În opinia comună, capitalul nu provine din munca acumulată a celor morţi, întrebuinţată pentru a exploata şi a prăda munca unei mase de oameni vii, ci totul este capital: pământul agricol, pământul necultivat, apa, zăcămintele din subsol, animalele şi plantele în stare naturală. La Manila, în Filipine, se relatează că s-ar fi ţinut cel de-al VIII-lea congres ştiinţific internaţional al Pacificului, [1] unde ecologi, botanici, faunologi, hidrologi, pedologi (aceştia nu sunt nici pedanţii, nici pedeştrii, nici pediatrii — sau pedichiuriştii —, ci specialiştii în studiul terenului, al solului) s-ar fi ocupat de faptul că omenirea modernă se îndreaptă spre „dilapidarea globului“, fără să ţină seama de faptul că acesta este un „capital impresionant, ce-i drept, dar nu etern“.
În ceea ce priveşte eternitatea, să lăsăm la o parte faptul că globul nu este etern în sens cosmic, cu siguranţă, şi că nu este eternă niciuna dintre speciile care trăiesc pe el, şi nici măcar cea umană. Miza este să vedem dacă ciclul schimburilor dintre mediul natural, cu rezervele sale de materie şi energie, şi specia vie tinde să atingă o armonie a echilibrului dinamic (teoretic nedefinită), sau tinde să cadă într-un dezechilibru progresiv şi, prin urmare, să devină nesustenabil, în timp istoric, ducând la regresul şi sfârşitul speciei.
Aceasta este o mare problemă la care datele concrete ale acelor discipline pot aduce, fără îndoială, contribuţii, dar puţin se va obţine de pe urma unor congrese atât de „ştiinţifice“ încât cad în erori de proporţii şi de tip superstiţios, aşa cum este, în economie, cel de a trata globul drept „capital“, sau chiar ca pe un bun funciar al societăţii anonime pe acţiuni Humanitas — iar în filozofie, cel de a aştepta remediul pe cale morală şi cognitivă, adică din îndemnul adresat oamenilor „să se gândească la asta“, ca şi cum ar fi vorba despre clasicul fiu ocupat să toace ultimele rămăşiţe din averea tatălui.
Un biolog francez, pe care desigur nu l-am cunoscut niciodată şi pe care, ca de obicei, ne limităm să ni-l imaginăm, descrie în acest scop filantropic o tragedie a speciei pentru a putea concluziona: omul să se gândească la destinul lăcustelor! Ce se întâmplă, aşadar, cu lăcustele nebune? Un val de căldură într-o zonă de savană sau de mlaştină tropicală provoacă în acelaşi timp o înmulţire rapidă a lăcustelor şi o înflorire a plantelor efemere (cu creştere rapidă şi viaţă scurtă). Ce se va alege de acest potenţial neaşteptat de viaţă, sau de transformare a energiei radiate de soare în energie organică? Nenumăratele lăcuste devorează rapid toate plantele şi apoi mor de foame la faţa locului. Şi la ce ar trebui să reflecteze oamenii în legătură cu aceasta? Recunoscători divinităţii care i-a înzestrat cu ştiinţă şi conştiinţă, ei ar trebui să se gândească că, dacă lăcustele ar fi avut raţiune, ar fi stabilit o raţionalizare a plantelor efemere şi, în plus, ar fi inventat înţeleapta resursă de a se mânca între ele.
Am amintit această problemă, servită adesea aşa-numiţilor oameni cu o cultură medie, pentru a recunoaşte importanţa problemei unei mese imaginare întinse pe tot globul, în jurul căreia stau aşezaţi oaspeţii mişunători, oameni-lăcuste, şi a raportului dintre numărul de guri şi bucatele servite, şi pentru a spune, reluând firul ideii, că studiul nu întotdeauna uşor al problemei producţiei agricole în epoca capitalistă, cu analizele sale argumentate, aşezate în tabele de cifre, reduse la formule algebrice, nu trebuie privit ca un lux al intelectului, ci ca o cerinţă de neînlăturat a stomacului speciei.
În acelaşi timp, acele prezentări banale sunt utile pentru a arăta cât de mult se îndepărtează de ele, prin simplitate şi în acelaşi timp prin forţă şi bogăţie a dezvoltărilor, abordarea marxistă. Ciclul nu se desfăşoară până la un punct de cotitură în care oamenii, luminaţi de vreo revelaţie sau înzestraţi cu înţelepciune, se pun pe treabă pentru a nu avea sfârşitul lăcustelor, cultivând mai bine plante efemere sau ţinând „caprele“ departe de iatacul conjugal. [2] Pe parcursul unor faze lungi ale ciclului, grupuri contra grupuri ale speciei (numărul de indivizi fiind deja ridicat, dar extrem de îndepărtat de cel de astăzi, în raport cu pământul cunoscut şi străbătut) învaţă să se distrugă, să se prădeze şi să se asuprească reciproc: studiul marilor etape ale acestor lupte inevitabile trebuie să stabilească dacă, cum şi după ce stadii specia va ajunge la un bilanţ stabil şi util al raporturilor sale cu natura fizică, astfel încât singura cale de a obţine alimente să nu mai fie războiul şi servitutea de clasă. În acest studiu, obiectul îl reprezintă forţele de producţie şi raporturile lor, şi nu caricaturile lor sub formă de avertismente administrative sau predici moralizatoare.
Întreaga demonstraţie fundamentală a lui Marx, care ocupă partea finală a ceea ce ni s-a transmis din cartea a III-a a Capitalului, tinde spre teza clar revoluţionară: modul de producţie capitalist, un imens propulsor al creşterii absolute şi relative a forţelor de producţie, etapă indispensabilă şi decisivă a unei asemenea creşteri, nu poate face ca producţia de alimente să ţină pasul cu creşterea numerică şi a puterii tehnice a colectivităţilor umane. Din aceasta noi nu tragem concluzia calculării timpului în care vom muri toţi de foame, ci a celui al drumului care ne separă de catastrofa în care această contradicţie inevitabilă va arunca în aer structura capitalistă.
