Avem pe ordinea de zi pentru această rundă prima formă a rentei diferenţiale. [1] I-a fost explicat conceptul prin exemplul fabricii de hârtie acţionate de apă în loc de abur, care vinde la acelaşi preţ, dar produce la un cost mai mic: această primă se naşte dintr-o diferenţă a „preţului de producţie“, şi este o rentă.
Dar este timpul să trecem la pământul agricol. De când specia umană cultivă pământul pentru a obţine alimente vegetale, aspectele fundamentale ale problemei sunt două: pe de o parte, ocuparea, cucerirea pământului, adică variaţia raportului dintre pământul necultivat şi cel cultivat şi desţelenit; pe de altă parte, fertilitatea pământului, variabilă în funcţie de condiţiile naturale şi de efectele muncii oamenilor, adică aptitudinea sa de a da mai multe roade şi a cere mai puţin efort.
Istoria economică, adică istoria de bază a speciei, se învârte în jurul acestor coordonate: cât pământ mai este posibil să fie pus în cultură — ce grad minim de fertilitate determină desţelenirea terenurilor necultivate, în relaţie cu echilibrarea eforturilor de muncă şi a consumurilor alimentare.
Acest lucru este valabil până când, în epoca capitalistă, tot pământul disponibil, atât cel mai fertil cât şi cel mai puţin fertil, se vede exploatat. Iar specia este prea înfometată.
Oamenii, în doctrina noastră, îşi asigură hrana prin propria lor muncă şi nu natura este cea care îi invită la prânz fără ca ei să trebuiască să plătească nota de plată, sau fără ca, prinşi cu punga goală, să plătească — în stil anglo-saxon — cu condamnarea de a spăla vasele la bucătărie. În timp de muncă.
Poeziei, literaturii şi fabuloasei epoci de aur — care, dat fiind că orice mit s-a născut în viaţa reală şi nu în visul pur, a existat, dar nu s-a caracterizat prin culegerea roadelor fără trudă, ci prin muncă şi hrană, în acele prime comunităţi pline de bucurie şi neînfricate, când încă nu exista proprietatea asupra pământului — le aparţine omagiul adus „mamei hrănitoare a roadelor“. Părintele rodului este munca.
Ricardo — subliniază Marx la începutul expunerii — are perfectă dreptate când spune următoarele:
„Renta (adică renta diferenţială; el presupune că nu există în genere nici o altă rentă în afară de cea diferenţială) este întotdeauna diferenţa dintre produsul obţinut prin întrebuinţarea a două cantităţi egale de capital şi muncă“ (Principles, p. 59).
Marx precizează că acest lucru este valabil pentru profitul suplimentar în general (ca în cazul fabricii de hârtie cu cădere de apă), dar, tratând despre renta funciară, trebuie adăugată cealaltă condiţie: pe aceeaşi întindere de pământ.
Acest caz al capitalurilor egale (în capitalul investit de arendaş se subînţelege că este inclus şi salariul muncitorilor agricoli) este cazul cel mai simplu, dar în practică rar: atunci când, fie şi pe aceeaşi suprafaţă de pământ, se investesc capitaluri inegale pentru produse inegale, comparaţia se face de asemenea luând în considerare venitul proporţional al diverselor capitaluri: acolo unde acest raport (rata profitului) creşte, există un profit suplimentar şi deci o rentă diferenţială. Să ne explicăm printr-un exemplu: pe un teren, capitalul de 100 de mii de lire a dat un profit de 15 mii: rată de 15%. Pe un altul, capitalul este de 200 de mii şi profitul de 40 de mii, iar rata a urcat de la 15% (care ar fi dat 30 de mii) la 20%, cu un profit suplimentar egal cu o rentă diferenţială de 10 mii de lire, adică de 5%.
Ricardo are, de asemenea, dreptate să considere cauza fenomenului rentei inegalitatea produsului, a randamentului productiv.
„Tot ceea ce micşorează inegalitatea dintre produsul obţinut pe acelaşi pământ sau pe pământ nou tinde să reducă renta; şi tot ceea ce sporeşte această inegalitate produce, în mod necesar, un efect contrar şi tinde să o urce“.
Pentru simplitatea expunerii, Marx, după ce face aluzie la tot ceea ce influenţează fertilitatea pământului în sens economico-social, adică la rentabilitatea de a-l exploata, se limitează la a lua în considerare „fertilitatea naturală“, cea datorată resurselor chimice ale terenului respectiv, aşa cum natura le-a dezvoltat din punct de vedere geologic şi organic până când acel teren este „virgin“ şi, ulterior, presupunând aceeaşi cultură şi acelaşi grad de dezvoltare socială a tehnicii agrare. Există şi alţi factori ai fertilităţii, adică ai utilităţii de exploatare, şi anume amplasarea terenului în raport cu locurile de consum al produsului, repartizarea impozitelor atâta timp cât nu este proporţională cu randamentul (celebra şi mult batjocorita egalizare funciară a umoriştilor), disparitatea dintre progresul agricol în diferitele provincii (vezi Italia: în faimosul nord industrial, agricultura este mai dezvoltată şi pământul produce mai mult), diferita disponibilitate a capitalului industrial pentru arendaşi (vezi Italia, idem con patate [la indigo]). Marx se opreşte un moment asupra efectelor amplasării: una dintre obişnuitele înţepături date sistemului capitalist, în care constă esenţialul tuturor acestor analize (mai rău pentru leneşul care oboseşte şi se plictiseşte, dornic doar de glumiţe sau de cancanuri). Pe de o parte, capitalismul diminuează efectele amplasării şi exploatează chiar şi vârful munţilor pentru a face bani, creând noi mijloace de transport (ah, ce deliciu acea traducere franceză care, în loc de nouveaux, îmi tipăreşte locaux, contrariul cel mai criant!) şi noi pieţe, dar, pe de altă parte, măreşte efectul amplasării terenurilor, întrucât separă agricultura de manufactură, constituie mari centre, izolează anumite regiuni. Aici, o, actualizatori pruriginoşi, lovitura se îndreaptă spre discursul de ieri al lui Malenkov, în materie de program al societăţii viitoare. Grosolanul nostru personaj anunţă că pentru a construi comunismul (expresia abuzată de construcţie a socialismului este de cel mai rafinat stil capitalist: nu numai că pute a filozofie voluntaristă, dar corespunde adevăratului moment al dinamicii capitaliste şi adevăratului său motor: nu contează să locuieşti şi să te bucuri de casă, ci să o construieşti, nu te atrage afacerea cu flux uniform care este randamentul fabricii, ci afacerea de a investi capital în acumulare progresivă, în reproducţie accelerată, în fondarea uneia noi), aşadar, pentru a construi comunismul, trebuie, da, să se exalteze producţia bunurilor de consum care lipsesc grav din punct de vedere al cantităţii şi calităţii, dar mai ales să se continue „politica de creştere a industriei grele, care este baza economiei sovietice şi piatra unghiulară a apărării U.R.S.S.“.
