Întreaga doctrină a rentei ajunge să stabilească faptul că huzurul unei clase parazitare, care consumă şi nu munceşte, nu depinde de faptul că aceasta a monopolizat un produs oferit de forţele naturale fără muncă omenească şi, prin urmare, nu este un privilegiu asupra naturii, ci un „privilegiu asupra omului“. Dreptul de proprietate, adică acela de a ţine alte grupuri de oameni în afara anumitor spaţii ale suprafeţei terestre, nu ar oferi nimănui şi niciunui grup social posibilitatea de a trăi fără muncă, dacă nu s-ar transforma — sub acţiunea instituţiilor sociale, politice şi de forţă — în obligaţia celor „lăsaţi pe dinafară“ de a intra, de a trudi şi de a ceda o parte din rodul muncii lor grupului rentier.
Întregul studiu asupra formării preţului produselor agricole şi descompunerea sa în salariu, profit şi rentă are rolul de a readuce originea fenomenului la dominaţia unei clase asupra alteia, la condiţiile şi relaţiile de producţie. Doar astfel se ajunge să se înţeleagă în profunzime că dreptul de proprietate asupra pământului este un drept de prelevare din munca oamenilor şi, prin urmare, laţul strâns în „sistemul pur“ — în care pe umerii săpătorului salariat apasă arendaşul şi proprietarul funciar — nu se dezleagă prin niciuna dintre cele două căi iluzorii de eliberare socială a căror amăgire a fost risipită de Marx.
Prima iluzie: exploatarea şi opresiunea încetează dacă pământul, petec cu petec, intră în proprietatea fiecărui muncitor agricol zilier.
A doua iluzie: exploatarea şi opresiunea încetează dacă întregul pământ intră în proprietatea naţiunii-stat.
Trecând la istoria rentei funciare şi a genezei sale îndepărtate, Marx insistă din nou asupra necesităţii de a înţelege acest lucru.
„Pretutindeni unde forţele naturii pot fi monopolizate şi asigură industriaşului care le foloseşte un profit suplimentar — o cădere de apă, o mină bogată, ape bogate în peşti, teren de construcţii cu o poziţie bună —, persoana care, în virtutea unui titlu asupra unei părţi a globului pământesc, este recunoscută ca proprietar al acestor obiecte ale naturii acaparează de la capitalul în funcţiune acest profit suplimentar sub formă de rentă“.
În acest citat se profilează clar persoana titularului proprietăţii şi al rentei. Dar, treptat, renta rămâne, în timp ce rentierul se estompează:
„O parte a societăţii cere celeilalte un tribut pentru dreptul de a locui pe pământ, după cum, în genere, proprietatea funciară include dreptul proprietarilor de a exploata pământul, adâncurile lui, aerul şi, o dată cu aceasta, toate cele necesare conservării şi perpetuării vieţii“.
Şi renta creşte de pe urma întregului efort al vieţii sociale la care clasele rentiere nu au contribuit cu nimic (clase printre care Marx nu o aşază pe prima burghezie comercială, arendaşă şi manufacturieră, dar în rândul cărora prevede să includă cu litere de foc clasa capitalismului dezvoltat şi parazitar, a acelei acumulări progresive prefigurate şi profetizate):
„... creşterea populaţiei [nu bogatul, ci de-a dreptul proletarul face copii pe rupte] şi... creşterea capitalului fix, care se încorporează [prin forţa braţelor] pământului, se fixează în el sau se află pe el, cum este cazul cu construcţiile industriale, căile ferate, magazinele, fabricile, docurile etc.“.
„Aici trebuie să se aibă în vedere două elemente: pe de o parte exploatarea pământului în vederea reproducţiei sau a extracţiei [se spune a cultiva un ogor şi a cultiva o mină], [1] pe de altă parte spaţiul, care este necesar ca element al oricărei producţii şi al oricărei activităţi omeneşti“.
Din aceste două părţi, dezvoltarea forţei de muncă şi a ingeniozităţii speciei autorizează Molohul puterii funciare, adică al puterii unei clase asupra alteia, să perceapă tribut.
„Cererea de terenuri de construcţii face să crească valoarea pământului ca spaţiu şi ca bază [pentru construcţii], în timp ce, datorită acestui fapt, creşte şi cererea de elemente ale pământului care servesc ca material de construcţii“.
A spus-o marele Smith:
„Pavarea străzilor din Londra a dat posibilitate unor proprietari de stânci neproductive de pe ţărmul Scoţiei să obţină o rentă din ceea ce nimeni nu ar fi obţinut mai înainte“.
Nu mişcaseră un deget, nici nu puseseră în mişcare vreo celulă nervoasă.
O lovitură magistrală, de mână michelangelescă, aplicată civilizaţiei trufaşe şi infame care se revarsă la mijlocul secolului al XX-lea:
„Este posibil, ce-i drept, ca o mare producţie — cum este cazul în marea industrie — să se concentreze pe un spaţiu mic“.
Se pot, cu mijloacele ştiinţei şi tehnicii fanatizate de astăzi, concentra, printr-o ploaie din cer, mase nebuneşti de „capital distructiv“ în perimetrul îngust al unui amărât de sat asiatic, azvârlit din obscuritatea cea mai deplină în publicitatea intermondială.
„Dar dat fiind gradul de dezvoltare a forţei productive, este întotdeauna necesar un anumit spaţiu, iar construirea în înălţime are şi ea anumite limite practice“.
Comunismul este revanşa spaţiului împotriva înălţimii.
În acest sens, valul galben a măturat pe bună dreptate tehnologia morbidă a cioclilor albi la Dien Bien Phu. [2]
„Trebuie văzut dacă renta provine dintr-un preţ de monopol pentru că, independent de ea, există un preţ de monopol al produselor sau al pământului însuşi, sau dacă produsele se vând la un preţ de monopol pentru că există o rentă“.
Nu este un joc de cuvinte de cochetărie hegeliană dacă, în locul termenului de rentă, se citeşte acela de „strângere de gât de la o clasă la alta“.
