Am spus în repetate rânduri că pentru Ricardo renta funciară este întotdeauna şi numai diferenţială, în timp ce în teoria lui Marx ea este diferenţială în măsura în care se compară terenuri de fertilitate diferită şi diverse intervenţii de capital pe acelaşi pământ, dar există şi o rentă absolută „de pornire“ la care vin să se adauge cele diferenţiale.
În dezvoltarea demonstrativă a lui Marx sunt mai întâi demonstrate legile diferenţiale ale rentei în prima şi a doua formă, probând cantitativ că la diferenţe de produs corespund exact tot atâtea diferenţe de rente, rămânând neschimbată remunerarea muncii şi a capitalului de întreprindere agrară.
În toată această demonstraţie exhaustivă, pe care am susţinut că este confirmată de datele economiei agricole moderne, Marx avansează ipoteza că ar exista un teren A, cel mai prost dintre toate, pe care produsul, prin încasarea de pe piaţă, ajunge doar pentru a remunera salariul şi capitalul (cu profitul mediu), dar, neexistând altă marjă sau profit suplimentar, nu se obţine nicio rentă.
S-ar putea părea că, urmând o asemenea cale, Marx a trebuit să renunţe la susţinerea tezei sale privind existenţa unei rente absolute, adică prezente chiar şi pe terenul cel mai steril.
Trecând în „rubricile“ sale ordonate, aşa cum am amintit la sfârşitul „Firului“ precedent, la renta absolută, Marx explică cum această contradicţie nu rezistă nici măcar un moment.
Înainte de a expune deducţia cristalină, vom observa că ampla utilizare a operei lui Marx pe care o fac, din toate părţile, pretinşii săi adepţi — care nu dau doi bani pe corpul complex de doctrină, dar nu vor să renunţe la utilizarea „politică“ a puternicului fluviu istoric de forţe căruia opera şi numele lui Marx au ajuns să îi corespundă — are acest caracter cronic, de-a lungul a mai bine de 50 de ani: vânătoarea de pretinse contradicţii.
Noi nu avem absolut nimic cu cei care ar vrea să arunce toate „opera omnia“ ale magului din Trier la coşul de maculatură, declarându-ne că, în timp ce Marx a vrut să găsească împletiturile de reguli în care se reuşeşte închiderea istoriei, aceasta este, în schimb, „neîncadrabilă“ şi noi, marxiştii, ne învârtim în gol.
Ne sâcâie la culme, în schimb, toţi hoţomanii din puternicul ansamblu al doctrinelor marxiste, care consideră doctrina de clasă a proletariatului, expusă pentru prima dată sistematic de Marx, ca pe o tombolă de caritate de unde se pot lua după bunul plac cutare sau cutare piese prin norocoase lovituri de mână.
Pretinsele critici ale marxismului, scrise la distanţă de multe, multe decenii, se aseamănă până la greaţă: mulţi vor crede cu adevărat că au găsit în cele din urmă punctul defectuos şi zonele ce trebuie refăcute de la zero, şi nu ştiu că aceleaşi lucruri se găsesc scrise încă de la sfârşitul anilor 1800, cu aceleaşi cuvinte.
Marx, cel mai citat şi cel mai prost citat dintre autori, ar fi fost un aşa-zis mare geniu care se arunca să înoate în marea social-istorică de colo până colo, în funcţie de urgenţa orei, şi cu o fantastică forţă de intuiţie înşfăca fragmente de realitate într-un mod formidabil; în timp ce altădată divaga în pretinsele „contradicţii“.
Un asemenea lucru li se întâmplă tuturor scriitorilor şi i se putea întâmpla şi lui Marx, dacă se urmează obişnuita metodă de a ciuguli din producţia condeiului şi creierului lor. Dacă, în schimb, ştim să trecem la reconstrucţia organică a teoriei născute nu dintr-un creier mai mic sau mai mare, ci din forţa materială a istoriei, unitatea şi armonia întregului se vor dovedi evidente şi indiscutabile.
De aici povestioara cu Marx multipli, cu marxismele multiple, cu cele două suflete şi aşa mai departe, de aici comparaţiile aberante între momentele şi stadiile expunerii, proprietate şi produs nu ale unui singur om, ci ale unei clase care se naşte pentru istorie. Aşadar, nici vorbă de completare, actualizare, îmbunătăţire şi exploatare a ceea ce se găseşte a fi comod şi util: mai degrabă o neînţelegere, o falsificare, o regresie degenerativă, o bâlbâială şi o aiureală orbecăitoare a celor cărora lumina revoluţionară li se pare prea orbitoare.
Totul, încă o dată, este de luat sau de lăsat.
Nimic nu este de schimbat, explică Marx în acest caz, la legea rentei diferenţiale, atunci când se admite şi se constată că există o rentă chiar şi pe terenul cel mai prost, la care vin să se adauge salturile succesive, dacă se schimbă terenul sau se investeşte muncă şi capital suplimentar.