Minciună: piatra unghiulară a economiei comuniste va fi îmbinarea agriculturii cu manufactura, desfiinţarea marilor centre, sfârşitul izolării unor regiuni, precum acelea în care sunt situate deşerturile pentru activitatea atomică.
Până şi arhitectul Wright ajunge să profeţească giganticul capriciu pe care şi-l va face revoluţia mondială, nicidecum sub formă de construcţie: a planta cartofi pe suprafaţa zgârie-norului Societăţii Naţiunilor. Aşa cum a sfârşit prin a cădea statuia lui Napoleon din vârful coloanei Vendôme, tot aşa va sfârşi prin a cădea şi acea capodoperă imbecilă.
Deoarece cartofii, după ce vor fi trebuit să arunce în aer tot acel beton de fundaţie, vor ieşi puţin cam scumpi, ne limităm cu Marx doar la fertilitatea naturală şi ne imaginăm patru parcele de teren egale ca întindere, pe care se aplică aceeaşi muncă, cu aceleaşi cheltuieli pentru salarii, materii prime sau uzură, dar de pe care se obţin cantităţi de produs diferite şi progresive.
A este importantul personaj „terenul cel mai prost“: vi-l prezint. B, C, D sunt terenurile mai bune.
Aici intervine o dificultate obişnuită în lectura lui Marx: unităţile de măsură. Marx, chiar şi atunci când simplifică, exemplifică. Să mi se ierte jocul de cuvinte: el dă cifre corespunzătoare în practică unor date concrete din timpul său şi, în cea mai mare parte, din Anglia, ceea ce îl obligă să se bage în hăţişul măsurilor englezeşti non-zecimale: lire sterline, şilingi, pence; livre, uncii, grăunţi — cu toate diabolicele lor fracţii. Traducătorii, aşa cum a avertizat odată pentru totdeauna Engels, ezită să schimbe unităţile şi cifrele şi, într-adevăr, cei puţini care o fac cad adesea în erori grave.
În acest caz, pentru cele patru terenuri, măsura este zecimală: este vorba de un ar, 100 de metri pătraţi, a suta parte dintr-un hectar (din păcate, profesorii şi tehnicienii agrari italieni se mai învârt încă printre moggia, versure, tomoli, trabucchi, giornate etc. Măsuri totuşi expresive, pentru că s-au născut din cote de muncă sau de produs). Produsul (grâul) este indicat în măsuri. Capitalul, renta etc., în şilingi. Pentru moment, preţul este constant: 60 de şilingi pe măsură.
Compilatorii sau traducătorii sigur au făcut vreo glumă: 60 de şilingi înseamnă trei lire sterline, adică vreo 5.250 de lire italiene de astăzi. Dacă măsura este bushel-ul englezesc de circa 36 de litri, aceasta corespunde la vreo treizeci de kilograme şi ar reieşi un preţ al grâului de 17 mii de lire suta de kilograme [chintalul], ceea ce este prea mult. În orice caz, terenul cel mai prost nu poate produce 30 de chintale de grâu la hectar: întrucât cel mai bun produce 4 măsuri la ar şi deci 120 de chintale: ceea ce este absurd. Vom urma deci tabelul clasic al lui Marx, urmând să dovedim cu date de astăzi şi din agricultura italiană (e bine?) că demonstraţia este fără cusur.
Terenul A. Acest ar de teren foarte prost nu dă decât o măsură de grâu, care vândută la preţul mijlociu dă o încasare brută de 60 de şilingi. Bun.
În toată expunerea de faţă se presupune că capitalul care este investit pe un ar de teren este mereu de 50 de şilingi; atâta a cheltuit arendaşul capitalist pentru a obţine cei 60 de şilingi de grâu. Deci marja este de 10 şilingi.
Altă presupunere este aici că profitul mijlociu normal al capitalului este de 20% şi deci cei 10 şilingi de câştig la 60 de încasare finală ajung doar pentru profitul capitalist: nu rămâne niciun profit suplimentar: renta este zero.
Semnificaţia socială: pe acest teren cel mai prost, odată plătite salariile şi celelalte cheltuieli şi asigurat câştigul întreprinderii agricole, nu mai rămâne nimic pentru proprietarul funciar. Atunci, fie terenul nu se cultivă (până când nu va creşte preţul grâului), fie se încearcă obţinerea de rentă în a doua formă: investind alt capital.
Să rezumăm: terenul A. Produs 1 măsură, vândut cu 60 de şilingi. Capital avansat 50 de şilingi. Câştig 10 şilingi. Profitul întreprinzătorului 10 şilingi. Renta zero.
Marx expune alături de repartizarea celor 60 de şilingi şi pe cea a produsului. Dintr-o măsură, 5/6 rambursează capitalul avansat, 1/6 este profit industrial, nimic nu este rentă.