Se poate produce cazul, puţin interesant, al unui monopol pur „mercantil“ care să creeze rentă. Marx o explică: un vin cu totul deosebit, râvnit de anumiţi consumatori, este produs de doar câteva podgorii; de aici rezultă un preţ ridicat, un profit suplimentar al viticultorului, o rentă pentru proprietarul norocos. Dar dacă
„cerealele [sau vinişorul îndoit] se vor vinde nu numai peste preţul lor de producţie [de reţinut: cheltuiala efectivă de producţie plus profitul normal], ci şi peste valoarea lor [cheltuiala de producţie pe cel mai prost teren plus profitul normal]“,
atunci însuşi faptul rentei este cel care a creat preţul de monopol
„datorită limitelor puse de către proprietatea funciară investirii fără rentă a capitalului pe pământul necultivat. Faptul că simplul titlu de proprietate asupra pământului dă unui număr de persoane dreptul de a-şi însuşi sub formă de tribut o parte din supramunca societăţii, iar pe măsură ce producţia se dezvoltă această parte este tot mai mare, [acest fapt, acest raport de pură forţă] este mascat prin aceea că renta capitalizată... apare ca preţ al pământului şi, în consecinţă, acesta poate fi vândut ca oricare alt articol de comerţ“.
(Marx vrea să spună că falsa teorie conform căreia renta este beneficiul tras de pe urma unor produse care nu costă muncă neplătită este susţinută de echivocul prin care „cumpărătorul de pământ“ pare să fi cumpărat cu bani — care, conform teoriei echivalenţilor, reprezintă muncă cristalizată — viitoarele produse sau o parte din ele).
„De aceea cumpărătorul are impresia că dreptul lui la rentă nu este obţinut în mod gratuit, fără munca, riscul şi spiritul întreprinzător al capitalului“.
Şi se regăseşte aici din nou teza că avântul productivităţii muncii omeneşti, în faza istorică a acumulării primitive, s-a datorat, într-adevăr, foamei de putere şi de bogăţie a tinerei burghezii, dar şi riscului şi iniţiativei ei curajoase; totuşi, în doctrina pe care noi am perfecţionat-o încă de pe atunci, acest lucru nu era valabil pentru totdeauna, pentru o durată nedefinită: fie capitalismul — după un anumit ciclu, prin propria sa cale de a crea supramuncă socială în masă pe seama muncii salariate — se prăbuşeşte, fie devine o formă de producţie la fel de parazitară ca sclavagismul, feudalismul şi acea „proprietate funciară“ urâtă de Ricardo şi studiată matematic ca prelevare în gol.
Aşa cum din câştigul manufacturierului se naşte o explicaţie „juridică“ şi „etică“ a dobânzii la capitalul adormit, pe care filozofia medievală o biciuia drept cămătărie şi crimă, tot aşa
„[cumpărătorul] consideră renta numai ca o dobândă la capitalul cu care a cumpărat pământul şi, o dată cu pământul, dreptul la rentă“.
Dimpotrivă, ea nu derivă dintr-o „folosinţă târzie“ a muncii acumulate, ci dintr-o asuprire de clasă, dintr-o violenţă fizică sancţionată de lege şi de stat. Acest concept este redat cu o claritate de cristal de Marx printr-o puternică comparaţie istorică, fără de care nu s-ar fi stabilit niciodată că sistemul muncii salariate (faţă de un privat sau faţă de stat) nu este o formă necesară şi eternă, ci una tranzitorie şi sortită prăbuşirii, lăsând în urmă o amintire care, cel puţin pentru cei naivi, va fi un motiv de uimire şi de ruşine.
„Tot aşa un proprietar de sclavi care a cumpărat un negru consideră că a dobândit proprietatea asupra acestuia nu datorită instituţiei sclaviei ca atare, ci datorită cumpărării şi vânzării unei mărfi. Dar prin vânzare titlul ca atare nu este creat, ci numai transferat. Titlul trebuie să existe înainte de a putea fi vândut, şi după cum o vânzare nu poate crea acest titlu, tot aşa nu-l poate crea nici o serie de asemenea vânzări şi nici permanenta lor repetare. Relaţiile de producţie au fost acelea care l-au creat efectiv [supunerea oamenilor la sclavie, constrângerea legală la aceasta]. Când aceste relaţii de producţie ajung la un punct la care trebuie să-şi schimbe înfăţişarea, sursa materială a titlului, justificată din punct de vedere economic şi istoric şi rezultând din procesul de producţie socială a vieţii, dispare şi, o dată cu ea, dispar toate tranzacţiile bazate pe acest titlu“.
Şi, ca întotdeauna, în timp ce aici pare să se vorbească la rece despre renta terenurilor de construcţie, a minelor, a solului, iar câte un nepriceput este împins să spună: la ce bun să transcriem capitole din Marx, noi avem nevoie să ştim ce trebuie să facem (!? desigur, nu coelum terramque movere [să mutăm cerul şi pământul din loc]...), este oferită încă o dată formularea viguroasă a programului revoluţionar.
„Din punctul de vedere al unei formaţiuni social-economice superioare, proprietatea privată a unor indivizi asupra pământului va apărea ca ceva tot atât de absurd ca şi proprietatea privată a unui om asupra altui om“.
„Nici o întreagă societate, nici o naţiune şi nici chiar toate societăţile existente nu sunt proprietari ai pământului. Ele sunt numai posesorii lui, uzufructuari ai lui, având obligaţia ca boni patres familias să-l transmită ameliorat generaţiilor următoare“.
Pentru a stabili conceptul că prin comunism se înţelege într-adevăr înlocuirea organizării şi gestionării private a producţiei cu o organizare şi gestionare colectivă şi socială unitară, dar nu trebuie să se spună că el constă în înlocuirea proprietăţii private cu o proprietate socială — deoarece cine spune proprietate, spune existenţa proprietarilor şi a non-proprietarilor, divizare în clase, dominaţia unei clase asupra alteia —, Marx parafrazează o formulă care se regăseşte în toate legislaţiile moderne, copiată din dreptul roman. Arendaşul, cultivând terenul pe care proprietarul i l-a dat în arendă, nu trebuie să îl epuizeze şi nici să îl lase aşa cum este, ci să asigure administrarea „ca un bun tată de familie“, adică nu ca şi cum ar trebui, la încheierea contractului, să îl restituie unei persoane străine, ci să îl lase ca moştenire copiilor şi moştenitorilor săi.
