Am expus prima formă a rentei diferenţiale a terenurilor agricole. Ea corespunde comparaţiei între diferite terenuri introduse treptat în cultură din necesitatea de a hrăni o populaţie mai mare şi care sunt în mod inevitabil de fertilităţi diferite, adică, pentru întrebuinţarea aceleiaşi munci, dau un produs diferit. Este clar că orice societate omenească, dacă ar exista nu doar pământ nelimitat, ci pământ nelimitat pentru fiecare „tip“ de fertilitate, ar cultiva doar pământul cel mai fertil dintre toate şi s-ar hrăni cu un minimum de muncă.
„La limită“, dacă ar exista un pământ atât de fertil încât să dea roade fără muncă pentru oricâţi oameni ar fi de hrănit, aceştia ar putea trăi cu gura căscată la picioarele unor copaci aproape miraculoşi: munca s-ar reduce la aceea a muşchilor care pun în mişcare mandibulele. Nimănui nu i-ar trece prin minte să instituie monopoluri asupra pământului şi să se ostenească să ridice o împrejmuire în jurul copacului de la care mănâncă.
În cazul mai plauzibil al terenurilor A, B, C, D cu productivitate crescătoare la un efort de muncă egal, dacă din fiecare ar exista în cantitate, în întindere nelimitată, comunitatea ar lucra doar pe terenurile de tip D, care dau un rod cvadruplu la aceeaşi trudă a muncii. Cum grâul ce trebuie recoltat este în raport cu numărul membrilor societăţii, este clar că aceasta, putând găsi teren D oricât de mult doreşte, va lucra a patra parte din timpul pe care l-ar petrece desţelenind terenuri de tip A, care oferă produsul minim.
Oricum, înmulţindu-se oamenii — şi, dacă vreţi, apetitul lor —, atâta timp cât pământul nu este limitat, adică monopolizat, prima soluţie evidentă nu este de a obţine mai mult rod de pe acelaşi teren, ci de a ocupa un alt teren.
Pe Marx îl interesează să examineze acest fenomen în epoca şi în mediul capitalist modern, adică în ipoteza în care cel ce munceşte nu dispune de produs, nici în mod individual, nici în mod colectiv, ci primeşte o anumită sumă de la „întreprinderea agricolă“, prestând în schimb o anumită cantitate de timp de muncă.
În prima formă, o astfel de economie îşi asigură extinderea prin introducerea în cultură a unor noi terenuri. Foarte curând, din punct de vedere istoric, tot pământul disponibil va fi fost ocupat, iar dacă se va dori mai mult grâu pentru a hrăni mai multe guri, nu se va putea face altceva decât să se obţină o producţie mai mare de pe pământul deja cultivat: acest lucru urmează să fie examinat în cea de-a doua formă.
În prima formă am demonstrat că, schimbul de mărfuri desfăşurându-se conform legii echivalentelor, producţia agricolă fiind organizată capitalist cu întreprinzători agricoli sau arendaşi, iar ţăranii fiind doar salariaţi, şi plecând de la ipoteza că tot pământul, semănat sau nesemănat, este deja obiect al proprietăţii private, dat fiind că există terenuri de fertilităţi diferite, se generează renta diferenţială, pe măsură ce se trece de la terenul mai puţin fertil A la cele mai bune B, C, D.
Legile stabilite spun că preţul de producţie, sau cel regulator, al grâului calculat pentru terenul cel mai puţin fertil A determină preţul de vânzare al întregului grâu. A rămâne fără rentă, celelalte trei terenuri au rente succesiv crescătoare.
Analizele detaliate ale diferitelor cazuri — adică fie că sunt introduse în cultură succesiv terenuri mai bune sau mai proaste, fie în ordine alternantă — arată cum cauza „fertilitate diferită“ generează efectul „rentă diferită“.
Care este relaţia dintre cauză şi efect? Cea mai simplă ar fi proporţionalitatea; dacă se dublează fertilitatea, se dublează renta. Dar tabloul fundamental, Tabelul I al lui Marx, pe care se sprijină întreaga construcţie, arată că forma acestei legi este cu totul alta. Cele patru terenuri dau produsul de 1, 2, 3, 4 în măsuri de grâu. Rentele nu sunt 1, 2, 3, 4 sau valori proporţionale, ci 0 şilingi, 60 de şilingi, 120 de şilingi, 180 de şilingi, adică pot fi reprezentate prin numerele zero, unu, doi, trei. Faţă de, repetăm, unu, doi, trei, patru. Întocmai: această mică regulă nu este proporţională, ci diferenţială. Ce înseamnă aceasta? Să presupunem că ştiu renta (de 60 de şilingi) a terenului 2 (B) şi mă întreb care este cea a terenului 3 (C). Dacă raţionez că ea trebuie să crească, în raport cu 60 de şilingi, conform produsului care este 3 în loc de 2, voi spune că renta lui C este de 90 de şilingi. Voi fi spus atunci o gogomănie: faptul nu este nici nou, nici grav pentru niciunul dintre noi. Dar o voi fi spus în sens social în favoarea proprietarului funciar burghez; voi fi păcălit politic propriul meu partid revoluţionar. Iată răul.
Trebuie deci să raţionăm altfel şi să spunem: creşterea rentei de la B la C depinde de creşterea fertilităţii de la B la C, aşa cum se întâmpla cu creşterea rentei de la A, terenul de bază, la B. B faţă de A câştigă o măsură de fertilitate, şi tot aşa face şi C faţă de B. Acum, dacă B faţă de A câştigă o rentă de 60 de şilingi, la fel trebuie să facă şi C faţă de B. Atunci 60 plus 60 face 120, iar nu 90. Ce prost am fost! Şi ce şmecher e rentierul!
