Tot efortul nostru, oricât de neînsemnat ar fi, este îndreptat spre a scoate în evidenţă că prezenta „serie“ despre problema agrară vizează să clarifice chestiunile de bază, centrale, esenţiale ale teoriei comuniste, identică cu programul social comunist. Că nu este vorba de o expunere vastă, de o descriere în detaliu, de o analiză aprofundată a mărunţişurilor pentru un sector luat ca fiind izolat de celelalte, în care cineva ar dori să se specializeze în mod deosebit. Noi nu am ales o disciplină, o materie, cum se spune la şcoală, la care, după ce aţi digerat tot talmeş-balmeşul, să fiţi chemaţi să daţi examen; ceea ce ar însemna dobândirea dreptului legal de a nu mai extrage din ea, pe toată durata vieţii, substanţa vitală.
Acest drept vi-l contestăm, declarându-vă cu regret că cucerirea rezultatului complet viu şi — în sensul care nu e de bufon — politic şi actual (actual pentru noi este rezultatul în măsura în care, fondat puternic pe faptele trecute, pretinde să conţină cu îndrăzneală faptele viitoare) nu este posibilă fără a fi digerat masele de date, numere, relaţii, formule şi consideraţii care vi se aduc.
Fără teoria problemei agrare şi a rentei funciare nu este cu putinţă să sesizăm acel punct la care se reduce întreaga rezistenţă împotriva degenerărilor de la marxism, care presează în volume sufocante din toate părţile.
Doctrina rentei conduce direct la condamnarea mercantilismului, a distribuţiei potrivit schimburilor de echivalente, condamnare care, singura, ne îngăduie să sesizăm care este adevărata şi unica cerinţă, revendicarea unică şi unitară a revoluţiei comuniste şi a partidului său de clasă.
Doctrina rentei este indispensabilă pentru a ajunge la condamnarea fără circumstanţe atenuante a postulatelor falsului socialism, constând în utopia că mizeria socială ar trebui eliminată printr-o purificare a ecuaţiei de schimb, din care să fie expulzată „exploatarea“, faimoasa „exploitation“, reducând la zero termenul de plusvaloare; înlăturând frauda din raportul muncă-marfă-muncă-bani; lăsând să trăiască formele pe care se bazează condamnarea muncii; adică forma-marfă şi forma-bani, aşadar forma-salariu.
Nu există altă cale şi mai ales nu există o cale mai rapidă pentru a dezlega problema istorică a epocii noastre: Rusia este capitalism, nu socialism.
Nu numai că asimilarea genialei cercetări marxiste asupra rentei agrare lămureşte loviturile continue care, în operele lui Marx, izbesc fantasma echilibrului, a proporţionalităţii mercantile, dar face incontestabilă şi cealaltă piatră de temelie pentru care luptăm dintotdeauna: structura esenţială şi irevizuibilă a marxismului există integră şi conformă de la primele texte, precum Mizeria filozofiei din 1847, până la ultimele şi la cele postume ale lui Marx.
La citatele care, în forme variate, dar mereu riguroase şi impecabile, exprimă adevărul că a răsturna capitalismul înseamnă a răsturna mercantilismul, ne-am întors încontinuu: le repetăm din când în când cu tot dinadinsul, singura noastră funcţie fiind aceea de repetitori; cine vrea mai multă acrobaţii sclipitoare, să meargă în altă parte, cu Dumnezeu.
În clasica Secţiune a şaptea din Cartea I a Capitalului, tema acumulării capitalului este abordată într-un paragraf cu un titlu lapidar: Transformarea legilor proprietăţii ale producţiei de mărfuri în legi ale aproprierii capitaliste.
În această dezvoltare teoretică se pune în prim-plan faptul că nu se loveşte deloc sistemul proprietăţii asupra capitalului (şi al proprietăţii asupra pământului) dacă nu se loveşte principiul proprietăţii asupra produsului, şi acest lucru (să se înţeleagă bine) chiar şi atunci când este revendicat de cel care a dat în schimbul său un alt produs „echivalent“.
Tocmai echivalenţa, principiu şi normă burgheză prin esenţă, este cea care trage pe sfoară clasa care munceşte.
Când îmi veţi fi dovedit că într-o societate pământul este „res nullius“ (lucrul nimănui) şi capitalul industrial este „res nullius“, tot nu mi-aţi dovedit deloc că este o societate socialistă. Trebuie mai întâi să răspundeţi cum se atribuie, se însuşeşte, se distribuie, cum este făcut să circule „produsul muncii“ şi, mai ales, contra a ce se schimbă „forţa de muncă“.
Cine, aşa cum a făcut-o din neatenţie Stalin aproape de sfârşitul vieţii, spune: cu legea valorilor echivalente; acela a spus că forma economică este capitalismul. Autenticitatea unei spovedanii pe patul de moarte.
Repetăm din nou că toate acestea „sunt scrise“ şi îi trimitem la plimbare pe toţi proştii din acele cete, poate chiar din ură faţă de Stalin şi de stalinoizi, ar vrea să o dovedească prin aporturi inedite, măsluindu-ne formulele cristaline cu ingrediente false, cu contribuţii originale.