Dacă această comparaţie este preluată din instituţia familială specifică societăţii actuale, ea nu este desigur făcută în sensul că în cea viitoare s-ar transfera familia şi moştenirea. Odată scoşi din cauză individul, dreptul şi datoria sa, genealogia şi descendenţa sa, patrimoniul şi succesiunea, locul nu este luat nici măcar de acea specie de societate anonimă pe acţiuni care ar fi comunitatea celor vii, înscrişi pe listele electorale, ci de ceva care se află dincolo de aceasta: specia definită printr-o viaţă fără moarte, care cultivă, gestionează şi transmite ei înseşi natura organizată, scoarţa utilată a planetei, fără întreruperi de timp, fără a înregistra transferuri de proprietate la birouri de înregistrare păduchioase.
De aceea, repetăm ceea ce am spus: formula agrară a comunismului nu este nicidecum „pământul naţiunii“. Aceasta, după ce a fost deja o formă a iacobinismului celui mai radical în politica revoluţionară franceză şi o teorie a celei mai avansate şcoli economice a capitalismului clasic englez, a putut fi doar — ca formulă nu tranzitorie, ci definitivă — cea a unei revoluţii moderne recente din Rusia, consolidată acum ca revoluţie burgheză, purtată şi câştigată ca revoluţie populară; pierdută, la scară europeană, ca revoluţie proletară şi de clasă.
Să fie deci clar că pe micul posesor de pământ, pe micul dijmaş muncitor, cu cortegiul lor de înzestrări individuale, de limitare familială, de tradiţionalism productiv, de temeri superstiţioase, nu îi vom găsi în calea noastră dacă — de la societatea capitalistă clasică şi trinitară, cu trândavii proprietari funciari, hrăpăreţii capitalişti ai pământului şi acei magnifici luptători revoluţionari care (în ciuda influenţelor mic-burgheze şi a întregului arsenal al propagandei burgheze conservatoare, datorită adesea chiar slabei necesităţi de cunoştinţe profesionale) sunt lucrătorii manuali ai pământului, proletari goi, puri, fără proprietate, modele ale clasei care nu are absolut nimic de pierdut, ci o întreagă lume de câştigat — înaintăm spre societatea comunistă. Şi de aceea — heri dicebamus [cum spuneam ieri] — ne vom îmbarca în batiscaful care coboară în adâncimile istoriei, dacă vrem să scriem romanul acelor pături sociale care nu au fost niciodată protagoniste.
Geneza rentei funciare moderne îşi are la Marx rădăcinile în lumea feudală. În aceasta, producţia agrară are un caracter „natural“: prima sa caracteristică binecunoscută este legătura nemijlocită a muncii cu consumul, închise în limitele unui sat şi apoi ale unui teritoriu limitat pe care seniorul îl patronează. Şi de atâtea ori s-a spus că, dacă îl patronează, nu o face din necesitatea unei organizări sociale complexe, ci doar din necesitatea siguranţei cultivării pământului, care nu mai era garantată de state puternice înarmate ca în antichitatea sclavagistă, expusă jafurilor unor războinici invadatori care nu s-au statornicit încă pe un sol stabil.
De celelalte caracteristici ale acestei agriculturi ne-am ocupat de asemenea de mai multe ori.
Mai mult decât în orice alt sistem, lipseşte circulaţia pe piaţă, transformarea produsului în bani. Aceasta se producea într-o măsură mai mare în agricultura clasică, bazată pe forţa de muncă sclavagistă, în care în latifundii se formau mase însemnate de produse alimentare, aşa cum se întâmplă în sistemul modern al plantaţiilor din coloniile de peste mări, cu folosirea unor mase de forţă de muncă sclavă sau semisclavă.
Ca tipuri de producţie agrară anterioare celei feudale, trebuie amintit şi cel care este încă în vigoare în senioriile asiatice. Ţăranii lucrează în comun în mici sate-triburi, care plătesc un tribut seniorului. Tributul este dat în produse şi uneori în aur, ca atunci când este cântărit Aga Khan. [3] Proprietarul ajunge să se identifice cu statul politic: renta şi impozitul ajung să fie acelaşi lucru. Acesta este unul dintre exemplele care îi servesc lui Marx pentru a demonstra că, din punct de vedere istoric, mercantilismul nu este singurul ţesut conjunctiv care leagă producţia şi consumul.
Dar să revenim la Evul Mediu european şi la economia sa naturală, adică întemeiată pe relaţii care nu sunt de piaţă. Acest sistem asigură că se produce atât cât este cerut, într-o bună corespondenţă, de consumul lucrătorilor, pe de o parte, şi de cel al seniorului cu curtea sa, pe de altă parte. El intră în criză doar în anii cu recoltă slabă şi foamete, sau în caz de invazii inamice.
Clasa lucrătorilor de la ţară este constituită aici din şerbi: ea nu ne mai interesează, acest tip social nefiind prezent în societatea modernă burgheză. Şerbul are un ogor pe care îl poate cultiva, destinând produsele sale familiei sale, şi dispune, odată cu acest ogor, de o dotare modestă cu unelte de care se serveşte. Obligaţia sa, în prima formă numită „rentă în muncă“, constă în datoria ca la anumite termene, de exemplu pentru două zile de muncă pe săptămână, să meargă să lucreze pe terenul rezervat seniorului, care la sfârşitul cultivării îşi însuşeşte produsul. Este vorba, aşadar, despre o servitute personală, iar ţăranul nu îşi poate părăsi locul, nu poate ieşi din teritoriul controlat de senior. Bogăţia acestuia nu depinde de întinderea pământurilor, care îi sunt atribuite, şi chiar modificate, de către seniorii superiori sau de către monarh, ci de numărul de familii supuse lui în şerbie, care urmează pământul în diferitele sale transferuri.
Pătura fundamentală a populaţiei rurale nu încetează să fie constituită din şerbi ai glebei atunci când obligaţia de şerbie, în loc să fie în timp de muncă pe pământul stăpânului, constă în livrarea de cote-părţi din produsul pământului cultivat direct. Trecem de la forma primitivă de rentă în muncă la renta în natură: prima formă este claca (corvée), ordonată; a doua este zeciuiala (decima), fie că este datorată seniorului, statului sau bisericii.
