul de producţie cuprinde toate cheltuielile şi plăţile sale: materii prime, muncă şi cheltuieli generale. Întreaga diferenţă dintre pasivul contului de gestiune, astfel constituit, şi venituri sau vânzări — faimoasa „cifră de afaceri“ —, este profitul firmei sau, cu un alt cuvânt, profitul capitalist. Să trecem peste faptul că, în jargonul corporatist, această cifră de marjă nu se raportează la rulajul cheltuielilor ciclului considerat, ci la capitalul social al întreprinderii, avansat de acţionari şi care ar trebui — mult ar trebui, mai ales în perioade de oscilaţii valutare — să corespundă valorii patrimoniale a întregii firme, adică sumei cu care aceasta ar fi cumpărată cu toate imobilele, utilajele şi vadul comercial.
Marx include în preţul de producţie, pe lângă cheltuielile cu materiile prime şi cele cu salariile, deja şi, dacă se poate spune aşa, profitul capitalului.
Pentru a clarifica acest lucru, trebuie să părăsim nivelul de joasă altitudine al dinamicii economice de firmă şi să trecem la o dinamică socială, să analizăm nu profitul capitalistului individual sau al unei anumite firme şi întreprinderi, ci profitul clasei capitaliste (aşa cum Quesnay a tratat renta clasei proprietarilor funciari) şi, mai bine de atât, profitul capitalului social, într-un alt sens decât cel de întreprindere, în sensul care se exprimă deja doar în parte prin sintagma de capital naţional — aşa cum există el în naţiunea capitalistă, în toate cele care îşi revarsă produsele pe o piaţă de schimb internă şi externă.
Este de la sine înţeles că teoria rentei funciare nu poate fi construită fără a o fi stabilit mai întâi pe cea a ratei medii a profitului capitalului: despre aceasta s-a tratat în Dialogul cu Stalin.
Marx menţine postulatul ricardian conform căruia preţul unei mărfi este determinat de cantitatea şi, prin urmare, de timpul de muncă necesar pentru obţinerea ei. Desigur, este vorba despre preţul mediu pe o arie largă şi pe o anumită perioadă de timp, iar în aceste condiţii considerăm valoarea acestui preţ drept măsură a valorii de schimb. Definiţia aplicată unei singure firme sau unui singur lot de produse dă greş: nu trebuie să ţinem seama de acumularea conjuncturală de cheltuieli-ore de muncă ce au fost necesare, ci de ceea ce ar fi necesar în medie, în condiţiile sociale date, pentru a reproduce marfa în discuţie.
Vrem să-l lăsăm pe Marx să exprime acest concept pe care îl reamintim în mod constant? Este de ajuns să recurgem chiar la expunerea sa asupra punctului de vedere al lui Ricardo.
„Valoarea mărfii dintr-o anumită sferă de producţie nu este determinată de cantitatea de muncă, cheltuită pentru producerea mărfii singulare, ci de cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea mărfii, care se produce în condiţiile medii ale sferei respective“.
Dacă atunci din amalgamul preţurilor de piaţă din ramura respectivă — să zicem, bumbac —, deducem cifra medie, vom lăsa la o parte numeroasele abateri în plus sau în minus, datorate unor împrejurări ocazionale de loc şi de timp, de penurie şi de abundenţă, iar acestea vor da naştere în mii de feluri unor subprofituri şi profituri suplimentare accidentale, care nu ne interesează.
Facem atunci descompunerea acestei cifre a valorii sociale de schimb în diferiţii săi termeni şi deducem din ea ceea ce burghezul numeşte cheltuielile sale. Două categorii: capital constant — adică materii prime, uzura utilajelor şi altele asemănătoare — şi capital salarial sau variabil. Rămâne întotdeauna un al treilea element pentru a încheia socoteala valorii de schimb: şi acesta este plusvaloarea, care, ca cifră brută, reprezintă profitul, cuprinzând profitul de întreprindere şi dobânda la capital, în cazul în care fabricantul a împrumutat bani. Rata profitului este raportul dintre acest profit obţinut din preţul mediu de piaţă şi cheltuielile avansate. Făcând acest calcul pe baza datelor generale, sociale, Marx numeşte preţ de producţie suma celor trei elemente înglobate în marfă: capital constant, capital variabil, plusvaloare sau profitul mediu respectiv. O singură firmă care a încheiat contracte mai avantajoase sau, din întâmplare, a plătit salarii sub media generală şi a cumpărat materii prime mai ieftin, va obţine o diferenţă mai mare, pe care Marx o numeşte profit suplimentar.