În amintitul paragraf se spune:
„Dar numai din acest moment producţia de mărfuri [istoric, mult anterioară capitalismului] se generalizează şi devine forma tipică de producţie; numai din acest moment fiecare produs este produs din capul locului pentru vânzare şi orice avuţie produsă trece prin sfera circulaţiei. Abia atunci când munca salariată devine baza producţiei de mărfuri, aceasta din urmă se impune întregii societăţi; dar numai din acest moment producţia de mărfuri îşi dezvoltă toate potenţele ei... În aceeaşi măsură în care, dezvoltându-se după propriile ei legi imanente, ea se transformă în producţie capitalistă, în aceeaşi măsură legile proprietăţii proprii producţiei de mărfuri se transformă în legi ale aproprierii capitaliste. Ce demnă de admiraţie este deci ingeniozitatea [iată faimosul pasaj pe care i l-am contestat lui Stalin] lui Proudhon, care vrea să desfiinţeze proprietatea capitalistă, opunându-i... legile eterne [potrivit lui Proudhon!] ale proprietăţii proprii producţiei de mărfuri!“
Am indicat cu puncte de suspensie o frază pe care o explicăm acum. Vrem să facilităm lenea anumitor cititori, nu să măsluim citatele.
Economia clasică burgheză ajunsese de mult timp în punctul în care se încurcă şi astăzi „actualizatorii“ şi maniacii ultimelor descoperiri. (Citeşte, dacă vrei, ordinovişti, citeşte, dacă vrei, social-barbarişti şi cochetăriile lor). Valoarea de schimb a unei mărfi nu provine din seisme (cutremure sau frisoane) ale pieţei, ci din cantitatea de timp mediu de muncă necesar pentru a o produce. Până aici e bine. Schimbul pe piaţă are loc între mărfuri cumpărate şi vândute conform celebrei legi: ele conţin un timp-muncă egal. Foarte bine. Dar marfa forţă de muncă face excepţie: ea este plătită cu o valoare-timp (salariu) mai mică decât cea pe care o furnizează cumpărătorului. Aşadar, prin plata muncitorului, se „încalcă“ legea schimbului echivalent.
De aici decurge obişnuitul derapaj, regăsit chiar şi la mulţi socialistoizi anteriori lui Proudhon: legea echivalentelor este naturală, eternă, justă; trebuie doar să se facă în aşa fel încât ea să se extindă şi la remunerarea în bani a muncii.
Iar Marx aplică lovituri cumplite de ciocan în acest cui tare (şi totuşi nu destul de mult, nici până în ziua de azi!): tocmai atâta timp cât este în vigoare legea valorii, este în vigoare asuprirea de clasă, exploatarea proletariatului. Tocmai legea echivalenţei în schimburi este cea pe care trebuie să o doborâm. Socialismul nu înseamnă echitate în schimb, ci distribuţie fără schimb. Să clarificăm încă un lucru: când citiţi schimb individual nu vă gândiţi imediat şi exclusiv la guralivul individ uman din piaţă, ci mai degrabă la un lot de marfă ce face obiectul unui singur act de schimb: aşa veţi înţelege mai bine.
Şi iată pasajul lăsat în suspensie: acum se potriveşte ca o mănuşă.
„A spune că apariţia muncii salariate denaturează producţia de mărfuri echivalează cu a spune că, dacă vrea să nu fie denaturată, producţia de mărfuri nu trebuie să se dezvolte“.
Trăsăturile infailibile ale capitalismului sunt, aşadar, mai degrabă decât abuziv invocata proprietate privată asupra mijloacelor de producţie şi de schimb: schimbul între echivalente, producţia de mărfuri şi sistemul salarial care decurge din ea.
Această critică se găseşte în întregime şi cu aceleaşi formule în opera din 1847 împotriva lui Proudhon. În 1865, Marx, căruia i se ceruse o judecată despre acel autor într-un scurt text de o importanţă excepţională, condensează termenii criticii sale pe teren filozofic, economic şi istoric; citează pasaje decisive scrise cu 18 ani înainte şi adaugă: oricât de dur ar părea această judecată, mă simt obligat să o menţin chiar şi astăzi, cuvânt cu cuvânt. Şi se numesc discipoli ai lui Marx aceia care la fiecare pas regurgitează: nu vrem nicidecum să repetăm frazele de acum treizeci de ani...!
Este remarcabil că Marx, condamnând la fel de categoric şi scrierile ulterioare ale lui Proudhon, îi recunoaşte acestuia o atitudine curajoasă în faţa lui Thiers după contrarevoluţia din iunie 1848. Dar extraordinară este schiţa naturii mic-burghezului, chiar şi atunci când are curaj şi inteligenţă.
„Micul burghez este format din «pe de o parte» şi «pe de altă parte». Aşa se manifestă în interesele lui economice şi, în consecinţă, în politica lui, în concepţiile lui religioase, ştiinţifice şi artistice. Aşa se manifestă în morala lui şi în orice. E contradicţia personificată. Dacă pe lângă acestea mai este, ca şi Proudhon, un om spiritual, va învăţa curând să jongleze cu propriile lui contradicţii, să le transforme după împrejurări în paradoxe senzaţionale, zgomotoase, când scandaloase, când strălucite. Şarlatanismul în ştiinţă şi adaptarea politică sunt indisolubil legate de un asemenea punct de vedere. Nu mai rămâne decât un singur mobil, vanitatea celui în cauză, şi, ca la toţi vanitoşii, totul nu mai e decât o chestiune de succes momentan, de senzaţie a zilei. În felul acesta dispare în mod necesar şi tactul moral cel mai elementar, care pe un Rousseau, de pildă, îl ţinea întotdeauna departe de orice compromis, fie el şi aparent, cu puterea existentă“.
Haideţi, căcăreze obişnuite, puteţi descrie mai bine ceea ce se întâmplă în acest an 1954? Aţi amuţit deci?
„Poate că posteritatea va caracteriza această perioadă din urmă a istoriei franceze spunând că Ludovic Bonaparte a fost Napoleonul ei, iar Proudhon — Rousseau-Voltaire-ul ei“.