Şi totuşi, în mediul social strâmt al acestor forme primitive, ţăranul cultivator poate începe în anumite cazuri să dobândească o independenţă economică, dar nu încă una socială. Economiştii s-au mirat cum a putut să se întâmple acest lucru. Însă faptul este clar dacă se interpretează raportul — în sine extrem de clar prin distincţia dintre munca pentru sine şi supramuncă, ambele revelate în mod nemijlocit ca fracţiuni din timpul de muncă sau fracţiuni din produs — pe urmele analizelor elaborate pentru complexul raport de timp capitalist.
Pe un teren steril, va fi întotdeauna necesar, pentru îndeplinirea obligaţiilor feudale, ca munca ţăranului să producă ceva mai mult decât ceea ce el trebuie să consume pentru a se menţine în viaţă: adică mai mult decât ceea ce în vremurile moderne este măsurat prin „salariu“. Acest concept este comun tuturor modurilor de producţie.
„Faptul că aici produsul clăcaşului trebuie să fie suficient nu numai pentru mijloacele lui de subzistenţă, ci şi pentru înlocuirea condiţiilor de muncă, este comun tuturor modurilor de producţie“.
Aici:
„acest excedent peste mijloacele de subzistenţă necesare... este aici determinat întru totul de nivelul rentei funciare“.
Dar dacă pământul este puţin mai fertil, se poate întâmpla ca producătorul nemijlocit, după ce a furnizat — fie prin munca sa şi a membrilor familiei, fie prin produse în natură — ceea ce îi este prescris de senior şi de celelalte entităţi, să consume mai puţin decât ceea ce i-a rămas şi să poată pune deoparte o anumită rezervă: mai întâi de produse alimentare, apoi de unelte, şi, pe măsură ce evoluează dreptul rural, chiar şi de teren de cultivat, de locuinţe modeste, de vite şi aşa mai departe.
Chiar şi înainte de desfiinţarea pe cale revoluţionară şi politică a relaţiilor feudale, se văd deja unii şerbi mai bogaţi supunându-i la rândul lor pe alţi şerbi mai mici.
Însă ieşirea din economia de tip natural şi răspândirea sistemului mercantil — nu doar pentru produsele manufacturate (care în primă instanţă erau asigurate în mare parte de o industrie casnică şi rurală), ci şi pentru produsele agricole — se produce pe măsură ce renta în natură cedează locul celei în bani.
Ne aflăm la punctul de plecare al unei evoluţii grandioase. În forma sa cea mai pură, ea duce la o agricultură capitalistă integrală: toate produsele tind să devină mărfuri şi să intre în sfera unei largi circulaţii, mai întâi naţionale, iar apoi şi internaţionale. Se formează clasa arendaşilor capitalişti şi, de cealaltă parte, cea a muncitorilor agricoli salariaţi, deposedaţi atât de pământ, cât şi de bani. Pământul eliberat de servituţile feudale devine tranzacţionabil fără limite şi, cu ajutorul capitalurilor acumulate în oraşe, se formează noi proprietari funciari, care în parte administrează pământurile cumpărate, în parte le încredinţează arendaşilor. O întreagă revoluţie este introdusă în relaţia dintre oraş şi sat, iar această răsturnare este mai radicală decât cea provocată de înlocuirea meşteşugului artizanal cu marea manufactură: acest lucru ne-a făcut să scriem definiţia capitalismului ca revoluţie agrară.
Se inversează dependenţa dintre oraş şi sat: producţia nu mai este supusă consumului natural, ci consumul este supus producţiei artificiale. Începe scăderea preţurilor produselor manufacturate şi creşterea preţurilor alimentelor.
În Italia, mai puţin decât în alte părţi, satul fusese tiranul oraşului, spre deosebire de Franţa regilor Ludovic, în care o curte de provinciali maltrata magistraturile, parlamentele din Paris. Vine revoluţia liberală să îi supună politic pe seniori şi pe ţărani şi, de asemenea, să înfometeze păturile populare urbane, îmbătate de suveranitatea juridică.
„Rata ridicată a profitului în evul mediu nu se datoreşte numai compoziţiei joase a capitalului, în care predomină elementul variabil cheltuit pentru salarii. Ea se datoreşte înşelăciunii practicate la sate, însuşirii unei părţi din renta proprietarului funciar şi din venitul vasalilor acestuia. Dacă în evul mediu satul exploatează din punct de vedere politic oraşul pretutindeni unde feudalismul n-a fost înlăturat prin dezvoltarea extraordinară a oraşului, cum a fost cazul în Italia, oraşul exploatează din punct de vedere economic satul pretutindeni şi fără excepţie, prin preţurile de monopol, prin sistemul de impozite, prin instituţia corporaţiilor, prin înşelătoria comercială directă şi prin cămătărie“.
Dar nu întreaga evoluţie s-a desfăşurat în sensul de a produce, acolo unde existau şerbi ai glebei şi seniori, doar arendaşi, salariaţi şi proprietari burghezi. Şerbii înstăriţi şi micii cultivatori de pământ s-au transformat, în funcţie de regiune, în mase mai mult sau mai puţin dense de proprietari lucrători autonomi şi de mici dijmaşi, tributari nu ai seniorului feudal, ci ai proprietarului de pământ burghez.
Dijmaşul este cel care cultivă cu forţa sa de muncă (şi a familiei sale) un pământ care nu se află în proprietatea sa. Prin urmare, el trebuie să plătească rentă proprietarului juridic titular. O poate face şi în bani, şi atunci avem mica arendă. Dar dacă o face printr-o cotă de produse agricole în natură, pe care proprietarul este apoi liber fie să le consume, fie să le valorifice în bani pe piaţă, el se numeşte de obicei mezzadro (dijmaş), întrucât prin mezzadria (dijmăşie) se înţelegea împărţirea în două cote egale: jumătate proprietarului, jumătate cultivatorului.
Deoarece, în funcţie de epocă şi de zonă, această împărţire variază foarte mult, iar în cadrul aceluiaşi contract de arendare în parte ea poate fi (şi este în majoritatea cazurilor) diferită pentru produsele solului, ale suprasolului, pentru fructe, vin etc., care uneori revin în întregime uneia singure dintre părţi, este mai exact să se folosească nu termenul de dijmaş, ci cel de „arendaş în parte“.