Este inevitabil ca o asemenea supravaloare să fie compensată de pierderi de valoare şi subprofituri egale. Oare dacă într-o fabrică profitul devine pierdere, se va trage concluzia că nu există plusvaloare şi exploatare? La aşa ceva ar ajunge diverşii Chaulieu [7] care studiază dinamica din cadrul întreprinderii şi sunt la înălţimea lui Proudhon, când îşi intitulează Dynamique du capitalisme o banală Métaphysique de l’exploitation de-a lor. În franceză, acest cuvânt înseamnă în acelaşi timp exploatare şi întreprindere. Sunt tare pricepuţi la încurcături, chez eux!
Odată eliminate toate aceste abateri care se compensează reciproc, faţă în faţă nu mai stau patronul şi muncitorii săi, ci capitalul naţional (sau mondial) şi proletariatul, munca umană şi socială.
Studiul producţiei capitaliste în starea ei pură, cu jocul deplinei concurenţe şi al legii valorii (dragă lui Stalin) care ar trebui să ducă la faimoasa armonie dintre muncă şi consum (iar dacă concurenţa nu mai este liberă, cu atât mai bine; uşa împotriva căreia luptăm se dărâmă singură, şi proşti am fi să-i întoarcem spatele, aşa cum a făcut clasa muncitoare din Europa în perioada interbelică; când tot profitul va deveni o „rentă industrială“, nu va fi nevoie de prea multă matematică pentru a scoate la lumină camora de clasă) ajunge să pună faţă în faţă, în bilanţul social, două clase antagoniste; iar dacă noi cunoaştem tot capitalul constant din societate şi numărul total al proletarilor din populaţie, rata medie a plusvalorii şi cea a profitului ne permit să calculăm câtă bogăţie trece, în Tabloul lui Karl Marx, de la clasa muncitoare la cea capitalistă.
Prin aceasta nu este atinsă încă întreaga „filozofie“ a exploatării, întrucât trebuie stabilit din punct de vedere istoric până când un asemenea flux corespunde atât dezvoltării forţelor productive, cât şi acelei părţi din venituri destinate serviciilor sociale aproape complet necunoscute precapitalismului, şi de când, dimpotrivă, el corespunde unei risipe nebuneşti a forţelor de producţie trezite la viaţă, unui colaps şi unei catastrofe în angrenajul uriaş al serviciilor generale.
Sectoarele industriale normale prezintă, evident, profituri suplimentare, dar numai conjuncturale şi accidentale. Într-adevăr, analiza lui Marx a dus la aceste legi cu privire la profit: acesta tinde să se uniformizeze între diferitele sectoare de producţie la o rată identică; această rată tinde să scadă în cursul dezvoltării capitaliste, în timp ce cresc enorm masa capitalului investit, numărul muncitorilor salariaţi, productivitatea muncii înţeleasă ca raport între materiile transformate şi timpul utilizat (conceptul de compoziţie organică a capitalului) şi, prin urmare, masa socială a profitului: fie că acest lucru este clar sau nu pentru răposatul Stalin, pentru lichidatul Beria sau pentru fericitul domnitor Malenkov.