Altfel spus: nu este adevărat că renta creşte odată cu fertilitatea, ci diferenţa dintre două rente este în raport cu diferenţa dintre cele două fertilităţi.
Acest principiu al rentei diferenţiale este acelaşi cu cel stabilit de Galilei pentru relativitatea mişcărilor uniforme. El nu a mai spus că distanţele parcurse de mobil faţă de un punct fix sunt proporţionale cu timpii deplasării sale, ci că distanţele dintre două poziţii succesive sunt în proporţie cu diferenţele dintre timpii măsuraţi în cele două poziţii. Nu este acelaşi lucru.
Algebraicianul exprimă prima lege prin s (spaţiu) egal cu v (viteza constantă) înmulţit cu t (timp). De la Newton-Leibniz încoace, cel care foloseşte instrumentul comod al calculului infinitezimal (care se raportează la primitiva piatră dură ascuţită la fel ca aparatul de ras electric: pentru a o mânui pe cea de-a doua este nevoie de un Figaro-geniu, în timp ce primul este pentru orice prost ca noi) [1] spune în schimb: delta s (diferenţiala spaţiului) egal cu v (viteza constantă) înmulţit cu delta t (diferenţiala timpului).
Legea lui Marx: diferenţiala rentei este egală cu o constantă înmulţită cu diferenţiala fertilităţii.
Un mic pas înainte?! Era mai lesne să cunoaştem renta absolută şi nu diferenţiala ei?! Mai uşor? Nu suntem la şcoală, la naiba, ci în lupta istorică. Acel pas făcut de Galilei fundamentează doctrina tuturor mişcărilor, chiar şi la viteze neuniforme, şi odată cu ea fizica modernă, ştiinţă a epocii uneltei şi a motorului mecanic. Pe această bază, Marx reuşeşte să treacă la cea de-a doua formă, adică să admită că acel capital, constant în prima, variază; că preţul de producţie regulator, constant în prima, variază la rândul său, lucru pe care urmează să-l vedem. El oferă astfel legile pentru studiul formei economice capitaliste, agrare şi ne-agrare (ar spune ei acum), contemporane cu el şi viitoare; demască subreta concurenţă şi oferă teoria exhaustivă a tiranului monopol; îi ia cuvântul şi rostul oricărui corector bufon, de la naşterea capitalismului până la instaurarea comunismului mie la mie.
Nu vom părăsi această zăbovire asupra filozofiei rentei diferenţiale fără o aplicare a numitei legi a lui Marx la exemplul nostru, actualizat cu date concrete de astăzi. În tabelul publicat de noi în numărul precedent, terenul C producea 7 chintale, iar D 7,75 chintale. Ştiind că renta lui C este de 16.000 de lire la hectar, mă întreb care este renta lui D. Dacă, din neatenţie, aş face proporţia, aş găsi că renta lui D este de 17.700 de lire (regula de trei simplă dă, într-adevăr, 16.000 × 7,75 : 7 = 17.700).
Trebuie în schimb să aflu mai întâi fertilitatea lui A, terenul de bază cu rentă zero, care este de 5 chintale. Atunci voi spune că diferenţa de fertilitate pentru terenul C este 7 - 5, adică 2, în timp ce pentru D este 7,75 - 5, adică 2,75. Prin urmare, diferenţei de rentă dintre A şi C, care este de 16.000 (minus zero), îi corespunde o diferenţă de rentă între A şi D, socotind, evident, 8.000 de lire pentru fiecare chintal în plus. Dar acea diferenţă de fertilitate este de 2,75 în loc de 2; celor 0,75 chintale în plus le corespund 6.000 de lire. Aceasta este creşterea rentei trecând de la C la D; prin urmare, acest teren aduce 22.000, aşa cum se arată în tabel, şi nu 17.700. Proprietarul funciar băgase în buzunar nu mai puţin de 4.300 de lire, pe an şi pe hectar. Treabă de birou agricol al PCI.
Puteam, de asemenea, să pornesc de la datele lui B, care sunt 6,50 chintale şi o rentă de 12.000 de lire. C câştigă faţă de B o jumătate de chintal şi 4.000 de lire, adică 8.000 pe chintal. D, câştigând alte 0,75 chintale, creşte, cum s-a spus, cu 6.000 şi trece de la 16.000 la 22.000.
Cifrele absolute îi conduc pe căutătorii adevărului în regiunile înalte ale conştiinţei şi ale spiritului, singurul şi nepieritorul lăcaş al valorilor absolute.
Noi, în schimb, credem doar în diferenţiale şi doar pe baza lor facem ştiinţă. Ele ne conduc la constatarea escrocherilor din realitate.
Mulţi cititori urmăresc cu răbdare aceste deducţii şi dezvoltări şi fac tot posibilul pentru a se adapta la evoluţiile dintre aritmetică, literatura de partid, istorie şi chiar filozofie. Cu toate acestea, par să ne întrebe: dar la politică când se ajunge? La atitudinea ce trebuie adoptată faţă de diferitele pături ale satului, la evaluarea socială şi politică nu doar a proprietarilor, arendaşilor şi zilierilor, ci şi a micilor cultivatori şi dijmaşi, a micilor proprietari, la efectul aspiraţiilor şi revendicărilor lor, al presiunii lor colective, la probabilitatea ca ei să fie destul de buni încât să ne dea o mână de ajutor?