Aşa cum de la cultivatorul care plăteşte o mică arendă în bani trecem pe nesimţite la arendaşul capitalist, întrucât arendaşul, nemaiputând să cultive pământul arendat doar cu munca sa şi a membrilor familiei sale, angajează zilieri cu salariu, tot aşa avem în vremurile moderne, mai ales în Italia (Romagna), arendaşi în parte bogaţi şi, prin excelenţă, dijmaşi, care administrează pământul primit de la proprietar cu un număr adesea impresionant de zilieri salariaţi.
După cum se ştie, într-o asemenea situaţie se determină o dublă antiteză de interese: cea dintre dijmaş şi proprietar, care se referă la cuantumul arendei reprezentat de cota de produse (renta proprietarului), şi cea dintre zilier şi dijmaş, care se referă la nivelul salariului. Din punct de vedere istoric, dijmaşul s-a îndepărtat tot mai mult de ţăran pentru a se apropia de arendaşul capitalist (predominant, de exemplu, în Lombardia), iar această luptă în trei avea în Italia de dinaintea războiului următoarea aşezare a forţelor politice: proprietarii (agrari) clericali sau liberali — dijmaşii republicani, cu camerele de muncă „galbene“ — zilierii socialişti cu camerele de muncă „roşii“ (iar în Veneto, şi catolici cu ligile „albe“).
Pentru moment să ne îndreptăm atenţia asupra lui métayer, a dijmaşului care sapă efectiv pământul şi asupra raportului economic care defineşte acest tip, necapitalist pur, de producţie rurală.
„Metairie-system, sau sistemul exploatării în parte, în condiţiile căruia cultivatorul (fermierul) nu participă numai cu muncă (proprie sau străină), ci şi cu o parte din capitalul necesar exploatării, iar proprietarul funciar participă nu numai cu pământul, ci şi cu cealaltă parte a capitalului necesar exploatării (de exemplu, vitele), iar produsul se împarte între dijmaş şi proprietarul funciar, în anumite proporţii, care diferă de la o ţară la alta, poate fi considerat ca formă de trecere de la forma iniţială a rentei la renta capitalistă“.
Ceea ce încasează proprietarul, explică Marx, poate constitui nu doar renta funciară în sensul modern deplin, ci şi o parte din profitul capitalului. Ceea ce realizează, la rândul său, dijmaşul, poate constitui nu doar salariul corespunzător forţei sale de muncă, ci, în plus, şi o parte din profitul de întreprindere, în măsura în care el este posesorul a cel puţin unei părţi din mijloacele de muncă. Renta, profitul şi salariul nu pot fi, aşadar, izolate în mod net, ca în cazul exploatării prin intermediul arendaşului capitalist.
Ceea ce ne interesează totuşi să scoatem în evidenţă, mai ales când nu este vorba despre un mic arendaş cultivator, ci despre un dijmaş care plăteşte renta în produse, este „sustragerea unei mari părţi a valorii produse din circulaţie“.
Revoluţia capitalistă nu este completă decât atunci când întregul produs al muncii, sub formă de marfă şi apoi de bani, intră într-un circuit unic, din ce în ce mai vast din punct de vedere geografic, în care producţia se varsă, iar consumul se alimentează. Depăşirea mercantilismului nu va fi posibilă decât sprijinindu-se pe fuziunea, în această imensă magmă, a vechilor insule de producţie şi consum.
Or, în cazul dijmăşiei, produsul, în ceea ce priveşte partea care îi rămâne dijmaşului, merge spre consumul său (să ne referim la dijmaşul pur, cel care lucrează pământul) fără a intra în circuitul general al mărfurilor. Prin urmare, cotele care corespund salariului şi unei părţi din profit nu iau forma de marfă şi nici de bani. Acelaşi lucru se întâmplă, cel puţin în parte, cu ceea ce este depus proprietarului funciar sub formă de rentă şi parte din profit, prin tributul în natură: într-adevăr, în parte acesta va fi consumat de proprietar şi de familia sa, şi doar în altă parte va fi convertit mercantil în alte bunuri de consum necesare, sau investit în capital.
Acest criteriu este suficient pentru a stabili că orice dijmăşie de acest gen este o formă retrogradă, mai ales în vederea trecerii la comunism, în comparaţie cu întreprinderea agricolă bazată pe muncă salariată, lăsând la o parte considerentele referitoare la dimensiunea întreprinderii înseşi, care constituie un alt subiect, nu mai puţin important.
Formarea şi extinderea pieţelor este faptul central al apariţiei economiei moderne şi reprezintă capitolul central al romanului istoric al burgheziei, care a condus în mod revoluţionar popoarele din cele mai îndepărtate ţări să consume produse de cele mai diverse origini şi să schimbe, o dată cu aceste produse, cele mai variate tributuri aduse noilor forme de viaţă şi de activitate.
Odată cu mercantilismul capitalist, economia nu mai este un sistem de relaţii între particulari, ci un fapt social, închis totuşi în limitele unei forme clasice de producţie, în virtutea, mai ales, a sistemului mercantil şi a legii valorii de schimb, singurul vehicul pentru a stabili echilibrul dintre eforturile de muncă şi nevoi.
Dezvoltarea capitalismului face ineluctabile noi soluţii pentru această relaţie: acesta este centrul doctrinelor şi programelor noastre. Aceste soluţii, eliberându-se de legea mercantilă, se vor dezvolta în sensul abandonării definitive a compensaţiilor în cadrul cercurilor locale. Va rămâne rezultatul că, pentru un randament mai mare al muncii generale, este oportună dispunerea de toate produsele pentru toate consumurile, fără compartimente etanşe, dar se va renunţa la expedientul echivalenţei monetare, care oferă doar iluzia unui asemenea rezultat, lăsând însă fiecare insulă de muncă condamnată să nu poată depăşi, în satisfacerea nevoilor sale, limitele impuse de productivitatea sa materială locală.
Încă o dată, nu este socialism posibilitatea ca individul, grupul sau întreprinderea privită ca organism de producători să consume întreaga valoare pe care a produs-o fără sustrageri (ceea ce este, de altfel, o absurditate), ci posibilitatea de a organiza producţia conform unui plan unitar, în raport cu un plan unitar al nevoilor sociale, aşa cum se arată în atâtea citate pe care le-am oferit din fragmentele elocvente ale textelor noastre clasice.