Şi, într-adevăr, cititorul leneş care sare peste paginile unde i se pare că se înşiră o deducţie economică rece, o serie puţin distractivă de date numerice, un hăţiş de simboluri şi formule (astăzi s-ar spune că toate acestea te plictisesc de moarte, nu fac benzi desenate, nu fac reviste de scandal şi, mai ales, nu fac reţetă la casă) nu observă porţiunile drumului greu în care ţinta confruntării revoluţionare apare în toată forţa ei de sugestie şi se lasă uşor ademenit de concluzia curentă: eh, bătrânul acela de Marx, dacă n-ar fi încetat să mai fie agitator pentru a se apuca să fie teoreticianul zugrav al economiei capitaliste...! Se dezinteresase deja de politica revoluţionară, singura care contează; ce să mai vorbim de teoria rentei funciare...
Marx aminteşte că încă primii economişti moderni remarcă contrastul dintre progresul tehnic în agricultură şi formele sociale. Producţia unui teren poate fi mărită prin drenaje bune, fertilizări abundente, o bună cultivare, stârpirea buruienilor şi curăţarea solului etc.:
„Dar toate acestea cer cheltuieli insemnate, iar fermierii ştiu de asemenea foarte bine că, oricât de mult ar îmbunătăţi ei pămintul şi oricât i-ar spori ei valoarea, în cele din urmă de avantajele rezultate din creşterea rentei şi a valorii pământului vor beneficia tot proprietarii funciari“.
„Toate eforturile [de ameliorare]... nu pot duce la rezultate prea însemnate... atâta timp cât asemenea ameliorări sporesc într-o măsură cu mult mai însemnată valoarea proprietăţii funciare... decât îmbunătăţesc situaţia fermierului sau a muncitorului agricol“.
Angrenajul sistemului capitalist este de aşa natură încât atât capitalul, cât şi munca omenească sunt împinse neîncetat spre industrie şi nu spre agricultură, astfel încât vitezelor incredibile de transformare a procedeelor din prima îi corespunde o lentoare uriaşă în evoluţia celei de-a doua: pe câmpurile chiar şi ale celor mai dezvoltate ţări se adoptă astăzi, în cea mai mare parte, aceleaşi procedee agricole care se foloseau de secole şi de milenii.
Marx pune această reticenţă a capitalului faţă de pământ pe seama compoziţiei sale tehnologice şi organice, care este mai favorabilă în industrie decât în agricultură. Să ne reamintim încă o dată acest concept:
„Partea din valoarea capitalului [anticipat în producţie], care constă din maşini etc. şi materii prime, se reproduce pur şi simplu în produs, apare din nou, rămâne neschimbată. Această parte componentă a capitalului, trebuie plătită de capitalist la valoarea ei... Numai munca folosită de capitalist, intră în întregime în valoarea produsului, este cumpărată în întregime de capitalist, deşi el o plăteşte numai parţial [prin salariu]. Admiţând că rata exploatării muncii [presupusă aici de Marx ca fiind de 50%: adică muncitorul lucrează 8 ore din 12 producând valoare pentru sine, şi alte 4 ore pentru capitalist] este cea de mai sus, la capitaluri de mărime egală, mărimea plusvalorii va depinde deci [de reţinut: la o rată egală a plusvalorii] de compoziţia lor organică“.
Dacă capitalul se compune din 80 capital constant şi 20 capital-salarii (în linii mari, pentru timpul său şi pentru industrie, Marx consideră ca fiind de 4 acest grad tehnologic: muncitorul transformă în medie materii cu un cost de patru ori mai mare decât salariul), alţi 10 se vor adăuga ca plusvaloare (adică 50% din cele 20 de unităţi de salariu), valoarea produsului va fi 80 + 20 + 10 = 110; profitul va fi 10, iar rata sa de 10%. Dar dacă am avea în schimb, la polul opus, 60 capital constant şi 40 salarii (Marx presupune că aceasta era, în urmă cu un secol, marea medie în agricultură: iar în aceasta probabil că nu am depăşit cu mult astăzi acest nivel), atunci supramunca va fi jumătate din 40, adică 20, produsul 120, iar rata profitului nu va mai fi 10 ca înainte, ci 20%.
„Noi presupunem că capitalul agrar este C 60 V 40, sau că în compoziţia lui revine pentru salariu — immediate labour — mai mult decât revine în suma totală a capitalului folosit în celelalte ramuri de producţie. Aceasta arată că în ramura respectivă, productivitatea muncii a crescut relativ mai puţin“.
Nu trebuie confundată problema pe care o pune Marx pentru a explica încetineala creşterii productivităţii în agricultură în raport cu industria — obstacol în calea reducerii timpului de muncă la o cantitate egală de produse şi consum mediu, obstacol de netrecut pentru clasele al căror consum este format în principal din alimente — cu preferinţa capitalului pentru alte produse, confuzie făcută (vezi Dialog cu Stalin) de către Stalin ca teoretician. Capitalul „ştie“ că obţine o masă de profit din ce în ce mai mare urmând legea scăderii ratei medii şi preferă să producă la un nivel tehnologic înalt (multe tone-an de oţel per muncitor angajat), un nivel de circa 15 sau 20 în loc de 4, cât era cel considerat de Marx; preferă, aşa cum spune dr. Costa, să aibă mulţi muncitori cu salarii mari şi să plătească salarii mari, dar să aibă o producţie uriaşă. Cu oţelul este uşor „ca oferta să forţeze cererea“, fabricând arme şi purtând războaie, chiar reducând numărul de guri care cer inutil grâu.