Nu numai că pretinsa contradicţie nu stă în picioare, dar aşa se întâmplă în toate cercetările ştiinţifice. Să luăm legea termodinamicii, potrivit căreia, la încălzirea unui anumit corp, energia calorică adăugată este proporţională cu creşterea temperaturii. Nimic înfricoşător. Să presupunem că suntem foarte îngrijoraţi de factura lunară la gaz şi că avem un contor care nu indică doar metrii cubi, ci chiar liruţele de plătit. Oala este pe ochiul aragazului şi în ea e scufundat un termometru. Urcă de la douăzeci la patruzeci de grade Celsius: cinci lire s-au şi dus. Pentru a pune pastele la fiert, trebuie să mai urce de la patruzeci la o sută, adică un „salt“ triplu faţă de primul: n-ai ce face, alte cincisprezece lire. Iată avantajul culturii ştiinţifice: savurez valoarea ţepei înainte de vreme.
Ei bine, dacă în loc de termometrul cu grade Celsius aş avea unul englezesc Fahrenheit, pe care lui zero grade îi corespunde 32 şi lui o sută 212, s-ar fi schimbat ceva? Absolut deloc, şi se înţelege „din capul locului“. De la 68 de grade la 104 aş fi plătit 5 lire şi de la 104 la 212 celelalte cincisprezece lire. Într-adevăr, „diferenţialele“ (brrr) de temperatură sunt în acest caz 36 şi 108, iar al doilea este întotdeauna triplul primului.
Energia fizică ce se supune legilor transformării fără creare şi distrugere (staţi liniştiţi: e valabil şi în domeniul nuclear) este o marfă (în infecta epocă capitalistă) şi deci, potrivit legii valorii, costă bani. De aceea, mărimea temperatură am citit-o pe termometru, cea de energie termică în... buzunar. Riguros. Or, apa la 20 de grade Celsius sau la 68 Fahrenheit, înainte de a primi diferenţa în plus de 20 de lire, conţine deja energie calorică: aceasta face ca moleculele să danseze o invizibilă, dar ultra-frenetică rumba... Discursul vrea să spună că, pentru a măsura energiile şi costurile diferenţiale, putem pune zeroul unde vrem: calculele ies la fel. Legea luată ca exemplu a relaţiei dintre temperatură şi cantitatea de căldură nu are nevoie, pentru a fi valabilă, să se înceapă încălzirea unui corp teoretic lipsit de energie, aşa cum avem motive să credem că se întâmplă la minus 273 de grade Celsius (deci 273 sub zero).
Un caz cu totul analog avem în prima parte a volumului I din Capitalul, atunci când Marx, elaborând teoria plusvalorii absolute şi relative, presupune că în produs nu intră capital constant, ci doar cheltuieli pentru salarii. Eu procedez, spune el, aşa cum are dreptul să o facă orice om de ştiinţă, făcând c egal cu zero şi deci consider v capital variabil şi p plusvaloare. Concluziile nu se vor schimba atunci când voi „permite“ să reapară capitalul constant, aşa cum se întâmplă în orice caz real. O magie de-a dreptul pentru copii. Orice salahor analfabet înţelege că dacă stăpânul său cumpără materii prime de un miliard şi stă să le contemple, nu se alege cu niciun sfanţ; dacă, pentru a le prelucra, tocmeşte muncitori cu o mie de lire, iată că se alege cu două mii. În matematica „înaltă“ acest lucru se spune cu cuvinte teribile: diferenţiala unei cantităţi constante este zero. Toţi se îngrozesc, dar zâmbesc dacă spun: cineva care stă pe loc nu se mişcă. Gradul meu de prostie este acelaşi în ambele cazuri... are ca derivată zero.
Marx pentru a suta oară, iar noi poate doar pentru a zecea oară, ne întoarcem ab ovo.
„Dacă P este preţul de producţie general care reglează piaţa, atunci pentru produsul celei mai proaste categorii de pământ A, P coincide cu preţul de producţie individual pe acest pământ; cu alte cuvinte, preţul acoperă capitalul constant şi capitalul variabil consumat în producţie plus profitul mijlociu“.
„Renta este aici egală cu zero. Preţul de producţie individual al categoriei de pământ B, imediat superioară, este = P’ [P prim], iar P > P’, cu alte cuvinte, P plăteşte mai mult decât preţul real de producţie al produsului dat de pământul B. Să presupunem că P — P’ = d; prin urmare d, excedentul lui P faţă de P’, este profitul suplimentar pe care-l realizează fermierul pământului B. Acest d se transformă în rentă, care trebuie plătită proprietarului funciar. Pentru a treia categorie de pământ, C, considerăm P’’ preţul de producţie real, iar P — P’’ = 2d; astfel 2d se transformă în rentă... etc. [să ne amintim că sunt tot atâtea salturi toate egale cu d, întrucât egale erau salturile produsului. Marx a luat litera d pentru rentă diferenţială. Acum ia litera r pentru rentă absolută].
Să presupunem acum că pământul de categoria A [contrar primei ipoteze]... dă o rentă = r. În acest caz vom avea următoarele două consecinţe“.