Nu va fi necesar — ba chiar acesta este punctul ce trebuie depăşit — ca o anumită fabrică sau un anumit teren să consume pentru muncitorii săi echivalentul a ceea ce a produs, şi cu atât mai puţin ca asemenea bilanţuri să se închidă la egalitate pentru naţiuni, provincii, oraşe sau sate. În asemenea tipuri de schiţe utopice putem avea sindicalisme, comunalisme sau fabricisme, [4] dar nimic care să se asemene câtuşi de puţin cu programul propriu al comunismului marxist.
Capitalismul industrial a permis omenirii să facă un salt uriaş înainte în ceea ce priveşte randamentul efortului de muncă — fără ca totuşi clasa care munceşte să se bucure de acesta — deoarece, pentru produsele manufacturate, jocul de confruntare al concurenţei-echivalenţei mercantile a dus la înlocuirea generală a mijloacelor învechite cu mijloace de producţie mai puternice şi mai rentabile, iar vechile sisteme au dispărut aproape complet în faţa înaintării celor noi, ducând mult mai departe satisfacerea nevoilor de acest tip, oricât de întemeiată ar fi critica adusă complicării lor progresive.
A urmat de aici că, pretutindeni, întreprinderile care produc pe scară mai largă, mai rapid şi în mase mai mari (chiar şi în procese dificile de valuri şi contra-valuri, întrerupte totodată de crize teribile) au sfârşit prin a le elimina şi a le mătura pe cele mai puţin echipate şi eficiente în acest domeniu mai tehnologic, în care, printre altele, dimensiunea mai mare a organizării întreprinderii este un element decisiv covârşitor.
Pretutindeni, cu o limitare. Întotdeauna, cu o limitare. Acolo unde nu există în mod natural o rentă, până când cursul calculat şi ineluctabil al ciclului capitalist de concentrare-acumulare nu generează în mod artificial fenomenul rentei!
Şi iată de ce acestui progres cantitativ incontestabil — cu siguranţă nu în aceeaşi măsură calitativ — în adaptarea muncii la nevoi, realizat de vreo două secole de capitalism în sfera manufacturilor, nu i-a corespuns un rezultat nici pe departe comparabil în domeniul agrar, şi iată de ce este sigur că, dincolo de epoca noastră, ciclul capitalist va fi regresiv pe întregul front, chiar dacă volumul producţiei va continua să fie uriaş.
Acolo unde există rentă, adică monopol — datorat forţei politice de clasă organizate în puterile publice —, procesul prin care forma de producţie cea mai utilă o înlătură pe cea mai puţin utilă se inversează, până când învelişul capitalist nu va fi sfărâmat.
Acolo guvernează legea conform căreia totul este reglat de sistemul cel mai prost, de pământul cel mai steril; acolo tehnologia doarme somnul de cinci sau zece secole, într-un ciudat contrast cu febra care determină schimbarea utilajelor în alte domenii în cadrul unor cicluri foarte scurte de „amortizare“ — şi mai ales în domeniul tehnicii aducătoare de moarte, astfel încât termenul folosit de economişti nu s-ar fi putut potrivi mai bine.
Trebuie totuşi să plângem pe marginea blocării progresului agricol, deoarece printre alte fenomene pe care capitalismul le-a dezlănţuit se numără creşterea populaţiei într-un ritm complet necunoscut în istoria altor epoci, iar aceste miliarde de guri strigă că nu au ce mânca, că au mai puţină pâine decât membrii comunităţilor primordiale, şi puţin le pasă dacă au de o sută sau de o mie de ori mai mult oţel, petrol, uraniu şi cobalt. [5]
Dar producţia agrară are şi unele aspecte compensatorii, deoarece întreaga patologie a capitalismului, care bântuie marile aglomerări, afectează totuşi mai puţin violent zonele rurale şi trezeşte acolo mai puţine nevoi, îndeosebi în sfera celor distorsionate şi morbide.
Iar munca în aer liber, deşi nu merită apologiile literare cu care a fost întotdeauna înconjurată, deşi are extremele sale teribile de mizerie şi degenerare umană — şi mai ales acolo unde mica agricultură, admirată în mod ipocrit, este dominantă —, totuşi nu prezintă acele extreme inumane de sufocare a omului muncitor şi nu îl constrânge, de regulă, la condiţii nemiloase de mediu şi la un efort, dacă nu muscular, cel puţin nervos.
Există alte sectoare în care greutatea deosebită a condiţiilor în care se desfăşoară viaţa proletarului, atât la locul de muncă, cât şi la locul de trai, a beneficiat de corective desprinse tocmai din randamentul productiv ridicat pe care l-a realizat tehnica, pregătind compensaţii extrem de variate pentru prestaţiile de intensitate mai mare şi permiţând în cele din urmă condamnarea pe cale coercitivă — pe lângă efectul legii economice spontane, dar mereu în interesul aceluiaşi sistem capitalist — a celor mai contraproductive dispozitive de trudă umană.
Prin urmare, agricultura, oprită de bariera rentei, a rămas primitivă, dar nu intolerabilă pentru efortul uman; industria în general, liberă până acum de bariera rentei, a îngrămădit prea mulţi muncitori în spaţii mult prea sufocante, dar nu a avut limita lui „toţi ca în cel mai rău caz posibil“, reuşind să-i aducă, în mod simţitor, pe toţi la condiţiile cazului celui mai puţin primitiv şi mai perfecţionat.
Există şi alte sectoare, în afară de cel agricol, în care fenomenul rentei face ravagii.
Nu vom vorbi acum despre domeniul locuinţelor urbane, împinse de monopolul asupra terenurilor construibile la un cost de construcţie şi de utilizare care apasă în mod înzecit asupra nivelului de trai al proletarilor, deşi în limitele capitalismului se pot imagina contramăsuri.
Este de o actualitate feroce — şi nu este o satisfacţie să le răspundem astfel celor care consideră abstracte aceste expuneri, şi nu dictate de impulsul clipei presante — un alt domeniu în care domneşte renta: industria extractivă.
Odată cu primele ştiri despre catastrofa care a ucis 42 de muncitori în întunericul, sufocarea şi noroiul muncii extractive, s-au răspândit descrierile minei de lignit toscane. [6] În primele ştiri, în cele mai timpurii, transmise fără a se gândi încă la calcule partinice meschine, toată lumea a spus-o: vechea mină, prost echipată şi pe cale de a se epuiza, care nu mai merita cheltuiala unei modernizări a instalaţiilor, trebuia retrasă din exploatare. Însă aceasta ar fi însemnat şomaj şi foame pentru micul sat Ribolla, care nu avea nicio altă resursă economică.