Tonele-an de grâu pe care le produce fiecare muncitor agricol în cursul unui secol probabil că nu au crescut cu 50%, în timp ce cele de oţel au devenit de zeci de ori mai mari, de la pudlajul manual la procedeul Martin-Siemens... [3]
Continuând în acel pasaj, Marx adaugă:
„E adevărat că în unele ramuri ale agriculturii, de pildă creşterea vitelor, compoziţia poate fi C 90 V 10 adică raportul V : C poate fi mai mic decât în capitalul industrial total“.
(Aici o notă de subsol pe marginea unui punct „bătut în cuie“: de la sine înţeles că, atunci când vorbim despre compoziţia capitalului agricol, valoarea solului sau preţul solului nu sunt incluse. Acesta din urmă nu este altceva decât rentă funciară capitalizată).
„Dar nu această ramură determină renta, ci agricultura propriu-zisă, şi anume partea ei care produce principalul mijloc de subzistenţă, de pildă grâul etc. În celelalte ramuri ale agriculturii renta nu este determinată de compoziţia capitalului investit în ele, ci de aceea a capitalului care este folosit în producţia principalelor mijloace de subzistenţă“.
Şi iată o afirmaţie categorică:
„Însăşi existenţa producţiei capitaliste presupune că principalul element al mijloacelor de subzistenţă este hrana vegetală şi nu cea animală“.
Aici ar putea să sară „modernizatorii“ şi să considere depăşită o asemenea poziţie, dat fiind că proletariatul nu se mai hrăneşte de mult doar cu pâine.
Statistica de astăzi ne spune că fiecare locuitor al globului dispune de 77 de kilograme de pâine pe an. Este curios că dispune de aceeaşi greutate de oţel! Şi de peste 568 de kilograme de cărbune, 215 de petrol şi deja 75 de metri cubi de metan. Se înţelege că, pe lângă grâu, există alte cereale şi alte produse agricole: 55 de kilograme de orez (citat de Marx de mai multe ori), 55 de porumb, 93 de cartofi. Restul produselor agricole este neglijabil sub aspect cantitativ, dacă nu ca valoare. Desigur, nu este neglijabilă pentru ţările dezvoltate cantitatea de zahăr, carne, lapte şi grăsimi. Aceste din urmă cifre sunt derizorii pentru Asia, considerabile pentru Europa central-occidentală, mari pentru America, în timp ce în Canada şi Statele Unite le egalează, iar în Australia-Noua Zeelandă le depăşesc pe cele ale consumului de cereale. În Anglia însăşi nu se consumă decât 51 de kilograme de carne faţă de 103 de cereale. În Italia, 17 faţă de 153! În Italia, totalul alimentelor ar da 2.370 de calorii pe locuitor pe zi, în Anglia şi Statele Unite peste 3.000. Minimul este în India, cu 1.620. Date îndoielnice pentru Rusia şi China.
Conform altor date, Pământul ar produce un miliard şi jumătate de chintale de grâu pentru două miliarde patru sute de milioane de locuitori: 60 de kilograme pe cap de locuitor. Lipseşte complet URSS-ul şi, prin urmare, există o concordanţă cu datele anterioare. Orezul puţin mai mult, porumbul puţin mai puţin, cartofii mai mult decât orezul. Statisticile privind animalele crescute ar arăta pentru fiecare om, în linii mari, o treime de bovină, o treime de ovină, o optime de suină (pentru mulţi ar fi cazul să-i numim porci cu totul). Nu este uşor de calculat, din aceste date privind efectivele, cele privitoare la creşterea anuală şi de dedus din ele ponderea animalelor de carne. De exemplu, Statele Unite, cu 150 de milioane de oameni, 84 de milioane de bovine, 33 de ovine, 24 de suine (hei, McCarthy!), produc 10 milioane de tone de carne. Ar fi 66 de kilograme pe locuitor, ceea ce se potriveşte cu datele folosite anterior privind consumul de 70 de kilograme pe locuitor. Dintr-un calcul rapid al acestor date, sectorul zootehnic din SUA ar fi o zecime din cel al întregului Pământ, iar acesta din urmă ar dispune de 100 de milioane de tone de carne pentru consum pe an. Concluzia ar fi că fiecare locuitor al Pământului, în timp ce mănâncă 270 de kilograme de cereale şi cartofi pe an, mănâncă doar 4 sau 5 kilograme de carne (valorile minime fiind pentru Japonia şi India: 2).
Prin urmare, nu ne-am abătut de la Marx. Dar ţările cele mai dezvoltate? Nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de medii. În acestea, raportul carne-cereale variază enorm de la o clasă la alta şi de la o regiune la alta. De exemplu, în Italia, cantitatea sacrificată, în kilograme pe locuitor, este în medie de 14,2 (o a treia sursă, care coincide aproape cu cele 17 kilograme date mai sus). Dar ea variază de la 27 în Emilia, la 5,3 în Sicilia. Sicilianul este la fel de carnivor ca pământeanul mediu. Şi prin aceasta nu l-am comparat încă pe Mario Scelba cu un caruso din minele de sulf. [4] Capitalismul este, aşadar, epoca alimentaţiei cerealiere, aşa cum „barbaria superioară“ (războiul troian) era timpul alimentaţiei exclusiv pe bază de carne. Oricum, Marx are întotdeauna dreptate să calculeze acea parte a profitului care se transformă în rentă pe baza producţiei de cereale. În America, cea a porcului (bonny soit...) [5] este o industrie: ştiţi povestea cu marile fabrici din Chicago în care porcul intră viu în maşinărie şi iese cârnat, şi de ziua aceea în care maşinile s-au învârtit invers, intrând cârnaţi şi ieşind porci vii. Aici compoziţia tehnologică nu este mai puţin înaltă: un muncitor destoinic pentru zece porci burghezi.
Sunt nu mai puţin de unsprezece capitole din cartea a III-a pe care Marx le dedică rentei funciare, la care se referă apoi în mod direct în următoarele cinci capitole, ultimele pe care le deţinem. Nici măcar ordinea de reconstituire nu este sigură. La un moment dat, autorul pare să se oprească şi să recapituleze doctrina pe care o expune.