„În primul rând: preţul produsului pământului de categoria A nu va fi reglat de preţul de producţie pe acest pământ, ci va cuprinde un excedent peste acest preţ, va fi = P + r. Căci, presupunând că procesul de producţie capitalist se desfăşoară normal, presupunând, prin urmare, că excedentul r, pe care fermierul îl plăteşte proprietarului funciar, nu reprezintă un scăzământ nici din salariu şi nici din profitul mijlociu la capital, fermierul îl poate plăti numai datorită faptului că produsul lui se vinde la un preţ ce depăşeşte preţul de producţie, datorită faptului că acest produs i-ar aduce, prin urmare, un profit suplimentar dacă el nu ar trebui să cedeze acest excedent proprietarului funciar sub formă de rentă. În acest caz preţul de piaţă regulator al întregului produs de pe piaţă al tuturor categoriilor de pământ nu va fi preţul de producţie dat de capital în genere în toate sferele de producţie, adică un preţ egal cu cheltuielile de producţie plus profitul mijlociu, ci va fi preţul de producţie [al celui mai prost teren A] plus renta, P + r, nu P. Căci preţul produsului pământului de categoria A exprimă în genere limita [inferioară] a preţului de piaţă regulator general, limita preţului la care poate fi furnizat produsul total, şi în această măsură reglează el preţul acestui produs total [chiar dacă este produs pe toate terenurile de categorie mai bună]“.
Cuvintele şi formuliţele îi aparţin lui Marx, iar noi nu am mai pus decât vreo altă pedanterie între paranteze: puteţi reciti. Aşadar, A, un pământ mizerabil, reglează mereu el preţul şi îl ţine sus; ba, mai rău, la preţul care îi rezultă din cheltuieli pentru capital constant, salariu şi profitul arendaşului, mai face şi isprava de a-i atârna o frumoasă coadă: renta absolută.
Oare legea diferenţială s-a făcut praf şi pulbere, odată cu acest frumos cadou făcut apetitului public? Niciodată. Să-i dăm cuvântul lui Marx, cu cel de-al doilea punct al său, aşa că vorbele de ocară pentru algebră se vor duce la el.
„Totuşi, în al doilea rând, deşi în acest caz preţul general al produsului agricol se modifică în mod esenţial, prin aceasta nu este nicidecum suprimată legea rentei diferenţiale. Căci dacă preţul produsului categoriei A, şi prin urmare preţul de piaţă general, [care înainte era P] este = P + r, preţul categoriilor B, C, D etc. va fi de asemenea = P + r. Întrucât însă pentru categoria B P — P’ = d [preţul de producţie al celui mai bun teren B scade faţă de cel al lui A cu diferenţa d dintre P şi P’; un atare beneficiu devine rentă], atunci [ajungând în ambele cazuri nu la P, ci la P + r] şi (P+r) — (P’+r) va fi tot = d [aceeaşi diferenţă între B şi A, aceeaşi rentă diferenţială], iar pentru C P — P’’ = (P+r) — (P’’+r) = 2d, şi, în sfârşit, pentru D P — P’’’= (P+r) — (P’’’+r) = 3d etc.“.
Prima formuliţă este pocită în ediţia Costes (traducători, profitaţi de ocazie, dacă zeţarul nostru se va dovedi mai milostiv decât al lor), dar toate trei corespund reguliţei conform căreia dacă un acelaşi lucru se adaugă la încasare şi la cheltuială, marja rămâne aceeaşi. Marx are dreptul să conchidă:
„Renta diferenţială va fi deci aceeaşi, ea va fi reglată de aceeaşi lege, cu toate că renta va conţine un element independent de această lege, şi o dată cu preţul produsului agricol va înregistra o creştere generală. Rezultă că, indiferent de situaţia rentei pe categoriile de pământ cu fertilitate minimă, legea rentei diferenţiale nu numai că este independentă de aceasta, ci, în plus, singurul mod de a înţelege caracterul rentei diferenţiale este de a considera renta categoriei de pământ A = 0. În măsura în care este vorba de rentă diferenţială, este indiferent dacă renta categoriei A = 0 sau > 0, şi, de fapt, nu se ia în consideraţie aici“.
Pentru ultima oară şi în cazul în care micile formule ar ridica vreo îndoială, explicăm prin numere. Şi le luăm pe acelea pe care le-am adaptat la cifrele moderne. În tabelul prelucrat de noi, terenul A dădea pe un hectar 5 chintale de grâu şi deci 40 de mii de lire, din care 32 de mii compensau avansurile, 8 mii reprezentau profitul, iar renta era zero. Terenul C, pentru a simplifica, avea în plus la produs 2 chintale şi 16 mii de lire: tot restul era egal; şi această sumă constituia renta proprietarului, în întregime de natură diferenţială.
Dacă vrem acum să dea rentă şi terenul A, rămânând stabilit că produce 5 chintale, după ce s-au cheltuit cele 32 de mii plus 8 mii, nu există alt mijloc decât creşterea preţului grâului.
În realitate, problema pe care Marx şi-o pune imediat după aceea, şi anume dacă există sau nu renta de bază, renta absolută, este rezolvată pozitiv, dacă chiar vrem să recurgem la cadastrul italian. Într-adevăr, nu vom găsi în toate tarifele naţionale nici măcar un singur caz în care să fie impozitat venitul agricol (profitul) fără rentă proprietarului (rentă funciară). De fapt, în categoria efectiv cea mai proastă (a cincea) din acea comună, venitului de 3.200 îi şi corespundea deja o rentă de 4.000.