Prin urmare — dacă ceea ce spuneţi voi, teoreticieni capitalişti, despre bucuriile liberei concurenţe este adevărat —, nu pot să apară profituri suplimentare sistematice în diferitele ramuri de producţie ale bunurilor manufacturate. Dar, bineînţeles, dacă o organizaţie ar deţine, să zicem, tot cauciucul din lume, ea ar putea dicta preţul pe piaţă, iar atunci acesta ar fi în mod sistematic peste valoarea şi peste preţul de producţie corespunzător: o asemenea organizaţie, după ce şi-ar înfuleca rata medie a profitului ca orice capitalist liber, s-ar înfuleca totuşi şi un profit suplimentar, transformat instantaneu şi cu uşurinţă în rentă a cauciucului. Ce altceva este parazitismul capitalist pe care Lenin îl descrie ca născându-se din trusturi şi monopoluri? Capitalistul şi complicii capitalismului se vor bucura de aceste rente, din moment ce
„unul din rezultatele importante ale modului de producţie capitalist constă în aceea că“ instaurează o stare de lucruri în care „proprietarul funciar să fie atât de puţin legat de proprietatea lui funciară încât îşi petrece toată viaţa la Constantinopol, deşi proprietatea sa funciară este în Scoţia“ (Introducerea citată).
Acest lucru „baronul“ nu-l putea face, pe toţi zeii; trebuia să-şi apere feuda din castelul său cu arma în mână, iar dacă era să meargă la Constantinopol, nu mergea în croazieră, ci în Cruciadă.
Cum se transforma, aşadar, pe vremea lui Marx şi a lui Ricardo înaintea lui, acest profit suplimentar, în mod general, în întregul sector agricol, în rentă funciară, după ce era plătit — la rata medie a întregii industrii — beneficiul arendaşului întreprinzător?
Ricardo presupunea că atât în industrie, cât şi în agricultură, pe terenul cel mai puţin fertil, preţul de producţie era acelaşi cu preţul de vânzare, vorbind întotdeauna de medii generale. Atunci un asemenea teren nu dă rentă, ci doar acoperă, aşa cum am spus deja, cheltuielile şi profitul de întreprindere. Ricardo consideră valoarea oricărui produs ca fiind legată de preţul mediu de vânzare pe piaţă, iar acest lucru este adevărat, altminteri teoria valorii împărtăşită de Marx ar da greş. Însă Ricardo leagă şi preţul de producţie de aceeaşi valoare a produsului. Marx, în schimb, admite că acest lucru este adevărat pentru toate produsele industriei, dar observă că, odată dedus din aceasta profitul mediu, parte a preţului de producţie, nimic nu împiedică ca în producţia agricolă specifică, produsele agricole fiind întotdeauna vândute la valoarea lor, iar profitul arendaşului fiind egal cu cel al fabricantului, preţul de producţie să fie mai mic. Pentru ca lucrurile să stea aşa, este suficient ca, la o cantitate egală de produs, să existe o utilizare mai mică atât de capital, cât şi de muncă în media socială: adică munca aplicată pământului să fie mai productivă decât cea aplicată în industrie. Şi atunci, diferenţa dintre preţul de producţie şi valoarea de schimb obţinută pe piaţă, profitul rămânând neschimbat, trebuie să fie depusă proprietarului funciar, întrucât legile şi forţa statului îi acordă acest drept.
Este acesta un deznodământ inevitabil chiar şi pentru cel mai prost pământ? Desigur că nu, şi într-adevăr există pământuri fără rentă. Aceasta înseamnă doar că nu se găseşte capital de-al arendaşilor dispus să fie investit acolo. Într-adevăr, dacă pământul dă doar o marjă utilă egală cu profitul de întreprindere, arendaşul nu poate intra pe el fără să plătească ceva proprietarului şi ar trebui să-şi investească capitalul sub profitul mediu: atunci el caută alt teren, devine industriaş sau chiar îşi ţine banii la bancă.
Însă Marx a dovedit că în alte situaţii decât cele din Irlanda secolului al XVIII-lea, de exemplu, în general, pe orice teren capitalul adus sub formă de materii şi muncă aduce mai mult decât profitul mediu industrial: acest minim este, aşadar, renta funciară absolută, adică o rentă de bază, un minimum pe care îl încasează orice proprietar de pământ, chiar şi de simple pârloage.