Împotriva acestor nerăbdări, care ne copleşesc din timpuri imemoriale de la o înălţime egală cu cea a Olimpului de unde tuna Jupiter (şi împotriva cărora, în adevăr, ne zbatem în zadar, căzând mereu cu fundul de pământ, nu mai puţin decât Capaneu sau Prometeu), am aruncat într-un număr precedent un bolovan deloc de neglijat, adunat de pe glia-mamă, probabil de pe terenul A. Era un fragment din Marx; merită să-l repetăm:
„Întreaga critică a micii proprietăţi funciare [şi vă promitem despre ea tot răul posibil] se reduce în ultimă instanţă la critica proprietăţii private [şi a solului, şi a produselor sale], ca limită şi piedică pentru agricultură... Fireşte [este a doua oară când ne plângem Maestrului că toate acestea decurg destul de puţin natural, în vremurile astea tulburi] că aici facem în ambele cazuri abstracţie [treacă-meargă franţuzismul, dat fiind că este un latinism: originalul spune desigur vernachlässigen, cuvânt frumos pe care am dori să-l traducem după sunet: îl abandonăm zeflemelei] de considerente politice secundare“.
Vă mai amintiţi ce adăuga textul?
„Această limită, această piedică pe care orice proprietate privată asupra pământului o pune producţiei agricole şi cultivării, menţinerii şi ameliorării raţionale a pământului se manifestă şi într-un caz şi în celălalt, dar sub forme diferite [e adevărat, domnilor activişti: condiţiile din diferitele ţări, situaţiile conjuncturale succesive, raporturile concrete de forţe politice, da, desigur, e-n regulă...], iar în disputa pe tema formelor specifice ale acestui inconvenient se pierde din vedere tocmai principala lui cauză“ [inconvenientul proprietăţii].
Acum ridicăm un alt bolovan, încercând să-l aruncăm în sus împotriva burtosului Jupiter-Tecoppa [2] al politicianismului. Lenin este cel care scrie, la sfârşitul anului 1907, după înfrângerea revoluţiei, despre programul agrar al partidului.
„Un mare neajuns al aproape întregii prese social-democrate în problema programului agrar în general... îl constituie faptul că considerentele practice precumpănesc asupra celor teoretice, iar cele politice asupra celor economice“.
Lenin? Da, chiar Lenin. Dar Lenin nu era oare cel care, acela ce... Da, se vede că vă hrăniţi cunoştinţele despre Lenin (ca şi despre Marx) din surse de calibrul reportajelor despre procesul Muto. [3] Vom avea răgazul să explicăm cum pune problema Lenin, un ortodox îndărătnic mai rău ca noi. Iată, oricum, că Lenin vă scuză.
„Pentru cei mai mulţi dintre noi constituie, desigur, o scuză faptul că problema agrară în cadrul revoluţiei a fost discutată de noi în condiţiile unei munci de partid extrem de încordate: mai întâi după 9 ianuarie 1905 [masacrul de la Palatul de Iarnă], cu câteva luni înainte de explozie [insurecţia] («Congresul al III-lea al P.M.S.D.R.» bolşevic de la Londra din primăvara anului 1905 şi conferinţa simultană a menşevicilor la Geneva), apoi a doua zi după insurecţia din decembrie, iar apoi în ajunul Dumei I [aprilie 1906] la Stockholm“.
Dar noi, după ce anume ne aflăm şi în ajunul a ce? Ce istorie trăim? Nu cumva ne aflăm imediat după culcarea lui Ugo cu Anna Maria, în ajunul bieniului Mario-Clara? [4] Să facem, aşadar, cum a spus Lenin.
„Dar acest neajuns [neajuns, traducătorilor, sau o gogomănie de proporţii?] trebuie, în orice caz, remediat acum, îndeosebi analiza laturii teoretice a problemei... este cât se poate de necesară“.
Aliniaţi-vă fără să mormăiţi pentru noua etapă a acestui parcurs chinuit.
Textul lui Marx evidenţiază, înainte de a trece la evaluarea cantitativă, caracterul istoric al trecerii de la forma I la forma II a rentei diferenţiale şi complicaţia sporită cu care ne confruntăm atunci când produsul suplimentar, devenit necesar pentru traiul populaţiei, nu mai este căutat pe noi pământuri introduse în cultură, ci în îmbunătăţiri realizate pe pământurile deja cultivate, prin aportul de muncă şi capital suplimentare.
Foarte veche este dezbaterea dintre agronomi şi economişti cu privire la perspectiva extinderii producţiei agricole. Unii au exagerat efectele fenomenului de exploatare a pământurilor virgine, adică epuizarea treptată a fertilităţii solurilor, care în primii ani sunt bogate într-un chimism organic secular, pe care apoi îl pierd odată cu recoltele — ceilalţi au exagerat transpunând concluziile tehnicii industriale privind posibilitatea nelimitată de a produce articole manufacturate prin noi instalaţii (lucru a cărui limită fizică şi socială ar trebui, dimpotrivă, căutată şi ea) şi au susţinut că se poate plasa fără probleme orice masă de capital pe un teren delimitat. Marx aminteşte cu un zâmbet că
„«Edinburgh Review» i-a obiectat lui Richard Jones că nu poate fi hrănită întreaga Anglie prin cultivarea Soho Squareului“.
Este vorba despre piaţa principală a faimosului cartier londonez de joasă speţă Soho; unde îşi găsesc adăpost chinezi şi, cum este şi firesc, italieni.
Vom reveni asupra acestui aspect, pasajul fiind fundamental:
„Dacă se consideră că acesta este dezavantajul particular al agriculturii, atunci tocmai contrarul este valabil“.