Să ne suflecăm mânecile şi să trecem la terenul B. Cu aceeaşi întindere şi aceeaşi cheltuială, acesta produce dublu: 2 măsuri de grâu. Evident că se obţin din vânzare 120 de şilingi. Cheltuiala a fost mereu de 50 de şilingi, profitul arendaşului de 10 şilingi, mai rămân încă 60 de şilingi. Iată prima rentă diferenţială pe care arendaşul o va plăti ca arendă proprietarului.
Aşadar: produs 120 de şilingi, capital 50, profit 10. Renta 60.
Şi de asemenea: produs 2 măsuri, capital 5/6, marjă totală 7/6, din care 1/6 profit, 1 măsură rentă.
Terenul C produce 3 măsuri de grâu. Încasare brută 180 de şilingi, capital mereu 50, marjă 130, profit mereu 10, rentă 120. Sau: produs 3 măsuri, capital 5/6, profit 1/6, rentă 2 măsuri.
Şi, în fine, terenul D. Produs 4 măsuri şi deci 240 de şilingi. Marjă la obişnuitul capital cheltuit de 50, 190 de şilingi. Tot 10 pentru profitul de întreprindere. Renta 180. Adică produs 4 măsuri, profit 1/6, rentă 3 măsuri.
În scara stabilită, în timp ce întinderea terenului, capitalul şi profitul arendaşului rămân egale, produsul variază de la 1 la 2, la 3, la 4 măsuri. Renta lipseşte în primul caz şi apoi este de 60 de şilingi pentru B, 120 pentru C, 180 pentru D.
Presupunând că cele patru tipuri de teren, înmulţite dacă vreţi cu milioane, formează toată agricultura unei ţări, Marx face totalurile: 4 ari, 10 măsuri recoltate, adică 600 de şilingi, 200 de şilingi capital cheltuit, 40 de şilingi profit. Renta totală 360 de şilingi, adică valoarea a 6 din cele 10 măsuri produse.
Până aici, deci, este constant şi „preţul de producţie“ al grâului, la 60 de şilingi pe măsură, care cuprinde capitalul alocat salariilor, capitalul constant şi profitul la rata mijlocie industrială. Se presupune, de asemenea, că totul se vinde pe piaţă la preţul de producţie, ignorând obişnuitele abateri ocazionale. Renta nu provine din vânzare scumpă şi nu provine de pe piaţă; ea nu provine dintr-o diferenţă de preţuri, ci dintr-un plusprodus care merge în avantajul celui care deţine „cheia“ porţilor celor mai bune terenuri, pe care le poate interzice capitalului şi muncii. Dar nu există nici un fel de rentă dacă nu este „adus înăuntru“ capital-muncă, adică bani care au cumpărat muncă moartă şi cumpără muncă vie.
Poate părea surprinzător că renta unui teren creşte de la zero la 3/4 din produsul total, remunerările muncitorilor şi ale întreprinderii rămânând aceleaşi. Într-adevăr, dificultatea exemplului constă în a presupune că există terenuri a căror producţie, doar pe motivul capacităţii lor intrinseci, variază de la 1 la 4, în timp ce pe ele se prestează cu aceeaşi cheltuială aceeaşi cantitate de muncă. Când productivitatea organică variază atât de mult, variază şi capitalul şi munca care trebuie alocate: lucru care se rezolvă cu a doua formă.
Dar dat fiind că raţionamentul abstract se dovedeşte ostil pe de o parte leneşului, pe de altă parte scepticului, va fi bine să alegem un exemplu folosind adjectivul pe care îl detestăm, anume concret şi (puah!) actual.
Actualul cadastru italian impozitează diferitele calităţi de teren conform unităţii de suprafaţă (hectarul) într-un mod dublu. Venitul impozabil funciar determină impozitul datorat de proprietarul funciar, adică reprezintă renta propriu-zisă (la rigoare, din renta patronală rezultă dedus cuantumul taxei, ceea ce tocmai, aşa cum spunea Marx, nu deranjează dacă impozitul este proporţional cu renta, aşa cum este în Italia). Venitul impozabil agricol serveşte ca bază pentru impozitul datorat de cel care gestionează terenul şi, deci, exprimă profitul industrial, cel care în industria neagricolă este plătit ca avuţie mobiliară [2] sau sub alte forme.
Vom vedea că nu este absurd să avem terenuri de calitate progresivă cu rente funciare foarte variabile faţă de venituri agricole puţin variabile şi nici să avem rente mai mari decât veniturile. Acest lucru se întâmplă mai ales în cazul terenurilor arabile, care reprezintă cea mai mare parte a terenurilor cultivate. În Italia, din 28 de milioane de hectare agricole, dacă excludem terenurile necultivate productive, păşunile şi pajiştile permanente, mai rămân 15 şi jumătate: dintre acestea 13 sunt terenuri arabile.
O comună italiană, dintre acelea unde este prezent terenul cel mai prost, şi unde, într-adevăr, există un „latifundiu“ supus îmbunătăţirilor funciare şi exproprierii, dă pentru „clasele“ de terenuri arabile următoarea scară de tarife (tariful exprimă venitul atribuit fiecărui hectar) tot în lire din anul antebelic 1939.
Venit funciar. Clasa întâi 550 L. A doua 400. A treia 300. A patra 190. A cincea 95.
Venit agricol. Clasa întâi 180. A doua 170. A treia 160. A patra 130. A cincea 80.
Pentru o şi mai mare claritate, transpunem aceste cifre în lirele de astăzi, printr-o înmulţire prudentă cu 40.
Rentă. Clasa întâi 22.000. A doua 16.000. A treia 12.000. A patra 8.000. A cincea 4.000.
Profit. Clasa întâi 7.200. A doua 6.800. A treia 6.400. A patra 5.200. A cincea 3.200.