Am arătat deja că produsul trebuia să fie în acest caz de cinci ori (rata este aici de 25%) profitul, plus renta, adică 16 mii plus 4 mii şi deci 20 de mii. Dacă preţul este mereu de 8 mii, acest teren foarte prost produce doar 2 chintale şi jumătate şi ar fi terenul regulator.
Să luăm acum acest teren drept clasa A şi vom avea renta „absolută“ de 4 mii de lire. Aceasta ar fi cantitatea r.
Trecem acum la produsul de 5 chintale, care acum rezultă a fi obţinut (dacă ar exista un teren atât de fertil) doar cu aceeaşi cheltuială de 16 mii (inclusiv profitul). Produsul fiind de 40 de mii de lire, există un profit suplimentar de nu mai puţin de 24 de mii de lire. Or, acesta se împarte în: 4.000 (r) rentă absolută; şi 20 de mii (d) rentă diferenţială.
Dacă acum ar exista (ipoteză contrară tarifului efectiv) un teren atât de fertil încât să dea, pur şi simplu, cu aceeaşi muncă, 7 chintale şi jumătate, produsul ar urca la valoarea de 60 de mii, iar renta la 44 de mii de lire. Ştim că renta absolută este de 4.000, deci rămân 40 de mii de lire ca rentă diferenţială. Ei bine; aceasta a făcut un salt de exact 20 de mii de lire, aşa cum se întâmplase trecând de la 2,5 la 5 chintale.
Să nu se spună cumva că am modificat raporturile dintre diferitele categorii ale acelor terenuri folosind datele actuale: tabelul de atunci corespundea primei forme pentru că la primele trei categorii, cu o mică variaţie a venitului agricol, renta proprietarului înregistra un salt puternic: la categoriile inferioare variază mult profitul şi deci cheltuiala de investiţie, aşa că situaţia trebuie tratată cu cea de-a doua formă, în care gradul de fertilitate şi capitalul aplicat variază ambele.
Aşadar, mai întâi Marx elimină pretinsa contradicţie legată de coexistenţa rentei diferenţiale şi a celei absolute (aşa cum ar fi eliminată şi pretenţia de a pune să se plătească gazul consumat în funcţie de temperatura finală de 100 de grade, atât în cazul în care apa pusă în oală avea zero grade, cât şi atunci când avea 40).
Aşadar, el explică pe ce se bazează când susţine că, în general, la un prim motiv care menţine ridicat preţul de piaţă al produselor agricole, adică adaptarea inevitabilă la cele mai proaste condiţii de randament productiv, se adaugă un al doilea, adică un cuantum reţinut cu titlu de rentă care se exercită cu acelaşi titlu pe terenurile bune şi pe cele mai proaste. Legea conform căreia preţul general de piaţă, adică valoarea de schimb a grâului, depinde de preţul de producţie de pe cel mai prost teren devine următoarea: depinde de preţul de producţie de pe cel mai prost teren, plus încă o altă marjă de creştere care constituie renta absolută.
Aceste concepte au mai fost amintite de două ori anterior. În toate sferele producţiei capitaliste se poate întâmpla să apară profituri suplimentare. Într-adevăr, preţul de vânzare, de piaţă, al tuturor produselor, cel care în economia marxistă se numeşte valoare, conţine, pe lângă cheltuielile avansate, un profit corespunzător raportului dintre întregul profit social şi întregul capital social. În cazuri individuale pot exista abateri, iar o singură întreprindere va putea avea un preţ de producţie inferior valorii. Dar, în timp ce în general între diferitele sfere ale producţiei manufacturiere se tinde spre această compensare, întrucât în toate productivitatea muncii merge crescând odată cu descoperirile tehnice iar rata profitului scade, agricultura rămâne înapoiată pentru că în compoziţia organică a capitalului ei ponderea salariilor este mare, iar capitalul constant este mic, astfel încât se obţin într-un anumit sens „două rate medii ale profitului“: una scăzută industrială, una ridicată agrară, pe acelaşi teren, cel mai prost.
Divergenţa dintre Ricardo şi Marx nu trebuie considerată ca fiind de mică importanţă: ea se reduce, nici mai mult, nici mai puţin, la contrapunerea dintre apologia capitalismului şi doctrina distrugerii sale.
Să ne amintim din cel de-al VII-lea episod al acestei expuneri sinteza celor patru teorii diferite pentru explicarea rentei.
Prima este cea fiziocrată. Pământul produce o cantitate de avuţie care se adaugă la rodul muncii umane şi este de origine naturală. Dar proprietarii solului, fiind singurii care dispun de această sursă, fixează după bunul plac preţul produselor agricole, sub forma arendei pe care o pretind de la arendaşi: prin urmare, în preţul produselor agricole, la rambursarea muncii care a fost necesară, se adaugă cumpărarea bogăţiei naturale, apanaj al clasei proprietarilor. Numai pe pământ ia naştere plusvaloarea.
Această doctrină, despre care am demonstrat împreună cu Marx că nu este reacţionară sau filo-feudală, se contrapune decisiv celei a valorii-muncă, de la care va porni istorica declaraţie de autonomie a clasei proletare, care în cadrul acestei doctrine ca un element pasiv şi „steril“ în domeniul industrial.