Poate vom spune, pentru a caracteriza această fază prezentă a istoriei italiene, că am coborât şi mai jos: de la „Boustrapa“ la Ugo Montagna, de la Proudhon la Gianchetti Paiarli. [1]
Închidem excursus-ul nostru asupra excomunicării mercantilismului cu câteva fragmente din lucrarea despre Proudhon, anterioară Manifestului.
Am spus altă dată că Marx citează autori anteriori lui Proudhon în privinţa egalitarismului simplist. Bray însuşi, scriind în 1839, trăgea o concluzie cu privire la acel contrast dintre tranzacţiile corecte de pe piaţă şi cea care se face prin plata salariului către muncitor; aceasta era definită nu doar ca mere farce, o pură farsă, ci legal robbery: un furt legal: aşadar, înainte ca Proudhon să fi definit proprietatea drept un furt.
Nu e nevoie să repetăm că critica teoriei proudhoniene a rentei funciare anticipează în mod identic construcţiile ulterioare, pe care le-am dezvoltat pe larg: am făcut-o în episodul „Metafizica pământului-capital“ din nr. 3 din 1954.
După ce îl citează pe larg pe Bray, Marx infirmă astfel iluzia sa că principiul egalităţii în schimburi trebuie să conducă la munca universală.
„Deci, dacă se presupune că toţi membrii societăţii sunt muncitori nemijlociţi, schimbul unor cantităţi egale de ore de muncă nu este posibil decât cu condiţia ca în prealabil să se stabilească numărul de ore care vor trebui să fie folosite pentru producţia materială. Dar o astfel de convenţie exclude schimbul individual“.
...Dar astăzi, spune Marx, datul istoric nu este producătorul nemijlocit, ci întreprinderea capitalistă.
„Ceea ce este astăzi rezultatul acţiunii capitalului şi a concurenţei dintre muncitori va fi mâine, dacă se elimină raportul dintre muncă şi capital, efectul unei convenţii bazate pe raportul dintre suma forţelor productive şi suma nevoilor existente“.
Şi aveţi aici, ca de obicei fără preaviz, o altă definiţie a societăţii socialiste.
Şi încă ceva: o asemenea convenţie este condamnarea schimbului individual. Citiţi (umbra lui Stalin): socialismul este condamnarea legii valorii.
Iar acest lucru va tranşa definitiv problema:
„În principiu, nu există schimb de produse, ci schimb de munci care iau parte la producţie“.
(Acel anume comunism primitiv a cărui întoarcere o aşteptăm prin negarea negaţiei). În continuare:
„Modul de schimb al produselor depinde de modul de schimb al forţelor productive. În general, forma de schimb a produselor corespunde formei de producţie. Dacă se schimbă aceasta din urmă, se va schimba, în consecinţă, şi prima. Astfel vedem că în istoria societăţii modul de schimb al produselor se orientează după modul lor de producţie. Schimbul individual corespunde de asemenea unui mod de producţie determinat, care corespunde, la rândul său, antagonismului dintre clase. Astfel schimbul individual nu poate exista fără antagonismul dintre clase“.
Parafrază: unde vei găsi schimb individual, adică legea valorii, acolo vei spune: iată modul capitalist de producţie. Hoc feci. Asta am făcut.
Teoria rentei, care permite să se stabilească formarea preţului de piaţă al grâului (al subzistenţelor alimentare), îngăduie demonstraţia că, odată cu expansiunea gigantică a producţiei capitaliste, nu se ajunge la hrănirea speciei umane, oricât de înalt ar deveni nivelul forţelor de producţie. De aici derivă previziunea prăbuşirii capitalismului. Dar lucrul important este demonstraţia că, pentru a avea o asemenea prăbuşire, tocmai schimbul de piaţă, cu legea sa a echivalentelor, este cel care trebuie să se prăbuşească.
Există o netă antiteză între mecanica formării preţului mărfurilor pentru produsele manufacturate industriale şi cea pentru produsele agrare: acesta este punctul esenţial. Marxismul ştie că modul capitalist de a obţine produsele manufacturate le-a redus şi continuă să le reducă costul, preţul, valoarea, timpul de producţie, utilizând noile caracteristici: cooperarea unor mari complexe de muncitori în manufactură; diviziunea tehnică a muncii în interiorul întreprinderii; diviziunea profesională a muncii în interiorul societăţii. Acestui pas grandios înainte al productivităţii muncii i-a corespuns separarea muncitorului liber (artizanul) de condiţiile sale de muncă (locul propriu, uneltele şi materiile prime proprii) şi transformarea sa în proletar. Dar este de necontestat că, la nivel general, consecinţa socială este pozitivă: produsele manufacturate reprezintă astăzi un timp de muncă mult inferior celui pe care îl cereau prin munca parcelară: de exemplu, tâmplarul trebuia poate să sacrifice câteva zile din munca sa pentru a-şi dota atelierul cu un scaun nou, dar lucrând într-o manufactură de scaune reuşeşte, cu salariul pe câteva ore, să cumpere un scaun de la capitalist.
De aici legea incontestabilă, neînţeleasă de cealaltă ciucă a bătăilor noastre teoretice, Lassalle, că nivelul de trai al muncitorului se îmbunătăţeşte din punct de vedere istoric, în ceea ce priveşte satisfacerea nevoilor acoperite de mărfurile manufacturate; fapt perfect compatibil, de altfel, după o perioadă iniţială dură, cu o anumită reducere a mediei orelor de muncă.
Într-adevăr, din moment ce pe piaţă se află scaune făcute de artizan, la trei mii de lire, şi scaune de fabrică la cinci sute de lire, toate scaunele au preţul de piaţă de cinci sute: chiar şi cel al artizanului. Consecinţa practică: acesta îşi închide atelierul autonom şi se duce să se vândă la poarta fabricii.