Observăm acum că, în general, renta este cu mult mai mare decât profitul. Dar la calitatea a cincea este abia puţin mai mare, iar la prima este mai mult decât triplă. De aici se vede încă o dată cât de tâmpit este statul creştin-democrat, împreună cu slugoii lui comunişti, să exproprieze acolo unde venitul impozabil este scăzut şi deci să preia, plătind bine, rentele de 4.000, lăsându-le să fie savurate pe cele de 22.000 şi mai mult.
A doua observaţie: în timp ce profitul variază puţin, adică se dublează, renta variază foarte mult, adică creşte de şase ori.
A treia observaţie: dacă luăm în considerare primele trei clase, constatăm că, la un profit care variază puţin (între 6.400 şi 7.200) şi care deci corespunde în mare măsură primei forme a lui Marx, renta variază puternic: 12.000, 16.000, 22.000. Vom încerca să urmărim aceste numere, extrase din practică, pentru tabelul analog cu cel al lui Marx.
Preţul mediu al grâului este de 8.000 de lire pe chintal. Datul mediu care ne lipseşte este rata profitului, adică raportul dintre acesta, pe care îl fixăm în bună concordanţă cu tariful la 8.000 de lire, şi capitalul cheltuit.
Pentru a găsi nişte numere care, deşi deduse, sunt raţionale, ne folosim de un interesant tabel cu evidenţe ale culturilor agricole din tratatul de economie agrară folosit de mai multe ori. Acestea privesc patru exemple de gospodării agricole din Valea Padului, cu o cultură completată de creşterea animalelor, pe unităţi moderne de 50-60 de hectare. Astfel de conturi, elaborate în cel mai mic detaliu pentru vânzări, cheltuieli etc., sunt în lire de dinainte de război, dar pe noi ne interesează raporturile faţă de produsul brut. Contul este prezentat, într-adevăr, nu ca un bilanţ patrimonial, ci ca un bilanţ de exploatare anuală, iar produsul brut se împarte între forţa de muncă, cheltuieli şi uzură, dobânzi, profit şi rentă, şi deci se pretează la interpretarea noastră. Media concluziilor este următoarea: la fiecare 100 de unităţi de produs, forţa de muncă este 28, celelalte cheltuieli 33, dobânzile la capital 7, beneficiul întreprinzătorului 8, renta 24.
Datele în sens marxist ale acestei producţii sunt: capital constant 33, capital variabil 28 (scăzut deci gradul de productivitate sau tehnologic, abia 1,18, în timp ce în industrie era deja la o medie de 4 pe vremea lui Marx, astăzi cel puţin la 8); capital total avansat 61, profit capitalist (dobândă şi beneficiul întreprinzătorului) 15, de unde: rata profitului circa 25%, şi plusvaloare circa 45%. Marjă totală 39, adică 65%: deci profit 25, profit suplimentar, care devine rentă, 40%. Acestea sunt raporturile faţă de capitalul total avansat de 61.
La cele trei cazuri din realitate trebuie să adăugăm cazul A, pe care tariful nu ni-l poate da, pentru că el atribuie o rentă tuturor terenurilor. Trebuie să avem profitul constant de 8.000 asumat pentru cele trei cazuri superioare şi, dat fiind că rata potrivită este de 25%, capitalul avansat va fi de 32.000 de lire. Încasarea va trebui să fie 32.000 plus 8.000, plus rentă zero, adică 40.000 de lire; un asemenea teren trebuie să producă abia 5 chintale de grâu la hectar, la 8.000 de lire pe chintal. Pentru a trece de la acest caz la cazurile următoare nu trebuie decât să prevedem un produs mai mare, capabil să dea creşterea de rentă de la zero la 12.000, 16.000, 22.000 a primelor trei clase din tarif.
Date constante: capital investit la hectar 32.000 lire, profitul arendaşului 8.000 lire. Preţul de vânzare al grâului 8.000 lire pe chintal.
Să presupunem că acest tabel redă întreaga Italie agrară. Tot produsul muncii salariaţilor pământului este de 210.000. Din acesta am văzut că forţa de muncă reprezintă 28%, adică circa 59.000 de lire. Profitul de capital este de 82.000 de lire. Renta proprietarului este de 50.000. Cu alte cuvinte, din cele 26,25 chintale de grâu, ţăranii mănâncă doar 7,4; 4 le mănâncă capitalistul; 6,25 baronul funciar.
Din aceste două calcule rămân pe dinafară, de fapt, 8,6 chintale şi 69.000 de lire. Quesnay ar spune că sunt achiziţii de la clasa manufacturieră şi rezervă de seminţe; noi spunem că sunt capital constant.
Ce spunea Ricardo? Muncitori şi întreprinzători, să ne aliem şi să suprimăm cei 6,25 ai landlord-ului, după care voi, zilierii agricoli, veţi avea aceleaşi 7,4; noi, întreprinzătorii, 10,25.
Ce ar spune un modest sindical-socialist? Să suprimăm, o, muncitorilor, cei 6,25 ai baronului şi, de asemenea, cei 4 ai capitalistului, şi vom avea la dispoziţie 17,65.