Acum, dacă o aceeaşi suprafaţă de teren este formată, în schimb, dintr-un sol fertil, se poate întâmpla — pentru a ne fixa ideile — ca, folosind acelaşi îngrăşământ cumpărat şi aceleaşi zile de sapă, să se obţină grâu în cantitate mai mare şi venituri mai mari. Atunci proprietarul va găsi un arendaş care, realizând acelaşi profit ca în cazul precedent, va putea plăti o arendă mult mai mare, cu o diferenţă egală cu preţul de piaţă al cantităţii de grâu excedentare. Această creştere a arendei este renta diferenţială.
Pentru Ricardo: cel mai steril pământ dă zero rentă şi profitul de întreprindere normal; pământurile din ce în ce mai bune dau progresiv rente diferenţiale.
Pentru Marx: pământul cel mai steril dă totuşi destul grâu încât să depăşească profitul de întreprindere la rata medie: aceasta este renta absolută. Trecând la terenuri din ce în ce mai fertile, la această rentă absolută se adaugă cantităţi variabile de rentă diferenţială.
Se subînţelege că, pentru moment, nu am făcut aici decât să prezentăm cele două doctrine, al căror raport complet — care demonstrează validitatea celei de-a doua — nu este o treabă simplă de epuizat pe scurt; şi acesta nu şi-ar găsi locul decât într-o expunere completă a economiei marxiste. Însă va fi cazul să revenim asupra unor comparaţii particulare.
Nici de data aceasta nu vom trece la cifre, pe care Marx le face mai sugestive prin exemplul grăitor al industriaşului care îşi ia forţa motrice de la o cădere de apă în loc de a o lua, ca şi colegii săi, de la maşini termice. Întrucât acesta îşi va vedea preţul de producţie scăzând, în timp ce valoarea medie a produselor sale manufacturate şi vânzarea pe piaţă rămân neschimbate, el va putea foarte bine să-şi asume o redevenţă fără de care proprietarul căderii de apă nu-i va da permisiunea de a instala acolo motorul hidraulic: aceasta este o adevărată rentă absolută.
Pentru renta absolută completată de cele diferenţiale, nu mai puţin elegant este exemplul minei, în ipoteza în care randamentul extracţiei creşte, la un capital egal al întreprinderii exploatatoare, datorită unor măsuri tehnice în munca de excavare.
Statul fascist din Italia, spuneam, având poate lecturi din Marx, a confiscat — nu fără despăgubire — apele şi minele. Putem spune că prin acest act a confiscat orice rentă absolută neagrară. Prin aceasta nu a confiscat, desigur, cota mult mai mare a profiturilor din industriile extractive şi din industriile hidroelectrice, ale căror apetituri grase sunt binecunoscute.
Acum, în materie agrară, se doreşte, se pare, în stilul şcolii fasciste (altceva decât fascismul care ar exprima interesele funciare împotriva intereselor manufacturiere, conform ordinoviştilor!), [8] exproprierea — plătind bine, deşi fără noimă — a rentei agrare absolute italiene. Într-adevăr, regula de a lua terenurile cu baza impozabilă minimă, lăsându-le pe cele cu baza impozabilă mare, înseamnă a le lua pe cele mai sterile. Dacă ar fi adevărată teoria lui Ricardo, conform căreia pe cel mai prost pământ renta este zero, s-ar salva întreaga rentă diferenţială, iar Pantalone... ar fi un prost de-a binelea. [9]
Ricardo, ca ministru al unei ţări burgheze, nu ar fi fost atât de nătâng. Fără a fi nici subversiv şi cu atât mai puţin comunist, el voia să trecă în proprietatea statului întreaga rentă, întreaga rentă diferenţială; adică s-ar fi aruncat în numele regelui asupra celor mai bune pământuri. Ar fi lăsat acolo marea întreprindere capitalistă, firma ar fi avut profitul său egal cu cel din industrie, iar renta ar fi ajuns în vistieria statului.