A doua teorie este cea a lui Ricardo, expresie pură a capitaliştilor industriali. Valoarea de schimb a produselor exprimă munca umană conţinută în ele, nefiind o excepţie de la aceasta nici produsele agricole. Sursa a ceea ce se depune proprietarilor funciari o constituie o parte a câştigului acumulat de întreprinzătorii rurali prin munca angajaţilor lor, dar numai în măsura în care aceasta este aplicată în condiţii favorabile de productivitate a terenului şi a capitalului, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în cele mai proaste întreprinderi rurale. Această viziune tinde să deschidă pentru producţia capitalistă a produselor agricole aceleaşi perspective de scădere a preţurilor reale care există pentru produsele manufacturate, odată cu îmbunătăţirea compoziţiei tehnice a capitalurilor, astfel încât, în sistemul capitalist, să poată creşte nivelul de trai al populaţiilor sporite numeric şi să se conserve la nesfârşit profitul capitalului de întreprindere, desfiinţând doar renta funciară privată.
A treia teorie explică renta prin dobânda capitalului-pământ; ea provine de la unii adversari reacţionari ai lui Ricardo însuşi, care tind să afirme imanenţa istorică şi economică a privilegiului funciar, şi am văzut cum ea a fost net respinsă de Marx. Pământul nu este capital avansat în produs, iar capitalul nu produce dobândă decât ca fracţiune a plusvalorii şi a profitului, deci a valorii mărfurilor, atunci când a intervenit forţa de muncă.
A patra teorie, adică cea a lui Marx, care ia în considerare atât renta diferenţială, cât şi pe cea absolută, serveşte la a stabili în mod irevocabil limitarea istorică a modului capitalist de a soluţiona raportul dintre producţia şi consumul colectivităţilor umane. Necesităţile alimentare ale acestora nu vor fi niciodată rezolvate de procesul acumulării capitalului, oricât de mult ar progresa tehnica, compoziţia organică a capitalului, masa de produse obţinute în acelaşi timp de muncă. Antagonismului modern al claselor sociale îi corespunde în mod necesar formarea de profituri suplimentare, naşterea de rente absolute, anarhia şi risipa în producţia socială. Ecuaţia capitalism egal foame este stabilită în mod irevocabil.
După cum am arătat de mai multe ori şi după cum s-ar putea dezvolta în tratări separate, doctrina rentei la Marx, în ansamblul ei complex şi lucid, furnizează arma teoretică pentru a descrie ultra-prevăzutul monopolism şi imperialism modern. Deşi sfera producţiei de alimente este fundamentală în dinamica oricărei societăţi, teoria marxiană a rentei este o parte centrală a descrierii modului de producţie capitalist: am putea spune că ea reprezintă, din punct de vedere revoluţionar şi antiposibilist, partea sa decisivă.
„Esenţa rentei absolute constă deci în următoarele: în funcţie de deosebirile în ceea ce priveşte compoziţia lor mijlocie, capitaluri egale ca mărime investite în sfere de producţie diferite produc, la aceeaşi rată a plusvalorii sau la aceeaşi exploatare a muncii, cantităţi de plusvaloare diferite. În industrie aceste cantităţi de plusvaloare diferite se egalizează în profitul mijlociu şi se repartizează în mod uniform între diferitele capitaluri ca părţi alicote ale capitalului social. Când producţia are nevoie de pământ fie pentru agricultură, fie pentru extragerea de materii prime, proprietatea funciară împiedică această egalizare pentru capitalurile investite în pământ şi captează o parte din plusvaloare, care altfel ar participa la procesul de egalizare în rata generală a profitului. Renta constituie în acest caz o parte din valoarea, mai precis din plusvaloarea mărfurilor, însă, în loc ca ea să revină clasei capitaliste, care o estorchează de la muncitori, revine proprietarilor funciari, care o estorchează de la capitalişti. Aici presupunem că capitalul agricol pune în mişcare mai multă muncă decât pune în mişcare o cantitate egală de capital neagricol. Cât de mare este această abatere sau în genere existenţa ei depinde de dezvoltarea relativă a agriculturii în comparaţie cu industria. În fond, această diferenţă trebuie să se micşoreze o dată cu progresul agriculturii, cu condiţia ca proporţia în care se micşorează partea variabilă a capitalului faţă de cea constantă să nu fie şi mai mare la capitalul industrial decât la cel agricol“.
Şi aşa a fost, este, şi va fi în realitate.
Doctrina generală a monopolului poate fi întrezărită în acest scurt pasaj:
„În cazuri când capitalul se loveşte de o forţă străină, pe care n-o poate înlătura decât parţial sau nu o poate înlătura deloc şi această forţă limitează investirea lui în anumite sfere de producţie şi nu o permite decât în condiţii care exclud total sau parţial acea egalizare generală a plusvalorii la profitul mijlociu, atunci, evident, în aceste sfere de producţie apare, datorită faptului că valoarea mărfurilor depăşeşte preţul lor de producţie, un profit suplimentar care poate fi transformat în rentă şi, ca atare, poate deveni independent de profit. O asemenea forţă străină, un asemenea obstacol care se opune capitalului la investirea lui în pământ, este proprietatea funciară“.