Ce spune biroul agrar (mac! mac!) al partidului comunist italidiot? Adevăratul baron este cel de pe terenul A şi, cel mult conform tabelelor de expropriere, cel de pe terenurile A şi B. Dar proprietarii terenurilor cu venit ridicat, nu mai puţin decât arendaşii lor, sunt nişte domni adevăraţi şi alegători de dorit ai partidului. Şi atunci să expropriem doar rentele latifundiului: 1,50 chintale faţă de 26,25. Deoarece le vom plăti în monedă curentă, ele trec la dobânzile de capital, adică la clasa antreprenorială: aceasta urcă de la 4 la 5,50, iar burghezii funciari coboară de la 6,25 la 4,75. Păturile monopoliste sunt aranjate. Proletarii? Precum stelele, stau şi privesc. [3]
Ce spune Marx, împreună cu noi, plagiatori neruşinaţi? Să se ducă la naiba tot tabelul şi, la o adică, şi cel care l-a făcut, numai să fie smuls din rădăcini monopolul funciar al pământului şi monopolul capitalist al produsului. Pentru că acum este vorba de preţul grâului şi de foame: noi vom avea atunci de patru ori mai mult grâu şi vom renunţa să avem ca piatră unghiulară, în stilul lui Malenkov, bomba atomică gratis. [4]
Câteva alte observaţii pentru a arăta că datele noastre economice sunt plauzibile. Arenda acestor terenuri, calculată în grâu, aşa cum se practică adesea astăzi, rezultă a fi de 1 chintal şi jumătate la hectar: potrivită pentru acele terenuri cu randament scăzut, şi urcă apoi la 2 şi la 2,75, pentru categoriile superioare. Totuşi, nu ar strica să notăm că am lucrat cu date din ultima perioadă antebelică şi că, dacă s-ar face astăzi evaluările cadastrale, veniturile întreprinzătorului agricol ar creşte considerabil în raport cu rentele proprietarilor funciari în general. Pe de altă parte, în timp ce rentele sunt proporţionale cu suprafaţa, profiturile unitare, în schimb, nu sunt proporţionale, aşa cum îşi închipuie cadastrul, ci produsul unitar creşte odată cu dimensiunea întreprinderii, mergând de la mica arendă a întreprinderilor până la marea arendă pentru dimensiunea optimă de gospodărie citată. Micul arendaş şi dijmaşul plătesc rente mari, trebuie să se mulţumească cu un profit slab şi, dacă sunt muncitori, compensează prestând un timp de muncă exagerat.
O altă comparaţie este valoarea de piaţă a acelor terenuri. Când evaluatorul profesionist numeşte valoare-capital preţul plătit pentru pământ în tranzacţiile de schimbare a titularului, el foloseşte o expresie improprie. Contul economic agrar se pretează foarte bine la a scoate în evidenţă discrepanţa dintre contabilitatea burgheză şi contabilitatea marxistă a capitalismului (cea a socialismului nu este o contabilitate în bani). Preţul pământului vine la rândul său în rubrică, dar el nu este capital, spune Marx.
La o dobândă de 5%, cele trei terenuri ale noastre valorează pe hectar 240.000 - 320.000 - 440.000 de lire. Spunem acest lucru pentru a arăta că sunt cifre de pe piaţa reală; dar mai ales pentru a sublinia diferenţa dintre aceste valori patrimoniale şi capital. Acesta din urmă este avansul anual al întreprinderii agrare: am văzut că în toate aceste cazuri este constant şi egal cu 32.000 de lire. Dar valoarea întreprinderii înseşi şi a instalaţiilor este cu totul altceva. Să presupunem că ea dispune de unelte, pluguri, tractoare, animale de tracţiune, o rezervă de seminţe şi îngrăşăminte, atâţia bani cât să facă faţă cheltuielilor anului (exact 32.000) şi, dacă se vrea, un anumit vad comercial şi o anumită încredere comercială, pentru care un înlocuitor (sub rezerva, totuşi, a avizului proprietarului şi a perioadei de contract) vrea să o preia: acesta va plăti, poate, capitalizând chiar şi la 5% sau puţin mai mult, profitul net anual de 8.000 de lire, şi deci vreo 15.000 de lire. Iată deci cum domnii burghezi, proprietari şi antreprenori, vorbesc de un profit modest de 5-6%, iar noi le trântim pe nas la fiecare pas profituri cu o rată de 25%, profituri suplimentare sub formă de rentă cu o rată de 40%, o plusvaloare cu o rată de 223% (profit 82 + rentă 50 = 132 plusvaloare, totul împărţit la 59 pentru salarii = 2,23), ca în cazul nostru.
Am oprit pentru un moment maşina istoriei pământului desţelenit şi a preţului alimentelor pentru a o fotografia în „tabel“. Motorul ei nu este deci energia radiantă devenită chimism, ci faptul social că un anumit număr de muncitori agricoli poate produce 26,25 chintale şi consuma 7,4; ceea ce înseamnă că muncitorul se reface şi reuşeşte să trăiască consumând doar a patra parte din ceea ce a produs şi recoltat. Dacă, în loc să fie lacrimogenul şi sacrul individ înregistrat la starea civilă, listat şi fişat de civilizaţia modernă, el ar fi Robinson, sau dacă el ar fi deja Specia, dezbrăcată de sfânta larvă a Persoanei, el ar munci două ore în loc de opt. Dar ar fi renegat timpurile glorioase ale Libertăţii. Cum se defineşte muncitorul salariat? Un vânzător de libertate.
Am menţinut preţul constant la 60 de şilingi (este bine, după demonstraţia oferită celor de ultimă modă, să ne întoarcem la cifrele lui Marx) şi din acest moment să nu ne mai preocupăm decât de valoarea relativă a diverselor cantităţi, presupunând că în tabel este notată producţia unei întregi societăţi.
Oamenii, care toţi au defectul de a mânca, au ajuns la un asemenea număr încât e nevoie de zece măsuri de grâu (zece milioane, dacă vreţi), pentru a mânca toţi şi a nu fi constrânşi să recurgă la cozonac. [5] Într-o asemenea situaţie, desţelenirea şi cultura au ajuns la terenul A, care stabileşte deci preţul de producţie, adică de vânzare şi de cumpărare: 60 de şilingi.
„Preţul de producţie pe cel mai prost pământ... este întotdeauna preţul care reglează preţul de piaţă“.