Deocamdată, Marx nu rezolvă chestiunea „productivităţii“ capitalurilor succesive care, în forma II, sunt aplicate pe acelaşi pământ. De exemplu, pe terenul C din seria de bază, cu un capital de 50 de şilingi se obţin 3 măsuri de grâu şi o rentă de 120 de şilingi. Ce se va întâmpla dacă capitalul investit în teren se dublează şi devine 100 de şilingi? Dacă se dublează produsul, adică dacă a doua sumă de 50 de şilingi de capital-muncă oferă tot 3 măsuri, se vor obţine 6, dar dacă productivitatea este descrescătoare, s-ar putea obţine 3 + 2, adică 5, iar dacă este crescătoare, 3 + 4, adică 7.
În plus, se poate întâmpla ca preţul de producţie să rămână constant, ceea ce înseamnă că există întotdeauna un teren A de tipul cel mai steril, dar se poate întâmpla şi ca, prin îmbunătăţirea terenului A, preţul regulator să scadă, sau, prin desţelenirea unui teren şi mai prost, preţul să crească.
Marx va discuta, aşadar, trei cazuri de preţ de producţie: Primul: constant; Al doilea: descrescător; Al treilea: crescător.
Pentru fiecare dintre aceste trei cazuri există trei variante, în funcţie de efectul pe care îl au investiţiile succesive de capital: adică productivitate constantă, descrescătoare, crescătoare. În unele cazuri, pentru a verifica dacă renta poate tinde spre eliminare — aşa cum alţi economişti au crezut că se obţine printr-o investiţie masivă de capital de întreprindere în pământ —, se presupune, de asemenea, că intră în scenă un teren şi mai puţin productiv decât A.
Este cazul să abordăm cu sobrietate această masă de cifre. Trebuie să înţelegem care este teza lui Marx: odată cu dezvoltarea modului de producţie capitalist şi cu investirea unui capital mai mare în pământ — singurul mijloc de a spori produsul în raport cu creşterea populaţiei —, renta tinde să crească, atât ca masă totală, cât şi ca medie pe unitatea de suprafaţă, uneori într-un raport mai mare decât cel al capitalului (şi al profitului său), rareori într-un ritm mai lent decât acesta.
Dar mai întâi se cuvine să expunem câteva concepte generale ale lui Marx în această privinţă.
Investind obişnuiţii 50 de şilingi de capital pe patru suprafeţe diferite, adică în total 200 de şilingi, am văzut că se obţine un profit de 40 şi o rentă de 360. [5] Acum este evident că acest supraprofit de 360 stors din muncă (care a mărit cu 150% preţul pâinii în raport cu cel al produselor industriale; fiind acoperite în ambele cazuri, pe seama muncii salariate, orice dobândă normală la capital şi profitul normal de întreprinzător), acest supraprofit de 360 ar proveni, aşadar, de pe un singur ar, dacă, de exemplu, pe terenul D, pe lângă primii 50 de şilingi (care au dat 4 măsuri), s-ar mai investi alţi 50 (obţinându-se 3 măsuri), apoi alţi 50 (obţinându-se alte 2 măsuri) şi, în sfârşit, ultimii 50 (pe care să merite să-i investeşti la rata medie a profitului, obţinând o ultimă măsură). Cele 4 + 3 + 2 + 1 = 10 măsuri cu productivitate descrescătoare, dar la preţul constant de 60 de şilingi, dau faimosul produs de 600, din care, scăzând cei 200 de şilingi de capital şi cei 40 de şilingi de profit, rezultă tot supraprofitul de 360, obţinut înainte de pe patru ari diferiţi. În timp ce D aducea înainte 180 pe ar, astăzi aduce dublu.
„Profiturile suplimentare şi diferitele rate ale profitului suplimentar la diferite părţi de valoare ale capitalului se formează la fel în ambele cazuri. Renta nu este însă decât o formă a acestui profit suplimentar, care constituie substanţa lui. În orice caz însă, a doua metodă prezintă dificultăţi în ceea ce priveşte transformarea profitului suplimentar în rentă, în ceea ce priveşte această schimbare de formă care implică trecerea profiturilor suplimentare de la fermierul capitalist la proprietarul pământului. Iată de ce fermierii din Anglia se opun atât de înverşunat unei statistici agricole oficiale. Iată de ce între fermieri şi proprietarii funciari se duce lupta pentru stabilirea rezultatelor reale ale investiţiilor lor de capital. Este vorba de faptul că renta se stabileşte în momentul arendării terenurilor, iar după aceea profiturile suplimentare rezultate din investiţiile succesive de capital sunt încasate, până în momentul când expiră contractul de arendă, de către fermier. De aici lupta fermierilor pentru contracte de arendă pe termen lung şi, invers, creşterea numărului contractelor reziliabile în fiecare an, creştere datorată preponderenţei landlorzilor“.
În această chestiune se întâlnesc cele două concepţii: cea a teoriei burgheze a capitalului, care consideră investiţia drept o „imobilizare“ în pământul-patrimoniu, şi cea marxistă, care consideră drept capital întrebuinţat în producţia agricolă cel care se cheltuieşte an de an pe muncă şi materii prime, precum şi pe simpla uzură a instalaţiilor fixe (care pot fi case de fermieri, canale de apă etc.).
Atunci când îmbunătăţirea nu constă doar în cheltuieli de exploatare mai intense (seminţe, îngrăşăminte, inventar mobil, cum ar fi animalele şi maşinile din proprietatea întreprinderii, bani avansaţi pentru salarii etc.), cheltuieli care reapar toate în produsul anual, ci în lucrări care rămân pe teren, ea ar trebui făcută pe cheltuiala proprietarului. Când însă le face arendaşul cu scopul de a obţine un câştig mai mare, în perioada de arendare convenită, el trebuie să ţină seama că la sfârşit nu le mai poate retrage, iar în calculele sale, masa de supraprofituri diferenţiale crescătoare trebuie să depăşească acest avans pierdut, plus dobânzile aferente. Există, într-adevăr, contracte de îmbunătăţire în care o arendă mai mică cerută compensează renta funciară mărită pe care o va putea aduce pământul respectiv, datorită fertilităţii sporite, la expirarea arendării, într-un nou contract.