„Studierea rentei funciare trebuie să cuprindă următoarele puncte:
A. Renta diferenţială.
1. Conceptul de rentă diferenţială. Ilustrare prin date privind forţa hidraulică. Trecerea la renta agricolă propriu-zisă.
2. Renta diferenţială I, care provine din fertilitatea diferită a diferitelor suprafeţe de pământ.
3. Renta diferenţială II, care provine din investiţiile succesive de capital pe acelaşi pământ. Renta diferenţială II va fi studiată
a) când preţul de producţie este staţionar, b) când este în scădere, c) când este în creştere. Şi, mai departe,
d) transformarea profitului suplimentar în rentă“.
De reţinut: preţul de producţie este egal cu capitalul constant + capitalul variabil + profitul calculat la rata medie generală din industrie — renta funciară fiind dată de excedentul preţului mediu de piaţă peste preţul de producţie astfel stabilit.
„B. Renta absolută.
C. Preţul pământului.
D. Consideraţii finale asupra rentei funciare“.
La rândul nostru, oferim această sinteză clară după ce am anticipat o parte din materie prin diferite comentarii şi dezvoltări. Dar este necesar să revenim şi asupra deducţiei cantitative, pentru a întări concluziile.
Deducţia complexă asupra rentei diferenţiale ajunge la această teză:
„Din punctul de vedere al modului de producţie capitalist are loc întotdeauna o scumpire relativă a produselor, dacă pentru a obţine acelaşi produs trebuie să se facă o cheltuială“.
Aceasta înseamnă că, dacă tot pământul destinat cultivării a fost ocupat, iar între timp, de pildă datorită creşterii populaţiei, este nevoie de mai mult produs (mai mult grâu), investind pe acelaşi teren deja cultivat alte sume pentru îngrăşăminte şi diverse instalaţii de îmbunătăţiri funciare, producţia creşte (o fi adevărat că în cinci ani Italia va ajunge la 90 de milioane de chintale de grâu, de la 79 în 1952), dar, inevitabil, preţul unitar trebuie să crească. O faţetă a adevărului general că, o dată cu creşterea productivităţii muncii datorate capitalismului, produsele manufacturate devin disponibile la un preţ mai mic, în timp ce produsele alimentare ating preţuri mai ridicate. Această cursă nu poate duce la altă soluţie decât revoluţia, care să distrugă modul capitalist de producţie sau, ceea ce este acelaşi lucru, distribuţia de piaţă: singura premisă necesară pentru a construi întreaga deducţie a lui Marx.
Atunci când, la sfârşitul doctrinei despre rentă, Marx abordează problema de ansamblu a celor trei surse de venit economic şi a celor trei clase, el pare să-şi alinieze armatele pentru o zi decisivă, a cărei descriere capitolul întrerupt Clasele nu o va mai putea oferi. El va putea atunci să trateze în profunzime critica formulei trinitare: capital-profit (sau mai bine, cum arată el, capital-dobândă); pământ-rentă; muncă-salariu. În mentalitatea suprastructurală care se formează în mediul burghez, acestea par a fi trei surse efective şi autonome ale celor trei fracţiuni în care se împarte bogăţia produsă, valoarea adăugată în fiecare ciclu de producţie. În critica revoluţionară, singurul factor real al valorii este munca: ea este singura care adaugă, în timp ce trei sunt cei care sustrag.
„În această trinitate economică care reprezintă legătura părţilor componente ale valorii şi ale avuţiei în genere, cu sursele ei, se manifestă mistificarea modului de producţie capitalist, reificarea relaţiilor sociale, contopirea nemijlocită a relaţiilor de producţie materiale cu determinaţia lor istorică-socială [textul vrea să spună că acestea nu sunt surse de valoare, ci raporturi de forţă între oameni: dreptul de posesie pentru Pământ, însuşirea de mărfuri pentru Capital]: lumea vrăjită, deformată şi aşezată cu capul în jos, în care Monsieur le Capital şi Madame la Terre, caractere sociale şi totodată, nemijlocit, simple lucruri, îşi serbează sabatul“.
Economia clasică a înlăturat asemenea fantasmagorii şi a pus în evidenţă faptul că numai Munca — fără prefixe nobiliare — genera Valoarea. Dar economia modernă redecade în acea personificare absurdă şi, aşa cum am văzut la început, face din Globul însuşi un Capital limitat. Acea formulă
„corespunde interesului claselor dominante prin faptul că proclamă şi ridică la rangul de dogmă necesitatea firească şi justificarea eternă a surselor de venit“.
Şi iată, încă o dată, pentru numeroşii cititori — chiar şi dintre cei de seamă — care nu au vrut să înţeleagă raportul dintre capitalismul descris de Marx şi cele o mie de caracteristici accidentale ale cursei istorice, precum şi pentru cei curioşi de textele moderne de economie, un pasaj edificator.
În toată această discuţie, „noi nu ne ocupăm de felul cum, datorită pieţei mondiale, conjuncturii ei, oscilaţiei preţurilor de piaţă, creditului, ciclurilor industriei şi comerţului, alternării perioadelor de prosperitate cu cele de criză, aceste conexiuni apar în ochii agenţilor producţiei drept legi naturale care îi domină stihinic şi se manifestă faţă de ei ca o necesitate oarbă. Nu ne ocupăm de acest lucru pentru că nu intenţionăm să prezentăm mişcarea reală a concurenţei, ci numai organizarea internă a modului de producţie capitalist, ca să spunem aşa, de tipul mediu ideal“.
Urmează o scurtă privire istorică ce dovedeşte că acele relaţii: pământ-rentă şi mai ales bani-dobândă (capital-profit), departe de a fi naturale şi eterne, erau străine de modurile de producţie din vechime: producţia nemijlocită de bunuri de întrebuinţare — sclavie şi şerbie — sistemul corporativ medieval.