Prin urmare, mina a rămas deschisă, iar soluţia este demnă de principiile care guvernează sistemul capitalist: este o realitate că morţii nu mănâncă.
O altă fabrică, de exemplu, care ar fi realizat pentru fiecare unitate de muncă o sută de produse în loc de o mie, ar fi fost închisă de decenii, dar mina era deschisă. Metodele de lucru erau cele de acum câteva secole, cele pe care descrierile din secolul al XIX-lea le atribuie minelor engleze şi franceze de combustibili fosili. În timp ce acestea din urmă se eliberează treptat de astfel de tehnici datorită instalaţiilor moderne de siguranţă, instalaţiile noastre italiene, dimpotrivă, se degradează.
Dar aceasta este consecinţa directă a legilor economice ale capitalismului. Alte ţări, mai industrializate, sunt în primul rând bogate în subsol în minerale de o calitate şi de o putere calorică mult mai ridicate; noi suntem reduşi la lignit şi chiar la turbă, fiind siliţi să exploatăm mine cu o „fertilitate“ inferioară.
Ele reglează bine preţul internaţional şi menţin ridicat preţul antracitului, pe care ne va face să-l plătim scump pool-ul cărbunelui, rentierul exploatării europene a combustibililor şi mineralelor, cuibul cald al profitului suplimentar capitalist obţinut de pe urma materiilor prime ale morţii militare şi civile.
Combustibilii care se extrag din măruntaiele pământului provin din digestia geologică a vegetalelor, a savanelor şi a pădurilor. Sunt mai mult sau mai puţin bogaţi în carbon şi au o putere calorică variabilă. Se clasifică, în linii mari, în turbă, lignit, huilă şi antracit. Aceştia din urmă sunt cărbunii fosili bogaţi care provin în mare parte din Anglia, Statele Unite, Africa de Sud etc. În Italia rezervele sunt reduse: necesarul total este între 12 şi 15 milioane de tone pe an, iar producţia de astăzi este de abia 2 milioane. Mussolini, în cadrul planurilor autarhice, a vrut să o ridice de la 3 milioane în ’39 la 4 milioane, echivalentul unei treimi din necesar. În 1942, an de război, celebra Întreprindere de Stat a Cărbunilor Italieni, fondatoare de noi oraşe, a atins într-adevăr 5 milioane de tone.
Puţinul antracit se extrage în Val d’Aosta şi în Barbagia sardă. Cantităţi şi mai mici de huilă se extrag în Friuli şi în Iglesiente. Antracitul din excelentele mine istriene de la Arsia este pierdut după război. Cea mai mare parte este lignit sard, umbrian, din Valdarno şi din zona Grosseto; dintre diferitele tipuri, de la cele mai bogate (piceu, xiloid) până la cele mai sărace (turbos), cărbunele „Sulcis“ era deja clasificat drept lignit şi are o valoare scăzută.
Cel mai bun antracit atinge o putere calorică de peste 9.000 de calorii pe kilogram, huila se situează în jur de 8.000, diferitele tipuri de lignit între 7.000 şi 7.500 şi mai puţin, iar turba, care trebuie mai întâi uscată, în jur de 3.000.
Preţurile internaţionale ale acestor combustibili variază de la 24.000 de lire pe tonă pentru cărbunele sud-african, la 18.000 pentru antracitul englezesc, 14.000 pentru huilă, circa 8.000 pentru lignitul naţional, iar cele mai bune calităţi ajung chiar la 10.000 şi 11.000. Prin urmare, preţul variază în funcţie de eficienţa calorică, în proporţie de aproximativ 2.000 de lire pentru fiecare mie de calorii-kilogram. Este acelaşi lucru cu a spune că minereul cel mai prost şi, prin urmare, mina cea mai puţin fertilă reglează piaţa generală.
Se spune că cheltuiala de extracţie a cărbunelui Sulcis, extrem de slab în comparaţie cu cărbunii fosili de import (de fapt, în linii mari, cheltuiala de extracţie depinde de masa de material şi nu de puterea sa calorică, trebuind să fie în mod simţitor aceeaşi: dificultăţile tehnice se compensează, iar minele de combustibili mai bogaţi sunt în mod logic mai bine echipate în ceea ce priveşte instalaţiile de tăiere, ridicare, siguranţă şi, prin urmare, au o exploatare mai productivă), se situează în jur de 11.700 de lire nete pe tonă. Conform gazetelor comerciale, acesta este vândut doar la preţuri inferioare catalogului şi cu o pierdere de 4.000 de lire pe tonă: o rentă inversă. Însă nu există nicio îndoială că la cheltuiala netă cu capitalul constant şi salariile (minerii ameninţă cu greve continue, revendicând restanţe salariale de la companii) se adaugă profitul societăţilor exploatatoare şi chiar o rentă „absolută“. Pantalone este cel care o plăteşte: jocul costă statul italian 4 miliarde pe an. În aceste condiţii absurde, producţia creşte, compania deţine stocuri sub formă de munţi de cărbune de cea mai proastă calitate, la fel cum se pare că alţi munţi similari se acumulează în docurile din Genova din cărbune bun importat în exces, plătit în valută forte în străinătate.
Deoarece nu există motive ca preţul individual de producţie al cărbunelui de Cardiff sau al cărbunilor extraeuropeni să fie foarte diferit de cele 11.000-12.000 de lire italiene, diferenţa dintre acest preţ şi valoarea de piaţă, reprezentând un decalaj de la şase la douăsprezece mii de lire, constituie rentă diferenţială pentru acele mine. Se va spune că acestea plătesc salarii mai mari, dar, datorită utilajelor mai bune, este absolut sigur că tonele pe an produse de fiecare unitate de muncă sunt mult mai multe.
În toate acestea, care este enormitatea cea mai mare, demagogia economică cea mai imbecilă? Nu denunţarea rentei, a profitului suplimentar, a profitului societăţilor capitaliste, care se combat doar pe terenul organizării sociale şi politice a întregii Europe, şi nu prin manevre mercantile şi legislative, ci cererea ca minele ce ar trebui retrase din exploatare să fie ţinute deschise; a pretinde, deşi se ştie bine că este o absurditate, ca ele să fie dotate, în timp ce sunt pe cale de a se epuiza, cu instalaţii scumpe de siguranţă.