Astfel a triumfat legea echivalentelor, pentru că două scaune de aceeaşi formă, mărime şi material se plătesc la fel, iar zece scaune s-ar plăti de zece ori mai mult (iată faimoasa proporţionalitate a lui Proudhon), dar tocmai în virtutea ei un alt producător liber a trebuit să cadă în sclavia salariului. Naivii egalitarişti nu s-au gândit că, pe terenul eternei dreptăţi în care sunt atât de slabi de înger încât să creadă, dacă trebuie date cinci sute de lire capitalistului (care nu a făcut niciun scaun), ar trebui să fie date trei mii artizanului care a trudit la el mai multe zile.
Oricum, pare asigurat progresul civil al organului nostru sedentar, datorită noilor resurse tehnice în fabricarea scaunelor, care abundă peste tot: odinioară, la ţară, ele erau un lux şi poate vă amintiţi un sketch radiofonic în care o bătrânică îşi recuperează cu greu scaunul luat de militarii de ocupaţie pentru a lega de el un rebel ce urma să fie împuşcat.
Aşadar, preţul unui scaun este cel al scaunului din cea mai bună fabrică, în care, la muncă şi capital egale, se obţin mai multe scaune; şi, mai ales, la un capital variabil egal, investit în salarii muncitoreşti (productivitate înaltă, înaltă compoziţie organică a capitalului).
Capitalismul ar câştiga partida sa de a se prezenta drept purtător de stindard al bunăstării sporite dacă ar dovedi că acest lucru se întâmplă, şi cu un ritm de dezvoltare teoretic nelimitat (lăsând la o parte crizele, războaiele şi alte poveşti), şi în producţia alimentului de bază.
Aici s-a poticnit măgarul: iar însuşi Ricardo, care nu era deloc măgar, a trebuit să recunoască faptul că în agricultură preţul de piaţă nu se reglează după cel al celei mai utile întreprinderi productive, ci după cel al celei mai proaste. Doctrina rentei diferenţiale, pe care el a fondat-o, se sprijină pe pilonul preţului de vânzare al grâului care, chiar dacă este recoltat de pe cele mai bune terenuri, se aliniază la cel care se determină în cazul celei mai puţin fertile dintre pământurile supuse cultivării.
Acest lucru îi provoacă o mare bătaie de cap capitalistului Ricardo. El are nevoie de un preţ scăzut al produselor agricole, deoarece aceasta înseamnă un salariu scăzut, întrucât pentru industriaş scade nivelul costului de subzistenţă suficient pentru a reproduce forţa umană de muncă consumată în fabrica sa. Totuşi, Ricardo nu găseşte portiţa de scăpare pentru a nega că preţul grâului este cel, foarte ridicat, care corespunde producţiei în cazul cel mai defavorabil, şi aceasta atât atunci când este posibil să se extindă cultura pe alte pământuri, cât şi atunci când pe aceleaşi se investeşte capital.
Calea de ieşire a lui Ricardo şi a alor săi este alta. El atribuie legea celui mai prost teren existenţei rentei funciare, monopolului asupra pământului din partea proprietarului juridic şi, constatând că încă de pe vremea sa este vizibilă epuizarea pământurilor libere chiar şi peste mări, susţine că va fi posibil, păstrând intacte veniturile normale ale capitalistului agricol, să se reducă preţurile grâului şi ale oricărui produs agricol dacă se suprimă dreptul proprietarului funciar. El este pentru naţionalizarea pământului: statul se va substitui proprietarilor, încasând renta sub formă de impozit. Ricardo, care nu poate spune: c’est la faute à Voltaire, [2] sau e vina capitalismului, spune că este vina proprietarului funciar.
Analiza lui Marx pe care am urmărit-o arată că nu stau deloc aşa lucrurile. Fie statul aplică un impozit proporţional cu productivitatea terenului, adică nu face decât să treacă la buget arenda pe care o încasa înainte proprietarul, şi atunci toate tabelele de calcul stabilite rămân identice, iar preţul grâului continuă să fie reglat ca mai înainte.
Dar cu siguranţă Ricardo propunea ca statul să stabilească o cotă fixă pe unitatea de suprafaţă. Atunci ar fi rămas acelaşi, pentru terenurile mai bune în raport cu cel mai prost care este convenabil să fie cultivat (cel care dă doar profitul mediu după ce s-a plătit orice cheltuială de cultivare), acel profit suplimentar care se transforma în rentă a proprietarului funciar: acesta s-ar duce în avantajul capitaliştilor arendaşi şi nu ar reduce preţul grâului.
Demonstraţia lui Marx stabileşte că renta proprietarului este manifestarea de clasă a fenomenului, dar nu este cauza sa. Cauza se află în altă parte, dacă între formarea pe piaţă, după obişnuitele oscilaţii magice ale ofertei şi cererii, a preţului scaunelor şi a preţului grâului, există o diferenţă atât de radicală. Când în coliba bătrânicii se nasc alţi nepoţi, în timp ce scaunul e unul singur, ei bine, aceştia se vor aşeza cu funduleţul pe podea. Dar în lada de făină lucrurile vor sta altfel: ea va trebui neapărat să conţină în fiecare zi o cantitate mai mare de făină.
Când tot pământul cultivabil este ocupat, iar cel utilizat de mult timp a fost ameliorat cu aporturi de capital, nu ai de unde să iei altă făină pentru populaţie. În timp ce pentru scaune cererea depinde de preţ, lucru despre care economia burgheză face atâta zarvă goală (aceeaşi piaţă care absoarbe o mie de scaune la trei mii, va absorbi zece mii la cinci sute), pentru făină cererea nu depinde de preţ, ci de numărul gurilor de hrănit. Iată de ce, aşa cum spune Marx în acele pagini la tot pasul: toată făina se plăteşte la preţul ultimului chintal indispensabil, produs pe cel mai prost teren.