„În comunele primitive, în care domneşte comunismul primitiv, şi chiar în colectivităţile orăşeneşti antice, această comunitate, cu condiţiile ei, se manifestă ca bază a producţiei, iar reproducţia comunităţii se manifestă ca scop final al producţiei“.
Ca întotdeauna, metoda coerentă: compararea cu trecutul pentru a demonstra că legile economice ale capitalismului şi mai ales legea valorii sunt trecătoare şi nu imanente (pe care ar dori să o pună ca pe o mantie comună peste capitalism şi comunism atât Stalin, cât şi ridicolii modernizatori ai lui Marx, care vor să-l înveţe cum se schimbă totul în planul său din moment ce se schimbă jocul concurenţei, deşi acesta nu intra deloc în planul său; hazlii şoricei serios preocupaţi să pună „clopoţelul la gâtul pisicii“). Şi după această comparare, un salt în viitor şi o schiţă a marii comunităţi care, reunindu-i pe toţi „pământenii“, îşi va pune ca scop final „propria sa reproducţie“ şi nici vorbă de rentă, nici vorbă de dobândă şi, în primul rând şi înainte de toate, nici vorbă de salariu, chiar de-ar fi cel al preşedintelui Ike, [6] recordmanul mondial al celor angajaţi pe perioadă determinată.
Chiar la sfârşitul acestui capitol, un oarecare incident stupid a frânt condeiul în mâinile gigantului: „Abia în modul de producţie capitalist...“. Iar noi vom citi restul fără ezitare: numai în cadrul acestuia, şi nicidecum înainte de el şi nici după ce va fi fost măturat de pe faţa pământului, totul se măsoară cu banii voştri murdari şi puturoşi, cu calculul venitului personal şi al bilanţului firmei, cu sclavia naturii umane faţă de acele ceasornicului din fabrică şi birou.
Revenind, aşadar, la litera A a rubricii despre renta diferenţială, va fi cu siguranţă bine să subliniem din nou că întregul studiu este construit pe datele unei medii ideale, care nu doar că nu corespund (aşa cum Marx o spune de o mie de ori) niciunei ţări din timpul său (şi nici din cel de astăzi), dar diferă considerabil chiar şi de condiţiile din Anglia. Condiţiile ideale (după atâtea discuţii, se va şti cum să luăm acest termen cum grano salis şi să nu-l confundăm cu cele imaginare, născocite; ele sunt condiţiile limită pe care orice ştiinţă le pune ca ipoteză drept condiţii reale: câmpul gravitaţional constant şi lipsit de mediu material, în timp ce în natură el este întotdeauna variabil şi ocupat de ceva, chiar şi foarte rarefiat, etc.), condiţiile ideale, aşadar, corespund ipotezei că lucrătorul pământului este salariat, salariul său fiind la nivelul mediu al întregii industrii, că între el şi proprietarul juridic, cel care deţine prin ordin de poliţie „cheia“ terenului, se interpune peste tot un arendaş antreprenor şi că câştigul acestuia este la nivelul mediu social al profitului tuturor antreprenorilor industriali.
De îndată ce găsim ţărani proprietari direct cultivatori sau chiar arendaşi direct cultivatori, ieşim complet din cadrul acestor ipoteze.
„Nu vorbim aici de relaţiile în condiţiile cărora renta funciară, această expresie a proprietăţii funciare corespunzătoare modului de producţie capitalist, există formal, fără să existe însuşi modul de producţie capitalist, fără ca fermierul însuşi să fie capitalist industrial sau ca modul de exploatare a pământului practicat de el să fie capitalist. Este cazul Irlandei, de exemplu. Aici fermierul este de obicei un mic ţăran. Ceea ce plăteşte el sub formă de arendă [fermage, adică arendă anuală, canon, estaglio] proprietarului funciar absoarbe adesea nu numai o parte din profitul lui, adică din propria lui supramuncă, asupra căreia el are drept [burghez] ca posesor al uneltelor de muncă, ci şi o parte din salariul normal pe care l-ar căpăta în alte condiţii [muncă zilieră] pentru aceeaşi cantitate [timp] de muncă. În afară de aceasta, proprietarul funciar, care nu face aici absolut nimic pentru ameliorarea solului, îl expropriază pe fermier de micul său capital, pe care acesta îl încorporează pământului în cea mai mare parte prin muncă proprie [desţelenire, nivelare, plantare etc.]... Acest jaf permanent constituie obiectul disputelor legate de legislaţia agrară irlandeză, care în esenţă se reduce la aceea că proprietarul funciar, care reziliază contractul arendaşului, trebuie obligat să-l despăgubească pe acesta pentru îmbunătăţirile aduse pământului sau pentru capitalul încorporat pământului. Palmerston [7] avea obiceiul să răspundă la aceasta cu cinism: «Camera comunelor este o Cameră de proprietari funciari»“.
În altă parte am amintit că atunci când Marx, în perioada 1860—70, lupta — şi de data aceasta nu doar ca scriitor, ci ca lider politic al Primei Internaţionale — pentru revoluţia de independenţă a Irlandei, declara că pentru Irlanda este necesară o revoluţie agrară. Această revoluţie agrară, nu mai puţin decât forma sa naţională, erau revoluţii capitaliste, burgheze. Dar revoluţii: la fel ca aceea pe care Lenin a condus-o în stepele Rusiei, punând în fruntea ei proletariatul industrial şi agricol al lumii.