Prin urmare, Marx ne îndeamnă să ne oprim asupra a două puncte. Primul, pe care l-am menţionat deja, este derivarea istorică a formei II (pământ ocupat în întregime) din prima formă (pământ în curs de ocupare şi desţelenire). Al doilea punct este că, în plină dezvoltare a formei II — care atrage pe acelaşi pământ social, de acum imposibil de mărit din punct de vedere metric, părţi mai mari din capitalul social pentru a spori produsul —, intră în joc repartizarea capitalului între micii, medii şi marii întreprinzători. Şi în manufactură, volumul întreprinderii este un element de variaţie a ratei profitului: cea medie, calculată pe baza sumei tuturor capitalurilor (indiferent pe numele cui sunt înregistrate), corespunde unui anumit „minim de afaceri“ cu un „minim de capital“. Acum,
„capitalul care depăşeşte această medie poate da supraprofit; capitalul care este sub medie nu dă nici profit mijlociu“.
Această teoremă, enunţată aici în mod drastic, reflectă întregul tablou economic capitalist.
Se reafirmă aici că din aceste motive
„modul de producţie capitalist pătrunde în agricultură numai în mod lent şi inegal“.
În Anglia însăşi supravieţuieşte agricultura parcelară.
„Este adevărat, de pildă, că ţăranul depune multă muncă pe mica lui parcelă, această muncă însă este izolată şi lipsită de condiţiile obiective, atât sociale cât şi materiale, ale productivităţii“.
Micul proprietar (întreprinzător al propriei sale persoane) lucrează sub profit şi acoperă diferenţa prin ore de trudă în plus.
„Consecinţa acestui fapt este că fermierii cu adevărat capitalişti pot să-şi însuşească o parte din profitul suplimentar, ceea ce nu ar fi posibil..., dacă modul de producţie capitalist ar fi uniform dezvoltat atât în agricultură, cât şi în industrie“.
Această poziţie este remarcabilă deoarece nu doar această egalizare a activităţii şi a productivităţii între produsele agricole şi cele industriale este imposibilă pentru capitalism (lucru care se vede mai bine atunci când se analizează renta absolută, negată de Ricardo), ci şi exacerbarea producţiei industriale spre limitele sale şi concentrarea capitalurilor acumulate declanşează supraprofitul în toate domeniile economiei, în ciuda scăderii ratei medii a profitului.
Marx se eliberează aici de incertitudinea privind transformarea integrală a supraprofitului agrar în rentă funciară: cel dintâi este cel care contează.
„Vom analiza în primul rând numai formarea profitului suplimentar..., fără a lua însă în considerare condiţiile în care poate avea loc transformarea profitului suplimentar în rentă funciară“.
Prin urmare, în numeroasele tabele, întregul supraprofit din forma II este tratat ca rentă diferenţială.
Aici revine la suprafaţă spinoasa problemă a unităţilor de măsură. Această parte a manuscriselor lui Marx era în stadiu de schiţă şi autorului i-a lipsit timpul pentru a reordona diferitele tabele. După ce le-a reprodus pe cele ale formei II, şi în special în cel de-al treilea caz, Engels a constatat că exista o eroare materială de calcul care, odată rectificată, a dus nu la modificarea deducţiei generale, ci la atribuirea unei producţii practic de neconceput pentru acele terenuri. Prin urmare, Engels a refăcut cele 14 tabele ale lui Marx cu unităţi de măsură modificate şi prezintă tabelele de la XI la XXIV nu doar corectate, ci confirmând pe deplin teoria originală.
Trecând, poate la o mare distanţă de timp, de la forma I la forma II, Marx, într-adevăr, nu mai foloseşte şilingii, ci lirele sterline, ceea ce nu schimbă nimic (o liră sterlină valorează 20 de şilingi). În plus, din titluri se înţelege că unităţile de suprafaţă nu sunt ari (abia 100 mp), ci arpenţi (pe filieră franceză?), fiecare având mulţi ari.
Engels adoptă ca unitate de capacitate bushelul (boisseaux) raportat la arpent şi, aşa cum am făcut noi în articolul precedent, reduce diferenţele de productivitate fixând 10, 12, 14, 16, 18 unităţi de produs la preţul de pornire de 6 şilingi. Fiecare unitate de circa 4 litri şi jumătate, şi prin urmare 3,7 kg, valorează în lire italiene de astăzi 210 lire: ceea ce dă 5.500 de lire pe chintal, preţ moderat dar corespunzător, dată fiind creşterea istorică a preţului real.
Tabelul de bază, care ar corespunde analizei din prima formă, cuprinde acum 5 terenuri: A, B, C, D, E. În fiecare dintre ele, capitalul întrebuinţat este de 50 de şilingi, profitul la 20%, adică 10 şilingi, şi prin urmare preţul de producţie este de 60. Terenul A, care nu aduce rentă, produce 10 busheli (staie) de grâu care, vânduţi la preţul de 6 şilingi, dau aceeaşi sumă de 60 de şilingi: nu mai rămâne niciun supraprofit sau rentă (de notat că textul francez din ed. Costes tipăreşte o singură dată antetul şi greşeşte punând l.st. (lire sterline) în loc de sh. (şilingi). În plus, spune rapport în loc de produit (produs) când îl exprimă în bani).