Să presupunem că scaunul ar fi indispensabil oricărui om, astfel încât să trebuiască să fie achiziţionat fără discuţie: credeţi voi că industriaşul producător de scaune ar avea vreun scrupul să-l vândă cu trei mii, deşi preţul de producţie este de cinci sute? Potrivit sfintei legi a echivalenţei ar putea să o facă: atâta timp cât găsesc pe cineva care să plătească trei mii pentru ultimul scaun, nu voi vinde niciunul cu 2.999 şi voi încasa la fiecare scaun 2.500 profit suplimentar.
Ar fi de ajuns pentru aceasta ca aceeaşi importanţă a numărului de guri să o aibă numărul de...!
Şi atunci cheia problemei nu se află în prezenţa proprietarului funciar, ci în natura nevoii umane, în caracterul „valorilor de întrebuinţare“, care sunt de două tipuri: naturale şi artificiale. Capitalismul este epoca satisfacerii nevoilor artificiale şi a nesatisfacerii celor naturale. Pentru primele nu există limite ale cantităţilor oferite: e de ajuns să deschizi noi fabrici (în general), iar acum, pentru a „forţa cererea“, aşa cum am văzut spus la Marx, există o întreagă ştiinţă, cu profesorii ei, cursurile ei, congresele ei. Este vorba de marketing, de arta de a lansa pe piaţă noi produse şi de a găsi un număr tot mai mare de consumatori şi un volum tot mai mare de desfacere a mărfurilor. Publicitatea şi artificiile de tot felul contribuie la naşterea din neant a noii „cereri“. În jargonul capitalist, acum nu mai este producător cel care îşi rupe mâinile şi spatele asamblând obiecte manufacturate indispensabile, ci cel care stârneşte noi cereri de cumpărare; acea specie de samsar ambulant care îl convinge să cumpere pe acela care nu avea nici cel mai mic chef să o facă, înainte să i se aplice resursele magice ale marketing-ului.
Pentru bunurile alimentare de primă necesitate nu este nevoie de nicio acţiune pentru a te convinge să le doreşti: natura a avut grijă de asta. Legea valorii ar face ca ideea următoare să fie considerată absurdă: să-i punem pe consumatorii pe care îi pot hrăni terenurile bune B, C, D să mănânce la jumătate sau la un sfert de preţ, şi la preţ ridicat, ghinion, doar pe acei câţiva care absorb puţinul grâu de pe terenul A. E prea evident şi uşor să-i strângi cu uşa pe toţi: dat fiind caracterul limitat al pământului, vor fi forţaţi cu toţii să plătească la fel: toţi cota maximă.
Va fi o sarcină ulterioară să vedem cum lumea capitalistă, susţinută de nu puţini neisprăviţi în lăudăroşenia sa de a produce tot mai mult şi peste orice măsură, aleargă în diverse alte sectoare spre saturarea câmpurilor de producţie din care se înfruptă şi spre rentele de monopol şi „foamea de orice“.
Producţia burgheză, îndreptată spre posibilitatea de a-l strânge cu uşa pe consumator la fel de bine şi cu ceea ce înseamnă „nu numai cu pâine“, se antrenează în toate domeniile cu publicitate neruşinată şi cu marketing în arta de a-l apuca de şezut.
Dar, s-ar putea spune, este oare cu adevărat în vigoare această lege atât de ciudată, asupra căreia au convenit economiştii burghezi şi comuniştii, potrivit căreia preţul grâului este dictat de cel mai prost teren? Şi dacă Ricardo ar fi fost prea pesimist în previziunile sale, dacă nu ar fi ţinut cont de resursele tehnice moderne? Oare statisticile nu ar tinde să arate că acum avem şi pâine ieftină, nu doar peniţe de oţel şi ace de cârpit?
Marx şi Ricardo au studiat chestiunea la scurt timp după ieşirea economiei moderne din lumea feudală, în care se realiza o anumită compensaţie între producţia rurală de alimente şi cea urbană de diverse mărfuri. Populaţia urbană redusă constituia o cerere cantitativ limitată de produse agricole, deşi în limitele date aceasta era imperativă (lucru de care se îngrijeau mult statele de atunci în vederea unor perioade de urgenţă). Populaţia rurală, de regulă, se hrănea cu propriile sale produse în circuite locale şi, în ciuda numărului său mai mare, din punct de vedere calitativ făcea un uz redus de produse manufacturate, producându-le pe cele mai esenţiale prin intermediul industriei casnice răspândite la scară largă.
Apariţia noilor forme de producţie, care în Europa continentală a coincis, aproximativ, cu apariţia unităţilor naţionale şi a formelor constituţionale, a lărgit nevoile şi ritmul vieţii, dar a devenit extrem de sensibilă experienţa scumpirii relative a bunurilor de consum popular: o scumpire relativă, ce-i drept, dar reală, adică raportată nu numai la inflaţia aproape generală a monedelor, ci şi la disponibilitatea reală a mijloacelor de cumpărare, mai ales a maselor urbane.
Chiar şi cei aparţinând generaţiei din ultimii ani ai secolului trecut îşi amintesc că bătrânii din copilăria lor, mai ales printre oamenii săraci, încă regretau, ca pe un fel de epocă de aur pierdută, vremea care precedase unitatea naţională, mai ales pentru ieftinătatea produselor agricole sub Bourboni sau sub austrieci. Întreaga istorie economică a primelor decenii ale Italiei unite este o istorie a luptelor claselor mizere împotriva creşterii costului vieţii, a taxelor vamale pe grâu, a impozitelor pe măcinat şi pe făină şi a altor poveri moderne care substituiseră foamea generală unei abundenţe alimentare pierdute, fie ea şi exagerată în amintiri.