Dar este jalnică apărarea disperată pe care o fac comuniştii din Italia micului arendaş şi dijmaşului (acesta este cel mai credul dintre alegători: cinismul de care dau dovadă fiind egal cu cel al lui Palmerston: corpul electoral este format din milioane de ţărani şi mici arendaşi) pe care ei o proclamă cu neruşinare ca fiind extinsă la apărarea marelui arendaş capitalist împotriva proprietarului funciar, şi asta în condiţiile în care reglementarea preţurilor şi a arendelor a făcut puţin vătămătoare renta funciară, iar supraprofitul întreprinderilor agricole a devenit scandalos. Aceasta este o poziţie clară, făţişă de partid burghez, într-o ţară în care există un proletariat agricol zilier, un proletariat al pământului cu trăsături inconfundabile, mai puţin infectat decât cel din industriile urbane, care, ca potenţial statistic, egalează un trecut pur şi simplu glorios de războaie de clasă împotriva proprietarilor funciari şi a antreprenorilor, împotriva „galbenilor“ din dubioasa burghezie a arendaşilor şi a dijmaşilor, precum şi împotriva zbirilor statului capitalist. Lenin unei asemenea mase i-ar fi încredinţat republica, acordând în Soviet câte un delegat la o sută de zilieri şi unul la zece mii de mici arendaşi.
Nu mai puţin în afara calculului care urmează, Marx plasează fenomenele hibride ale istoricei lupte engleze dintre cele trei forţe: proprietatea funciară burgheză (landlords), capitaliştii agrari (farmers) şi muncitorii agricoli. Prin această luptă, care a culminat cu taxele vamale protecţioniste la grâu, când preţurile acestuia scădeau spre uşurarea întregului proletariat, proprietarii funciari aveau tendinţa de a-şi rotunji propriile rente mărind arenda plătită de capitaliştii agrari şi, prin urmare, micşorându-le profiturile; la rândul lor, capitaliştii reacţionau la diminuarea profitului prin comprimarea salariilor lucrătorilor de la ţară. Acestei faze istorice şi economice, studiate profund de el, Marx îi dă interpretarea riguroasă şi limpede a adăugării la rentă, sub influenţa unui factor politic şi de forţă, a unei fracţiuni din profitul de întreprindere şi din salariu, care rotunjeşte în mod artificial renta propriu-zisă, renta medie ideală.
Punctul crucial se mută, într-adevăr, la rândul său, de la ştiinţa pură pe terenul luptei sociale şi politice. Este vorba de a-i respinge pe ricardieni şi pe economiştii vulgari, demonstrând că chiar şi limitând renta în cadrul graniţelor ei teoretice, şi chiar cedând-o eventual statului pentru acoperirea cheltuielilor publice — adică scutind de impozite întreprinderea capitalistă din industrie şi de pe pământ —, nu se obţine iluzoria armonie în „avuţia naţiunii“ şi în bunăstarea „trinitară“ a tuturor claselor, ci se reconfirmă perspectiva antagonismelor revoluţionare. De altfel, nu are nimic de-a face cu revoluţiile, nici măcar cu cele burgheze, convertirea rentelor de pe pământul cel mai prost în dobânzi la titlurile de stat; ceea ce salvează privilegiul rentierului şi grevează bugetul public pentru îmbunătăţiri funciare fictive, în care tehnica agrară devine prostie curată, iar administraţia de stat — o hoţie pe faţă în serviciul speculaţiei triumfătoare a antreprenorilor.
Să răsfoim liniştiţi rubrica noastră (astăzi i-ar spune agendă) şi să trecem la imaginea (nu ne-aţi ironiza prea mult vorbind despre o „parabolă“ de tipul sfintelor scripturi: dacă vă apucaţi să le actualizaţi pe acelea, le veţi coborî textul istoric grandios la nivelul uneia dintre multele voastre diarei tipografice, o, modernizatorilor! Locul vostru este la „Shanghai“ [8], adică piaţa în care i se plasează consumatorului italian resturile revopsite ale hainelor americane de la marginea oraşelor noastre spintecate de bombe) a căderii de apă, pe care o vom prefera celei a minei (tratată în Istoria doctrinelor economice).
Vom presupune că fabricile unei ţări sunt, în marea lor majoritate, acţionate de motoare cu abur (electrice? fie; nucleare, eventual: bravo, bravi de tot!) şi că doar câteva fabrici dispun, în schimb, de o cădere de apă care le furnizează forţa motrice necesară. Aceasta să nu coste deocamdată nimic, ca şi cum ar mai exista pe undeva „apă liberă“, neacaparată de proprietari juridici şi nici de stat. Pentru claritatea ideilor, vom presupune acum că singura economie este cărbunele consumat anual, considerând egale pentru cele două tipuri de motorizare personalul necesar şi cheltuielile cu întreţinerea şi uzura.
Se va întâmpla ca, pentru puţinele fabrici privilegiate, preţul de cost şi preţul de producţie să scadă cu o anumită sumă, care reprezintă cheltuiala pentru cărbune, adică o parte din ceea ce noi, marxiştii, numim capital constant.
Să trecem, aşadar, la câteva cifre, şi anume la cele folosite de Marx în acest caz. Să admitem împreună cu el că, pentru fabricile care folosesc motoare cu abur, capitalul este de 100 şi, dacă vreţi, constă din 80 pentru materii prime şi 20 pentru salarii (capital variabil), ceea ce nu este de primă importanţă pentru expunerea de faţă. Profitul să fie, făcând abstracţie, ca de obicei, de toate fluctuaţiile contingente de timp şi de loc, de 15%. Marfa produsă va avea un preţ de cost (prix de revient) de 100. Prin preţ de producţie (prix de production), Marx înţelege totalitatea capitalului avansat, sau cheltuiala efectivă, şi a marjei de profit la rata medie; aşadar, preţul de producţie este de 115. Acest preţ determină preţul de vânzare al produsului, preţul de piaţă, făcând abstracţie de abaterile obişnuite; deci produsul acelor fabrici (să presupunem că este hârtia) se vinde cu 115.
Nu există niciun motiv pentru care cumpărătorul să întrebe dacă motorul era cu abur sau hidraulic: deci şi fabrica de hârtie acţionată de apă va vinde cu 115: lucrul acesta este clar.