Un asemenea obstacol poate fi dat de un monopol naţional sau semi-mondial, chiar şi de stat, de exemplu, al puţurilor de petrol sau al furnalelor.
Egalizarea inevitabilă, în virtutea legilor eterne ale concurenţei, era cartea cu care blufa Ricardo.
Marx a fost cel care i-a smuls-o din mâini. Aţi ajuns târziu, teoreticieni de duzină ai epocii monopoliste.
Am expus astfel (nu fără repetiţii şi chiar divagaţii, necesare pentru a insista asupra unor puncte arzătoare, cum ar fi necesitatea de a lovi conţinutul mercantilist al capitalismului şi conţinutul său de întreprindere, fără a ne lăsa blocaţi de obişnuitul paravan iluzoriu al „proprietăţii titulare“) întreaga teorie a rentei funciare, în mod integral ca-pi-ta-lis-tă. Nelipsiţii Croce, Labriola, Sorel, fiind prea puţin desprinşi de postura individualistă, literară, „artistică“ a scriitorului burghez, se iau de Marx pentru că nu ştiu să pună piesele la locul lor şi se rătăcesc nefiind capabili să vadă când scriitorul face economie, istorie sau filozofie, când sare de la o constatare rece la instigarea la revoltă, şi cred că toate acestea se datorează întâmplării, sau dorinţei de a ului!
Să ne ierte aceşti domni, dar a fost oportun în acest caz să tratăm chestiunea mai întâi „static“, iar apoi „cinematic“. Nu muncim pentru ştiinţa savanţilor, ci pentru cauza partidului, iar metoda de expunere nu are cum să le placă acestor domni, şi nici ei nu-i pot vedea motivul, în sordida lor „imparţialitate“ cerebrală.
Toată micuţa agendă ordonată a lui Marx în materia de faţă tratează o societate net capitalistă, atât în agricultură, cât şi în industrie. Tot venitul social este redus, chiar şi la ţară, la trei tipuri: salariu pentru muncitori, profit pentru capitalişti, rentă pentru proprietari.
La vremea respectivă am arătat că era vorba tocmai de a arunca în aer formula trinitară potrivit căreia o asemenea societate, odată dezvoltată şi ajunsă la maturitate şi cel mult cu Statul, şi nu clasa funciară, preluând rentele, ar fi funcţionat la regim normal fără crize şi fără revoluţii.
Abia după ce a epuizat subiectul, fondând pe ipoteza acestui industrialism funciar integral previziunea revoluţionară şi comunistă sigură (care, desigur, nu se citeşte aşa, pur şi simplu, cum se întâmplă atunci când drept comunism este avansată emulsia popular-liberal-pacifistă) şi după ce a închis agenda programată, Marx afirmă metoda istorică şi face analiza formelor agrare non-capitaliste încă prezente, şi chiar şi la aproape un secol după el, amestecate cu îndărătnicie cu gestionarea industrială a pământului.
Din acest capitol despre „Geneza rentei funciare capitaliste“ ne-am inspirat deja de nu puţine ori. El insistă asupra conceptului că renta în sens propriu se naşte abia după intervenţia capitalului, şi examinează, după o trecere în revistă a viziunilor diferiţilor economişti asupra rentei, din care am găsit o altă parte destul de amplă în Istoria doctrinelor economice, formele anterioare şi improprii în paragrafele: rentă în muncă — rentă în produse — rentă în bani. Şi în cele din urmă vorbeşte despre formele supravieţuitoare: sistemul exploatării în parte şi proprietatea ţărănească parcelară.
Şi aici se potriveşte de minune să respingem prostul obicei de a urma, în materie socială, toanele ultimei mode. Dacă ar fi să ne luăm după mulţi, şi cu siguranţă după cei mai mulţi, ieşirea pe teren a acestor variate şi false clase „populare“ ar fi un fapt nou şi modern, ulterior luptelor duse doar de proletarii puri din industrie (şi, de pildă, de pe pământ!) împotriva întreprinderilor capitaliste.
Ar fi vorba de o descoperire a primei perioade postbelice şi, în forma cea mai vulgară, i se pune în cârcă lui Lenin această pretinsă chemare în prima linie a semiproletarilor, ca o greutate decisivă menită să încline balanţa autenticei lupte de clasă dintre muncitori şi capitalişti.
Lenin ar fi spus, dacă ar fi să-i ascultăm pe aceştia, şi chiar şi Marx ar fi spus-o, că o revoluţie proletară anticapitalistă ar trebui să ştie înainte de toate să fie „cu adevărat populară“. Ce naiba vor să spună cu asta? Muncitorii adevăraţi, care sunt o minoritate, ar trebui să pună în mişcare, şi fireşte adaptând programul revoluţionar la măsura lor, celelalte clase „sărace“: meşteşugari, mici fermieri (dijmaşi), ţărani proprietari şi, încet-încet, mici comercianţi, mici industriaşi, ca să nu mai vorbim de „intelectualii“ nu tocmai bine definiţi!
Aici stă dovada uriaşei harababuri dintre abordările istorice, economice şi acţiunea de partid: dintre apărarea doctrinei proprii a unei clase şi intervenţia în fracturile seismice ale istoriei.