Acum, opinia curentă consideră că de atunci toţi indicii de consum, chiar şi în regiunile înapoiate, au crescut în general, în ciuda perioadelor de criză gravă care au însoţit primele campanii africane şi cele două războaie mondiale.
Nu e rău, deci, să părem că luăm în serios îndoiala cu privire la confirmarea contemporană a legii „celui mai prost teren“ care determină preţul regulator al produselor agricole.
Să ne amintim de procedeul urmat până aici. Am acceptat explicaţia ricardiană conform căreia renta decurge dintr-un profit suplimentar, pe terenurile exploatate de o întreprindere de tip capitalist cu muncitori salariaţi. Între două terenuri pe care acelaşi capital şi aceeaşi masă de zile-muncă dau cantităţi diferite de produs, se obţin câştiguri diferite: dacă în ambele cazuri arendaşul obţine acelaşi profit (al aceluiaşi capital), prima care se naşte în cazul terenului mai fertil este o diferenţă, un profit suplimentar, care se transformă într-o cotă de arendă mai mare, într-o rentă plătită proprietarului funciar.
Marx lămureşte că acest lucru depinde de faptul că, în ambele cazuri, grâul este absorbit de piaţă la acelaşi preţ, adică la preţul de producţie care revine produsului minim, pentru a compensa: salariile, capitalul constant, profitul normal. Or, de îndată ce se trece pe un teren mai bun, acest acelaşi preţ de producţie, care a remunerat deja muncitorul şi capitalistul, se poate aplica la un produs în cantitate sporită, la mai multe măsuri de grâu: aceasta este renta diferenţială.
Trecând la cifre, de fiecare dată când cantitatea de grâu creşte cu o măsură, renta urcă cu 60 de şilingi; sau, la fiecare chintal, cu 8.000 de lire; sau, la fiecare două baniţe, cu 12 şilingi.
Acum, în toate tabelele s-au aplicat preţuri de vânzare calculate pe baza preţului de producţie din cazul cel mai defavorabil, al primului teren, pe care se obţine exact profitul de capital; dar rentă, aşa cum ştim, zero.
Am luat aşadar de bună „ipoteza“ că pe toate terenurile este în vigoare preţul dat de cel mai prost teren, spre marea bucurie a proprietarului funciar, spre marea ţeapă a consumatorului. A urmat de aici că renta respectă legea diferenţială în saltul de la un teren la altul: adică, aşa cum spuneam, renta nu este proporţională cu produsul obţinut, ci „salturile“ rentei sunt proporţionale cu „salturile“ obţinute la produs.
Cu prima formă, am arătat că o asemenea lege se adevereşte atunci când se trece de la un tip de teren la altul. Cu forma a doua, am văzut că acelaşi lucru se întâmplă dacă pe acelaşi teren, pentru a-i spori capacitatea, se investeşte mai multă muncă şi mai mult capital. Şi în acest caz am aplicat întotdeauna preţul de vânzare al celui mai prost teren şi am văzut că, indiferent de efectul pe care l-ar avea aportul de capitaluri asupra productivităţii şi asupra preţului general şi social însuşi al alimentului de bază, nu numai că renta supravieţuieşte, ci rămâne valabilă legea „saltului“ ei prin diferenţe proporţionale cu „salturile“ cantităţii de chintale obţinute.
Şi atunci, ca în orice problemă ştiinţifică, dacă vedem că în economia agrară efectivă acest lucru se petrece întocmai, adică se merge pe salturi de rentă în funcţie de salturile de fertilitate, vom fi demonstrat că ipoteza noastră (preţ stabilit de cel mai prost teren) era cea corectă. La fel, ipoteza lui Newton cu privire la atracţia corpurilor cereşti rămâne dovedită ca fiind adevărată de legile lui Kepler trase din observaţie, deoarece din acea „presupunere“ se deduc tocmai acele legi, pe care de fapt le respectă planetele mişcându-se pe cer.
Pentru o asemenea verificare, şi cu rezervele de rigoare privitoare la valabilitatea datelor, vrem să recurgem încă o dată la tarifele cadastrului agrar italian, alcătuite cu valorile monetare din 1939, întrucât aceste tarife ne furnizează pentru o întreagă serie de culturi şi tipuri de teren două date: renta proprietarului şi profitul întreprinderii agrare, numite venit impozabil funciar şi venit impozabil agricol. Am spus că trebuie să ne exprimăm rezerve deoarece este vorba de constatări birocratice legate de o întreagă serie de formalisme, cu toate că birocraţia tehnică din 1939 nu era la fel de delăsătoare şi coruptă ca cea de astăzi. Nu vom pretinde aşadar confirmări precise, aşa cum se întâmplă în cazul tabelelor alcătuite cu formule teoretice, ci ne vom mulţumi cu o anumită concordanţă între datul teoretic şi cel practic.
Avem deci la dispoziţie câteva serii de terenuri, pentru care ne sunt date nişte cifre per ansamblu demne de încredere: ale rentei, pe de o parte, şi ale profitului, pe de alta. Nouă ne trebuie însă cifra valorii produsului (cantitatea nu ne este necesară deoarece, pentru aceeaşi marfă agricolă, cu cât sare cantitatea, cu atât sare şi valoarea obţinută pe piaţă: de la 1 chintal la 10 chintale de grâu, să zicem, de la 8.000 la 80.000 de lire). Cum să aflăm valoarea produsului? Este simplu.