Prin ce se deosebeşte acum calculul pentru această singură fabrică sau pentru aceste puţine fabrici de hârtie acţionate de apă de cel general? Acesta din urmă era: capital constant 80, capital-salarii 20, preţ de cost 100, profit 15, preţ de producţie 115, preţ de vânzare 115. Profitul la o rată de 15%. Plusvaloarea la o rată de 15 la 20, adică 75%.
Marx nu oferă aici acest raport; dar reţineţi că în întreaga expunere se presupune că rata medie socială a plusvalorii industriale este unică, cel puţin pentru o ramură a industriei cu aceeaşi compoziţie organică, cu aceeaşi productivitate a muncii. Să continuăm, trecând la fabrica de hârtie acţionată de apă. Fie 10 economia la cheltuiala cu cărbunele. Capitalul constant va scădea de la 80 la 70, capitalul-salarii rămâne 20, preţul de cost devine doar 90. Dar am văzut că preţul de vânzare este 115. Rămâne o marjă de 25 şi nu de 15. Acest „supraprofit“ de 10 cum îl încadrăm, cum îl definim?
Aşa cum nu există niciun motiv pentru care un cumpărător să se întrebe dacă hârtia provine de la această fabrică sau de la cealaltă, tot aşa nu există niciun motiv ca un capital ce urmează a fi investit să ceară altceva decât nivelul remunerării sale: prin urmare, se va găsi cineva dispus să avanseze 90 la rata socială de 15% pe care o obţin ceilalţi (după toate oscilaţiile de ajustare concurenţială care sunt în afara planului nostru). Atunci preţul de producţie va fi de 90 plus 15%, adică 90 plus 13½, deci 103½.
Rămâne în afara calculului un câştig suplimentar de 11½ pentru a ajunge la cele 115 obţinute pe piaţa hârtiei. Acest supraprofit este cel care se numeşte rentă diferenţială, întrucât derivă, în condiţiile aceleiaşi satisfaceri a consumatorului în ceea ce priveşte valoarea de întrebuinţare şi, prin urmare, a aceleiaşi valori de schimb a produsului, dintr-o situaţie diferită în mecanismul de producţie datorată prezenţei elementului natural al căderii de apă. Însă acea marjă de 11½ nu a fost produsă de căderea de apă, din care poţi lua un pahar de apă, dar nu o singură foaie de hârtie; ea a fost întotdeauna produsă de munca personalului fabricii de hârtie.
Salariul de 20 rămânând acelaşi, supramunca a crescut de la 15 la 25, care se împart în 13½ profit industrial şi 11½ rentă diferenţială de tip funciar.
Noi am vrut să presupunem că rata plusvalorii este constantă. Atunci nu vom spune că rata a crescut de la 75% în primul caz la nu mai puţin de 125% în cel de-al doilea (25 câştig la 20 salarii), ci, mai riguros, ar trebui să spunem că 15, adică 75%, constituie plusvaloare normală, iar 10, adică 50%, reprezintă o plusvaloare excepţională, care devine supraprofit şi rentă.
Diferenţa aparentă dintre 10 şi 11½ este eliminată de Marx presupunând că productivitatea muncii şi compoziţia organică sunt aceleaşi în ambele cazuri: de pildă, reducerii cheltuielilor cu cărbunele îi corespunde o anumită economie de salariu (cea a fochistului de la cazan). Atunci cel care avansează 90 capital va fi dat 72 capital constant şi doar 18 salarii (un sfert din 72). Se vor obţine, drept profit normal la 15%, cele 13½ menţionate, iar supraprofitul transformat în rentă va fi de 11½, aşa cum s-a stabilit deja anterior.
Prin această ipoteză asupra compoziţiei capitalului, rata plusvalorii totale va fi mai mare: 25 faţă de 18 şi, prin urmare, 139%, din care, dacă 75% reprezintă rata normală, 64%, şi nu 50% ca înainte, constituie o plusvaloare excepţională.
Odată stabilit acest lucru, e clar că
„dacă ne gândim acum că pământul şi căderile de apă se află în mâinile unor persoane care se consideră posesori ai acestor terenuri, proprietari funciari, vedem că ei împiedică investirea de capital în căderea de apă şi folosirea acesteia de către capital. Ei pot permite sau interzice folosirea căderii de apă. Dar capitalul nu are capacitatea de a crea căderea de apă. De aceea profitul suplimentar care rezultă din această folosire a căderii de apă nu rezultă din capital [aşa cum nu provine nici din vreo muncă omenească din trecut], ci din folosirea de către capital a unei forţe naturale care poate şi este monopolizată... Dacă fabricantul îi plăteşte acestuia anual 10 l.st. pentru căderea de apă, atunci profitul lui va fi de 15 l.st., adică 15% la suma de 100 l.st., cât reprezintă cheltuielile sale de producţie“.
„Proprietatea funciară asupra căderii de apă n-are în sine nimic comun cu crearea acelei părţi din plusvaloare (profit) şi, prin urmare, din preţul mărfii care este produsă cu ajutorul căderii de apă. Acest profit suplimentar ar exista, chiar dacă nu ar exista proprietate funciară, dacă, de exemplu, pământul pe care se află căderea de apă ar fi folosit de către fabricant ca un pământ fără stăpân. Proprietatea funciară, prin urmare, nu creează partea de valoare care se transformă în profit suplimentar, ci dă numai proprietarului funciar, proprietar al căderii de apă, posibilitatea de a trece [prin mijloace de constrângere] acest profit suplimentar din buzunarul fabricantului în propriul său buzunar. Ea [proprietatea funciară, ca fapt juridic de putere] nu este cauza creării acestui profit suplimentar, ci cauza transformării lui în rentă funciară, prin urmare a însuşirii acestei părţi de profit, respectiv din preţul mărfii, de către proprietarul funciar sau proprietarul căderii de apă“.