Terenurile mai bune, care ar putea vinde mai ieftin, nu fac decât să-l urmeze. Cu cât capitalismul desţeleneşte şi civilizează mai mult, cu atât construieşte mai mult — şi odată cu el capitalismul sovietic — foamea. Şi totuşi, este nevoie să desţelenească.
Să presupunem că, în loc de preţuri constante, ar exista o serie crescătoare de preţuri. Pe aceasta Marx o numeşte seria descendentă a tabelului. Nu pretindem că îi facem serviciul pe care el i l-a făcut lui Quesnay. Dar textul este pe cât de exact, pe atât de concis şi de dificil.
Citesc tabelul nu în serie constantă, ci în serie descendentă, de sus în jos în raport cu preţurile. Pentru A, preţul nu poate fi decât 60. Dar pe B, dacă aş desfiinţa renta aşa cum vrea Ricardo, aceeaşi cifră de 60 de şilingi nu mai este necesară pentru o singură măsură, ci pentru două măsuri: preţ 30. Trec la C; aceeaşi cheltuială avansată plus profitul de 60 de şilingi mi-au dat trei măsuri: preţ 20. În fine, pentru D, tot cu rentele suprimate, preţul de producţie este 15.
Ce înseamnă asta? Dacă nu ar exista rentă, preţul de producţie şi de consum ar scădea odată cu fertilitatea sporită a terenului. Sistemul capitalist îl ţintuieşte de randamentul celui mai infect teren.
Ce înseamnă dacă nu ar exista rentă? Înseamnă că nimeni nu i-ar interzice altuia să cultive, să muncească şi să recolteze. Dacă, într-adevăr, ar exista pământ liber, producţia s-ar putea mări fără a mări preţul, cu condiţia să se găsească pământ de aceeaşi fertilitate cu cel desţelenit anterior de oameni.
Şi atunci să citim tabelul magic în serie ascendentă pe rânduri, descendentă pe preţuri. Să presupunem că ascendentă s-ar spune — şi se spune — în sens istoric. Populaţia era limitată şi pe vremuri ajungeau 4 măsuri, care se obţineau de pe terenul D. Atâta timp cât a existat teren liber la fel de fertil de la natură, preţul a rămas 15; 50 de şilingi cheltuieli şi 10 şilingi profit al întreprinderii dădeau 4 măsuri.
Să crească nevoia populaţiei (a nu se confunda această analiză în domeniul producţiei cu jocurile de concurenţă, ofertă şi cerere care dau abateri la fel de probabile în ambele sensuri), să fie nevoie de 7 măsuri şi nu de 4, dar terenul D să se fi epuizat: trebuie să se recurgă la C. Dar acesta nu dă decât 3 măsuri la acelaşi preţ de producţie; preţul, pentru acest teren, nu poate fi decât 20. Ce se întâmplă? Urcă de la 15 la 20 şi preţul celor 4 măsuri de pe D: cel care îl ocupase primul se pune să înfulece o rentă de 20 de şilingi pentru 4 măsuri de grâu.
Cresc stomacurile şi trebuie să se treacă de 7 măsuri şi să se recurgă la terenul mai puţin fertil B. Dar pe acesta, aşa cum am înţeles deja din zbor, se produce cu 30: toţi vând cu 30 (notaţi în treacăt că puterea de cumpărare este egală pentru toţi muncitorii şi deci se prăbuşeşte în timp ce preţul creşte; în calcul, diversele terenuri sunt lucrate cu acelaşi salariu global şi unitar). Pe B nu există încă rentă, dar pe C există, de 30 de şilingi şi 1 măsură, iar pe D urcă la 60 de şilingi şi 2 măsuri.
În fine, pentru noi cereri de guri de hrănit, se recurge la terenul A. Acesta cere cei 50 de şilingi de capital şi 10 de profit şi nu dăruieşte decât o biată măsură. Preţurile sar la 60 peste tot. B îşi vede renta de 60 de şilingi, o măsură. C pe cea de 2 măsuri şi 120 de şilingi. D pe cea de 3 măsuri şi 180 de şilingi, deja găsită coborând de-a lungul scării, mai promiţătoare decât cea pe care Christian o urca îmbrâncit spre braţele duioase ale Roxanei. Şi este nimeni altul decât Carlo Cyrano Marx cel care îi strigă acestui uluitor capitalism modern: urcă, deci, animalule! căci apoi te vom arunca noi jos în zbor planat. [6]
Acum, în schimb, să presupunem că începem de sus şi coborâm. La început exista doar terenul A şi puţinul grâu avea preţul de 60. Este nevoie de alt grâu şi, în acelaşi timp, se descoperă terenul mai fertil B. Aici se produce cu 30, dar se vinde tot cu 60, cu renta de 60 de şilingi. În momentul nevoii de o producţie mai mare, oferta slabă ar fi putut face să urce preţul peste 60; odată desţelenit B, totul se aranjează. Populaţia creşte şi apare o nouă tendinţă de creştere: se găseşte şi se desţeleneşte terenul mai fertil C: preţul este frânat la 60 şi C câştigă o rentă de 120. Şi aşa mai departe.
Marx elaborează mai multe ipoteze privind cultivarea unor terenuri din ce în ce mai bune, a unor terenuri din ce în ce mai proaste şi a unei alternanţe între cele mai proaste şi cele mai bune terenuri deja desţelenite. El arată că, indiferent de seria aleasă, există întotdeauna o formare de rente diferenţiale, spre dezvoltarea rentei totale. Prin aceasta, el îi respinge pe West, Malthus şi Ricardo, care susţin cu toţii că există întotdeauna o progresie de la terenurile cele mai bune la cele mai proaste, adică o fertilitate descrescândă a agriculturii. În modul de producţie capitalist, lucrurile merg spre o creştere a preţului real al grâului, chiar şi atunci când există o creştere considerabilă a suprafeţei cultivate şi o îmbunătăţire productivă pe unitatea de suprafaţă.