Întregul preţ obţinut pe piaţă se împarte în felul următor. Arendaşul îl încasează şi plăteşte renta proprietarului. Apoi verifică dacă şi-a recuperat toate cheltuielile anului: muncitori, seminţe, îngrăşăminte, dobânzi etc. Surplusul care îi rămâne este profitul său de întreprindere: îl cunoaştem pentru că fiscul îl estimează în venitul său agricol. Dar mai ştim că în medie acest profit reprezintă o anumită parte din cheltuială, sau din capitalul investit. Să presupunem în toate cazurile 20%, pentru a ţine cont de faptul că veniturile din tabele sunt ceva mai comprimate decât rentele proprietarilor, dată fiind clemenţa generală faţă de ţăranii arendaşi, dijmaşi şi alţii asemenea. Dacă, aşadar, tabelul îmi spune că venitul a fost 1.000, eu ştiu că acel capital avansat a fost 5.000, pentru a obţine acele 1.000 la un randament de 20% şi că, prin urmare, încasarea arendaşului (după plata rentei) este de 6.000: de şase ori venitul. Vânzarea pe piaţă a trebuit să acopere acele 6.000 de lire, plus renta respectivă: dacă aceasta a fost 4.000, am stabilit că produsul total a fost vândut cu 10.000. Repet pentru claritate: încasare pe piaţă 10.000. Renta proprietarului 4.000. Cheltuielile arendaşului capitalist 5.000. Profitul acestuia 1.000.
Atunci, alcătuind o scăriţă a rentelor şi alături o scăriţă a produselor, vom putea vedea că, urcând sau coborând treptele primeia, acelaşi lucru se întâmplă şi la a doua, şi că unei trepte înalte a primei îi corespunde una înaltă a celei de-a doua, şi aşa mai departe.
O comună italiană oarecare (Te-miri-unde). Cinci clase de livezi de citrice. Rente funciare progresive: lire 1.950, 2.400, 3.300, 4.600, 5.800. Venituri progresive: 240, 250, 300, 330, 350.
Am spus că valoarea obţinută din produs, pentru primul caz (clasa a V-a), rezultă din şase ori venitul de 240, deci 1.440, adunată cu renta de 1.950: ceea ce face 3.390. Dacă facem acelaşi calculeţ în celelalte patru cazuri, vom avea seria produselor brute: 3.390, 3.900, 5.100, 6.580, 7.900.
Acum este vorba de a face „diferenţele“, pe care le-am numit salturi, pentru seria rentelor şi apoi pentru seria produselor, şi de a compara evoluţiile. Vom scrie rezultatul celor patru salturi pe două rânduri suprapuse:
Salturi ale produsului
510...1.200...1.480...1.320;
Salturi ale rentei
450...900...1.300...1.200.
Este evidentă concordanţa de evoluţie între salturile luate în considerare. Prin urmare, se confirmă faptul că este în vigoare legea rentei diferenţiale. Dacă vrem să ne dăm seama de ceea ce s-a spus în episodul precedent, şi anume că renta nu este proporţională cu fertilitatea (produsul total pe hectarul în cauză), lucrul este imediat. Cel mai prost teren, cu produsul de 3.390, dă o rentă de 1.950. Pentru cel mai bun, produsul urcă la 7.900. Dacă renta ar urca în acelaşi raport, ar fi (reguliţa de trei simplă) de 1.950 înmulţit cu 7.900 împărţit la 3.390, şi deci 4.500. În schimb, renta efectivă este mult mai mare: 5.800. Deoarece discuţia s-ar prelungi, vom alege un singur alt exemplu.
Teren arabil irigat din comuna Scaricalasino. Rente 240, 400, 675, 925. Venituri agricole 160, 180, 220, 240. Produse calculate ca mai sus, caz cu caz, 1.200, 1.480, 1.995, 2.365. Scara având doar patru trepte, salturile sunt trei:
Salturi ale produsului
280...515...370
Salturi ale rentei
160...275...250
Şi aici se vede cum relaţia dintre salturi se armonizează bine.
Am dezvoltat aceste exemple pe date economice de actualitate pentru a demonstra cum persistenţa încasării rentelor agrare în condiţii foarte diferite între ele şi sporirea acestor încasări atunci când şi întreprinderea arendaşului este mai productivă — confirmând legea diferenţială a creşterii celor două venituri, al proprietarului pe de o parte, al industriaşului agricol pe de alta — confirmă cauza care, dacă ar lipsi, ar face-o imposibilă: preţul ridicat al produselor agricole, pe care publicul consumatorilor îl plăteşte în funcţie de efortul pe care îl costă producţia lor în cele mai nefavorabile condiţii.
Nu este nevoie să insistăm asupra observaţiei că o atare povară a consumului alimentar, în raport cu consumul de bunuri manufacturate, apasă mai ales asupra bugetelor celor mai sărace, întrucât acestea sunt cele în care alimentaţia formează o cotă mai mare decât în bugetele de volum mai mare, care cuprind consumul şi utilizarea diverselor mărfuri şi produse care nu derivă din pământ.
După ce am scos în evidenţă în cele de mai sus importanţa concluziilor la care ajunge teoria marxistă a rentei şi după ce am arătat aplicabilitatea ei deplină la producţia agrară modernă, drept corolar atât al primei, cât şi al celei de-a doua forme a rentei diferenţiale, întrucât mai rămân încă multe lucruri notabile de relevat în expunerea lui Marx pentru această parte decisivă a operei sale, va fi cazul să reluăm agenda trasată de autorul însuşi şi urmată de noi până aici.
Odată expuse cele două forme ale rentei diferenţiale, se trece la paragraful: Transformarea profitului suplimentar în rentă funciară.