Dacă, aşa cum este adevărat şi cum demonstrează Marx, o anumită rentă, foarte scăzută, există şi pe pământurile „latifundiilor“, statul reformator ar înhăţa întotdeauna ceva (aşa cum am demonstrat altă dată, cu cifrele agriculturii naţionale, o mizerie), dar cu condiţia de a se apuca să facă pe rentierul, menţinându-i pe capitaliştii agrari deja existenţi — adică pe arendaşii şi fermierii noştri neaoşi, pe fittatori din Campania, pe gabellotti din Sicilia, [10] pe industriaşii de la ţară (termen teoretic impecabil) din Calabria —, care ar putea plăti arenda extrăgând-o din supramunca ţăranilor zilieri. Ricardo, stoic, dar nu cinic (precum filibustierii aflaţi în circulaţie), aşa ar fi procedat.
Propunând, în schimb, formula nefastă a parcelării în beneficiul ţăranilor — tâmpienia hiperbolică a unei agriculturi pretins feudale ce nu ar fi trecut (deşi a fost printre primele din lume) la modul deplin burghez de exploatare —, nu s-a făcut decât să se distrugă slaba rentă absolută, care nu le împarte ţăranilor proprietari nimic altceva decât condamnarea de a efectua ore duble de muncă pentru un grâu de subzistenţă şi rate de plătit, dacă şi până când nu fug de pe parcelă. Cât despre grasele rente diferenţiale, acestea rămân sacrosante, la dispoziţia capitalului Speculaţiei italiene care, dacă din principiu detestă investiţiile agrare, cu atât mai puţin le-ar fi făcut vreodată pe „cel mai prost pământ“ — unde, în schimb, acesta trebuia târât cu ştreangul de gât şi cu şuturi în fund.
Formula este, aşadar: să se salveze renta diferenţială, cu aceleaşi onoruri cuvenite capitalului societăţilor pe acţiuni; să piară renta absolută! Dacă nu s-ar şti ce este Statul italian, ce ediţie demnă de dispreţ este el a statelor de clasă ale capitalului, la ce funcţie ulterioară de amăgitor al maselor muncitoare ar coborî dacă ar ajunge pe mâna partidelor de opoziţie „antifeudală“, totul s-ar putea rezuma foarte bine într-o apostrofă concisă: Statule, cât de bleg eşti!
[1]. Dante, Divina Comedie, Infernul, Cântul III, versul 15.
[2]. Dante, Divina Comedie, Infernul, Cântul XXXIII, versul 1.
[3]. În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, Partidul Comunist Francez (care domina viaţa intelectuală de stânga prin figuri ca Roger Garaudy sau, ulterior, Louis Althusser, dar şi sub influenţa existenţialismului de stânga al lui Sartre) insista pe ideea că orice teorie marxistă trebuie „legată direct de actualitate“ (liaison cu l’actualité / liaison avec la vie), adaptând analizele teoretice la evoluţiile politice de zi cu zi. Ironia lui Bordiga la adresa „tovarăşilor de peste Alpi“ şi a „Venerii lor franţuzite“ denunţă tocmai această cochetărie intelectuală franceză care pretindea că readucerea în discuţie a teoriei rentei funciare din Capitalul sau din Teorii asupra plusvalorii este inutilă dacă nu este imediat cosmetizată pentru a servi tacticii politice de moment.
[4]. „Per Bacco Bacchiglione!“ (it.) — exclamaţie umoristică ce îmbină jurământul clasic „per Bacco!“ („pe Bacchus!“ / „pe naiba!“) cu numele râului Bacchiglione din nord-estul Italiei (regiunea Veneto), formând un joc de cuvinte tipic.
[5]. În textul original german, Marx afirmă: „Es ist in der Tat seit ihm (de la el, adică de la Adam Smith, încoace) kein Fortschritt...“. Ediţia românească din Capitalul (Ed. Politică, vol. XXV, partea a II-a, p. 158, 1973) conţine o eroare de traducere, redând pasajul prin „De fapt, el consideră că...“, înlocuind locuţiunea temporală cu o atribuire reflexă a opiniei.