Aşadar, în acest tabel de bază, XI din text, cele 5 terenuri dau aceleaşi cheltuieli de producţie de 60 de şilingi, produsul creşte de la 10 la 12, 14, 16, 18 busheli (staie) de grâu; de la 60 la 72, 84, 96, 108 şilingi; iar renta, conform relaţiei diferenţiale ilustrate, creşte de la 0 la 12, 24, 36, 48 de şilingi.
Capitalul total este de 250, profitul de 50, cheltuielile de producţie de 300, produsul total de 70 de busheli (staie) care, la preţul de 6 şilingi, dau 420 de şilingi: renta totală este de 120 de şilingi.
În tabelul de bază al lui Marx se obţinea, pentru patru terenuri, faţă de un capital de 200 şi o cheltuială de 240, o rentă de 360. În tabelul prezentat de noi, capitalul era de 128.000 faţă de o rentă de 50.000: raportul nu este departe de cel al lui Engels.
Oricum, să ne bazăm pe cifrele lui Engels. Pe cinci arpenţi de fertilitate diferită, cu o cheltuială de producţie de 300 (capital plus profit), s-a obţinut o rentă de 120.
Acum, problema este următoarea: dacă capitalul industrial se revarsă într-o măsură mai mare în întreprinderea agricolă, va comprima el renta? Va reuşi să înghită supraprofitul?
Prin urmare, Marx presupune că pe toate sau pe unele dintre terenuri se dublează capitalul investit.
Primul caz va fi: preţ de vânzare constant; productivitate constantă.
Aceasta înseamnă că pe fiecare dintre cele cinci terenuri se investesc nu 60, ci 120 şi că pentru fiecare se dublează numărul de busheli de grâu recoltaţi. Cazul este simplu: totul se dublează, inclusiv renta. Capital 500, profit 100, rentă 240.
Este uşor de constatat că preţul de producţie regulator este întotdeauna acelaşi. Este adevărat că terenul A îmbunătăţit a produs nu 10, ci 20 de busheli, dar tocmai capitalul investit a fost nu de 50, ci de 100, profitul nu de 10, ci de 20, prin urmare cei 20 de busheli pentru 120 de şilingi dau tot un preţ de bază de 6 şilingi pe bushel.
Preţul de bază rămâne acelaşi chiar dacă pe A nu se face noua investiţie, ci doar pe celelalte patru. Dacă prin urmare vrem să studiem productivitatea nu constantă, ci descrescătoare, vom lăsa terenul A aşa cum era şi vom investi noul aport de 50 de şilingi pe B, C, D, E.
Acum se poate presupune că productivitatea celei de-a doua investiţii este descrescătoare şi egală cu două treimi din cea iniţială. A aduce tot cei 10 busheli ai săi, B merge de la 12 la 20 şi aşa mai departe. Desfăşurarea tabelului arată că renta a rămas aceeaşi, de 120 de şilingi, deşi cu 20 de busheli şi 120 de şilingi, B acoperă doar capitalul şi profitul şi ajunge şi el, ca şi A, la o rentă zero.
Dacă apoi B trebuie să mai aducă totuşi o oarecare rentă, atunci productivitatea va trebui să scadă mai puţin brusc, adică doar la trei sferturi. Cu acelaşi capital, renta urcă la 150, deci este mai mare de 120. Dacă, în sfârşit, în a treia variantă a primului caz, productivitatea creşte, adică a doua plasare de capital aduce cinci sferturi, fără a face calcule, oricine va înţelege că renta creşte considerabil: 330 în loc de 120, capitalul crescând de la 250 la 450.
Prin urmare, atâta timp cât preţul grâului nu se schimbă, atragerea de capital mobil pe pământ pentru a spori producţia nu afectează niciodată renta, nici măcar atunci când productivitatea aporturilor următoare este descrescătoare (ceea ce ar corespunde ipotezei unei tehnici agricole deja foarte avansate). Dacă apoi productivitatea este constantă sau crescătoare, renta funciară înregistrează o creştere puternică.
Să remarcăm acest lucru: înainte de această invazie avidă a capitalului pe pământ, renta medie pe arpent era de 24 (cea maximă pe D fiind de 48). În prima variantă, media a ajuns la 48. În cea de-a doua la 24 şi la 30, în cea de-a treia la 66. În niciun caz proprietarul funciar nu a dat înapoi din cauza venirii capitaliştilor.
Desigur, economiştii industriali răspundeau: de acord, dar dacă investiţiile noastre masive determină (aşa cum se întâmplă în manufactură, unde marfa mai ieftină le elimină pe celelalte) scăderea preţului de producţie regulator, atunci veţi vedea că renta va scădea.
Ei bine, ei trişau. Capitalismul nu aduce decât foamete; deşi şi aceasta ar fi trebuit să apară, dacă productivitatea generală a muncii trebuia să crească.
Judecătorul de instrucţie Marx, prin intermediul substitutului Engels, îi supune unui interogatoriu de gradul trei.
Aşadar, cel de-al doilea caz al formei II, conform programului. Preţul de producţie scade. Pentru a realiza acest lucru, se scoate din calcul terenul cel mai prost A, care îl menţine ridicat, şi se dublează aportul de capital pe B, C, D, E. Fie productivitatea rămâne aceeaşi, fie scade, fie creşte. Dacă rămâne aceeaşi, vom avea 24, 28, 32, 36 de busheli de produs.
B, devenind cel mai prost teren, trebuie să regleze preţul. Cheltuială 120, busheli 24, preţ unitar 5 şi nu 6 şilingi ca înainte.