Acest lucru îl cer partidele „de extremă“ care trebuie să-şi fabrice voturi locale în alegeri, şi nimic altceva, cu meritul de paiaţă al luptei împotriva „concedierii fie şi a unui singur om“.
Acest lucru îl cer în cor capitaliştii, insultându-se cu primii doar de ochii publicului nătâng, bucuroşi ca soldul pasiv să fie preluat pe seama sa de către Stat şi, bineînţeles, de clasa muncitoare italiană.
În toate aceste mişcări nătânge, lumea afaceriştilor mănâncă bani cu lopata, iar lumea flecarilor parlamentari justifică exploatarea celei mai idioate dintre mine: cea a prostiei umane.
Când dezvoltarea logică a legilor economice ale capitalismului bazat pe întreprinderi — care sunt din punct de vedere matematic exact aceleaşi şi în Rusia, având aceleaşi efecte fatale — sfârşeşte într-un măcel, nu se profită de ocazie pentru a trezi în rândul clasei proletare conştiinţa deţinerii doctrinei revoluţionare de clasă, ci se caută, cu cea mai crasă mentalitate burgheză, „responsabilitatea“, vina acestui director capitalist sau a celuilalt, sau a tuturor, scandalul, oxigenul suprem al acestei Italii fără şira spinării şi postdonghiane, care, în nefericita sa activitate de administrare — comună în directivele sale atât pentru guverne, cât şi pentru opoziţii —, copiază instrucţiunile omului de la Dongo, [7] cu singura diferenţă de a obţine rezultate mult mai cretine.
Dacă capitalul italian, o biată subsecţiune a capitalului mondial, dar bogată în experienţă şi expediente prin moştenire istorică, ar lansa un concurs pentru cea mai bună metodă de a ţine clasa muncitoare departe de revenirea la un potenţial revoluţionar, stalinismul local ar câştiga de departe marele premiu, cu capodopera manevrelor şi a limbajului său, din ce în ce mai făţiş, mai bădărănesc şi mai slugarnic cu fiecare nouă ocazie.
Trebuie să credem că este deja plătit pentru asta. Iar dacă aceasta ar fi o insinuare, ar trebui dispreţuiţi încă şi mai mult.
[1]. În limba italiană, verbul coltivare se foloseşte atât pentru agricultură (a cultiva un ogor), cât şi pentru minerit (a exploata o mină).
[2]. Dien Bien Phu — bătălie decisivă purtată între martie şi mai 1954 în Indochina, în care forţele naţionalist-comuniste vietnameze (Viet Minh) conduse de generalul Võ Nguyên Giáp au înfrânt trupele coloniale franceze (pe care Bordiga îi numeşte polemic „cioclii albi“). Trimiterea la „ploaia din cer“ şi la tehnica lor morbidă face referire la asediul fortăreţei franceze blocate într-o depresiune şi aprovizionate exclusiv prin paraşutări, ilustrând pentru autor eşecul concentrării tehnologice în faţa controlului revoluţionar al spaţiului.
[3]. Aga Khan — titlul spiritual deţinut de imamul comunităţii musulmane şiite ismailite nizarite. Trimiterea lui Bordiga la „cântărirea“ lui Aga Khan face referire la faimoasele festivităţi de Jubileu (de Aur în 1935, de Diamant în 1946 şi de Platină în 1954) ale imamului Aga Khan III (1877—1957), în cadrul cărora adepţii săi din India şi Africa de Est i-au oferit ca tribut cantităţi de aur, diamante şi platină egale cu greutatea sa corporală. Autorul foloseşte acest exemplu exotic din contemporaneitate pentru a ilustra persistenţa unor forme directe de tribut feudal-asiatic în natură sau în metale preţioase, complet independente de pieţele capitaliste.
[4]. „Fabricism“ (plural fabricisme) — un concept important în gândirea lui Amadeo Bordiga, provine de la cuvântul italian azienda (întreprindere, fabrică, firmă) şi desemnează acele doctrine sau sisteme cu pretenţii socialiste care limitează orizontul transformării sociale la nivelul unităţii de producţie individuale. Mai exact, termenul se referă la proiectele care vor să predea fabricile direct colectivelor de muncitori care lucrează în ele, fie în proprietate de grup, fie în gestionare tehnică efectivă.
[5]. „Arcadia“ (regiune muntoasă din Peloponez) — în literatura clasică şi renascentistă, simbolul unui paradis terestru idilic, guvernat de simplitate rustică, armonie cu natura şi o viaţă păstorească fericită, ferită de corupţia civilizaţiei.
[6]. La 4 mai 1954, o explozie devastatoare de gaz grizu (metan) în puţul „Camorra“ al minei de lignit din Ribolla (Toscana), deţinută de colosul industrial Montecatini, a ucis 43 de mineri (în textul lui Bordiga se menţionează 42 de victime). Tragedia de la Ribolla a reprezentat una dintre cele mai mari catastrofe industriale din Italia postbelică. Mina era cunoscută ca fiind extrem de periculoasă şi precar utilată, însă societatea Montecatini refuzase investiţiile de modernizare a instalaţiilor de siguranţă, considerând zăcământul aproape epuizat şi neprofitabil. Funcţionarea ei fusese prelungită exclusiv din raţiuni sociale (evitarea şomajului într-o zonă complet lipsită de alte resurse). Catastrofa a declanşat greve de proporţii şi dezbateri aprinse privind lăcomia capitalistă şi lipsa protecţiei muncii, fiind analizată pe larg în epocă (inclusiv în celebra anchetă literară şi sociologică I minatori della Maremma, publicată de Carlo Cassola şi Luciano Bianciardi).
[7]. „Omul de la Dongo“ (l’uomo di Dongo) — formula eufemistică prin care Amadeo Bordiga se referă la Benito Mussolini. La 27 aprilie 1945, dictatorul fascist, aflat în fugă spre Elveţia şi deghizat în soldat german, a fost capturat de partizanii comunişti în localitatea Dongo (pe malul lacului Como), fiind executat în ziua următoare. Adjectivul „postdonghiană“ face trimitere la Italia postbelică, republicană şi parlamentară, născută după prăbuşirea fascismului.