[6]. Angelo Costa (1901—1976) — influent industriaş şi armator genovez, a fost primul preşedinte al Confindustria (Confederaţia Generală a Industriei Italiene) după cel de-al Doilea Război Mondial, deţinând această funcţie între 1945—1955 şi ulterior între 1966—1970. Ca exponent principal al intereselor marelui patronat italian în perioada reconstructiei postbelice, a militat ferm pentru libertatea iniţiativei private şi limitarea intervenţiei statului în economie. Bordiga îl foloseşte ca simbol al perspectivei contabile burgheze asupra „costurilor de producţie“ din fabrici, aflată în totală opoziţie cu teoria ştiinţifică marxistă.
[7]. Pierre Chaulieu — pseudonimul lui Cornelius Castoriadis (1922—1997), filozof şi economist de origine greacă, cofondator în Franţa al grupului şi al revistei de stânga antistaliniste Socialisme ou Barbarie (1948—1967). Acesta a dezvoltat o critică a birocraţiei sovietice, promovând un socialism autogestionar axat pe analiza dinamicii concrete din interiorul fiecărei întreprinderi. Bordiga îi ironizează pretenţia de a formula o critică modernă (Dynamique du capitalisme), considerând concentrarea sa pe nivelul microeconomic al firmei o simplă recidivă a proudhonismului. Prin formula „metafizică a exploatării“ (Métaphysique de l’exploitation), el face o aluzie directă la capitolul „Metafizica economiei politice“ din Mizeria filozofiei (1847), lucrare prin care Marx a desfiinţat socialismul mic-burghez şi moralizator al lui Proudhon.
[8]. L’Ordine Nuovo („Noua Ordine“) a fost un săptămânal fondat la Torino în mai 1919 de Antonio Gramsci, Palmiro Togliatti şi alţi tineri socialişti, devenind nucleul curentului „ordinovist“ din cadrul Partidului Socialist (şi ulterior al celui Comunist) Italian. Ordinoviştii susţineau că revoluţia proletară trebuie să se structureze în jurul „consiliilor de fabrică“ (pe modelul sovietelor), idee criticată dur de Bordiga, care o considera o deviaţie reformistă, axată exclusiv pe microeconomie („fabricism“). Bordiga respingea, de asemenea, analiza ordinovistă conform căreia fascismul ar fi fost doar expresia intereselor marilor proprietari funciari din sud împotriva burgheziei industriale din nord.
[9]. Pantalone — unul dintre cele mai vechi şi celebre personaje din Commedia dell’arte, originar din Veneţia. El este reprezentat ca un negustor bătrân, bogat, zgârcit, credul şi uşor de înşelat, purtând ciorapi lungi roşii şi o mantie neagră. În cultura populară şi în satira politică italiană, Pantalone a devenit personificarea bugetului de stat, a fiscului sau a contribuabilului de rând. Expresia celebră „paga Pantalone“ („plăteşte Pantalone“) se foloseşte atunci când statul acoperă pierderile companiilor private, finanţează proiecte absurde sau când cetăţeanul simplu este cel care suportă financiar deciziile proaste sau corupte ale guvernanţilor.
[10]. Fittatori (în Campania) provine de la fitto (arendă/chirie). În câmpiile fertile din jurul Neapolelui, fittatore era un arendaş capitalist de anvergură. El închiria latifundiile de la nobili, investea un capital minim şi exploata cu brutalitate munca zilierilor agricoli (braccianti), reţinându-şi profitul după plata arendei către proprietar. Gabellotti (în Sicilia) provine de la gabella (taxă/tribut). În Sicilia latifundiară, gabellotto era un intermediar nemilos care arenda mari proprietăţi pe perioade scurte. Neocupându-se direct de agricultură, el subarenda pământul în parcele minuscule către ţăranii înfometaţi, la preţuri exorbitante, sau folosea paznici înarmaţi (campieri) pentru a menţine ordinea. Istoriografia arată că structurile de constrângere violentă folosite de gabellotti pentru a împiedica revoltele ţărăneşti au constituit una dintre principalele rădăcini istorice ale Mafiei siciliene.