Teza conform căreia nu merită să se aloce capital pentru creşterea fertilităţii solului (care se vede cel mai bine în studiul celei de-a doua forme) este deci legată în mod unic de societatea capitalistă, deoarece produsul creşte, da, dar profitul din avansurile de capital succesive scade, lucru care provoacă oroare capitalului.
Concluzia la care ţine să ajungă Marx este aceasta: valoarea de piaţă a întregii mase produse este întotdeauna mai mare decât preţul ei de producţie, în domeniul agriculturii. În timp ce se ştie că în domeniul industriei, în ciuda profiturilor suplimentare şi a subprofiturilor, şi poate chiar a pierderilor de întreprindere, care se intersectează în timp şi spaţiu, masa produsului social are teoretic un preţ de piaţă egal cu preţul de producţie, adică cu valoarea calculabilă în funcţie de timpul de muncă.
Într-adevăr, revenind la faimosul tabel, în cele patru cazuri preţul de vânzare este acelaşi: 60 de şilingi, şi deci toată masa se vinde cu 600. În schimb, preţul de producţie este diferit: 1 măsură de A la 60; 2 măsuri de B la 30, adică 60; 3 măsuri de C la 20, alţi 60; 4 măsuri de D la 15, alţi 60. În total 240 de şilingi pentru 10 măsuri, şi deci 24 de şilingi pe măsură este preţul mijlociu de producţie.
Preţul de piaţă, aşadar, reprezintă 250% din preţul de producţie al întregii mase a produselor agricole.
Dacă un asemenea criteriu s-ar aplica la tabelul nostru la valorile de astăzi şi cu diferenţe de fertilitate mai puţin pronunţate (de la 5 la 7,75, în timp ce în realitate se întâlnesc cazuri de producţie cu mult peste 40 de chintale la hectar: totuşi de tratat sub a doua formă; capitaluri majorate) am avea 5 chintale la 8.000, 6,5 la 6.200 preţ de producţie; 7 la 5.700; 7,75 la 5.100. Totalul este de 160 de mii de lire pentru 26,25 chintale, iar preţul mijlociu de producţie rezultă a fi de 6.100 pe chintal, faţă de 8.000 preţul de piaţă, care reprezintă, deci, 131%.
Dar ceea ce este fundamental este ilustrarea pe care Marx o dă acestei legi inexorabile: capitalism egal pâine scumpă. Aceasta nu derivă din faptul că capitaliştii sunt persoane individuale sau societăţi sau colectivităţi sau state: ea derivă din natura mercantilă a schimbului, din infama lege a valorii, care, după spusele staliniştilor, de la pontif până la lacheu, guvernează economia capitalistă şi socialistă!
Să medităm, aşadar, asupra fragmentului care urmează.
„Aceasta este determinarea prin valoarea de piaţă [în loc de preţul de producţie] aşa cum se manifestă ea pe baza modului de producţie capitalist, prin intermediul concurenţei; aceasta din urmă generează o falsă valoare socială“.
Ce înţelege Marx aici prin expresia valoare socială? Un lucru opus valorii mercantile care se naşte din întâlnirea a doi indivizi economici: fapt elementar pe care economia burgheză ar vrea să construiască toată mecanica economică. Valoarea socială a unui produs este costul său total în muncă pentru societate, împărţită la întreaga masă obţinută, calculată în timp mediu de muncă socială. O asemenea valoare cuprinde muncă acumulată, muncă vie şi, de asemenea, o cotă de supramuncă pentru servicii generale: cu condiţia ca niciun termen să nu devină formă de marfă sau formă de capital.
„Acest lucru [rezultatul falsei valori sociale] decurge din legea valorii de piaţă, căreia îi sunt supuse produsele agricole. Determinarea valorii de piaţă a produselor [atâta timp cât această lege este în vigoare], deci şi a produselor agricole, este un act social, chiar dacă din punct de vedere social este inconştient şi nepremeditat, care se bazează în mod necesar pe valoarea de schimb a produsului, şi nu pe suprafaţa de pământ şi pe deosebirile de fertilitate“.
Permiteţi un omagiu riscant legii valorii mercantile, a echilibrării valorilor de schimb echivalente pentru valori de întrebuinţare egale, şi nu veţi putea face nimic să împiedicaţi ca fiecare măsură de grâu să se vândă cu 60, fără a vă întreba dacă este din cele produse la 60, sau la 30, sau la 20, sau la 15, şi fără ca nimic să poată face ca toate să se vândă cu 24. Observaţi că Marx porneşte aici lupta nu împotriva celor 10 de plusvaloare normală care merg la capital, ci împotriva profiturilor suplimentare-rente care sunt în medie de 36. Ansamblul tuturor pretinselor alegeri libere şi voluntare ale milioanelor de acte de piaţă pe care vrea să se fundamenteze economia burgheză (chiar şi în Rusia) nu duce la o altă reglementare decât cea a unei societăţi care, chiar şi în ansamblul ei, este inconştientă şi neputincioasă.
Şi acum, încă o dată (v-aţi făcut un colier din aceste perle?), ajungem la explicaţia şi definirea societăţii comuniste.
„Dacă ne imaginăm că forma capitalistă a societăţii este înlăturată şi societatea este organizată ca o asociaţie conştientă şi condusă pe bază de plan [doar opt cuvinte, de crestat cu bisturiul în dura mater], atunci cei 10 cuarteri reprezintă o cantitate de timp de muncă independentă, egală cu cea cuprinsă în 240 de şilingi. Societatea, prin urmare, n-ar cumpăra acest produs agricol la un preţ care ar reprezenta de 2½ ori mai mult decât timpul de muncă real cuprins în el; în felul acesta ar dispărea baza existenţei unei clase de proprietari funciari“.
Aşadar, cade oare toată această critică dacă se acceptă doar teoria ricardiană privind suprimarea privilegiului funciar prin trecerea acestuia în sarcina statului?