Toţi bushelii produşi — breviter [pe scurt] — sunt acum 120. Aceştia aduc 600 de şilingi. Cheltuiala este de 480, renta globală de 120. Caramba, ce greu moare! N-a făcut niciun pas înapoi.
Desigur, rânjeşte acum avocăţelul cel sordid (solicitor) care se ocupă de afacerile fermierilor (farmers): aţi presupus productivitatea ca fiind constantă. Dar dacă ea scade, renta se prăbuşeşte.
Prin urmare, Engels presupune că noul aport are o productivitate de trei sferturi din primul şi că tot B oferă renta zero. Dar aici tipografia franceză îi joacă o festă urâtă: tipăreşte tabelul XVII cu un preţ mărit! L-a încurcat cu cel oferit la numărul XX (ce haz va fi când vom vedea traducerea italiană: să fie oare poetul şi cavalerul Monti, „marele traducător al traducătorilor lui Homer“?). [6] Dacă B, cu cheltuiala obişnuită de 120, trebuie să dea doar 12 + 9, adică 21 de busheli, fiecare bushel trebuie să coste 120:21 şilingi, adică 5,7. Deci mai puţin de 6. Acum, toţi bushelii sunt în număr de 105 şi valorează 600 de şilingi: cheltuială 480, rentă 120. Să trăsnească spingarda! [7]
Dacă daţi peste el, corectaţi acel 5 şi 3/7 din traducerea franceză în 5,7.
Desigur, nicio speranţă pentru avocăţel (solicitor) dacă productivitatea, în schimb, creşte: a treia variantă a celui de-al doilea caz, tabelul XVIII engelsian, unde ar trebui citit tabelul prost tipărit la numărul XXI. Productivitate de o dată şi jumătate, preţ de doar 4 şi 4/5, rentă dublă: 240!
Rămâne apoi cel de-al treilea caz; ca, deşi s-au investit mari capitaluri în agricultură, fertilizarea pământului de către donjuanescul, dar semisterilul jupân Capital să fi fost înfrântă în mod răsunător de fecundarea proletară din rândul oamenilor; iar preţul grâului să crească. Ni se pare că atunci este inutil să mai facem calcule şi sunt suficiente rezultatele răbdătorului Engels, cu singura condiţie ca diferiţii încurcă-lume să le lase la locul lor.
Aşadar, preţul creşte: de la 6 şilingi la 8. Productivitatea trebuie să fie constantă.
Aici, în locul tabelului XIX, se află unul care ar trebui de fapt să stea la tabelul XXII. Tabelul adevărat lipseşte: refăcut, el arată că renta urcă, aşa cum era de prevăzut, la 240.
Dar dacă productivitatea scade? Nicio teamă. Aici trebuie reluat acel tabel XXII rătăcit. Preţ 8, productivitate înjumătăţită faţă de primul aport: rentă totală 240.
Iar dacă productivitatea creşte, este valabil tabelul XVII, dacă ar fi mutat cu totul sub numărul XXI. Chiar şi reducând la jumătate produsul primei investiţii (lucru necesar pentru a-l menţine pe A la o rentă zero), renta a urcat la 240.
Aceleaşi trei cazuri sunt apoi discutate introducând un teren a (mic), care îl precede pe A fiind mai puţin fertil şi reglând preţul, şi aducând tabelul XIX la locul său XXII, cu preţul de 7 şi jumătate şi renta de 450. Dacă productivitatea scade (XXIII), se obţine tot 380, iar dacă creşte (XXIV), 580.
După ce a făcut această ditamai munca, Friedrich poate concluziona: v-am studiat 13 cazuri posibile: renta nu s-a clătinat niciodată. În cinci cazuri, unui capital dublu i-a corespuns o rentă dublă. În patru cazuri, renta a crescut mai mult decât dublu. Într-un caz, creşte, dar mai puţin decât dublu. În trei cazuri rămâne fixă la 120, dar acestea sunt cele în care A a fost eliminat, fiind prin urmare 4 arpenţi şi nu 5, iar renta pe unitatea de suprafaţă creşte de la 24 la 30 de şilingi.
Pe terenul A, care nu mai este de folos, puneţi sediul Confederaţiei Industriei.
Să remarcăm în sfârşit: în toate micile tabele ale lui Marx şi Engels este respectată, chiar şi în forma II, legea generală a rentei diferenţiale: delta-produs înmulţit cu preţul unitar al produsului respectiv este egal cu delta-rentă. Salturile sunt din doi în doi busheli pentru fertilitate şi din 12 în 12 şilingi. Saltul variază de la tabel la tabel (4 busheli, 3 busheli, 5 busheli etc.) şi preţul regulator variază, dar salturile rentei de la un teren la altul rămân egale.
După atâtea cifre pe care am căutat să le condensăm în pastile, concluzia, pentru a fi digerabilă, ar trebui să fie una simplă.
Marx spune în mod tăios:
„Din punctul de vedere al modului de producţie capitalist are loc întotdeauna o scumpire relativă a produselor, dacă pentru a obţine acelaşi produs trebuie să se facă o cheltuială...“.
„Creşterea preţului de producţie general... nu constituie numai cauza urcării rentei diferenţiale, ci însăşi existenţa rentei diferenţiale ca atare este totodată cauza urcării anticipate şi mai rapide a preţului de producţie general, pentru a se asigura astfel oferta sporită, devenită necesară, a unui produs“.
Mai popularul (absit iniuria verbo) [8] Friedrich Engels concluzionează astfel între paranteze pătrate:
„Cu cât se investeşte mai mult capital în pământ, cu cât într-o ţară agricultura şi în genere civilizaţia este mai dezvoltată, cu atât renta este mai mare, atât renta la acru, cât şi suma totală a rentei, cu atât mai mare este tributul pe care societatea îl plăteşte marilor proprietari funciari sub forma profitului suplimentar — atâta timp cât toate categoriile de pământ, deja cultivate, îşi menţin capacitatea de a concura“.