Fabricantul poate să fi cumpărat căderea de apă de la proprietar. Atunci, acesta din urmă va cere o sumă de bani care, depusă la bancă pentru a aduce dobândă, i-ar oferi aceeaşi rentă. Pentru Marx, această expresie a preţului sau a valorii căderii de apă sau a pământului în general este „iraţională“. Numai mărfurile, produsele muncii omeneşti, capitalul în care acestea se pot transforma au valori şi preţuri. Ceea ce se va plăti pentru căderea de apă nu este altceva decât rentă capitalizată: dacă rata — nu cea a profitului în sens marxist, ci cea a dobânzii în sens vulgar — este de 5%, proprietarul va cere, de pildă, pentru renta pierdută de 10 suma de 200, iar pentru renta de 11½ suma de 230.
Cum să le bagi în capetele tari ale literaţilor care folosesc formule (vezi „Socialisme ou Barbarie“, titlu în sine retoric şi nemarxist), faptul că doar în mintea lor, şi niciodată la Marx, există confuzia dintre capitalul „patrimonial“ şi „capitalul-cheltuială“? Nicăieri în calculul capitalului total, al părţii constante şi al celei variabile, pe nicio pagină, nu-l veţi vedea pe Marx luând în calcul, în scopul determinării ratei plusvalorii, a ratei profitului sau a ratei tehnologice, valoarea patrimonială a căderii de apă, a terenului agricol, a clădirii sau a atelierului. Şi nici măcar pe cea a motorului, fie el cu abur, hidraulic sau de alt fel, din care nu va intra niciodată în calcul altceva decât cota de uzură determinată de producerea unui anumit lot de marfă.
Capitalul investit, avansat sau folosit în producţie este pentru Marx întotdeauna acelaşi lucru: este întotdeauna o parte din produs, din marfa fabricată şi vândută, şi din faimoasa cifră de afaceri a contabililor şi a profesorilor universitari.
Putem închide rubrica pentru astăzi.
„După ce am stabilit în felul acesta conceptul general de rentă diferenţială, să trecem acum la analizarea acesteia în agricultura propriu-zisă. Ceea ce vom spune despre agricultură va fi valabil în întregime şi pentru mine“.
S.O.S. Cifrele vor fi ceva mai numeroase. Să ne salveze Trinitatea măcar de greşelile de tipar, dacă nu de căscaturile cititorului... intelectual de meserie.
[1]. Cel de-al VIII-lea Congres Ştiinţific al Pacificului — este vorba despre Congresul Ştiinţific al Pacificului (Pacific Science Congress), desfăşurat în noiembrie 1953 în Filipine (la Manila/Quezon City). A fost unul dintre primele mari foruri internaţionale unde s-a discutat sistematic despre degradarea solului, epuizarea resurselor naturale şi presiunea demografică, teme care începuseră să îngrijoreze lumea academică occidentală.
[2]. Joc de cuvinte în original: tenendo i cavalletti lontani dalla coniugale alcova. În italiană, cavalletta (lăcustă) este modificat la masculin în cavalletto (plural cavalletti), cuvânt ce desemnează caprele de lemn folosite ca suporturi pentru pat. Bordiga ironizează astfel predicile neomalthusiene care recomandă abstinenţa sau controlul natalităţii ca soluţii la criza alimentară.
[3]. Procedeul Martin-Siemens — procedeu metalurgic de elaborare a oţelului în cuptoare cu vatră (cuptoare Siemens-Martin), inventat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de către inginerii Carl Wilhelm Siemens şi Pierre-Émile Martin. A reprezentat o revoluţie tehnologică majoră faţă de vechiul procedeu manual al pudlajului, permiţând pentru prima dată producţia industrială de masă a oţelului structural.
[4]. Mario Scelba (1901—1991) — influent politician creştin-democrat, a fost ministru de interne al Italiei între 1947 şi 1953, devenind pentru stânga italiană simbolul represiunii poliţieneşti dure a manifestaţiilor muncitoreşti. În dialectul sicilian, termenul caruso (la plural carusi) desemna băieţii (adesea copii de vârstă fragedă) trimişi să muncească în condiţii de cvasi-sclavie în minele de sulf (zolfare) din Sicilia. Bordiga foloseşte acest contrast izbitor pentru a ilustra prăpastia socială uriaşă dintre exponenţii puterii de stat burgheze şi cele mai oprimate pături ale proletariatului.
[5]. Bonny soit — stâlcire ironică a devizei franceze a Ordinului Jartierei: Honi soit qui mal y pense („Să-i fie ruşine celui ce se gândeşte la rău“). Bordiga introduce acest joc de cuvinte (trimiţând probabil la termenul englezesc bonny — drăgălaş, grăsuţ) în contextul industrializării capitaliste a creşterii şi procesării porcinelor în abatoarele din Chicago.
[6]. Ike — Dwight D. Eisenhower (cunoscut sub porecla „Ike“), preşedintele Statelor Unite ale Americii între 1953 şi 1961. Bordiga îl numeşte ironic „recordmanul mondial al celor angajaţi pe perioadă determinată“, făcând aluzie la faptul că preşedintele SUA era cel mai bine remunerat funcţionar public din lume la acea dată, însă postul său era limitat de un mandat temporar (de 4 ani), fiind, în ultimă instanţă, tot un salariat al aparatului de stat capitalist.
[7]. Henry John Temple, al treilea vizcont Palmerston (1784—1865) — om de stat britanic, prim-ministru în mai multe rânduri. Răspunsul său cinic reflectă deschis caracterul de clasă al statului burghez englez din secolul al XIX-lea, în care marii proprietari funciari controlau parlamentul.
[8]. Shanghai — aluzie la celebrele pieţe de vechituri („Sciangai“ sau „Shanghai“) apărute în marile oraşe italiene imediat după Al Doilea Război Mondial, unde se vindeau haine uzate şi resturi de echipament militar provenite din stocurile armatei americane.