„De aceea, pe cât este de just să se spună că preţurile produselor agricole — în condiţiile menţinerii actualului mod de producţie, dar presupunând că renta diferenţială revine statului — ar rămâne aceleaşi, celelalte condiţii rămânând neschimbate [Ricardo], pe atât de greşit este să se afirme că valoarea produselor ar rămâne aceeaşi în condiţii când locul producţiei capitaliste ar fi luat de o asociaţie [= comunism]“.
Ricardo susţine prin această a doua teză că profitul capitalist normal nu este o formă parazitară, ci este în concordanţă cu valoarea justă, ca muncă, a fiecărei mărfi, atunci când renta a dispărut. Lui direct şi tuturor apărătorilor capitalismului, Marx le răspunde aici.
„Identitatea preţului de piaţă al mărfurilor de acelaşi fel [spus cu alte cuvinte, întotdeauna legea valorii] este modul în care se manifestă caracterul social al valorii pe baza modului de producţie capitalist şi, în genere, pe baza producţiei bazate pe schimbul de mărfuri între indivizi“.
Aşadar, chiar şi în epoca capitalistă se realizează o valoare socială, şi nu una individuală, a mărfurilor. Dar atâta timp cât modul de a stabili această mărime a valorii este rezultatul unor acte economice personale, printre care se numără şi cel al plăţii unui salariu în bani contra timp de muncă, valoarea socială obţinută este falsă. Tocmai prin egalitatea sa fundamentală pe întreaga piaţă, această valoare nu exprimă efortul social mediu, care nu poate fi calculat decât cu datele reale ale producţiei şi într-o producţie care nu este destinată pieţei, care, singura, nu va fi inconştientă şi involuntară.
„Ceea ce societatea, considerată consumator, plăteşte în plus pentru produsele agricole, ceea ce constituie un minus la realizarea timpului ei de muncă în producţia agricolă, reprezintă acum un plus pentru o parte a societăţii, pentru proprietarii funciari“.
Răul, spune Marx prin acest pasaj, nu este că proprietarii funciari înfulecă acest câştig diferenţial, cu mâinile pe burtă; răul constă în faptul că, determinând toate valorile potrivit pieţei şi prin legea pieţei, nu este posibil să depăşim inconştienţa, anarhia şi neputinţa organizării sociale. Şi atâta timp cât comparaţia mercantilă va fi etalonul tuturor actelor economice, nu va fi posibil să trecem de la capitalism la „asociaţia“ comunistă.
Importanţa teoriei lui Marx despre rentă, deşi dificilă în anumite pasaje, constă în faptul că ea conţine critica esenţială a întregului capitalism. Pentru a readuce preţurile de piaţă la valorile din producţie, nu este suficient să se suprime beneficiarii primelor care se stabilesc între primii şi ceilalţi; este în schimb adevărat că asemenea dilapidări din ce în ce mai monstruoase vor apărea atâta timp cât începutul actelor productive şi calculele lor se vor baza pe faptele din sfera de circulaţie a mărfurilor, odată cu aplicarea legii valorii.
Toate formele de parazitism ale monopolurilor comerciale şi industriale, cartelurilor, trusturilor, întreprinderilor de stat şi statelor capitaliste nu au nevoie de o nouă teorie, sub pretextul stupid că Marx ar fi dictat teoria capitalismului în ipoteza concurenţei.
Deoarece Marx şi-a bătut joc de concurenţă, sau mai bine zis a dovedit că ea este un fenomen neesenţial pentru capitalism, teoria monopolului şi a imperialismului se găseşte deja scrisă în întregime, până la ultima frază şi ultima formulă: în doctrina rentei agrare.
Vreţi pentru aceasta noi brevete? Vreţi să completaţi deficienţele lui Marx? Este de ajuns o frază nu prea academică pentru a vă lichida: pierde-vară, la plimbare!
[1]. „Alma parens frugum“ („Mama hrănitoare a roadelor“) (lat.) — expresie clasică prin care Antichitatea personifica pământul.
[2]. Impozit istoric italian aplicat veniturilor din capitalul industrial sau comercial, adică activelor „mobile“, spre deosebire de cele funciare şi imobiliare.
[3]. Referinţă ironică la titlul celebrului roman al scriitorului scotian A. J. Cronin, „Sub stele“ (The Stars Look Down, 1935), care descrie viaţa plină de mizerie, greve şi nedreptăţi a minerilor dintr-un orăşel carbonifer englez.
[4]. Aluzie polemică la direcţia politică a lui G. Malenkov (conducător al guvernului URSS după moartea lui Stalin). În 1953—1954, acesta a promis creşterea producţiei de bunuri de larg consum, dar a subliniat că „piatra unghiulară“ a economiei sovietice rămâne industria grea şi apărarea nucleară. Bordiga ironizează faptul că, în Rusia, deşi grâul şi bunurile vitale trebuie cumpărate cu greu de pe piaţă, statul produce şi le oferă cetăţenilor „gratis“ o imensă putere de distrugere atomică.
[5]. Aluzie ironică la faimoasa frază atribuită reginei Franţei, Maria Antoaneta: „Dacă n-au pâine, să mănânce cozonac!“, rostită atunci când i s-a spus că poporul flămânzeşte.
[6]. Referinţă la celebra piesă de teatru „Cyrano de Bergerac“ de Edmond Rostand. În scena balconului, Cyrano îl împinge pe frumosul, dar nepriceputul Christian, să urce pe scară până în braţele iubitei sale, Roxana, în timp ce el rămâne ascuns în umbră. Bordiga face aici o analogie ironică: Marx, asemenea lui Cyrano, „îl împinge de la spate“ pe stupidul capitalism să urce pe „scara“ rentelor şi a preţurilor, ştiind foarte bine că, în final, această ascensiune va duce la o prăbuşire fatală.