În revoluţii şi în epocile revoluţionare toate clasele sunt puse în mişcare şi participă într-un fel sau altul, acest lucru este de netăgăduit. Noi ajungem fără îndoială, şi am oferit o amplă explicaţie a acestui lucru în tratările referitoare, de exemplu, la chestiunea naţională şi colonială, la teza că, rămânând valabilă piatra noastră de temelie istorică şi politică, precum şi doctrinară, cu privire la antagonismul specific dintre burghezie şi proletariatul salariat, în anumite timpuri şi „domenii“ trebuie să se altoiască revoluţia muncitorească chiar pe conţinutul şi pe postulatele revoluţiei burgheze, capitaliste. Acest lucru este valabil pentru Europa de dinainte de 1871, pentru Rusia de dinainte de 1917, pentru Asia şi Africa actuale.
Acolo unde rămân, sau mai rămân de făcut, revoluţii burgheze, acestea reprezintă o rampă de lansare pentru revoluţiile proletare. Dar acolo unde sunt adevărate, originale, plasate istoric şi geografic, revoluţii, nicidecum false eliberări postume, pe care unii mai au incredibila neobrăzare să le comemoreze.
Această formulă a revoluţiei cu adevărat populare este tocmai puternica formulă istorică a viguroasei, curajoasei, extrem de îndrăzneţei tinere burghezii din secolul al XIX-lea. Noi proletarii ne numărăm şi spunem perplecşi: suntem în minoritate. O cu totul altă minoritate erau burghezii, primii capitalişti (nu vă gândiţi la studenţi, poeţi, liber profesionişti şi alţii asemenea). Burghezia a fost maestră în a pune în mişcare alte clase cu efective puternice, care erau oprimate de vechile regimuri, iar revoluţia clasei capitaliste a învins ca revoluţie a poporului, a marii majorităţi.
Acolo unde acest proces nu adusese încă burghezia modernă la putere, este foarte clar că partidul proletar trebuia să sprijine această impetuoasă revoluţie a întregului popor şi să se arunce în ea nu doar pentru a face să se prăbuşească aparatele feudale, ci pentru a face ca masele să treacă imediat la atac împotriva burgheziilor victorioase. Aceasta este perspectiva revoluţiilor permanente pentru Marx şi Engels în Germania anului 1848, pentru Troţki şi Lenin în Rusia anului 1917, sau pentru un partid comunist adevărat şi de clasă, dacă el ar exista în China.
Aşadar, cele două teze sunt corecte: în situaţiile de „dublă revoluţie“, adică sub puteri precapitaliste, partidul muncitoresc este pentru revoluţia burgheză, naţională, liberală, ca punct de plecare al revoluţiei socialiste ulterioare. O asemenea revoluţie nu poate să nu fie cu adevărat populară, în sensul că acele trupe de asalt pe care burghezia le cere de la ţărani şi de la alţii asemenea lor, proletariatul trebuie să încerce imediat să i le smulgă, neutralizându-le acolo unde nu le poate supune.
Dar acolo unde ne aflăm în prezenţa unui capitalism caracterizat, bine conturat, ieşit istoric de decenii de sub piedicile feudale, ajunge, pentru numele zeilor, cu această revoluţie cu adevărat populară, care din punct de vedere istoric este de acum o murdară excrescenţă şi trebuie înlocuită de o revoluţie cu adevărat de clasă.
Oricum, mâncărimea generală de a trece imediat la marea politică şi strategie ajunge să confunde lucrurile în mod grosolan. O inepţie precum cea a unui Lenin care pune ţăranii în locul muncitorilor şi descoperă că de acum înainte cei din urmă nu vor mai şti să facă revoluţii fără primii, şi care dă partidelor muncitoreşti din ţările avansate directiva acestei noi tactici, trebuie cu adevărat spulberată fără milă.
Lenin este un adept ortodox al lui Marx în chestiunea agrară şi împărtăşeşte până la virgulă doctrina sa despre rentă. El ştie la fel de bine ca Marx că studiul forţelor sociale ale claselor agrare străine de cele trei clasice luate în considerare până acum: proprietari în sensul burghez, arendaşi, salariaţi, trebuie făcut, dar cu convingerea deplină că nu se descoperă forme noi, ci se revine la considerarea celor vechi. Dacă se pierde această certitudine, este în zadar să se vorbească despre revoluţiile agrare, despre revendicările ţărăneşti, despre întretăierea lor cu revoluţiile burgheze.
A dilua conturul precis al luptei clasei muncitoare şi al organului său politic în mişcările populare nu înseamnă a fi mai modern decât Marx, sau, să zicem, decât puternicul Partid Comunist din Italia din 1921, ci înseamnă a fi regresat pe poziţii inferioare în raport cu marile polemici istorice şi cu marile sciziuni; cele ale lui Marx împotriva „rebelismului“ gol, mic-burghez, extins la toţi cei „conştienţi“, al unui Bakunin, cele ale lui Lenin împotriva socialiştilor susţinători ai apărării patriei şi negatori ai dictaturii proletare cu motive mai mult sau mai puţin la fel de „populare“ ca şi cele anarhiste. Şi de altfel, de la „cu adevărat popular“ la „cu adevărat patriotic“ nu mai rămânea decât un pas: care a şi fost făcut, şi încă cum!