După Engels, această lege explică virulenţa clasei proprietarilor funciari, dar explică şi de ce această vitalitate se stinge încetul cu încetul. Fenomenul se datorează, conform lui Engels, desţelenirii pampasurilor, stepelor, a pământurilor virgine din imensele continente extraeuropene şi puterii formidabile atinse de mijloacele de transport. Toate acestea sunt suficiente, potrivit lui Engels, pentru a ruina marea proprietate funciară din Europa, „şi mica proprietate funciară“ pe deasupra.
Preţul grâului autohton este frânat, dacă nu chiar redus, de preţul la care poate fi importat de peste Ocean. De aici lupta pentru taxe vamale a marilor proprietari agrari englezi, italieni, baltici, în perioade diferite.
Dar prin formidabila revoluţie capitalistă din Rusia, India şi China, în forme istorice diferite, directiva foamei este restabilită. Nu contează compoziţia demografică a claselor agrare. Contează legea caracterului diferenţial al rentelor şi a creşterii preţului general în societatea internaţională, care se îndreaptă spre a fi ţesută într-un singur mercantilism.
Statul capitalist rus nu mai tânjeşte acum să exporte grâul de Taganrog pentru macaroanele noastre sărace, ci vrea să exporte produse industriale; şi şi-a văzut prăbuşindu-se exporturile din lipsă de grâu promis Angliei între 1952 şi 1953. Albi şi galbeni cresc înfricoşător ca număr, iar masa de produse agricole necesară nu se poate obţine decât la preţuri tot mai mari.
Sfârşitul tragediei rentei diferenţiale şi a foamei integrale nu îşi găseşte deznodământul — şi o vom vedea şi cu Lenin — în naţionalizarea pământului sau a rentelor.
Proprietarul în manieră burgheză al întregului pământ nemărginit al Rusiei, al stepelor unde plouă cu capital, stăpânul rentei diferenţiale globale cu două sute de milioane de producători-consumatori, există: este statul puternic înarmat şi capitalist al Kremlinului. Încă zece ani de progres tehnic şi va căuta de unde să cumpere grâu.
Deznodământul tuturor acestor lucruri nu este decât revoluţia internaţională, distrugerea oricărui mecanism de vânzare-cumpărare individual, de întreprindere sau de stat.
Lovitura de berbec va fi zadarnică dacă capul nu se izbeşte de Washington.
[1]. Figaro-geniu — aluzie parodică la personajul Figaro (Bărbierul din Sevilla), celebru pentru dexteritatea sa cu briciul. Bordiga foloseşte comparatia pentru a arăta că metodele matematice vechi, rudimentare (precum briciul clasic sau „piatra ascuţită“) cereau un geniu individual pentru a fi mânuite, în timp ce instrumentul modern al calculului infinitezimal (asimilat „aparatului de ras electric“) poate fi folosit cu uşurinţă de oricine.
[2]. Jupiter-Tecoppa — aluzie parodică ce îmbină figura maiestuoasă a lui Jupiter cu Tecoppa, personaj clasic din teatrul dialectal milanez, recunoscut ca un scandalagiu, lăudaros şi oportunist.
[3]. Procesul Muto — aluzie la celebrul proces din 1954 intentat jurnalistului Piero Silvano Muto, acuzat de răspândirea de ştiri false în urma investigaţiilor sale de presă despre moartea tinerei Wilma Montesi (cazul Montesi), scandal de corupţie şi moravuri ce a implicat figuri proeminente din politica şi înalta societate italiană (precum Ugo Montagna şi Anna Maria Moneta Caglio). Bordiga foloseşte analogia pentru a ironiza superficialitatea surselor de informare ale activiştilor din partid.
[4]. Mario-Clara — aluzie ironică la premierul creştin-democrat Mario Scelba, al cărui guvern (1954—1955, adică aproximativ un bieniu) a fost profund marcat de gestionarea scandalului Montesi, şi soţia sa, Clara. Bordiga juxtapune scandalurile mondeno-politice din Italia anilor ’50 cu marile evenimente revoluţionare din Rusia anului 1905, menţionate de Lenin.
[5]. Fertilitate interesată — în original: fecondità pelosa. În limba italiană, adjectivul peloso (lit. „păros“) are sensul figurat de duplicitar, ipocrit sau interesat (ca în expresia carità pelosa — caritate interesată). Bordiga foloseşte termenul pentru a ironiza „fertilitatea“ suplimentară pe care capitalismul pretinde că o aduce solului, dar care ascunde de fapt stoarcerea unui plus de valoare din munca salariată.
[6]. Poetul şi cavalerul Monti — Aluzie la scriitorul italian Vincenzo Monti (1754—1828), care a tradus epopeea Iliada nu din greaca veche (pe care nu o cunoştea), ci dintr-o traducere intermediară în limba franceză. Aceasta l-a determinat pe rivalul său Ugo Foscolo să-l ironizeze într-o celebră epigramă drept „marele traducător al traducătorilor lui Homer“. Bordiga foloseşte gluma pentru a avertiza că viitoarele traduceri în italiană riscă să preia orbeşte greşelile din ediţiile franceze.
[7]. Spingardă — veche piesă de artilerie din epoca medievală (similară unui tun mic sau unei arbalete mari de asediu). Exclamaţia lui Bordiga este o formulă arhaică de uimire.
[8]. Absit iniuria verbo — expresie latină însemnând „fără intenţia de a jigni“ sau „să nu fie cu supărare“.