Textul original, aşa cum se ştie, a fost recompus într-o anumită ordine, care s-ar putea să nu fie cea pe care autorul o avea în minte atunci când a pregătit materialele diferitelor redactări, duse la bun sfârşit în mod diferit. De fapt, sinteza la care ne referim nu este dată la început, ci tocmai în punctul la care am ajuns în studiul nostru: după capitolele despre diferitele cazuri şi subcazuri ale formei a II-a a rentei diferenţiale, pe care am urmărit-o repunând în ordine tabelele lui Engels.
Aici Marx face alte comparaţii cu privire la efectul alocărilor succesive de capital pe acelaşi teren B; rămânând stabilit că există cel puţin un alt teren A care produce mai puţin şi determină preţul regulator al pieţei. Când pe B există un prim capital egal cu cel cheltuit pe A, produsul mai mare de pe B în raport cu A este, aşa cum ştim, în întregime rentă.
Nu strică să insistăm încă o dată asupra conceptului diferitelor preţuri. Cel de pe A să fie de 3 lire sterline (60 de şilingi) pentru o singură măsură produsă. B să producă 3 măsuri şi jumătate; şi le poate vinde, dată fiind înghesuiala mâncăcioşilor, tot cu 3 lire sterline, încasând 10 lire şi jumătate. Dar o atare creştere a fertilităţii pe B se presupune a fi obţinută nu numai datorită calităţii sale mai bune (care ar fi dus doar la două măsuri în primul tabel al lui Marx), ci şi datorită unor alocări mai mari de fonduri, ridicate la dublu, adică la 6 lire sterline. Există o marjă de patru lire şi jumătate, care este rentă. Renta de pe B, înainte de această dublare a capitalului agricol, ar fi fost de doar 3, datorată măsurii în plus care se recoltează acolo.
Nu este nevoie să urmărim toată această dezvoltare, pentru că am dat deja concluziile la care ajunge Marx, întrebându-se câte noi alocări de capital va putea atrage B, chiar şi admiţând că la fiecare nou aport saltul de produs în plus va fi mai puţin sensibil.
Ceea ce contează este definirea preţurilor.
Terenul A. Preţ de cost: cheltuială de 2 lire sterline şi jumătate pe ar. Preţ de producţie (trebuie adăugat profitul de capital de 20%): 3 lire sterline. Preţ de vânzare: acelaşi, dat fiind că terenuri mai proaste decât A nu există. Prin urmare, preţul de producţie propriu lui A, de 3 lire sterline măsura, devine şi preţul regulator al pieţei, preţul general.
Terenul B. Atâta timp cât cu acelaşi capital de 3 (inclusiv profitul) dă 2 măsuri, le vinde tot la preţul regulator de 3. Dar putem spune şi că preţul său individual de producţie este la jumătate: adică doar o liră sterlină şi jumătate pentru fiecare măsură.
Acum capitalul creşte la dublu, 6 lire sterline, produsul nu la dublu (care ar fi 4), ci la 3 şi jumătate. Se vinde cu 10 şi jumătate, aşa cum s-a spus: care este preţul de producţie individual? Se înţelege şi aici că individul este câmpul, nu o persoană umană sau un agent de pe piaţă! Acest preţ, la 3 măsuri şi jumătate şi o cheltuială de 6 lire sterline, va fi de circa o liră şi 14 şilingi. Or, punctul esenţial este acesta: preţul de producţie individual este întotdeauna mai mic decât cel general de piaţă, de 3 lire sterline. Aşadar, există în continuare rentă.
Proprietarul poate, aşadar, să consimtă la multe investiţii succesive de capital pe terenul său, fără teama că renta ar dispărea, şi chiar dacă regula productivităţii descrescânde a investiţiilor succesive ar fi valabilă în orice caz. Arendaşi dispuşi să investească se vor găsi întotdeauna, atâta timp cât este garantată rata medie a profitului capitalurilor.
Concluzia este deci că, atâta timp cât originea fenomenului este una mercantilă şi este în vigoare norma de fier a preţului egal pentru marfă egală, preţul alimentelor, la o cerere mai mare a acestora, nu numai că nu scade, aşa cum se întâmplă în cazul bunurilor manufacturate produse în volume uriaşe, ci tinde, dimpotrivă, să crească, dacă este indispensabil, pentru a hrăni populaţiile, să se forţeze produsul pe terenurile deja disponibile pentru exploatare.
Nu e de vină instituţia proprietăţii — e de vină instituţia pieţei.
[1]. Boustrapa — porecla satirică dată lui Ludovic Bonaparte (Napoleon al III-lea), popularizată de Victor Hugo. Numele este un acronim format din primele silabe ale celor trei oraşe unde Bonaparte a organizat comploturi sau a dat lovituri de stat: Boulogne (1840), Strasbourg (1836) şi Paris (1851). Ugo Montagna — un aşa-zis marchiz, personaj central în Scandalul Montesi (1953—1954), o celebră afacere de corupţie, droguri şi crimă care a zguduit Italia, scoţând la iveală legăturile obscure dintre lumea interlopă şi vârfurile puterii de stat (Democraţia creştină). Bordiga îl foloseşte ca simbol suprem al decadenţei şi corupţiei politicii burgheze moderne. Gianchetti Paiarli (Giancarlo Pajetta) — unul dintre liderii importanţi ai Partidului Comunist Italian (PCI) de la acea vreme.
[2]. Aluzie la celebrul cântec al lui Gavroche din romanul Mizerabilii de Victor Hugo, „Je suis tombé par terre / C'est la faute à Voltaire...“, care dădea mereu vina pe Voltaire şi Rousseau pentru necazurile sale.