Aşadar, este sigur că, privind în jurul nostru, fie în Italia şi Franţa, fie în Germania şi în America, nu avem un spectacol exclusiv „trinitar“: nu îl avem la ţară şi nici măcar la oraş. Există, şi adesea sunt formidabile din punct de vedere statistic, alte pături şi straturi sociale dincolo de capitalişti, posesori şi salariaţi. Deşi nu în mod excesiv, şi astfel de straturi se mişcă, se agită, tind spre apărarea intereselor lor şi preconizează mai mult sau mai puţin bine noi orânduiri sociale.
Vrem aşadar să studiem această problemă, şi nu doar pe cale ştiinţifică, ci răspunzând la chestiunea atitudinilor tactice şi politice ale unui partid muncitoresc de clasă faţă de aceste forţe. Şi chiar vrem să o facem.
Dar dacă singurul mod de a o face ar fi acela de a aştepta de la astfel de contacte şi apropieri o forţă calitativ mai bună şi mai vie, ar fi aproape mai bine să ne complăcem orbeşte în obişnuitul simplism, pe care îl deplângem dintotdeauna, în banalul dualism: un singur contrast ne interesează, cel dintre stăpânul întreprinderii şi salariat; nu căutăm altceva. Dualism naiv care, uitând cum în toate textele sale Marx vorbeşte despre trei şi nu două clase ale societăţii capitaliste moderne, s-a menţinut în ignoranţă faţă de potenţialul imens care emană din teoria revoluţionară a capitalismului rural. Eroare poate nu atât de imputabilă mişcării socialiste din Italia, unde masele puternice pe care le avem, de puri salariaţi ai pământului, îşi pot asuma ca merit bătălii magnifice care au ţintit inima (bătrâne Lazzari, [1] era o frază de-a ta când erai ortodox) ordinii constituite a proprietăţii şi a capitalului. Astăzi se luptă pentru ordine, pentru constituţie şi poate chiar pentru sutana papei.
Partidul comunist, după ce şi-a construit teoria şi tactica pentru mediul rural pe baza raportului dintre zilierul exploatat, arendaşul capitalist şi burghezul agrar, se va ocupa, desigur, de problema celorlalte clase rurale. Dar nu va pune această problemă cu prezumţia de a găsi forţe măcar pe departe egale, sau, şi mai rău, superioare alor sale în extensie sau intensitate.
Aceste clase nu sunt decât resturi ale unei istorii trecute, iar problema legată de motivul pentru care capitalismul nu le-a măturat încă, cel puţin în măsura în care a făcut-o pentru meşteşugăritul urban, îşi găseşte deja bazele soluţionării sale în doctrina rentei, a cărei teoremă fundamentală este că pentru producţia de alimente capitalismul nu poate să privească deloc de sus precedentele forme de societate: şi tocmai acest lucru era indispensabil de înţeles.
Şi iată de ce, după ce am studiat o societate de capitalism rural total şi după ce ne-am însuşit certitudinea că niciodată capitalismul, ci numai socialismul, va da o lovitură bestialului antagonism sat-oraş; pentru a defini legile care guvernează economia supravieţuitoare şi dinamica socială a micii proprietăţi, a micii arendăşii şi a sistemului exploatării în parte, trebuie să privim atenţi, dar siguri că privim înapoi, nu înainte, că vom găsi greutăţi de clintit, nu forţe care ne vor trage mai departe.
După ce a făcut incursiunea sa în marea deschisă a lumii rurale capitaliste, şi abia atunci, Marx priveşte la geneza situaţiei actuale şi furnizează trăsăturile distinctive ale formelor mai puţin moderne.
Proştii cred că, descoperind forţa maselor ţărăneşti şi aruncându-le mai întâi împotriva ţarului şi apoi împotriva burgheziei, Vladimir Ulianov ar fi indicat proletariatului european, care călătorea în trenul luptei de clasă, avionul alianţei cu semiproletarii, dând peste cap în mod genial vechile drumuri.
Dar Lenin ştia mai bine decât noi că, pentru a sonda deplasările acestui material social, de un batiscaf este nevoie, de explorarea profunzimilor abisale ale istoriei, ale cărei exemplare, de altfel, se mai ascund încă în uriaşele distanţe ale continentelor pe care capitalismul aflat în expansiune nu a reuşit încă să le subjuge.
Prea scump a fost plătită renunţarea maturului proletariat al Europei la poziţia sa de avangardă, la grija sa zeloasă pentru independenţa totală a teoriei sale de poziţiile de mijloc, a organizării sale.
Mişcarea de astăzi care, din întâmplare, la noi acasă este cu adevărat populară, provoacă, în aceeaşi măsură, o adevărată scârbă şi mai mult încă, poate, milă.
[1]. Costantino Lazzari (1857—1927) — fondator al Partidului Socialist Italian şi lider al aripii sale maximaliste. Bordiga îi evocă aici intransigenţa din perioada de început a mişcării socialiste, contrastând-o cu degenerarea reformistă ulterioară a partidului.